Home » Analize »Economie »Financiar »Reactie rapida » Citesti:

Frumoasă lovitura guvernului de (de)tensionare a investitorilor, dar cum rămâne cu … ceteris paribus?

Adrian Luca august 14, 2018 Analize, Economie, Financiar, Reactie rapida
12 comentarii 2,423 Vizualizari

De când Finanțele ne-au dat de înțeles că se discută de eliminarea salariului minim pe economie, cel puțin pe partea privată, mă macină o întrebare – dacă acum o jumătate de an ar fi fost valabilă măsura, atunci, ceteris paribus (restul condițiilor rămând neschimbate), ar fi ales Mercedes să facă noua investiție de 1 miliard de euro în România și nu în Ungaria? Răspunsul e ușor de intuit, având în vedere că Mercedes alegea Ungaria și în 2008, chiar dacă la noi salariul minim era sub 150 de euro.

Desigur, economia nu stă doar în giganți așa că reformulez: câți dintre cunoscuții noștri și-ar deschide o făbricuță doar pentru că, de mâine, angajatorul n-ar mai fi obligat să plătească muncitorului său acel salariu minim pe economie? Și vom vedea că, în general, răspunsul vine la pachet cu o altă întrebare – și cu restul condițiilor din piețele românești (inclusiv a Victoriei!) cum rămâne?

Poate Guvernul sau doar Finanțele s-au gândit să dea o lovitură de imagine în ochii investitorilor cu acestă propunere care aduce  a avantaj comparativ în Est (1), dar s-ar putea să le fie puțin încurcate planurile de o statistică de ultimul răcnet.

Despre ce e vorba? La nivelul iulie 2018, România nu mai era codașa Europei la salarii. Nu, serios, e pe bune, e pe baza Eurostat. Cum, veți zice, când suntem pe locul al treilea, după Bulgaria și Lituania la salariul minim? Avem puțin peste 400 de euro (1.900 lei brut) în condițiile în care în Spania e aproape dublu, în Germania (care, de curând, are salariu minim), în Franța, Belgia, Marea Britanie e undeva pe la 1500 de euro, în Olanda, Irlanda e și mai sus etc.

Ei bine, exprimat în euro, salariul minim al românilor este într-adevăr în prima din cele trei categorii europene, cea care începe cu Bulgaria și se termină cu Polonia (practic, toate statele membre din Est, în afară de Estonia și Croația, care sunt în categoria a doua). Dar exprimat în unități de putere de cumpărare locală a fiecărui euro (PPS), salariul nostru sare acum în categoria a doua (la fel, s-au format trei categorii): am lăsat în urmă Cehia sau Ungaria și am intrat în compania Portugaliei, Poloniei, Greciei, Spaniei, în intervalul dintre 750 și 1000 PPS. (2)

Evident, în sine, nu e nimic rău în asta! Doar că nu e suficient pentru a produce o schimbare reală. Sunt convins că această simplă statistică nu va fi de natură să ne aducă înapoi, ceteris paribus, lucrătorii români din Spania, spre exemplu. Putem scrie zeci de pagini de acum încolo sau putem rezuma totul la o singură frază: economia României nu este în măsură în acest moment să se compare cu economia Spaniei, de exemplu. Și, dacă vreți, o singură explicație – valoarea adăugată (3)

Și acum câteva statistici de completare a tabloului. Spania își poate permite ca doar 1% din angajați să câștige mai puțin de 105% din salariul minim, în România proporția e de 15,7%. E drept că aceste date, tot Eurostat, sunt la nivelul octombrie 2014. Dar chiar și așa, cifrele ne arată structuri diferite ale economiei (cât este ponderea manufacturii, câtă valoare adăugată produce angajatul etc.). Iar structurile nu se schimbă de pe o zi de alta. Alte comparații – în Cehia, proproția de care vorbim e de circa 3%, în Ungaria de 6%, timp ce în Polonia sau Portugalia e de aproape 12%.

Vorbim aici de puterea unei economii pentru că altminteri ar trebui să ne mulțumim cu eplicația că … angajatorii din România sunt răi, mai răi decât în altă parte, au ceva cu românii de vor să-i țină pe salariul minim, mai mult decât pe spanioli, cehi etc. Dar pentru cine nu se mulțumește cu ”explicația” aceasta de teoria conspirației, voi continua să citesc din statistici.

În 2010, la un salariu minim de 600 de lei, aveam în jur de 4% din salariați plătiți la acest nivel. În 2014, la un salariu de 850, apoi 900 de lei, proporția urca la aproape 16%. Diferența de 12 puncte procentuale în patru ani a fost de departe cea mai mare din întreaga UE.

În același timp, Bulgaria raporta o creștere de doar 5,4 puncte procentuale, Polonia de 3,6 puncte, Ungaria 2,3, ca să nu mai spunem că în Lituania scădea cu 5 puncte, aproape la fel în Portugalia, iar Slovacia avea 2 puncte mai puțin. Peste tot au crescut salariile, dar în multe părți a fost o creștere reală, nu doar mutarea dintr-un buzunar statistic în altul.

Creșterea pe hârtie, artificială a salariului minim la noi a fost o veste bună pentru acei 4% care erau plătiți la acest nivel, dar pentru mult mai mulți nu a însemnat decât că au fost reduși la statutul statistic de ”plătiți cu minimul pe economie”, fără ca aceasta să însemne neapărat o schimbare în …ștatul lor de plată.

Dacă așa stăteau lucrurile în 2014, ne putem închipui cum arată acum, când salariul minim este cu … 1000 de lei mai mult (1.900 în 2018, după un salt fulgerător de la 1.450 în 2017): avem pur și simplu o bucată mai mare de economie asociată cu salariul minim. În 2014, Eurostat calcula că salariul minim era în jur de 50% din salariul median pe economie (adică acel salariu sub care sunt plătiți jumătate din salariații din economie). Pentru prezent, nu sunt date disponibile, dar ne putem imagina ca minimul să fie la 60% din mediană (ca în Portugalia, în 2014). Și cu asta ce-am făcut? Simple jonglerii statistice.

Jongleria asta poate face bine la imagine pe termen scurt, dar pe termen mai lung … investitorul a auzit semnalul inhibator că în România trebuie să se aștepte la o presiune extraordinară pe costuri. Iar într-o economie cu structură de simplu procesator, costurile cu forța de muncă sunt esențiale.

Cred ca simpla propunere (dincolo de faptul că e doar propunere) a eliminării salariului minim la sectorul privat, astfel că privatul să dea salarii cât vrea el, nu va schimba starea de fapt. Mai întâi că e fals că angajatorul privat dă cât vrea el – pur și simplu dă cât vrea piața muncii, combinat cu piața lui de desfacere și modelul lui de producție. Apoi, un drept salarial câștigat e bun câștigat, nimeni nu se va gândi să umble la salarii în jos, mai ales când toată lumea strigă că e penurie de lucrători calificați. În sfârșit, dacă guvernul va scăpa de gura asociaților patronale (care în fiecare an se plâng, nu-i așa, că le cresc costurile) și va da nestingherit salarii la stat, tot va induce o presiune suplimentară asupra mediului privat.

Prin urmare, orice nou investitor legat la internet află că România nu mai e tărâmul salariilor mici, deci va trebui să se concentreze pe producția de valoare adăugată mai mare. Iată o veste chiar foarte, foarte bună pentru noi, ca români. Doar dacă devenim conștienți că de acum trebuie să putem face față pretențiilor mai mari.

Altfel se momește investitorul (peste Ocean)!

Voi face acum un mic salt peste Ocean unde, de câteva zile, administrația Trump anunță un nou val de reduceri fiscale (Tax Cut 2.0). De data acesta în centru este o propunere privind impozitarea câștigurilor de capital care, dacă va trece, va face ca toate lumea asta să se uite cu invidie la americani. Pe scurt, ar arăta cam așa: ai un activ ( să spunem un echipament, dar vorbim,desigur, și de acțiuni) pe care l-ai cumpărat acum 10 ani cu 7.000 de dolari și îl vinzi acum cu 10.000. Diferența de 3.000 se impozitează, că doar e câștig. Dar dacă e să ții cont de acea putere de cumpărare a banilor, ajungi la concluzia că acești 10.000 de azi ar fi un fel de, să spunem, 8.000 de dolari de acum 10 ani. Deci câștigul real e de 1.000 și pe acesta ar trebui să-l impozităm, nu pe cel de 3.000. Așa, patronul va avea costuri mai mici, va fi motivat să-și înlocuiască activul cu unul mai perfomant, se va extinde… sau poate chiar va fi tentat ( de câștigurile mai mari care o să-i rămână) să-și vândă afacerea, către un investitor cu mai mult entuziasm, dornic de extindere, mai mulți angajați, economia se va învârti mai repede etc. (4)

În America se poartă încă discuții despre cât din robustețea actuală a economiei americane se datorează reducerilor fiscale care au intrat în funcțiune de la începutul anului. Dar e clar că o contribuție semnificativă nu poate fi negată. Vorbim de acea componentă, greu de prins în modelele econometrice, care se cheamă starea de spirit, încrederea pe care o au investitorii, antreprenorii într-o economie. (Și apropo, noua abordare pro-business pe care o are administrația nu înseamnă că renunți la salariul minim, ci doar că acesta nu mai trece pe primul plan, înțelegând că, în ordinea firească, mai întâi producția, apoi împârțirea câștigurilor! – 5 )

Am dat acest exemplu american pentru a înțelege mai realist tabloul de la noi. Investitorul nostru cu conexiune la internet va ști că în România ar putea visa la astfel de facilități doar dacă se vor da la pachet în toată Europa. Chiar de-ar fi să ne treacă prin minte astfel de stimulente fiscale, vom fi constrânși de cadrul armonizării fiscale europene, pe care o pune la cale Bruxelles-ul, o grăbește Berlinul și Parisul și de care încă noi ne facem că … plouă. Și nu mai reamintesc decât atât – CCCTB, adevărata revoluție fiscală europeană.

Revenind – ce avantaje comparative îi oferim cu adevărat investitorului, că e mare sau mic? Aceasta trebuie să fie reala preocupare a noastră în acest moment dacă vrem investiții adevărate. Așadar, facilități – mai rar. Infrastructură – mai cu întreruperi, că avem alte priorități. Despre simplificări procedurale, birocratice, abordări clare, negocieri corecte și transparente  – vorbim doar când se îngroașă prea tare cozile la administrațiile financiare (6) Poate-l momim, totuși, cu perspectiva creșterii poverii fiscale și a instabilității: iată, ne pregătim să dublăm costurile cu pensiile și asta în condițiile în care deficitele sunt deja în floare, de nu știm cum o să apucăm 2022 (7). Iar dacă vrea să înțeleagă cum stă România acum, investitorul nostru n-are decât să citească cele șase mesaje pe care le transmite guvernatorul Isărescu. Sunt foarte edificatoare, ca un bubuit care vine – mai târziu, dar vine până la urmă – după fulgerele spectaculoase de vară.

Note

(1)     În UE, toate țările din Est au în acest moment un salariu minim pe economie. Singurele care nu au prag de salarizare sunt  Austria, Italia, Cipru și, surpinzător, nordicii Danemarca, Finlanda și Suedia

(2)     Văzută printr-un euro abstract, Europa e cu adevărat foarte inegală, raportul de la cel mai mare la cel mai mic salariu minim fiind de 8 la 1. Dar dacă le uităm la PPS, discrepanțele în Europa nu mai par atât de mari, raportul între cel mai mare și cel mai mic salariu minim coborând la 3 la 1.

(3)     Dacă ne uităm la PIB pe cap de locuitor exprimat în PPS, și considerăm 100 de puncte la nivel de UE28, am vedea că Spania e la 96, iar România la 63. E drept că Spania a cam stagnat din 2011 încoace, în timp ce România a făcut un salt semnificativ de la 52 la 63 (Polonia a crescut de la 65 la 70, Ungaria, de la 66 la 68), dar diferența există și nu e de neglijat.

(4)     În Guardian, un investitor britanic aduce o listă de cinci mari beneficii pentru micile afaceri, decurgând din noile propuneri americane

(5)     Continuă la americani campania ”Fight for $15” – ”Lupta pentru 15 dolari” (salariu minim) de care vorbeam și acum doi ani (articolul despe Experimentele americane I 1433 și Toblerone). Dar rămâne de actualitate, cel puțin la americani, că orice analiză pe tema salariului minim trebuie să răspundă și la întrebarea ce se întâmplă dacă la anul nu va ma fi boom?

(6)     De salutat aici noul anunț că informatizare ANAF se va încheia în 2020. Așteptăm mai multe amănunte despre ce va însemna efectiv aceasta

(7)     Anunțând recenta dublare a costului cu pensiile, Ministrul Muncii și Justiției Sociale știe că, în 2022, încasările la Bugetul Asigurărilor Sociale vor fi de 99,7 miliarde lei, faţă de 58,9 miliarde în anul 2018, estimări în urma amendărea cifrelor din Strategia fiscal-bugetară, în raport cu execuţia bugetară a anului 2018

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Harald spune:

    Lipsește un mic amănunt din articol: investitorul nu e interesat nici de salariul minim, nici de puterea de cumpărare. Investitorul e interesat de costul lui cu ora de muncă. Iar la capitolul ăsta România stă extrem de prost. Asta pe lângă faptul că România se află (în medie) la 1.000 km de Viena, iar Viena însăși nu face parte din coloana vertebrală a Europei industrializate, mai are și ea 500 de kilometri până acolo.

    • dorin valeriu spune:

      Ati pus degetul intr-un loc ignorat (voit ?) de multi : factorul proximitate ! Si niste exemple : primele mari investitii in Ungaria s-au facut la Gyor, foarte aproape de granita cu Austria. Apoi priviti o harta : Cehia e un fel de “ic” intre Austria si Germania. Polonia are o granita uriasa cu Germania, Slovenia este (si a fost intotdeauna) un fel de “anexa” a Austriei, etc. Sigur, si caile de comunicatie sunt superioare celor din Romania, favorizate – in cazul Ungariei – si de relief dar si de proximitatea care a “invitat” firme serioase din Vest sa se implice.
      Sa mai amintim si avansul de trei ani la intrarea in UE ? O intarziere care, pe langa alte ‘hibe” specifice explica multe …

  2. Gogu spune:

    Buna ziua,
    Sunteti tare destept.
    In Romania salariul minim e aproximativ 400 euro si nu mai suntem printre codasii din UE.
    Pe langa date statistice bine alese ati uitat ceva.
    Un mic amanunt, contributiile sociale ale unui angajator din UE doar in Romania sunt total incluse in salariul brut.
    Ce noroc pe capul romanilor cu PPS si paranteza (2), citez, nu ma pot abtine, fraza e geniala, sunt gata sa va sustin candidatura la premiul Nobel, categoria din “put(a)ul gandirii”.

    “Văzută printr-un euro abstract, Europa e cu adevărat foarte inegală, raportul de la cel mai mare la cel mai mic salariu minim fiind de 8 la 1. Dar dacă le uităm la PPS, discrepanțele în Europa nu mai par atât de mari, raportul între cel mai mare și cel mai mic salariu minim coborând la 3 la 1.”

  3. M. Constantin spune:

    Daca inchizi ochii si stai cu mana intinsa la un colt de strada se vor gasi, intr-o zi, o suta de oameni care sa-ti puna cate un leu in palma. Se cheama ca, daca esti harnic, intr-o luna poti dobandi 2500-3000 de lei, fara sa te doara capul ca incarnezi un handicap individual si social la scara nationala. Mai ales ca niste genii superaccesorizate prevad ca 80% din populatia ocupata tinde sa devina inutila prin tot felul de mecanisme robotizate.
    In rastimp cateva milioane fac gloria tarii muncind, ani si ani, pe ceva ce statul roman numeste salariu minim. De ani si ani sursa morala a maximei coruptii sta in proliferarea virtutii acestui salariu minim de catre domni superscoliti, platiti binisor, nu cu cateva sute ci mai degraba cu cateva mii d euro.
    Bunul simt, daca are un dram de imaginatie, ar putea sa-si imagineze cum poti trai cand esti angajat cu salariul minim si poti cheltui sub 10 euro pe zi, cand preturile sunt aliniate la nivel european. Sa ai un acoperis deasupra capului, sa mananci, sa te imbraci, sa aspiri la familie si la valori culturale ori politice, sa performezi ca proiect uman, intr-o tara in care peste un milion de oameni isi dramuiesc zilnic leutul, este cea mai mare obscenitate pusa in scena. Bunul simt se odihneste insa de ceva vreme cu ochii in penumbra marilor valori abstracte: libertate, demnitate, solidaritate…
    Cu toate acestea, reteta a functionat, functioneaza si va mai functiona. Subtil, dl Tiriac a transat problema: prosti nu, hoti da. Asa ca, atunci cand e vorba de decenta existentei, oamenii au ales: coruptia. Cu cat mai instruiti si creativi cu atat mai corupti.
    Rezultatul? Mica si marea coruptie sufoca si izoleaza toata tara intr-lipsa de perspectiva teribila.

  4. C Bucur spune:

    Realitatea romaneasca este ca lucratorul prefera sa emigreze decat sa lucreze pe salariul minim de aici. O fi PPS-ul “mare”, dar infrastructura si serviciile esentiale sunt “jos” de tot. Noul model european de fiscalitate? UE nu reuseste sa influenteze localul de aici nici pe justitie, nici pe fiscalitate sau alte domenii. Discutia este exclusiv pe ce se intampla “dincolo de gard”. Altfel, felicitari pentru documentare.

  5. Adrian Popescu spune:

    Nivelul salariului trebuie sa fie rezultatul negocierii intre angajat si angajator . Nu impus de niste guvernanti ordinari . In administratia publica consiliul local , consiliul judetean trebuie sa fie cel care decide , in final , nivelul salariilor . Daca exista consilieri care nu maninca din mina primarului si a presedintelui de consiliu judetean ……

  6. Josef Svejk spune:

    Problema nu e atât salariul minim cât costul muncii.

    Acum vreo 4 ani compania pentru care lucrez a închis o fabrică din Franța după ce CGT a luat conducerea ostatică în timoul unei greve. Procesul de închidere durează 2 ani conform legslației francee. Între timp s-au căutat variante de reolcare altundeva în UE. România a fost printre opțiuni. A picat rapid. Atunci am realizat costul enorm la muncii din România. Nu pot să dau datele de atunci pentru că sunt confindețiale, dar pe Factiva costul estimat al muncii în domeniul manufacturier în România e la 3.5. Asta însemnă că pentru ca un angajat in România să primescă $1 brut, anagajatorul plătește $3.5+$1=$4.5. Cum pentru produse mari fabrica trebie să fie undeva pe frontiera de vest ajungi în situația de a plăti un muncitor cu sub 1800 de lei. Pentru banii ăștia nu-i găsești.

    O a doua chestie e stufoșenia birocratică care în mod cert omoară investițiile americane mari. Dau doar un exemplu ce se tot dă la cursurile obligatorii și periodice de „antibribery”. La începtul deceniului Walmart a lansat o extindere masivă în Mexic. Acolo ca și în România trebuie 1000+1 de avize, aprobări, permise și alte minunății. Wallmart angajt cu acte în regulă și cu plata transparentă mai multe firme mexicane de consultanță ca să obțină toate aprobările legale. Evident că mexianii, care știau cât e ceasul acolo, au șpăguit după datină. Povestea s-a aflat și mai mult, chiar au iești la iveală dovezi ale șpăgilor plătite de firmele mexicane. Nu există nicio dovadă că Walmart ar fi avut cea mai mică idee despre șpăgi – cu toate că e greu de crezut că chiar nu ștaiu cum merg treburile în Mexic. Ideea e că „Foreign Corrupt Practices Act” din 1977 pdepsește companile americane ce se dedau direct sau prin interpuși la șpăgi în afara SUA. Până la urmă Walmart a pierdut aproape un miliard de USD în taxe judiciare amenzi, etc. în afcerea asta, fără a la în calcul cheltuileli de construcții, infrastructură și altele abandonate în Mexic. Afost forțată să concedieze toți executivii implicați în poveste și să le umfle garnațiil de management. Mulți dib ei fiind de fapt victime colaterale.

    Cine își riscă cariera (după o fază din asta e terminat profesional și financiar) de dragul de a face afacei în România?! Care e oricium o piață sărăcăioasă și amărâtă. De aia cu câtev excepții notabile, tot vânzătorii de giugiuc și ciungă fac grosul „investițiilor” străine directe…

    • Ibi spune:

      In domeniul R&D in Romania costul orar este intre 20 si 35 de Euro in functie de complexitatea muncii care se efectueaza (de la simple desene tehnice la simulari virtuale si testare, IT).
      In Germania costul este intre 80 si 130 de Euro.
      Acesta e raportul intre costurile in acest domeniu (R&D industria auto, componente) intre De si Ro.
      Aceste costuri includ totul, salariile fiind doar o parte.
      Deci costul muncii e inca foarte scazut in Romania si aici vorbim de activitati high tec cu oameni instruiti, cu studii superioare.
      In domeniul productiei este posibil ca raportul sa fie si mai mare.

      Eu cred domnule Josef ca n-aveti dreptate.
      Este foarte rentabil inca, sa faci orice in Romania.
      Problema e sa gasesti oameni capabili de asa ceva.

      • Harald spune:

        @Ibi – nici măcar dacă ești firmă germană, nu e rentabil să faci orice în România, unele lucruri se fac la Debrecen, la Kecskemét sau la Gyor și există motive reale pentru asta.

        Nu știu dacă la Debrecen vor lucra și români, cel mai probabil da. La Kecskemét sigur lucrează și români, deci oameni capabili există, numai că nu-și pot exersa capabilitățile în România.

      • Josef Svejk spune:

        Ați pus punctul pe „i” când ați spus: „Problema e sa gasesti oameni capabili de asa ceva.”.

        Cât de mulți sunt cei cu adevărat capabili care rămân în România să lucreze pe de 3-10 ori mai puțin decât pot câștiga altundeva în lume?! Acum 17 ani când am plecat eu era deja tare greu să-i mai găsești. Iar pe atunci românii încă nu circulau încă liber în UE. Sigur că sunt peste tot idealiști și visători, numai că nu cred că se pot zidi afaceri solide pe asta. Pllus că omul ajunge până la urmă să-și vie în fire și pleacă. Mie mi-au trebuit vreo 3 ani ca să ies din starea de tâmpire în care ziceam: „Dacă plecăm toți ce mai rămâne din țara asta?” Alții au fost mult mai iuți c mine. Faptul că am oscilat acolo atâta vreme în indecizie e singurul regret adevărat al vieții mele. Am pierdut 3 ani.

        Într-adevăr serviciile de outsourcing sunt la prețuri scăzute în România, India și alte părți ale lumii. Numai că e o piață în contracție lentă din cauză că cei ce apelează la ele au început să învețe aritmetică :) . Eu cel puțin când am început să am oamni în subrodine și să devin responsbil de termene și bugete am renunțat complet la ele. Iar dacă cineva din grupul meu vrea bani pentru asta, trebuie să aibă un caz foarte solid. Nu refuz nimic aproiri, dar o mușc greu și cel ce se avântă e pe deplin responabil. În 3/4 din cazuri s-a termint prost.
        Asta e tocmai pemtru că, cunosc foarte bine mecanismul in interior. Nu e numai țicneala mea E cam a tuturor celor ce au fost băgați în afacerea asta și o înțeleg suficient de bine.

        Ora de inginerie în România costă de 3-5 ori mai puțin ca cea din SUA. Numai că o chestie ce se face aici într-o zi se face acolo în de 2-3 ori mai mult timp. E nevoie de cineva plătit la leafa din SUA să pregătească tema să ofere informații, să coordoneze, să verifice ceea ce s-a făcut, să cârpească dacă nu mai e timp de trimis înapoi la reparat. etc…. În final pentru fiecare 3 ore produse acolo se mai consumă o oră aici. Outsourcing-ul e o soluție doar în cazul unor vârfuri temporare când pur și simplu nu mai există nimeni disponibil aici, sau atunci când e un volum imens de muncă repetitivă ce necesită suport minim. E mult mai puțin rentabil ca angajarea de studenți interni.

        Oricum eu, mă refeream la mutarea/deshiderea unei fabrici în România. Adică muncitori și tehnologi calificați. Asta e practic o misiune imposiblă, când trebuie să fii competitiv, să livrezi produse masive pe infrastructura medievală a țării, să te lupți cu tot soiul de organe de control și birocrați hulpavi, cu reglementări pe care nu le înțelege nimeni și care sunt suficient de elastice ca să te scoată oricum vinovat etc. etc. etc. Nimeni nu și-a pus nicio clipă problema să mute sau să deschidă R&D-ul în Est. Motivele sunt simple și cinice: Inginerii buni încep să fugă pe capete din Germania, UK, Italia și Franța. Din Est valul ar fi și mai mare. După un an de lucru în filiala in afra țării legea americană permite transfer în cadrul corporației prin viză L1. Asta înseamnă cartea verde în mai puțin de un an și apoi cetățemia în 5 ani. Cunosc foarte bine mecanismul, așa am venit și eu :) E un stimulent irezistibil. Dacă nu-l anagajăm noi, îl angajează fără grețuri o altă divizie a companiei dată fiind criza acută de ingienri și IT-ști cu care se confruntă SUA.

  7. radu spune:

    Deocamdata nu e nici o “lovitura”, doar o alta fumigena care sa ne distraga atentia.

  8. Constantin spune:

    Mărturisesc că articolul mă surprinde puțin. S-a discutat și scris atât de mult despre ISD (inclusiv în România) încât mă gândesc că oricine intenționează să publice un text pe tema aceasta, specialist sau nu în domeniul științelor sociale, parcurge inevitabil texte din abundența celor deja publicate. Pornind de la rolul lor favorabil în economie, pentru că nivelul relativ mic al ISD în România este preocupant, nu doar în literatura economică, dar și în presa de informație, referirile la factorii determinanți ai ISD sunt foarte numeroase.

    Eliminarea SME este un subiect interesant, dar poate fi discutat rațional ca măsură de liberalizare economică în contextul în care se aplică întregii economii. Apoi, în statele în care acesta nu este stabilit prin lege există sindicate puternice care apără interesele muncitorilor și sunt preîntâmpinate abuzurile din partea angajatorilor. Se mai poate discuta despre subiect, dar…

    Nivelul salariului minim este cel din urmă și cel mai puțin important factor determinant ISD, mai ales pentru Mercedes. Să zicem că pe germani i-ar fi interesat în oarecare măsură nivelul salariului mediu în România. Cel minim îi interesează pe italienii care vor să confecționeze în țara noastră cămăși pe care să le vândă la prețul celor importate din China și Bangladesh. Iar genul de investiții în care salariul minim pe economie este important este tocmai cel de care România nu are nevoie, anume în producția de mărfuri necompetitive pe piețele internaționale, cu valoare adăugată redusă, fără aport de tehnologie avansată.

    Factorii determinanți ai ISD care i-au interesat cu siguranță pe germanii de la Mercedes sunt cei care apar în aproape orice manual de economie: 1) Infrastructura; 2) Legislația și povara fiscală; 3) Calitatea instituțiilor; 4) Gradul de dezvoltare a economiei; 5) Dimensiunea pieței interne; 6) Mediul economic și social general; 7) Nivelul de deschidere/liberalizare a economiei; 8) Resursele naturale; 9) Piața muncii. Aceasta pentru că investitorii urmăresc două lucruri principale, siguranța investiției și obținerea de profit. Prin urmare, este esențial ca mediul investițional să fie predictibil și rata profitului să poată fi maximizată.

    Adică, spre deosebire de italienii obscuri care confecționează în România cămăși în lohn, germanii de la Mercedes au avut o strategie pe termen lung. De astfel de ISD are nevoie România, iar argumentele nu sunt doar în literatura economică, ci abundă în mass-media.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adrian Luca


Adrian Luca

Adrian Luca, 40 de ani, este unul din primii specialiști din România în domeniul prețurilor de transfer, participant la introducerea în legislația națională a standardelor ... Citeste mai departe


Colectia Contributors.ro

Cumpara editia cartonata cu autograful autorului

Volumul ”Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991)” va fi lansat joi, 20 iunie 2019, la librăria Modul Cărturești (strada Academiei nr. 18-20, la parterul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București).

E randul tau

Mulțumesc, dle. Constantin, pentru precizările și explicațiile dvs. La cele spuse de dvs., adaug...

de: Silviu Cerna

la "Țintirea inflației, independența și credibilitatea băncii centrale (II)"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Festival de Film

Cauta articole

iunie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)