joi, martie 28, 2024

Independența băncii centrale, politica bugetară și gestionarea datoriei publice

Banca centrală este actualemente în multe țări instituție independentă. Numeroase lucrări teoretice și empirice apărute în perioada anterioară crizei financiare globale au arătat că independența băncii centrale este necesară pentru controlul inflației și că acest statut nu impietează asupra creșterii economice și ocupării mâinii de lucru. După criză, concepția s-a nuanțat, în sensul că se admite acum că banca centrală trebuie să urmărească inclusiv asigurarea stabilității financiare. Ca urmare, multe state au multiplicat și diversificate instrumentele puse la dispoziția băncii centrale: de la dreptul tradițional de a stabili rata dobânzii de politică monetară la dreptul recent dobândit de a obliga instituțiile financiare să constituie rezerve de capital anticiclice și să respecte anumite limite ale gradului lor de îndatorare. Noile responsabilități și puteri conferite băncii centrale au atras-o însă inevitabil în domenii politice controversate și au obligat-o să conlucreze cu guvernul. Ca urmare, a devenit imperios necesar ca banca centrală să-și coordoneze politicile (monetară și de asigurare a stabilității financiare) cu politicile guvernamentale (bugetară și de gestionare a datoriei publice). Este important, de asemenea, ca banca centrală să-și exprime public poziția cu privire la politicile guvernamentale.

1. Independența băncilor centrale în epoca postcriză

Înainte de criza financiară globală, concepția dominantă în teoria și practica economică era că banca centrală trebuie să fie independentă față de guvern și să se concentreze asupra stabilității prețurilor.1 Această concepție s-a bazat pe numeroase lucrări teoretice și empirice apărute în anii 1980 și 1990, care au demonstrat pe larg că independența băncii centrale este importantă pentru reducerea inflației și că acest statut nu are efecte negative asupra creșterii economice și ocupării mâinii de lucru. Ca urmare, multe bănci centrale din economiile avansate și în curs de dezvoltare/emergente – printre care și România – au adoptat acest model de bancă centrală independentă și strategia de politică monetară numită „țintirea inflației” (inflation target).2

Criza financiară globală a schimbat această concepție, în sensul că țările din întreaga lume au început să încredințeze băncilor centrale o serie de noi obiective și sarcini, pe lângă rolul lor tradițional de for de concepere și aplicare a politicii monetare și, respectiv de creditor de ultimă instanță. În prezent, multe bănci centrale sunt însărcinate cu supravegherea macroprudențială a instituțiile financiare și asigurarea stabilității financiare. Pentru a îndeplini aceste noi atribuții, ele au dobândit o serie de puteri suplimentare: monitorizarea riscului sistemic; reglementarea macro și microprudențială; gestionarea crizelor; conducerea politicii financiare; etc. De asemenea, în unele țări, au fost create mecanisme speciale de coordonare a politicii monetare cu politica bugetară și cu activitatea de administrare a datoriei publice.

Pe măsură ce băncile centrale, al căror personal nu este ales în mod democratic, ci este format din tehnocrați (birocrați), au devenit tot mai puternice, consensul mediului academic şi al publicului larg cu privire la independența lor a început să dispară. Lucrările teoretice și empirice apărute în ultimii ani arată că interpretarea în termeni absoluți a independenței băncii centrale poate submina atât atingerea noilor sale obiective, cât și susținerea politică tradițională pentru autonomia băncii centrale în domeniul politicii monetare. În plus, aceste lucrări constată că nemulțumirea populară față de băncile centrale este în creștere în SUA, Marea Britanie și zona euro. Se impune, deci, o abordare mai nuanțată a problemei independenței băncii centrale.

Pentru a ușura urmărirea expunerii, nu vom cita aici nici măcar principalele lucrări în care se prezintă noua concepție. Vom spune doar că o concluzie importantă care se desprinde din aceste studii este că unele elemente ale consensului de dinainte de criză trebuie păstrate. Astfel, în literatura recentă se arată că independența operațională a băncii centrale – posibilitatea de a alege instrumentul pentru atingerea obiectivului privind inflația – este asociată cu îmbunătățirea semnificativă a stabilității prețurilor. Însă, în economiile avansate, cel puțin, independența politicăabsența oricărei posibilități ca politicienii să influențeze obiectivele sau personalul băncii centrale – nu este corelată cu rezultatele obținute în ceea ce privește controlul inflației. Pentru a-și menține legitimitatea democratică, băncile centrale din economiile avansate pot renunța, deci, într-o anumită măsură, la independența politică, iar aceasta fără să-și piardă independența operațională, care este cu adevărat importantă, atât prin prisma funcției lor tradiționale de for de concepere și aplicare a politicii monetare, cât și a amintitei funcții recente de asigurare a stabilității financiare. Precizăm că nu este totuși o poziție generală, deoarece unii autori susțin în continuare că băncile centrale trebuie să fie complet independente: operațional și politic.

Problema este mult mai complicată în economiile în curs de dezvoltare/emergente. Pe de o parte, afirmația că independența operațională a băncii centrale este importantă rămâne valabilă și în acest caz, deoarece realitățile pe care se bazează această concepție se întâlnesc și în economiile respective: existența la banca centrală a unei expertize relevante; capacitatea fără egal a băncii centrale de a lupta împotriva inflației; compatibilitatea dintre noile funcții ale băncii centrale și funcția sa tradițională de politică monetară; etc. Pe de altă parte, spre deosebire de economiile avansate, independența politică a băncii centrale este foarte importantă în economiile în curs de dezvoltare/emergente pentru controlul inflației, care este principalul flagel cu care se confruntă țările respective.

După cum am menționat, independența politică presupune că nici un corp constituit – guvern, parlament sau membru al acestor organisme – nu are puterea să intervină în deciziile luate de banca centrală în exercitarea atribuţiilor sale legale şi, încă şi mai puţin, să anuleze măsurile pecare aceasta le-a adoptat. Or, după cum vom arăta în paragrafele următoare, o serie de practici apărute în epoca postcriză în țările avansate necesită o coordonare strânsă între banca centrală și guvern, ceea ce, în cazul țărilor în curs de dezvoltare/emergente, ale căror instituții sunt, de regulă slabe, poate duce la pierderea independenței politice a băncii centrale. Ca urmare, transpunerea mutatis mutandis în economiile în curs de dezvoltare/emergente a soluțiilor adoptate în perioada postcriză în economiile avansate („relaxare cantitativă” – Quantitative easing ; „aruncare de monedă din elicopter” – Helicopter money; „teoria monetară modernă– Modern Monetary Theory etc.) este foarte problematică. Posibilitatea acestei translatări depinde de măsura în care, în unele economii în curs de dezvoltare/emergente, cel puțin, se justifică renunțarea la independența politică a băncii centrale în favoarea coordonării cu guvernul în domeniul stabilizării macroeconomice și stabilității financiare. Or, în țările respective, această îndreptățire este, de regulă, foarte greu de apreciat, din cauză că instituțiile, inclusiv banca centrală, sunt slabe și incapabile să-și exercite funcțiile de care depinde funcționarea normală a economiei.

Se poate afirma totuși că, spre deosebire de economiile avansate, atât independența operațională, cât și independența politică sunt aici importante pentru controlul inflației. De exemplu, se constată că frecvența înlocuirii guvernatorului – care este folosită adesea ca un proxy pentru independența politică a băncii centrale – este direct și semnificativ legată de inflația ridicată din unele din țările respective.

Rezultă că, în economiile în curs de dezvoltare/emergente, importanța independenței depline – operaționale și politice – rezidă în faptul că acest statut și doar acesta permite, dacă permite, contracarare a presiunilor politice susceptibile să determine banca centrală să ducă o politicămonetară inflaţionistă.

Un alt caz particular este cel al Băncii Centrale Europene (BCE). Aceasta este banca centrală a celor 19 economii avansate din zona euro, însă are unele atribuții inclusiv în ceea ce privește țările UE care nu au adoptat încă moneda unică (atribuții exercitate în cadrul „Sistemului European al Băncilor Centrale”). BCE prezintă însă anumite caracteristici ale băncilor centrale din economiile în curs de dezvoltare/emergente.

Astfel, BCE este idependentă politic față de organismele comunitare și de guvernele statelor membre.3 După cum am mai menționat, independența operațională fără independență politică funcționează doar în țările în care există instituții puternice și mature, care pot să-i împiedice pe politicieni să constrângă banca centrală să provoace inflație pentru a favoriza menținerea lor la putere sau realegerea lor. Țările din zona euro îndeplinesc cu siguranță această condiție: ele aparțin civilizației occidentale, caracterizate prin stat de drept, democrație, libertăți intelectuale, raționalitate critică și o economie bazată pe proprietatea privată. Ca urmare, politicienii (guvernele naţionale, Comisia Europeană şi Parlamentul European) nu pot deturna BCE de la principalul obiectiv al politicii sale monetare: menţinerea stabilităţii preţurilor.

Cu toate acestea, în zona euro nu există decât o politică europeană incipientă, controlul organismelor comunitare asupra instituțiilor politice este slab și nu există un organism politic, puternic și reprezentativ, față de care BCE să răspundă realmente (deși acest rol revine teoretic Eurogrupului sau Ecofin – Consiliul miniștrilor de finanțe).

Rezultă că gradul înalt de independență operațională și politică al băncii centrale (BCE) se explică în acest caz, nu prin caracteristicile economiei în care aceasta funcționează (economie avansată), ci prin cadrul instituțional sui-generis al acestei uniuni politice și bugetare incomplete (UE).

Deși este independentă față de guvernele naționale și de autoritățile comunitare, BCE nu funcționează totuși într-un vid politic. De fapt, tocmai pentru că UE este incompletă din punct de vedere bugetar și politic, BCE este nevoită să interacționeze cu guvernele naționale și cu alți actori politici. În acest context, angajamentul fostului președinte al BCE – M. Draghi – că va face „tot ce trebuie” pentru a implementa programul de cumpărare directă – în anumite condiții – a titlurilor de credit public emise de statele membre („Outright Monetary Transactions”-OMT) poate fi interpretat ca un gest de independență politică făcut ca reacție la eșecul altor autorități de a provoca repreciera monedei unice în timpul crizei financiare.4 Refuzul BCE de a prelungi în 2015 facilitatea menită să furnizeze lichiditate de urgență (emergency liquidity assistance, ELA) Greciei poate fi privită însă ca un exemplu de politizare și de dependență a BCE față de guvernele țărilor membre în care își au sediul băncile creditoare ale statului elen.

Independența BCE este, deci, ambiguă. Teoretic, ea se bucură de independență deplină: operațională și politică. Membrii „Comitetului executiv” al BCE nu pot fi revocați, iar mandatul lor lung de opt ani nu poate fi reînnoit, ceea ce ar trebui să-i facă imuni la orice ingerințe din partea guvernelor țărilor membre și a organismelor comunitare. Cu toate acestea, BCE a refuzat prelungirea amintitei facilități de urgență în cazul Greciei din cauza opoziției unor guverne. De asemenea, au fost necesari trei ani pentru ca BCE să introducă amintitul OMT – care a contribuit imediat la oprirea declinului randamentelor titlurilor publice –, deoarece unele guverne s-au opus. Din aceleași motive, BCE a adoptat „relaxarea cantitativă” (Quantitative easing) cu o mare întârziere față Fed, ceea ce a dus, afirmă criticii, la cea mai lungă perioadă de timp în care în Europa nu a existat creștere economică.

2. Coordonarea politicii monetare și a politicii bugetare

Anterior crizei financiare, a existat un larg consens la nivelul mediului academic și al băncilor centrale că politica monetară este capabilă să stabilizeze nivelul producției într-un mod mai eficace decât politica bugetară. S-a considerat, de asemenea, că interacțiunea între politica monetară și politica bugetară este foarte slabă și că efectele sale pot fi internalizate de autoritatea monetară. De exemplu, dacă guvernul încearcă să amplifice boom-ul prin relaxarea politicii bugetare, o bancă centrală independentă va anhila efectul măsurilor respective asupra cererii agregate prin restricționarea politicii monetare, ceea ce va readuce economia la traiectoria sa optimă (și invers). Ca urmare, nu este necesară o coordonare explicită a politicii monetare și politicii bugetare. De fapt, o cooperare prea strânsă între autoritățile însărcinate cu aceste două tipuri de politici economice este chiar periculoasă, deoarece subminează credibilitatea politicii monetare orientate spre combaterea inflației. Trebuie totuși spus că, în practică, această lipsă de coordonare a încurajat unele guverne să contracteze un mare volum de împrumuturi publice, astfel încât, în unele țări, politica monetară a ajuns să fie subordonată totuși necesitățiilor mult mai strigente ale gestionării datoriei publice.

În ultimii ani, concepția că politica monetară și politica bugetară trebuie concepute în mod separat s-a schimbat. Una din cauze este faptul că marja de manevră a politicii monetare convenționale a fost drastic limitată de nivelul redus al dobânzilor, care, în unele economii avansate, au ajuns la nivelul zero sau aproape de zero. Or, atunci când sectorul privat supraîndatorat încearcă să-și reducă datoriile, politica monetară trebuie să preia asupra sa sarcina reanimării economiei. De aceea, băncile centrale din economiile avansate au recurs la diverse forme neconvenționale de politică monetară: „relaxare cantitativă” (Quantitative easing – QE), „bani din elicopter” (Helicopter money), „teoria monetară modernă– Modern Monetary Theory) etc. Scopul urmărit a fost crearea răgazului necesar ca guvernul să instituie stimulentele bugetare necesare pentru reluarea creșterii economice (acordarea de subvenții, reducerea impozitelor, amortizare accelerată etc.), fără a fi nevoit pentru aceasta să contracteze împrumuturi publice.

Toate acestea sugerează că, în condițiile existenței unor dobânzi zero sau aproape de zero, este necesară o coordonare mai strânsă între politica bugetară și politica monetară. În prezent, există, de asemenea, un oarecare consens că, în cadrul acestei coordonări, politica bugetară trebuie să-și asume un rol mai mare în susținerea creșterii economice.

Problema este că, în ultimii ani, guvernele nu au fost prea dispuse să-și asume acest rol. La prima vedere, situația este paradoxală. Economiștii au criticat întotdeauna predispoziția guvernelor de a duce o politică bugetară excesiv de laxă, arătând că politicienii sunt supuși unor presiuni politice temporare, care îi fac să aibă un comportament ghidat în mare măsură de considerente pe termen scurt („miop”). Nu este, deci, surprinzător că, după izbucnirea crizei, guvernele din lumea dezvoltată au fost reticiente să relaxeze politica bugetară. Deși strategii economici oficiali au argumentat că această atitudine arată preocuparea guvernelor pentru conceperea și aplicarea politicii bugetare într-o perspectivă pe termen lung5, unii economiști consideră că austeritatea nu a îmbunătățit prea mult situația finanțelor publice, ci chiar a agravat-o.

Acești critici arată că există unele motive să se creadă că politica bugetară este predispusă natural să submineze politica monetară neconvențională aplicată de băncile centrale din țările dezvoltate în condițiile existenței unor dobânzi zero sau apropiate de zero. Astfel, deși cele mai multe guverne occidentale s-au lansat pe calea măsurilor anticriză cu efecte pe termen scurt (creşterea cheltuielilor publice în scopul păstrării locurilor de muncă sau creării altora noi), unele dintre acestea au răspuns la criză cu măsuri de austeritate. Aceasta a făcut ca unele economii avansate să cadă în „capcana austerității”: reducerea puternică a cheltuielilor publice și creșterea tarifelor la serviciile publice determină întârzierea relansării economiei, creșterea șomajului, reducerea veniturilor bugetului de stat și creșterea inegalităților.

Politica de austeritate în condițiile unor dobânzi zero s-a bucurat totuși de susținere din partea unor forțe politice. Explicația rezidă în faptul că recesiunile constituie bune ocazii pentru a impune reducerea aparatului de stat și a cheltuielilor publice. Populația și, mai ales, alegătorul mediu, este sensibilă la argumentul că guvernul trebuie și el „să strângă cureaua”.

Modul în care guvernul percepe realitatea economică poate favoriza, de asemenea, această orientare. Inițial, guvernul poate crede că recesiunea este temporară și că, deci, politica monetară convențională îi va face față. De asemenea, el poate subestima eficacitatea multiplicatorilor fiscali (parametrii care reflectă efectele expansioniste sau restrictive pe care le exercită deficitul bugetar), ori poate supraestima costurile cu dobânzile implicate de deficitele bugetare mari și creșterea datoriei publice. Ca urmare, deși economia este pe cale să cadă în „capcana austerității”, guvernul poate continua să-și aplice politica de austeritate.

În fine, renunțarea la această politică este dificilă din punct de vedere politic: la urma urmelor, austeritatea este mai mult decât o politică bugetară; ea este un proiect politic care urmărește reducere rolului statului. Or, ideea că liberalizarea economiei constituie un mijloc important de relansare a creșterii economice are în continuare mulți adepți.6

Indiferent de explicație, un guvern care anunță că își propune să aplice o politică de austeritate are un avantaj strategic în relațiile sale cu banca centrală. Există un mix optim de măsuri de relaxare monetară și bugetară, însă guvernul este primus inter pares. El este cel care poate impune austeritatea, ori opri în folosul său politic reformele structurale controversate, deoarece știe că banca centrală va fi nevoită până la urmă să relaxeze puternic politica monetară. Mixul de măsuri de austeritate și de relaxare monetară agresivă rezultat de aici îi conferă guvernului un avantaj politic important, însă este suboptim din punctul de vedere al societății. Banca centrală rămâne singurul luptător pe frontul relansării economiei; însă, chiar și ea s-ar putea dovedi „prea mic(ă) pentru un război atât de mare.”

Rezultă că trebuie să existe o structură instituțională care să permită coordonarea politicii monetare și a politicii bugetare și care să determine guvernul să participe la acest proces. Principiile generale ale acestui cadru, propuse în literatură, sunt următoarele:

1) Bazele coordonării trebuie stabilite de banca centrală.

2)Mecanismul de coordonare trebuie să mențină controlul politic asupra politicii bugetare.

3) Coordonarea monetar-bugetară trebuie limitată strict la situația în care dobânzile sunt zero sau apropiate de zero.

În lumina acestor principii, este necesar un cadru instituțional în care banca centrală să participe la orientarea politicii bugetare. Banca centrală poate, de exemplu, să adreseze o scrisoare deschisă guvernului, în care să-și prezinte poziția cu privire la politica bugetară adecvată pentru stabilizarea macroeconomică. De asemenea, reprezentanții băncii centrale pot să-și exprime opiniile sub formă de conferințe, articole, interviuri etc.7 La rândul său, guvernul ar trebui să răspundă public, fie prin schimbarea orientării politicii bugetare, fie prin prezentarea publică a motivelor pentru care nu este de acord cu recomandările băncii centrale. Acest dezacord ar putea privi însăși necesitatea unei politici bugetare de stabilizare macroeconomică, ori ar putea fi un compromis între o politică bugetară expansionistă și o altă prioritate politică, cum ar fi, de exemplu, sustenabilitatea (percepută sau reală) a datoriei publice pe termen lung. Deși această modalitate de implicare a băncii centrale în orientarea politicii bugetare este o soluție destul de modestă, ea realizează un grad de coordonare care, pe de o parte, reduce amenințările la adresa independenței băncii centrale, iar pe de altă parte, menține controlul democratic asupra politicii bugetare.

În literatură, se propun, de asemenea, unele mecanisme de finanțare monetară a bugetului de stat care să satisfacă principiile de mai sus. De exemplu, banca centrală ar putea acorda credite statului într-un cont de trezorerie special, iar modul de cheltuire a acestor venituri bugetare ar fi stabilit ulterior de parlament. Mecanismul are avantajul că protejează banca centrală de presiunile politice pentru acordarea de credite pentru acoperirea deficitului bugetar, deoarece volumul amintitului credit special de trezorerie și momentul acordării sale sunt stabilite de banca centrală. Un alt avantaj este că, prin implicarea parlamentului, se menține legitimitatea democratică a deciziilor de cheltuire a banilor publici.

Deși detaliile oricărui cadru instituțional pentru coordonarea politicii monetare și a politicii bugetare pot fi diferite de la o țară la alta, principiile generale enunțate mai sus sunt utile pentru a orienta proiectarea acestui mecanism.

3. Coordonarea politicii monetare-gestionarea datoriei publice

Primele bănci centrale au fost create în Europa pentru a răspunde nevoilor de finanțare ale statelor și pentru gestionarea împrumuturilor publice contracte de guverne. Cu toate acestea, în timpul recentei crize financiare, gestionarea datoriei publice din multe țări a fost separată de politica monetară și plasată, de regulă, în afara băncilor centrale – în principal din cauza conflictelor potențiale cu politica monetară.

În mod tradițional, gestionarea datoriei publice s-a concentrat pe realizarea unui compromis între, pe de o parte, minimizarea costului implicat de emisiunea de titluri de stat (care, de regulă, este mai mic în cazul titlurilor cu scadență scurtă), iar pe de altă parte, minimizarea riscului aferent profilului datoriei publice a țării respective (care, de regulă, este mai mic în cazul titlurilor pe termen lung).

Criza a arătat că gestionarea optimă a datoriei publice trebuie să țină seama de cel puțin alte două considerente relevante pentru politica monetară. În primul rând, creșterea datoriei publice, adică creșterea ofertei de titluri de stat cu diverse maturități, poate afecta condițiile monetare existente în interiorul economiei respective. Canalele prin care această variabilă influențează condițiile monetare interne sunt constituite de efectele lor asupra dobânzilor pe termen lung, prețurilor (cursurilor) activelor financiare și cursului de schimb. În al doilea rând, creșterea datoriei publice pe termen scurt, adică creșterea ofertei de tiluri cu maturități scurte, afectează direct portofoliul de active sigure (sovereign bonds) deținut de sistemul financiar și lichiditatea acestuia. Acești doi factori au fost considerați puțin importanți anterior crizei financiare, însă, în ultimii ani, au revenit în centrul atenției.

În plus, trebuie avut în vedere că strategia optimă de gestionare a datoriei publice, care urmărește reducerea la minimum a comprormisului dintre aceste patru genuri de considerațiuni, se va schimba, probabil, în viitor, în funcție de noile condiții economice și financiare ce vor apare mai devreme sau mai târziu.

Pentru a evita ca guvernul și banca centrală să acționeze în direcții opuse, este necesară coordonarea gestionării datoriei publice de către guvern cu politica monetară dusă de banca centrală. În perioadele normale, banca centrală poate, de regulă, să anuleze impactul macroeconomic al gestionării datoriei publice. Însă, această posibilitate dispare în situația în care dobânzile sunt zero, deoarece banca centrală nu mai poate utiliza rata dobânzii de politică monetară pentru a compensa efectele pe care le au asupra condițiilor monetare deciziile luate în procesul de gestionare a datoriei publice.

Modelul instituțional al relației dintre banca centrală și guvern este esențial pentru coordonarea politicii monetare și a gestionării datoriei publice. O soluție propusă în literatură este gestionarea datoriei publice în comun de către banca centrală și guvern. Unii autori consideră însă că această conlucrare poate compromite independența băncii centrale. Ei dau exemplul Fed, care a evitat o asemenea colaborare cu Trezoreria SUA, de teamă, probabil, că își va pierde independența. Acest risc poate fi redus la minimum în caz că procesul este condus de banca centrală. Însă, rolul conducător al băncii centrale ar trebui să fie unul de coordonare facultativă, deoarece gestionarea datoriei publice are consecințe asupra costurilor și riscurilor aferente, adică are în primul rând implicații bugetare.

4. Remarci finale

În urma crizei financiare, băncile centrale au fost înzestrate cu un mare număr de noi responsabilități și mijloace. Ca urmare, au apărut unele temeri cu privire la independența băncii centrale, atât în sensul că noile atribuții îi subminează independența, cât și în sensul că băncile centrale au devenit prea puternice și că ele scapă oricărei forme de control democratic. Vechea concepție teoretică după care cu cât o bancă centrală este mai independentă, cu atât mai bine, nu mai este, deci, valabilă.

În anii 1980 și 1990, băncile centrale din economiile avansate au devenit semnificativ mai independente din punct de vedere operațional, însă nu a existat o tendință similară în ceea ce privește independența politică. Astfel, în anii 1970 și 1980, independența operațională s-a aflat în economiile avansate într-o relație inversă semnificativă cu inflația. În aceiași perioadă și în aceleasi economii, independența politică nu a avut însă nici o legătură semnificativă cu inflația.

În anii 2000 și 2010, aproape toate băncile centrale din economiile avansate au devenit complet independente din punct de vedere operațional; principala deosebire dintre ele este acum gradul lor diferit de independență politică. Cu toate acestea, referitor la economiile în curs de dezvoltare/emergente, teoria și sudiile empirice sugerează că atât independența politică, cât și independența operațională sunt importante pentru controlul inflației și pentru îndeplinirea noilor funcții care, după modelul băncilor centrale din economiile avansate, le-au fost atribuite și lor.

În prezent, băncile centrale din economiile avansate se străduiesc să provoace inflație. Explicația acestei situații aparent paradoxale rezidă în faptul că aceste economii se află în „capcana lichidității” și sunt amenințate de o stagnare seculară. În aceste condiții, argumentul că independența operațională este necesară pentru a ancora anticipațiile inflaționiste poate părea superfluu. În literatură, se arată însă că, în economiile avansate, costul menținerii independenței operaționale este mic. Iar când – sau dacă – presiunea inflaționistă va reapare, este foarte probabil că importanța independenței operaționale va fi redescoperită.

Cu toate acestea, în lucrările de specialitate nu se pledează pentru independența politică a băncilor centrale din economiile avansate. În acest tip de economie, independența politică pare să nu fie deosebit de importantă pentru controlul inflației. Dimpotrivă, o anumită dependență politică a băncii centrale față de organismele alese în mod democratic pare a ușura provocarea inflației, necesară pentru combaterea stagnării seculare și controlul unor bănci centrale tot mai puternice.

După recenta criză, a devenit cât se poate de clar că băncile centrale trebuie să aibă noi puteri și instrumente, care să completeze setul lor de instrumente tradiționale de politică monetară. În plus, multe dintre aceste noi responsabilități și mijloace impun băncii centrale o acțiune concertată cu alte autorități, inclusiv guvernul, chiar și în domenii politice controversate. Însă, până în prezent, nu există un cadru teoretic suficient de elaborat care să ghideze reforma băncilor centrale. Criza a relevat pericolul ca băncile centrale să fie prea slabe, însă în unele lucrări se arată că acum există riscul ca ele să devină prea puternice.

Studiile disponibile permit totuși formularea unor principii generale ale unui model ideal de bancă centrală modernă într-o economie avansată. Firul călăuzitor este protejarea independenței operaționale a băncii centrale (de asemenea, a independenței în exercitarea anumitor funcții noi), acordând prioritate coordonării și cooperării cu guvernul în domeniile în care această conlucare este necesară, păstrînd însă o anumită independența politică a băncii centrale.

Desigur, fiecare țară este deosebită, iar circumstanțele politice și economice vernaculare pot justifica anumite adaptări ale acestui model ideal. Mai mult, chiar dacă factorii de decizie naționali admit că recomandările de mai sus sunt corecte, este posibil ca ei să fie incapabili să acționeze în climatul politic existent în țara respectivă. Cu toate acestea, sperăm că acest articol va stimula discuțiile despre modul în care ar trebui să arate o bancă centrală modernă și, prin urmare, va contribui la avansul procesului de reformă a acestei importante instituții, cel puțin în România.

NOTE__________________

1 -Precum și, în unele cazuri, asupra ocupării depline amâinii de lucru. În cazul Fed, aceste două obiective au avut importanță egală. Alte bănci centrale, cum ar fi, de exemplu, BCE și Banca Angliei, au acordat prioritate stabilității prețurilor.

2 -În România, această evoluție a fost favorizată de cerințele impuse de UE în procesul de aderare.

3 -„Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” prevede: „În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.” (Art. III-130).

4 -În zona euro, principala responsabilitate privind regimul și politica de curs de schimb revine Consiliului miniştrilor de finanţe ai ţărilor membre (Eurogrup, Ecofin). În condițiile în care euro este o monedă cu curs flotant, responsabilitatea Consiliului este însă foarte limitată și nu poate aduce atingere obiectivului principal al BCE: menţinerea stabilităţii preţurilor.

5 -Cerință impusă, în cazul țărilor UE, de „Pactul de stabilitate și de creștere”.

6 -V. și lucrările autorului, Statul și Piața, https://www.contributors.ro/economie/statul-%C8%99i-pia%C8%9Ba/; Austeritatea: soluție sau problemă?, în vol.: Dezbaterile de la Sinaia, Ediția a II-a, 26-27 octombrie 2018, „Economia Estului. Postausteritatea și perspectivele ei”, Fundația Alexandrion, 2018.

7 -Nu este, deci, nimic ieșit din comun că reprezentanții BNR își exprimă uneori opiniile cu privire la diverse aspecte ale politicii bugetare. Este vorba despre o practică obișnuită a băncilor centrale moderne și nu ar trebui să dea naștere la nici un fel de emoții și acuzații.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. „Independența băncii centrale, politica bugetară și gestionarea datoriei publice”

    În fiecare an, iar anulacesta nu putea fi o excepție, apare în preajma sărbătorilor un reprezentant al BNR care spune pe scurt câteva lucruri având caracter general-teoretic, precum cele conținute în impecabilul text al profesorului Silviu Cerna, puncteză câteva dintre realizările din crsul anului și spune că România va adopta moneda comună europeană fix peste 7 ani. Invariabil. Anul acesta dl Adrian Vasilescu a indicat anul 2026. Anul trecut fusese comunicat anul 2025.

    Dacă vreun jurnalist întreabă cumva despre „Independența băncii centrale, politica bugetară și gestionarea datoriei publice”, sau vreo chestiune legată de acestea, reprezentantul BNR spune că „Independenţa BNR nu înseamnă lipsă de colaborare cu Guvernul”
    https://www.bursa.ro/mugur-isarescu-independenta-bnr-nu-inseamna-lipsa-de-colaborare-cu-guvernul-67506233 .

    De fapt, BNR „colaborează” și a „colaborat” prin mijloacele pe care le are la dispoziție, fără osebire, cu toate guvernele, în interesul guvernelor și mai puțin al cetățenilor. În acest context, m-am obișnuit să văd apariția anuală a reprezentantului BNR care spune despre aderarea la Eurozonă că „acum nu e momentul”, precum în caricaturile lui Mihai Stănescu.

    Sper să nu primesc din partea vreunui apropiat BNR explicații că stabilitatea guvernamentală la care a contribuit BNR prin politicile sale este în interesul națiunii, ori că au mai greșit guvernele, dar BNR prin politicile sale a evitat producerea unor catastrofe economice. Acestea sunt exact pretexte pentru a se justifica activitatea de colaborare a BNR cu toate guvernele, mai ales când acestea au adoptat măsuri contrare intereselor cetățenilor, dar în favoarea guvernării cleptocratice.

    Sprijinul dat de BNR cleptocraților reprezintă de fapt complicitatea Băncii Centrale la aducerea României în situația mizerabilă de astăzi și la menținerea la putere a grupului infracțional organizat de tip mafiot care a capturat statul. Iar cei din conducerea BNR, excelenți profesioniști, știu foarte bine asta.

    • Domnule Constantin, apreciez comentariul dumneavoastră, concentrat. Dar m-ați omorât pe final cu „excelenți(i) profesioniști” din conducerea BNR. Probabil dumneavoastră sunteți în măsura să îi calificați/certificați ca atare.
      Eu (și câteva sute de mii de cetățeni) îmi pot permite să îi calific/certific pe cei din conducerea BNR că fiind aresponsabili. Si, asemenea pseudopoliticienilor noștri, politruci de cea mai joasă speță.
      Suntem la ora bilanțurilor, le doresc să aibă parte de cat mai multă carne stricată în mezelurile pe care le vor consuma de sărbători, exact pe principiul pe care aceștia îl tot propovăduiesc, de pe la sfârșitul anului 2008, că riscul valutar nu este in sarcina producătorului de servicii de credit așa cum nici riscul generat de folosirea unei cărni necomestibile nu este în sarcina producătorului de mezeluri.
      Ceea ce este prezentat mărunt din buze de către domnul profesor în articolele dumnealui, supravegherea sistemului bancar, reprezenta (reprezintă) calea de atingere a dezideratului de apartenență la uniunea monetară a zonei euro. Dar cum îndeplinirea sarcinilor de supraveghere este lăsată la latitudinea „excelenților profesioniști” dezideratul, împins triumfal cu câte un nou an în fiecare an, devine desuet. Ca celebra Luminița de la capătul tunelului neconstruit încă.
      Un an mai bun tuturor Contributorilor !

  2. Funcția principală a băncilor centrale este împrumutarea băncilor private pentru ca acestea să facă profituri colosale. Controlate prin Banca de Deconturi / Reglementări Internaționale, băncile centrale nu pot fi naționale 100%, iar de independente, să nu mai vorbim. De-acolo le vine și „reforma”, de la Basel.
    Băncile centrale, s-a văzut în 2008, au funcția de a transfera de la ce mulți pentru a acoperi găurile făcute de cei puțini și bogați. În tim ce noi ne gândim cum am putea „stimula discuțiile despre modul în care ar trebui să arate o bancă centrală modernă”. Și-o să vedeți în ianuarie când vin cioclii de la FMI ce vie va fi discuția și ce stimulată creșterea.

  3. Bancile centrale nu trebuie sa fie doar independente fata de politic ci si de sectorul bancilor comerciale si al bancilor de investitii, fie ele autohtone sau nu. Tocmai aici e calcaiul lui Achile.

    In plus ele trebuie sa fie populate de super-profesionisti. Chiar si cu profesionisti de multe ori ambitiile economistilor de a intelege si, mai ales, de a prevedea fenomenele de pe piata internationala sunt iluzii desarte.
    Pentru ca, dupa cum spunea faimosul economist american JK Galbraith, The only function of economic forecasting is to make astrology look respectable.

    • si cu toate acestea:
      „There is certainly no absolute standard of beauty. That precisely is what makes its pursuit so interesting..”JK Galbraith

      • Din pacate in economie nu se poate principiul „beauty is in the eye of the beholder”: o prognoza economica nu poate avea mai multe rezultate, functie de cine o face. Rezultatul este unic si prognoza se dovedeste corecta sau nu.

        • @Cinicul _ ” …o prognoza economica nu poate avea mai multe rezultate”

          Îndrăznesc să fac o observație…

          Științele economice sunt științe sociale și nu sunt științe exacte.

          PROGNÓZĂ, prognoze, s. f. Prevedere a desfășurării în timp a unui fenomen, a unui proces etc., bazată pe studiul împrejurărilor care îi determină apariția și evoluția; estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor unele mărimi nesigure, inconstante; (DEX, 2009)

          Prin urmare, prognoza poate propune un scenariu/model, ori o varietate de scenarii/modele, pentru că ea are caracter probabilistic.

          Chiar și atunci când modelul propus de economiști este unic (deși se spune că acolo unde sunt doi economiști există cel puțin trei modele economice :-) ), din pricina multitudinii de factori endogeni și exogeni care influențează procesele economice, rezultatele pot diferi cu mult față de cele prognozate.

          În vremurile recente am putut vedea cu multă nemulțumire, spre exemplu, influențele nefaste pe care le-au avut asupra economiei românești câteva decizii politice total neinspirate. Și, credeți-mă, în covârșitoarea lor majoritate, nu au ținut cont deloc de opiniile economiștilor, ori de vreo prognoză. Ce să mai vorbim despre obiective și angajamente precum celebrul MTO ?! :-)

      • Un pic pe o tangenta.
        Merita citita cartea vzionara a lui Galbraith: The New Industrial State despre rolul technostructurii in societatea sec 20. Desi publicata in 1967 este actuala si azi, doar ca technostructuria a devenit mai acaparatoare, iar actionarii si mai praduiti.
        Tare bine ar face domnul Cerna sa scrie un articol pe acesta tema.

    • „Bancile centrale nu trebuie sa fie doar independente fata de politic…”

      Îngăduiți-mi, vă rog, o altă observație…

      Cât de iindependent (față de politic, față de alte domenii sociale, sectorul bancar șamd.) poate fi VICEGUVERNATORUL Băncii Centrale care este „ridicat” de la birou de către DNA pentru o mită de 1.000.000 (un milion) de euro primită de la Sorin Ovidiu Vântu?

      Cât de independentă poate fi BNR?! (Știu, sunt mulți oameni onești acolo… dar votul cel puțin al unui VICEGUVERNATOR din cei 9 membri ai CA, poate cel decisiv, este CORUPT!).

      NU problema faptului că în conducerea BNR sunt oameni corupți este cea mai mare, ci că ei pot fi MANIPULAȚI și ȘANTAJAȚI, că ei răspund la comenzi politice.

      Despre ceilalți socialiști iubitori ai politicilor intervenționiste, ori ai inflației etc., precum dl pri-viceguvernator PSD F Georgescu, pe vremea ministeriatului căruia inflația era cu două cifre în România, ce să mai vorbim?!… Ori, despre D Radu Rușanu, liberalul controversat apropiat de infractorii Mircia Muntean și Ilie Carabulea (la rândul domniei-sale, apropiat de dl Președinte al Republicii KW Iohannis) ?!….

      Care independență a Băncii Centrale?! Despre ce vorbim?!

      • @Constantin

        „Care independență a Băncii Centrale?! Despre ce vorbim?!”

        Un raspuns e vizibil cu ochiul liber: cat mai multe avantaje materiale (salarii, pensii, scutiri de taxe etc.), lipsa totala a vreunui control sau raspundere pecum si aura de a fi de neinlocuit (a se vedea cel mai longeviv guvernator din vremurile noastre s nu numai).

        Bancile se conduc dupa stiinte economice care „sunt științe sociale și nu sunt științe exacte.”

      • Răspuns dlui. Constantin, căruia îi mulțumesc pentru aprecierea articolului:

        În literatură, gradul de independență al băncii centrale se măsoară cu un indicator care ține seama de următoarele criterii:

        Independența politică
        • Guvernatorul nu este numit de guvern
        • Mandatul guvernatorului > 5 ani
        • Consiliul de Administrație nu este numit de guvern
        • Mandatul Consiliului de Administrație > 5 ani
        • Guvernul nu are un reprezentant în Consiliul de Administrație
        • Guvernul nu aprobă politica monetară
        • Există prevederi legale care întăresc poziţia băncii centrale în caz de conflict cu guvernul
        Independența operațională
        • Creditarea directă a guvernului este:
        o Neautomată
        o La dobânda pieței
        o Temporară
        o În volum limitat
        • Banca centrală nu participă la piața primară a titlurilor de stat
        • Rata dobânzii de politică monetară este stabilită de către banca centrală
        Notă: Pentru fiecare criteriu se acordă note de la 0 la 1. Indicatorul care exprimă gradul de independență este media notelor acordate pentru fiecare criteriu în parte.

        După cum se observă, acest indicator reflectă capacitatea băncii centrale de a folosi instru-mentele politicii monetare, cum ar fi rata dobânzii de politică monetară, precum și imposibilitatea ca banca centrală să finanțeze deficitele bugetare (se consideră că aceasta din urmă protejează banca centrală de orice presiune sau obligație de a finanța guvernul, de natură să îi diminueze capacitatea de a controla inflația).
        Conform acestei metodologii, gradul de independență al Băncii Naționale a României este destul de ridicat, fiind comparabil cu cel al băncilor centrale din alte țări în curs de dezvol-tare/emergente.

        • @dl Cernea,

          Ati putea face o comparatie intre cele scrise in raspunsul pt. dl Constantin, desigur referitor la Romania, si felul cum este organizata „Banca Centrala a Canadei” ?

          Se spune ca aceasta din urma, prin reglementarile in vigoare, a condus la faptul ca sistemul bancar din Canada a fost cel mai putin – din Grupul G7 – afectat in ultima criza economica recenta (2008).

          Evident ca Romania este in UE dar nu este in zona Euro.

          Fac apel la experiza dvs. pentru clarificari.

          • Răspuns lui dinu b:

            Analize comparative de genul celor menționate de dvs. se pot, desigur, face și, de fapt, ele există în număr mare în literatură. Prezentarea lor, chiar și doar sintetică, necesită însă un alt articol. Poate cu altă ocazie.

        • Cu tot respectul, domnule S Cerna, vorbim despre o problemă de siguranță națională.

          Oamenii menționați de mine pot fi oricând constrânși de grupuri de interese interne, ori din străinătate, să influențeze deciziile Băncii Centrale. Adică, viața și viitorul întregii națiuni.

          Or fi și alte bânci centrale ai căror viceguvernatori sunt implicați în mari cazuri de corupție și au fost ridicați de autorități de la birouri… Habar n-am. Poate că cei care cunosc mai bine decât mine istoria sistemelor bancare au habar. :-)

          Mă tem că „echilibrul” financiar-bancar actual al României, obținut în condițiile menționate de mine, nu este de natură a aduce prosperitate cetățenilor, în ciuda expertizei oamenilor pe care îi are la conducere BNR. În acest context, singura explicație rămasă este cu referire la onestitatea experților…

          Dacă onestitatea cere ca Banca Centrală să fie mai puțin atentă la comenzile politice (nu mă interesează „punctajele” – contraexemplul la limită este că RSR avea o Constituție aporape democratică, dar România era în fapt o dictatură), să „colaboreze” mai puțin cu guvernările cleptocratice, iar membrii CA să nu poată fi șantajați, atunci independența BNR asta înseamnă, să urmărească binele statului în care funcționează și al cetățenilor săi, NU pe cel al unui grup criminat organizat care a capturat statul.

          Prezența unor persoane șantajabile în Consiliul de Administrație nu ajută deloc… Iar pretendenții la funcția de Guvernator, „iepurașii din desene animate, care merg pe o crenguță până se termină crenguța și mai fac apoi vreo 10 pași”, reprezintă alternative cumplit de proaste.

          Vă doresc ani mulți și să auzim de bine!

          • Aspectele menționate de dl. Constantin și de alți comentatori se referă la unele persoane numite de parlamentul român în conducerea BNR, ceea ce transcede obiectul acestui articol. Scopul său este mult mai limitat, și anume prezentarea unor schimbări produse în epoca postcriză în modul de concepere a independenței băncii centrale.

  4. Banca centrala ar trebui sa fie asemenea unui judecator – senin, calm, rece si echilibrat.

    Se poate fara banca centrala?
    Nu cred, pentru ca cineva, ceva ar trebui sa urmareasca discret stabilitatea financiara dar in acelasi timp sa dea si satisfactie participantilor in piata ( banci comerciale si nu numai, firme si persoane fizice) – caci fara ei geaba stabilitatea cand moralul sau frustrarile participantilor in piata sunt ori prea jos ori prea sus. Banca centrala ar trebui sa dea semnalele necesare pentru o buna conduita – este ca o mama care se uita cumva mai urat la copil si acesta intelege ca nu a facut ceva tocmai bun, dar si ca un pazitor care sa intervina atunci cand puradeii sunt in mare anaghina desi…. Este un rol complex – de armonizarea a intereselor si de asigurare a functionalitatii.

    Problema este atunci cand unii cred ca au gasit apa rece si vor sa reinventeze politici. institutii si comportamente de genul om nou, cu lupta de clasa si tipari

  5. De fiecare dată, am citit cu mare plăcere și cu luare aminte articolele domnului profesor Silviu Cernea și totodată am mai învățat câte ceva. Cel ce zice că știe uneori nu știe nimic! Așa că, de foarte multe ori am fost inspirat de articolele domniei sale să-mi exprim un punct de vedere pe anumite teme de politică economică. Acum chiar cred că actualul guvern este bine intenționat.
    Cred că, pentru coordonarea politicii monetare cu politicii bugetare, BNR (independentă sau nu!) și Guvernul PNL( –fără susținere parlamentară) trebuie „treacă imediat” la:
    -diminuarea urgentă a cheltuielilor de personal prin reducerea
    salariilor şi a numărului de angajaţi din instituțiile publice;
    -reducerea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile din instituțiile publice;
    -creşterea cheltuielilor de capital ( reprezintă cheltuielile efectuate din bugetul general con-solidate cu lucrări de investiții, achiziții de utilaje și echipamente, pentru creșterea patrimo-niului national și dezvoltarea economică);
    -atragerea fondurilor europene (eliminând birocrația).

    • „-diminuarea urgentă a cheltuielilor de personal prin reducerea salariilor şi a numărului de angajaţi din instituțiile publice;”

      Da, primul pas cu Banca Centrala.

    • @Lucian-Ion _ Sunt pe deplin de acord cu cele scrise de dumneavoastră, atât în privința articolelor d-lui Cerna, cât și în legătură cu politicile publice de care patria noastră are nevoie. Doar că acțiunile necesare menționate sunt în sarcina guvernului, iar capacitatea de a contribui Băncii Centrale la punerea lor în practică este minimă. Din nefericire, au existat momente în istoria noastră recentă în care BNR a sprijinit guvernul aflat în funcție atunci când a adoptat măsuri defavorabile națiunii, colaborând, prin urmare, cu acesta într-un scop negativ.

      Pentru exemplificare, permiteți-mi vă rog să fac trimitere către o colaborare pozitivă între guvern și Banca Centrală. https://www.hotnews.ro/stiri-international-23577245-ministrul-bulgar-economiei-bulgaria-intra-anticamera-zonei-euro-pana-luna-aprilie.htm?nomobile=

      Deci, pentru a ajunge la Nisipurile de Aur, schimbăm leuții în euroi, ca și cum am merge la Berlin. După Leva, Kuna urmează îndeaproape același drum….

      P.S. Am oferit exemplul pentru varianta scurtă și lesne de înțeles a discursului. Este disponibilă și explicația lungă și detaliată a motivelor pentru care lucrurile stau astfel, dar o explicație de întindere și complexitate medii este prezentată de frații noștri europeni. https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/conrep/ecb.cr201805.ro.pdf
      Iar guvernul patriei noastre ne comunică proiecțiile sale. https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2019-european-semester-convergence-programme-romania_ro.pdf

    • Cineva care cunoaște foarte bine problema, scrie:
      https://www.g4media.ro/tariceanu-ma-ingrijoreaza-voiosia-pe-care-o-afiseaza-ministrul-de-finante-atunci-cand-se-imprumuta-masiv-pe-piata-bancara-din-romania-dati-romanilor-dobanzi-bune-la-plasamentele-lor-si-veti-avea-ban.html

      De-a lungul timpului BNR a democratizat sărăcia, fiind complice la politicile publice dezastruoase ale guvernelor succesive care au adus România în „fundul de sac” în care se află. Acțiunile populiste ale guvernelor, întreprinse în preajma alegerilor, sau nu, precum „wage led growth”, o pastișă a principiului keynesian „demand led growth”, au condus la deficitele pe care le avem astăzi. Finanțarea lor, adică risipirea banilor împrumutați pentru cheltuieli neproductive, NU pentru investiții, stimulează creșterea prețurilor și deprecierea monedei.

      BNR se laudă cu ipocrizie că menține procesul sub control. Adică, nu apar evoluții bruște ale cursului de schimb, sau ale inflației. Carevasăzică, „acoperă” furtul din averea publică înfăptuit de grupul infracțional organizat care a capturat statul de 30 de ani, distribuind uniform populației „țeapa” dată. Uniformizând sărăcia.

      BNR nu s-a gândit, bunăoară, să descurajeze împrumuturile prin politica dobânzii de referință. Cum u s-a gândit să lase cursul de schimb liber, astfel încât guvernul să simtă efectele din piață ale politicilor sale. Nu s-a gândit măcar să facă declarații publice clare în care să arate că mărirea veniturilor fără creare de valoare NU este sustenabilă, pentru că bunăstare din nimic și prânzuri gratis NU există.

      Or, vedeți dumneavoastră, populația României a mai văzut o dată filmul acesta în istoria recentă, iar de-a lungul istoriei, de zeci de ori. Guvernul Tăriceanu 2, probabil cel mai prost din istoria României, după cel condus de d-na V Dăncilă, exact aceste politici publice, de tip Darius Vâlcov-Florin Georgescu, le-a adoptat. Deci, dl Tăriceanu știe bine ce spune! Iar BNR cooperează cu guvernele…

      De curând, reprezentanții BNR au început să vorbească… Spre exemplu, au afirmat că rezerva de aur trebuie să rămână unde este, iar de facto, proprietarul ei este Banca Centrală. Excelent! Sunt exact de aceeași părere. Doar că spune asta abia acum, când la guvernare este dl L Orban. N-au zis nimic în acest sens când se dorea repatrierea rezervei de către d-nii L Dragnea și Șerban Nicolae. Păi, de ce acum pot vorbi, iar în urmă cu un an nu?!

      Așa a ajuns țara asta în situația mizerabilă în care se află. Nu mă interesează teoriile cu apartenența membrilor CA al BNR la diverse lojă masonice, la bidelbergi sau la iluminati, pur și simplu expertiza lor nu are valoare și independența lor formală nu contează dacă nu sunt puse în serviciul public. Dacă BNR este independentă față de cetățeni, dar servește interesele guvernului, ceea ce scrie în norme chiar nu mai contează. Iar roadele „colaborării” BNR cu guvernele de până acum se văd în lipsa de dezvoltare și bunăstare a românilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro