marți, martie 19, 2024

Interdependenţă, dublată de resentimente şi mefienţă: noile relaţii dintre Republica Populară Chineză şi Japonia

China şi Japonia sunt două state vecine, despărţite de un spaţiu maritim nu foarte întins, cu civilizaţii diferite dar totuşi înrudite şi cu un bagaj istoric producător de teamă, neîncredere şi resentimente. China are o populaţie de circa zece ori mai mare decât a Japoniei, un teritoriu de circa 25 de ori mai întins, o economie înfloritoare (peste 6% creştere anuală) şi continuă să fie pe un trend crescător, în timp ce Japonia descreşte demografic de cel puţin un deceniu, şi stagnează economic (cu toate că este foarte dezvoltată din acest punct de vedere), în schimb a intrat într-un proces de consolidare a forţelor armate şi e sprijinită constant de SUA, spre a se realiza echilibrul de putere regională. China are un buget militar anual de circa 130-160 miliarde USD (2,05% din PIB) şi circa 2.300.000 soldati iar Japonia unul de 57 miliarde USD (puţin sub 1% din PIB) şi circa 247.000 soldaţi. Recent, Beijingul a anunţat restructurări ale forţelor armate, concretizate în reducerea cu 300.000 a numărului de ofiţeri şi subofiţeri.

Este evident că R.P. China, stat socialist dar cu economie de piaţă „dirijată”, nu poate uita încă atrocităţile comise de armata japoneză imperială înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scuzele pe care premierii succesivi ai statului nipon le-au cerut statului chinez şi urmaşilor victimelor nu par să fie considerate suficient de sincere şi de vizibile, mai ales că uneori politicienii de top ai Japoniei au onorat proprii militari căzuţi în luptă vizitând altarul Yasukuni, acolo unde se află îngropaţi şi criminali de război, acuzaţi pentru atrocităţi comise şi în China. Se ştie că violenţa japonezilor a produs milioane de morţi doar în China(peste 250.000 doar în masacrul de la Nanjing din 1937), pe lângă alte milioane de persoane refugiate, abuzate şi cu probleme psihice insurmontabile. Premierul japonez Shinzo Abe, iritat să tot audă acuzaţii la adresa ţării sale, a afirmat de curând că nu e normal ca generaţiile viitoare de japonezi, care nu mai au nici o legătură fizică şi morală cu criminalii de acum 70 de ani, să mai trebuiească să îşi ceară scuze public an de an.

Dar poate că nu această retorică a culpei criminale şi a remuşcărilor necesare este cea care produce cele mai multe tensiuni sino-japoneze. Moştenire a Războiului Rece, Japonia este aliată cu SUA, care îi garantează protecţie militară. Alianţa americano-japoneză din 1951 a fost creată spre a împiedica Japonia să se remilitarizeze şi spre a o apăra de un eventual atac din partea URSS. În primii ani postbelici, SUA s-au gândit chiar la un „pact al Oceanului Pacific”, adică formarea unui NATO asiatic anti-comunist, însă caracterul insular al ţărilor aliate şi teama/ura generală faţă de Japonia, au dus la abandonarea acestui plan. Japonia a fost sprijinită masiv de americani ca un fel de element anti-comunist avansat de contracarare a avansului chinez, dar în acelaşi timp Washingtonul se temea ca nu cumva Tokyo să se ralieze Chinei comuniste, mai ales din motive economice sau să redevină agresiv faţă de vecini. Eisenhower a afirmat că un tratat de la San Francisco care ar fi fost extrem de nefavorabil Japoniei risca să o arunce direct în braţele Chinei iar „Pacificul în loc să mai fie un lac american, putea deveni un lac comunist.”

Japonia s-a temut iniţial ca „pactul” să nu o oblige automat să participe la un război contra Chinei comuniste, dar a primit destule asigurări din partea americanilor. Tokyo dispune de Forţe de Autoapărare (Jieitai) care trec printr-un proces de modernizare şi consolidare accelerată, ceea ce sugerează Beijingului că în caz de conflict militar cu SUA, americanii s-ar putea baza efectiv pe Japonia şi probabil şi pe alte state din Asia de Est şi de Sud, spre a realiza o formă de containment şi balansare. Spre deosebire de alianţa SUA cu Coreea de Sud, tratatul de securitate SUA-Japonia nu avea elementele tipice unui pact de apărare mutuală. Existau sisteme de comandă separată a trupelor şi nu se vorbea de un comandament comun sau de interoperabilitatea forţelor. Conform versiunii upgradate a acestui tratat, Japonia va decide de la caz la caz dacă să intervină în ajuturul SUA, cu condiţia ca securitatea Japoniei să fie ameninţată de adversarul Americii din acel moment iar Dieta (Parlamentul) să voteze favorabil.

Premierul Shinzo Abe s-a zbătut extrem de mult spre a promova noile legi ale securităţii naţionale, bazate pe autoapărarea colectivă, posibilitatea legală a participării forțelor japoneze la operațiuni armate în afara graniţelor țării şi sprijinul activ pe care armata niponă ar putea să il acorde SUA în caz de necesitate – aceste legi au fost dezbătute în Parlament unde opoziţia acuză vehement guvernul că militarizează ţara şi o conduce către conflict militar cu China. Camera Inferioară a adoptat prima controversatul pachet de legi şi ulterior şi Senatul şi-a dat girul prin grupul de lucru special (în septembrie 2015), cu toate că opoziţia a pus la punct o strategie de a introduce moţiuni şi voturi de neîncredere, sperând să prelungeasă adoptarea finală până după 27 septembrie, dată la care parlamentul japonez îşi intrerupe activitatea pe anul în curs. Abe Shinzo, venit la putere a doua oară în 2012, va rămâne cu certitudine încă trei ani la conducerea statului, după ce potențiala sa rivală la şefia partidului, Seiko Noda, nu a reușit să strângă numărul de semnături necesare pentru a se înscrie în cursa pentru conducere.

Presa japoneză speculează faptul că adoptarea legilor apărării ar reprezenta pentru el un fel de terminare fericită a unei vechi poveşti de familie. Bunicul său, Nobusuke Kishi, a demisionat acum 55 de ani din funcţia de premier, după ce încercase să convingă poporul să accepte refacerea puterii militare japoneze şi schimbarea constituţiei.

Ceea ce e mai grav este că Tokyo şi Beijing au de zeci de ani o dispută acerbă pentru insuelele Senkaku-Diaoyu din Marea Chinei de Est, pe care China le revendică dar pe care Tokyo le-a „răscumpărat” (naţionalizat) de la un deţinător privat, în 2012, în numele interesului naţional – spre a nu fi „cumpărate” de către guvernatorul Tokyo, Ishihara Shintaro, politician conservator.  Japonia şi SUA susţin că de fapt China se bazează pe „falsa memorie” colectivă când pretinde suveranitate peste majoritatea Mării Chinei de Sud (cam 80%), deoarece nu poate dovedi drepturi istorice asupra zonei „internaţionale” a acestei mări.

Pe de altă parte, China şi Japonia sunt destul de interdependente în plan economic, prin multitudinea de investiţii încrucişate şi prin firmele cu capital mixt. Numeroase multinaţionale japoneze sunt solid implantate în China şi produc mai ales aparatură electronică folosind mâna de lucru locală, mult mai ieftină. Piaţa chineză absoarbe foarte multe automobile japoneze, an de an. În 2012, cifra comerţului bilateral se ridica la suma de peste 320 miliarde USD iar în 2014 la 340 miliarde USD, a treia cea mai mare relaţie economică bilaterală din lume. China e cel mai mare partener comercial al Japoniei (o cincime din total) iar Japonia al doilea parteren al Chinei. Japonia a fost cel mai mare investitor străin în China anului 2014 cu circa 100 miliarde USD (faţă de 70 miliarde în cazul SUA, locul doi). Între toamna anului 2012 şi vara anului 2013, din cauza tensiunilor legate de insulele Senkaku-Diaoyu, aflate în disputată, comerţul bilateral a început să scadă (firmele japoneze au investit cu 37% mai puţin în China), însă în 2014-2015, şi-a revenit. Economiile celor două naţini sunt complementare, în general. De aceea, probabilitatea unui război este relativ mică, luând în calcul pierderile economice imense ce ar rezulta. Evident, dacă se vor degrada radical relaţiile cu China, Japonia îşi va orienta masiv economia spre cele zece state membre ale ASEAN, cu care are deja relaţii strânse. Beijingul priveşte cu ochi foarte critici iniţiativa Parteneriatului Trans-Pacific (TPP) pe care SUA vor să îl creeze împreună cu mai multe state din Asia, Australia, America de Sud dar fără China! Japonia va face parte cu siguranţă din acest format bazat pe acorduri de liber schimb în Asia-Pacific, ceea ce nu va ameliora relaţiile Tokyo-Beijing.

Cred că oficial Tokyo nu va renunţa la doctrina „contribuţiei proactive la pace”, dar o va reinterpreta. Documentul New Guidelines for Japan-US Defence Cooperation (redactat pe 27 aprilie 2015, la New York, de Comitetul Consultativ de Securitate Japonia-SUA sau „comitetul doi plus doi”) expune exact noua viziune – „o coordonare politică şi operaţională sporită precum şi întărirea planificării bilaterale”, consolidarea coordonării în cadrul alianţei şi inclusiv cooperarea cu alţi parteneri sau organizaţii. Australia, Coreea de Sud şi ţările ASEAN sunt consideraţi „parteneri-cheie”. Se proclamă „natura globală a alianţei SUA-Japonia”, „sinergia” între politicile naţionale de securitate ale celor două state şi „ a whole-of-government Alliance approach”. Va exista un „mecanism de coordonare” al Alianţei  (ACM) şi se vorbeşte şi de un „Bilateral Planning Mechanism” pentru planificare bilaterală în timp de pace. Acest document a updatat precedentul document de securitate SUA-Japonia, ce data din 1997.

In final, mai precizăm că RP China e un stat ce deţine arme nucleare şi un loc permanent în C.S. al ONU, iar Japonia dispune doar de nuclear civil – centrale nucleare producătoare de energie „curată” (sector aflat în situaţie de „adormire” după accidentul grav de la Fukushima din 2011) şi nu reuşeşte să fie admisă ca membru permanent al CS al ONU, exact din cauza opoziţiei Beijingului, cu toate că are una dintre cele mai mari contribuţii din lume la bugetul organizaţiei. Este în interesul întregii comunităţi internaţioanale, şi desigur şi al UE şi NATO, ca Japonia şi China să evite escaladarea tensiunilor şi să îşi gestioneze cu calm, în mod pozitiv, dosarele spinoase ale relaţiei bilaterale.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Chestia cu generatiile actuale care nu mai au nici o legatura fizica si morala cu Japonia de acum 70 de ani e buna pentru export in vest, dar pe piata interna si in Asia de est nu tine. E mult prea clar si pentru japonezi, si pentru vecini, ca o parte din establishment se considera cu mandrie continuatori ai valorilor japoniei militariste. Tot pentru export in vest e si explicatia aia cu Yasukuni = locul sunt ingropati _si_ criminali de razboi. Tehnic este corect, dar nu asta conteaza. Yasukuni este pentru japonezi mega-simbolul nationalismului militarist. Cand un prim ministru merge acolo, nu exista nici urma de indoiala privind semnificatia gestului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Serban F. Cioculescu
Serban F. Cioculescu
Şerban Filip Cioculescu (n. 1972, în Bucureşti) a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale și de asemenea profesor invitat în cadrul Facultăţii de ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti (2005-prezent). A publicat circa o sută de articole în domeniul securităţii, relaţiilor internaţionale şi geopoliticii în diverse reviste ştiinţifice prestigioase din ţară şi din străinătate. A efectuat stagii de pregătire ştiinţifică în Africa de Sud, China, Coreea de Sud, Canada şi Franţa. Preocupări: teoria relaţiilor internaţionale, studiile strategice, geopolitică, organizaţii internaţionale, diplomaţie. Volume de autor: Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti,2007, România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu Extins, Ed. Universităţii Bucureşti, 2009, Terra incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Militară, Bucureşti, 2010, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, Bucuresti, 2013 si China. De la strălucirea ascunsă la expansiunea globală, Ed. Cetatea de Scaun, Targoviste, 2018.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro