vineri, martie 29, 2024

Grija inutilă pentru procentul veniturilor din taxe în PIB

Politicile fiscale din România sunt prost setate şi omoară încetul cu încetul economia care (mai) contează. Agresată din toate părţile de antreprenori politici care îşi extrag profiturile din taxarea sufocantă sectorului privat şi de antreprenori monetari care îşi extrag profiturile din producţia de bani din nimic, economia românească abia dacă mai supravieţuieşte. Alegând cea mai proastă cale de “creştere economică” – creşterea taxelor, a deficitelor şi a datoriei publice – guvernările care s-au perindat pe la butoanele economiei arată cât de puţin înţeleg din modul său de a funcţiona. Prima grijă a noii guvernări este nu să elimine sau să micşoreze taxe şi impozite, ci să impună altele noi şi mai progresive: taxe pe “profituri nesimţite” (cum definim “nesimţirea” în acest caz doar politicianul ştie), taxe pe “fast-food”, taxe pe averile mari (cum definim “averea” şi cum definim “mărimea” în cazul lor) sau taxe progresive pe veniturile mari. Se perpetuează aceeaşi grijă obsesivă pentru echilibru bugetar în care veniturile trebuie aduse la nivelul unor cheltuiri nerezonabile şi nu cheltuielile la nivelul unor venituri rezonabile obţinute pe taxe adaptate la nivelul nostru economic.

În paralel cu căutarea de noi taxe şi impozite, o altă obsesie macină guvernările trecute şi prezente: creşterea gradului de colectare la bugetul statului a taxelor şi impozitelor. Nimeni nu a putut până acum să măsoare evaziunea fiscală din România şi nimeni nu poate spune cât de mare este acest fenomen. Argumentul frecvent adus în discuţie că în România “taxele încă sunt mici şi că se pot aplica taxe mai mari” sau că “în România problema mare e că se colectează prea puţine taxe la nivel de buget” este cel al ponderii veniturilor din taxe şi impozite în PIB, comparativ cu alte ţări (în 2011 această pondere a taxelor colectate în PIB în România era printre cele mai mici din Uniunea Europeană – doar 27%, în scădere faţă de anul 2000 când era de circa 30%; în Danemarca şi Suedia ponderea depăşeşte 45% din PIB).

Las la o parte cauza acestei situaţii care este mai degrabă legată  de nivelul exorbitant şi aberant al taxelor aplicate economiei private, sau faptul că încasarea redusă a taxelor se datorează  mai puţin evaziunii pornită din atitudinea contribuabililor, cât imposibilităţii statului de a controla eficient pe cei care trebuie să îşi plătească taxele (faptul că sunt prost plătiţi şi insuficienţi ca număr făcându-i coruptibili sau încărcaţi de prea multe sarcini de control) dar şi existenţei unui număr foarte mare de portiţe de a scăpa eficient de plata unor taxe şi a multor domenii excluse complet fiscalizării (agricultura, bisericile, achiziţiile publice, instituţiile publice, băncile). Nu discut nici despre aspectul pozitiv al acestui procent redus de încasare al taxelor în PIB – evaziunea fiind poate ultima şansă pentru unii care încă se mai încăpăţânează să nu îşi închidă afacerile (mulţi ar spune că cei care fac evaziune pun presiune pe concurenţii lor care nu fac însă eu aş spune că şi concurenţii ar trebui să boicoteze taxele nesimţite nu să se încăpăţâneze să le plătească fără a primi nimic în loc). Consumul de resurse pe care îl face statul în lupta contra evaziunii fiscale din România poate fi unul absolut inutil şi lipsit de orice calcul economic (ce se câştigă din aducerea la suprafaţă a evazioniştilor e mult mai puţin decât resursele consumate pentru a face acest lucru) pentru că evaziunea este, după părerea mea, ultimul motiv care explică de ce încasează statul prea puţine taxe prin raportare la PIB..

Ce vreau eu să discut acum este un aspect care, din punctul meu de vedere, scapă celor care calculează şi invocă ponderea taxelor în PIB şi sunt nemulţumiţi de rezultatul obţinut. De la bun început aş spune că PIB-ul are un mare neajuns: nu surprinde bunurile intermediare care intră în componenţa sa. Consumul privat din PIB, cheltuielile guvernamentale, investițiile private, importurile sau exporturile sunt toate bunuri finale (de consum sau de capital) şi nu bunuri intermediare. Bunurile intermediare (să zicem tabla dintr-un tractor) se produc acum pentru a fi incluse într-un bun final poate peste un an sau doi. Adică bunurile intermediare din trecut se pot regăsi în PIB-ul de astăzi, dacă aceste bunuri se realizează în ţară. În aceste condiţii, cu cât o economie are mai multe etape de producţie în realizarea unui produs finit care se realizează în ţară şi nu afară (să luăm exemplu mobila: e diferită situaţia dacă noi doar tăiem copacii şi din ei facem cherestea pe care apoi o exportăm pentru a importa mobila finită sau dacă tăiem copacii, procesăm cheresteaua, producem şuruburile, producem mânerele, producem lacul cu care este tratată mobila şi la final proiectăm şi producem mobila în ţară), cu atât taxele aferente fiecărui ciclu de producţie (impozite pe muncă, TVA, impozit pe profit) vor creşte în cuantum şi împărțite la un PIB care nu surprinde aceste activităţi vor creşte ca pondere. Mai mult, economia care produce şi bunurile de capital aferente (maşinile şi utilajele) dar mai ales piesele de schimb, subansamble, piese componente din care acestea se fac (pentru că bunurile de capital vor intra fie la import dacă sunt aduse de afară, fie la investiţii dacă sunt aduse de pe piaţa internă dar doar ca bun finit nu ca elemente componente), are încasări în PIB mai mari de taxe şi impozite decât o economie care doar importă aceste echipamente nefiind deloc implicată în nici un proces intermediar de producţie a bunurilor de capital.

Concluzia este cât se poate de clară în acest caz:

[1] Indicatorul privind procentul de taxe în PIB nu spune nimic concret despre cât de mare este evaziunea fiscală în România sau cât de incompetente sunt instituţiile statului cu privire la încasarea lor;

[2] O creştere a acestui indicator ţine mai puţin de lupta statului împotriva evazioniştilor sau de eficientizarea aparatului de încasare de taxe şi impozite şi mai mult de încurajarea mediului privat să extindă prelucrarea în ţară a bunurilor finite (de consum şi de capital);

[3] Această încurajare a sectorului privat nu se poate face cu fiscalitatea aberantă pe care o practicăm în momentul de faţă iar statul trebuie să înţeleagă faptul că va rămâne cu un procent mai mare de taxe încasate de la buget dacă micşorează taxele şi că orice mărire de taxe sau introducere de taxe noi va îngusta şi mai mult ciclul de producţie (vom aduce toate bunurile finite din import prelucrând tot mai puţin) adică pe termen lung va micşora şi mai mult veniturile statului (motivele sunt cele legate de stadii de producţie absente din angrenajul economic intern). Mai trebuie spus că orice ţară care exportă către România acele subansamble nu va avea neapărat o îmbunătăţire a raportului lor privind taxe raportate în PIB pentru că exporturile cresc PIB-ul (numitorul acelui raport) concomitent cu numărătorul.

Folosirea argumentului legat de ponderea taxelor în PIB pentru a introduce noi taxe, pentru a le apăra pe cele deja existente sau pentru a justifica un atac la baionetă (costisitor pentru ambele tabere) împotriva antreprenorilor este lipsit complet de sens economic. Este clar că taxe mai mici înseamnă o intensificare a procesului economic intern şi că în final se va ajunge la mai multe venituri în conturile statului iar argumentul economic este cel prezentat aici: orice bun de capital sau de consum trece prin mai multe etape de producţie care se fiscalizează fiecare dintre ele iar PIB-ul are „proprietatea” că nu surprinde aceste etape.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. mulţi ar spune că cei care fac evaziune pun presiune pe concurenţii lor care nu fac însă eu aş spune că şi concurenţii ar trebui să boicoteze taxele nesimţite nu să se încăpăţâneze să le plătească fără a primi nimic în loc

    Raționalizare subțire a unei acțiuni imorale și antisociale care, să vezi comedie, duce îmbogățirea frauduloasă a autorului și atunci când taxele sunt mici, dar funcționează cel mai bine când taxele sunt mari și funcționarii „flexibili”.

    În plus, să ne înțelegem despre ce vorbim. TVA-ul e o taxă de consum, statul încasează o cincime din tot ce se consumă în România. Firma privată colectează această taxă, dar ea e suportată de consumatorul final al produsului. Să eludezi plata TVA, vânzând în continuare produsul pe o piață concurențială – deci la același preț cu întreprinzătorii ce colectează TVA – înseamnă să te substitui statului în acțiunea de jefuire a consumatorului final. Nu e nimic moral sau revoluționar aici, e concurență neloială pe fondul unui stat slab, incapabil să impună legea.

    Taxele salariale sunt din nou sume colectate de firma dar care nu taxează productivitatea întreprinzătorului, ci a angajatului. Întreprinzătorul este liber să genereze plusvaloarea pe cont propriu, sau cu ajutorul neremunerat al familiei și prietenilor. Taxe salariale nule. Când decide însă să iasă pe piața muncii, devine parte a unui contract social care impune salariatului niște cheltuieli, în schimbul unor prezumptive beneficii: pensie, asistența medicală, infrastructură publică etc. Și același argument se aplică din nou: când întreprinzătorul se substituie statului în colectarea implicită a acestor sume, comite un act antisocial în interesul portofelului propriu.

    Dar dacă întreg salariul e plătit angajatului, cu tot cu eventualele taxele ? Chiar și în cazul asta vorbim de un avantaj neloial: antreprenorul beneficiază de un angajat mai bun, mai motivat, pentru ca plătește un salariu net mai mare pe o piață a muncii concurențiala. Angajatul beneficiază de prestațiile publice necontributive (drumuri, justiție, sănătate, dar nu pensie), fără a le achita. Întreprinzătorul și angajatul conspira în fraudă.

    Ce taxe ne mai rămân, suportate efectiv de întreprinzător ? Păi ar fi impozitul pe profit, cel pe dividende, care variază funcție de forma de organizare, și alte impozite și taxe mici, hărțuiala birocratica curenta, forfetare, comisioane, timbre, controale etc. Dacă le aduni, financiar vorbind, România stă destul de competitiv, mai bine decât multe state din lumea întâi. Semnificativ e impozitul indirect, al timpului și nervilor pierduți, costul cu consultanța și „experți autorizați” de diverse feluri.

    Toate lucrurile pe care le zic mai sus sunt la un nivel principial, indiferent de nivelul de taxare în sine. Susțin fără rezerve ca hiperimpozitarea, în special la nivelul individului productiv, e un rău colosal al societății românești, o piatră de moară de gâtul națiunii. El trebuie abordat sistemic – prin micșorarea impozitelor și reașezarea sarcinii fiscale înspre economia subterană, prin îmbunătățirea prestațiilor publice – nu punctual de haiduci care iau de la stat și bagă în propriul buzunar. Efectul celei din urmă abordări e tocmai cimentarea africanizării naționale: un stat viciat care rupe pielea de pe fraierii care încă iau legea în serios.

    • Când decide însă să iasă pe piața muncii, devine parte a unui contract social care impune salariatului niște cheltuieli, în schimbul unor prezumptive beneficii: pensie, asistența medicală, infrastructură publică etc.

      Ce contract e acela in care eu nu am nimic de spus. Pur si simplu mi se ia cu forta bani de pensie, bani de sanatate, bani de ajutor de somaj si nu primesc mare lucru inapoi. Cand ies la pensie risc o pensie taiata de stat ca nu s-au nascut prea multi copii, cand intru intr-un spital de stat mai platesc inca pe cat am dat ca impozite sa scap viu, cand ies in somaj trebuie sa ma milogesc la stat sa imi dea ce e al meu in loc sa fiu liber sa imi depun banii intr-un depozit si sa ii iau fara un efort prea mare.

      Ce taxe ne mai rămân, suportate efectiv de întreprinzător ?

      Toate taxele sunt suportate de fiecare dintre noi. Toti avem dubla functie in societate: de intreprinzator (chiar si cand suntem salariati intr-un fel ne vindem munca) si de consumatori. Taxele ne afecteaza pe toti chiar daca aparent le plateste consumatorul. TVA de exemplu, e platit de consumator dar fiind prea mare sunt afectate vanzarile, deci nu se deschid afaceri sau cele care supravietuiesc merg pe minim de activitate adica in final nu se angajeaza oameni care nu au astfel ce consuma. E foarte complicat sa spui ca toate taxele sunt puse de antreprenor in spinarea noastra a consumatorilor sau angajatilor. O mare parte din ele merg acolo insa nu toate. Mai mult, taxele acestea, indiferent cine le plateste in final AFECTEAZA profitabilitatea (sunt costuri de operare) care e MOTORUL FUNDAMENTAL AL UNEI AFACERI. Actul antreprenorial e afectat indiferent de ce taxe vorbim.

      Efectul celei din urmă abordări e tocmai cimentarea africanizării naționale: un stat viciat care rupe pielea de pe fraierii care încă iau legea în serios.

      Oare acesta nu e un semnal si pentru cei care iau legea in serios ca legea e cam punitiva, aberanta si sufocanta? Oare nu e timpul ca si cei care iau legea in serios fie sa nu o mai ia fie sa discute serios modificarea legii inspre binele tuturor: consumatori, antreprenori etc. Haideti sa nu mai murim de grija antreprenorilor evazionisti. Inca nu stim si nu putem demonstra cata evaziune se face in Romania. Si oricum evaziunea NU POATE FI ERADICATA. Ea exista intr-un procent semnificativ si in tarile dezvoltate pentru ca, la fel ca si la noi si oriunde, statul nu are resurse sa stea calare pe fiecare antreprenor evazionist. Evaziunea devine foarte costisitoare de la un punct incolo sa fie eradicata. Lupta contra evaziunii si pentru procente mai mari de taxe in PIB se face cu alte arme: reduceri si simplificari de taxe, reducerea birocratiei. Evaziunea e mare pentru ca taxele sunt mari.

      • Nu este locul aici să pentru o dezbatere sterilă despre contractul social, dezbatere cu adânci ramificații filozofice mergând până la legitimitatea noțiunii de stat. Deajuns de spus ca vasta majoritate a cetățenilor accepta o formă minimală a acestei noțiuni, anume ca „individul are niște îndatoriri și drepturi în relația cu societatea, statul fiind gestionarul acestora”, în speță ca taxele sunt morale. Imorală poate fi valoarea lor sau felul cum sunt utilizate. Să pretinzi ca orice obligație socială trebuie sa fie consensuală, ca trebuie sa fii convins cu duhul blândeții să respecți regulile societății, ca poți să alegi unilateral care reguli ți se aplică și care nu, înseamnă să te situezi din start în afara unei discuții oneste.

        În ce privește repartizarea sarcinii fiscale, individ – întreprinzător, e cât se poate de clar ca lucrurile stau cum am explicat, că TVA-ul taxează consumul individual, și ca impozitele salariale taxează munca. Presupunând prin absurd ca aceste impozite s-ar desființa la nivelul firmei și ca ar fi înlocuite cu un impozit pe venit plătit individual de cetățean, atunci profitabilitatea firmei ar rămâne neschimbată, practic s-ar schimba doar punctul de colectare și prețurile brute vehiculate, ce n-ar mai include taxele. Colectarea la nivelul firmei e o chestiune ce ține de pragmatism și costul implementării, firma are doar cheltuieli indirecte în colectarea acestor taxe (admit, cheltuieli semnificative datorită complexității reglementărilor, rambursării întârziate abuziv, plata anticipată în vama etc.).

        Indubitabil, actul taxării distorsionează economia, dar e greșit să zici că nu contează cine plătește taxele, că finalmente toți le suportam în mod egal. Introducerea TVA poate micșora vânzările unei firme, pe de altă parte banii colectați se vor regăsi în vânzările altei firme – statul și bugetarii consumă. Net e foarte greu de zis cine pierde și cine câștiga, invariabil e că în ambele situații consumul individului a fost redus, și resursele realocate într-o direcție decisă de stat. Așadar, consumatorul a suportat TVA-ul.

        „Grija față de antreprenorii evazioniști” e o treabă ce ține de decență, de echitate. Nimic mai injust decât o lege aspră care se aplica numai unora, aia care n-au tupeul să dea șpagă și să fure. Evaziunea nu poate fi stopată niciodată complet dar România nici nu a cules „the low hanging fruit”, suntem departe de acel punct la care devine prea scump să colectezi. Prezinți un argument foarte convingător pentru impozitul progresiv: în loc sa stai calare pe toți cetățenii, mai bine reduci impozitele și stai călare doar pe acei 5% care generează 50% din venituri, unde costul urmăriri se recuperează.

  2. Diferența dintre procentele din PIB ce ar trebuie colectate conform legilor în vigoare și cele colectate în realitate este măsura haosului dintr-o țară. Dacă nu există acea diferență, statul se poate îndatora, căci va colecta ce trebuie și va plăti datoriile. În schimb acolo unde statul este incapabil să colecteze, este incapabil și să evite furtul din bugetul de stat pe partea de cheltuieli. Adică este clar încetățenit un mod de-a face afaceri care nu are nimic ăn comun cu dezvoltarea economică. Statul ar reduce degeaba fiscalitatea în favoarea acestor anti-afaceri.

    Un stat ca cel român ar trebui dat afară din U.E. sau reorganizat de la Bruxelles. Altfel este un factor de risc pentru U.E. Acea reorganizare este de fapt băgarea la închisoare a a așa-zișilor antreprenori.

    • eroare profunda dle Isaila. A. filosofia de colectare fata de PIB este legata NUMAI si NUMAI de fiscalitatea tarii. [ scoate in Franta pe cei cu parul roscat de la plata taxelor si se schimba procentul de colectare]. B. RO nu s-a desprins (te las sa apreciezi la ideologia cui) de sistemul ceausist al platilor nete care functionau perfect in conditiile in care angajatorul era numai statul.C. un mic exemplu ajuta: se maresc pensiile cu 16% si se impoziteaza simultan cu 16%. Creste procentul de colectare cu 1%! ajuta cu ceva pensionarul, consumul, economia? D. un alt exemplu: nu se mai colecteaza taxa de sanatate pe primii 740 de lei, ci se plateste de la buget. Aceasta masura misca cifrele in inyteriorul bugetuluoi consolidat fara vreo influenta asupra incasarilor statului.

    • Dacă aduni toate impozitele aferente, conform legilor în vigoare, unui ciclu de consum, din momentul când creste spicul din pământ până când produsul de digestie este eliminat la toaleta, ajungi la concluzia ca 60-70% din PIB i s-ar cuveni statului.

  3. Absurdul ponderii taxelor in PIB este urmatorul (sesizat foarte bine in articol):

    – O crestere a taxelor urmata de o prabusire a PIB-ului poate duce la o imbunatatire radicala a acestui indicator.

    Adica faptul ca Danemarca si Suedia sunt acum la 45% si indicatorul e in crestere POATE FI SEMN CLAR DE CRIZA in aceste tari. Daca noi le urmarim pe aceste tari si vrem sa facem ca ele putem sa ajungem clar in gard.

  4. Dacă sectorul public este corect, procentul fiscalizat din PIB este prea puțin important, este o simpla opțiune în acea țară. Este greu de spus dacă e mai bine unde sectorul servicilor publice și sectorul public al bunurilor și serviciilor private sunt mai dezvoltate sau mai puțin dezvoltate.

    Corectitudinea sectorului public este măsura corectitudinii afacerilor private.

    A lovi în sectorul public susținând că este unica cauză a problemelor private arată serioase carențe de pregătire sociologică. China a avut mult timp un sector public de tip capitalist, apoi unul comunist bazat pe efortul propriu. Dar numai sectorul public comunist din ultimul timp a folosit lupta anticorupție pentru favorizarea afacerilor. Sectorul public corect, chiar supradezvoltat, ca în țările nord-europene, favorizează investițiile străine. Lipsa corectitudinii a făcut să nu se facă investiții în țările sărace și mafiote în ultimele secole, deși salariile și taxele erau minuscule în comparație cu țările în care s-a investit de fapt..

    Atacul absolutist, „anticomunist” la sectorul public este o simplă rămășiță pasională din secolul trecut. Problema secolului nostru este tocmai suferința sectorului public, aservirea lui unor interese private, din cauza unei clase mijlocii care l-a controlat până acum iar acum ajuns în degringoladă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Paun
Cristian Paunhttp://cristianpaun.finantare.ro/
Este doctor în economie, conferențiar în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București, Director executiv al Societății Române de Economie (SOREC).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro