Home » Macro » Citesti:

Capitalismul financiar şi crizele sale

Stefan Frustok-Matei februarie 18, 2018 Macro
13 comentarii 2,506 Vizualizari

„Indicatorii de piaţă arată aproape la fel cu cei dinaintea crizei Lehman, în schimb lecţiile crizei par să fi fost uitate” le spunea mai marilor lumii, strânşi la Davos la sfârşitul lui ianuarie, William White, fost economist şef la BIS, actualmente şeful Comitetului de evaluare economică a OCDE. Afirmaţiile lui au picat cam prost în euforia generală produsă de vestea că economia mondială înregistrează cel mai rapid ritm de creştere din ultimul deceniu. Creşterea va continua să depăşească aşteptările, iar criza financiară ar trebui în sfârşit uitată. După nici două săptămâni însă, asistăm la cele mai spectaculoase căderi ale burselor de după 2010, evenimente care par să confirme temerile lui White (cei drept, nu numai ale lui).

Acum 10 ani, economistul Nouriel Roubini s-a găsit să strice petrecerea celor îmbătaţi de iluzia banilor mulţi, anunţând că urmează o criză, motiv pentru care a fost „răsplătit” de The New York Times cu porecla „Dr. Doom”, după numele maleficului personaj aducător de veşti rele. În cartea „Economia Crizelor”, publicată în 2010, Nouriel Roubini şi Stephen Mihn, încearcă să demonstreze că, începând cu legendara criză a bulbilor de lalea din secolul al XVIII-lea şi trecând prin Marea Depresiune din 1929, majoritatea crizelor, inclusiv cea recentă, sunt în realitate rezultatul unor excese financiare. Ar trebui adăugat doar că, de data aceasta, comportamentele iraţionale ale unor indivizi înnebuniţi dupa câştiguri, au fost instituţionalizate prin transformarea sistemului financiar în industrie financiară.

Noile industrii ale banilor şi marele cazinou

Poate ar fi bine să ne aducem aminte, cum s-au petrecut de fapt lucrurile. Timp de secole, bancherii se dedicaseră cu onestitate servirii clienţilor, băncile fiind considerate unele din cele mai conservatoare instituţii. A venit însă momentul în care veniturile din activităţile tradiţionale nu le mai erau de ajuns şi lăcomia a învins prudența. Pentru a stimula creditarea aducătoare de venituri, au fost relaxate condiţiile de acordare a creditelor, în special ale celor ipotecare, dar şi ale celor de consum, iar când s-au epuizat toţi banii din depozite, au fost creaţi, din nimic, printr-un artificiu demn de curiozităţile matematice ale ziarelor de duminică, aşa-numiţii „bani bancari”, băncile ajungând de fapt să împrumute de mai multe ori aceeaşi bani. Volumul de credite a sporit foarte mult, ceea ce a dus la creşterea vulnerabilitaţilor provocate de riscul de credit. Pentru a se putea încadra în limitele de solvabilitate stabilite de reglementările Basel, băncile trebuiau să scape de credite. Cum? Simplu.  Datoriilor le-au fost asociate titluri („securitizare”), dupa care acestea au fost puse în vânzare pe pieţele financiare. Ideea fusese brevetată de Enron, cea mai mare companie de electricitate din SUA, care falimentase cu ceva timp în urmă, tocmai ca rezultat al aplicării unor asemenea practici. Singura piedică o reprezenta legea Glass-Steagall Act adoptată în SUA după criza din 1929, lege prin care băncilor comerciale le erau interzise activităţile investiţionale şi de asigurări. Noua industrie a banilor reuşeşte să obţină abrogarea legii în 1999; era „depăşită” şi devenise o frână în calea „inovaţiilor financiare”.

În laboratoarele secrete din subteranele băncilor, o armată de „băieţi deştepţi” a fost pusă să lucreze de zor la elaborarea unor produse financiare atât de complicate încât nici conducătorii acestor instituţii nu le mai puteau înţelege, darămite cei care le cumpărau. În aceste „produse structurate” erau ascunse şi „active toxice”, majoritatea bazate pe credite ipotecare „subprime” cu şanse foarte mici de a mai fi recuperate. Şi pentru ca eventualii cumpărători să fie complet liniştiţi, au fost „inventate” de-acum celebrele produse derivate CDS, un fel de contracte de asigurare împotriva riscului de credit. Cu riscurile dizolvate în produse structurate şi apoi asigurate cu CDS-uri, totul părea Ok. „Învestitorii” s-au lăsat înşelaţi şi de „respectabilele” agenţii de rating, care au apreciat că noile „produse” sunt de cea mai bună calitate (AAA), numai bune de cumpărat. Dacă datoriile puteau fi vândute prin transformarea lor în titluri, cu ajutorul instrumentelor derivate se puteau vinde şi riscurile. Nimeni nu voia însă să recunoască faptul că nici produsele structurate, nici derivativele nu eliminau de fapt riscurile, le mutau doar în altă parte.

Băncile s-au implicat agresiv în tranzacţionarea noilor produse financiare, devenind în scurt timp cei mai importanţi actori pe pieţele financiare. În realitate numai vânzările iniţiale ale acţiunilor unei companii (IPO) pot fi considerate investiţii în economia reală. Restul tranzacţiilor speculative de pe aşa numitele „pieţe secundare” sunt de fapt doar nişte pariuri. Ca la orice joc de pariuri, banii trec de la un jucător la altul, fără un câştig sau o pierdere globală. Este de fapt un joc cu sumă nulă, totalul sumelor câştigate fiind egal cu totalul sumelor pierdute. Pieţele financiare s-au transformat în uriaşe cazinouri prin care băncile au ajuns să ruleze sume imense, care depăşeau de câteva ori PIB-ul mondial! Şi nu oricare bănci, ci cele mai mari, cele mai importante. În anul 2007, sistemul financiar mondial era dominat de un număr de cca. 30 de instituţii (jumătate în UE), adevărate „conglomerate financiare” ale căror active s-au dublat în anii dinaintea crizei, ajungând la valori cuprinse între 100 şi 2000 miliarde dolari, respectiv, euro. Gradul avansat de integrare structurală şi operaţională făcea ca, în contextul reglementărilor existente, să fie aproape imposibilă falimentarea acestor „instituţii financiare sistemic importante” (SIFI), de-acum cunoscutele instituţii too-big-to-fail, fără a afecta stabilitatea întregului sistem financiar şi economic.

Spre norocul nostru, dacă se poate spune aşa, nu avem nici o bancă de „importanţă sistemică”, iar la noi, piaţa noilor produse financiare este aproape inexistentă. Ce-i drept, unora le-ar fi plăcut să se joace cu instrumente financiare complicate şi acum sunt preocupaţi, nevoie mare, de a ne scoate din ignoranţă. În fond, de ce să nu avem şi noi faliţii noştri, nu? Probleme au fost generate doar de relaxarea condiţiilor de acordare a creditelor („creditul cu buletinul”, „prima casă”) iar acum băncile încearcă să scape de creditele neperformante. Sistemul nostru bancar nu a fost generator de criză, în schimb am avut de suferit de pe urma tzunami-ului provocat de criza altora.

În anii de dinaintea crizei, industriile financiare au înregistrat creşteri spectaculoase, veniturile acestor industrii ajungând să reprezinte în medie 15% din PIB, iar în unele ţări, printre care şi Marea Britanie, aproape jumătate din PIB. În realitate, bucurându-se de un acces privilegiat la resursele financiare, băncile au intrat într-o competiţie neloială cu economia reală, devenind în acelaşi timp şi arbitrii şi jucători. Capitalismul nu mai este ce a fost, a devenit un capitalism financiar. În aceste condiţii nu trebuie să ne mire faptul că în economia reală a început să se manifeste un proces invers, de dezinvestire. Keynes avertizase că este total în neregulă ca „dezvoltarea unei ţări să devină produsul secundar al activităţilor unui cazinou”.

Până la urmă, bula imobiliară americană, care crescuse peste măsură, a plesnit, băncile au realizat brusc că, în mare parte, activele lor, cu care de altfel se mândreau foarte tare, se transformaseră pe neaşteptate, în active „toxice”, de o valoare incertă. Iar contractele CDS cu care fuseseră „asigurate” au devenit executabile şi cei care pariaseră pe creşterea valorii activelor s-au trezit că au de achitat sume imense de bani. Acest fapt a determinat în realitate criza de lichidităţi şi nu dorinţa de a avea o locuinţă a unor bieţi naivi, care nu şi-au evaluat corect capacităţile financiare şi au avut nesăbuinţa de a apela la credite.

„… să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”

Pentru a ieşi din criza pe care de fapt bancherii au provocat-o, au fost aplicate cele mai „neconvenţionale” măsuri, care ar întoarce în mormânt pe oricare din clasicii capitalismului şi ar stârni invidia celor mai zeloşi adepţi ai planificării economiei. Sume imense de bani, care depăşeau jumătate din PIB-ul mondial, au fost „aruncate din elicopter” pentru salvarea băncilor, ca acestea să redevină, chipurile, capabile să finanţeze economia reală. Ca să nu se repete ceea ce s-a întâmplat în 1929, sistemul financiar trebuia resuscitat rapid şi ţinut în viaţă cu orice preţ, în speranţa că economia nu va apuca să simtă ceva. Ben Bernanke, noul şef al Rezervei Federale, îi promisese lui Milton Friedeman că nu va mai repeta greşeala din 1929, când Fed lăsase lucrurile în voia lor, fără să intervină în nici un fel. De data aceasta, Trezoreria Americană a uitat complet de „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, care ar fi trebuit să îndrepte automat lucrurile şi, în mare grabă, a intervenit cu hotărâre. Probabil pentru a justifica acţiunile fără precedent întreprinse, a fost pus la cale şi tot circul cu falimentul băncii Lehman Brothers. După toate cele întâmplate, mă gândesc dacă nu cumva focul a fost pus ca să se prevină răspândirea unui incendiu mult mai mare.

Au urmat 10 ani, în care organisme internaţionale, bănci centrale, s-au dat de ceasul morţii să salveze sistemul financiar şi economia mondială. S-a început, cu de acum cunoscutele acţiuni de tip bail-out, prin „paraşutarea” unor cantităţi imense de bani în băncile cu probleme. Numai că au fost salvaţi tocmai cei vinovaţi de producerea crizei, pe spinarea celor care au avut cel mai mult de suferit de pe urma ei. După cum am văzut, de data aceasta, criza de lichidităţi nu a fost provocată de retrageri masive de bani de către clienţii panicaţi. Aceştia au fost rapid anesteziaţi cu garantarea depozitelor, o altă măsură fără precedent, luată aparent în favoarea depunătorilor, dar în realitate destinată salvării băncilor. În ultimă instanţă banii provin tot de la contribuabili. Aceştia ajung astfel să îşi garanteze propriile depozite.

Pentru ca băncile să îşi poată relua activităţile, balanţele lor trebuiau eliberate de povara „activelor toxice”. Soluţia găsită a fost lansarea unor programe de „relaxare cantitativă” (quantitative easing) prin care unele bănci centrale, au decis cumpărarea de active cu probleme, după modelul achiziţiei de obligaţiuni de stat. În SUA, Rezerva Federală, a început din 2009 să cumpere de la bănci active în valoare de 85 de miliarde de dolari lunar. Programe similare au adoptat şi Marea Britanie şi Japonia. După multe ezitări şi controverse, în 2014, Banca Centrală Europeană lansează la rândul ei, un program de relaxare cantitativă în UE, propunându-şi să tipărească 60 de miliarde de euro lunar. La ce preţ s-au făcut aceste achiziţii nu am reuşit să aflu, dar probabil că la cine ştie ce preţ istoric, ca nu cumva băncile să piardă ceva. Oricum, la începutul crizei, băncilor li s-a permis să nu reevalueze imediat activele, fiind astfel încălcate flagrant principiile contabile. Programele de relaxare cantitativă nu s-au încheiat încă, dar nimeni nu ştie care ar putea fi efectele pe termen lung ale acestora.

De când s-a declanşat criza (în anul 2008), conducătorii G20 s-au întâlnit de 12 ori pentru a evalua situaţia şi pentru a se sfătui în privinţa măsurilor de îmbunătăţire a sistemului de reglementări, începând cu Acordurile Basel şi terminând cu protecţia consumatorului de produse financiare. Vreme de câţiva ani, nenumărate „comitete şi comiţii”, coordonate de nou-înfiinţatul Comitet pentru Stabilitate Financiară (FSB), au lucrat din greu la reglementări, publicând mii de pagini. Nici vorbă însă de măsuri radicale de felul celor adoptate în anii ’30, care au asigurat stabilitatea sistemului financiar mai bine de o jumătate de secol. Noile reglementări nu schimbă pe fond nimic. Rata de solvabilitate Basel a rămas aceeaşi, au fost impuse doar norme mai severe privind calitatea capitalului. Nu s-a renunţat la derivative, doar că tranzacţiile cu aceste instrumente vor trebui să devină mai „transparente” şi s-a decis înfiinţarea de contrapartide de compensare. Băncile comerciale vor putea să desfăşoare în continuare activităţi de trading, marele cazinou rămâne deschis. Sistemul bancar din umbră nu a fost reglementat. În primii ani după criză, se discuta de restructurarea profundă a băncilor, până la eliminarea totală a unor structuri de tip too-big-to-fail. Până la urmă, primele 50 bănci globale au „scăpat” doar cu vreo 850 miliarde $, pe care au fost nevoite să le „şteargă” din profit (amenzi, deprecieri, pierderi, costuri de conformare). Ce-i drept câteva bănci au fost naţionalizate, dar asta a însemnat de fapt salvarea lor. Nici unui responsabil pentru cele întâmplate nu i s-a clintit un fir de păr. Până la urmă lobby-ul bancar şi-a făcut datoria. Industria bancară îşi vede mai departe de afaceri ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Confreria bancară, bine organizată, funcţionează perfect. În componenţa organismelor de reglementare şi supraveghere găseşti numai nume legate mai mult sau mai puţin de industria banilor, actuali sau foşti preşedinţi şi directori de bănci, societăţi de asigurare, alte instituţii financiare, membrii ai organizaţiilor de contabili şi auditori. A trecut vremea când miniştrii de apărare erau obligatoriu numiţi din rândul militarilor. Şefii serviciilor secrete nu mai sunt neapărat spioni. Poate e momentul ca în conducerea băncilor centrale să fie „cooptate” şi persoane din afara sistemului.

O nouă criză? Sau aceeaşi criză, reîncărcată

Să vedem care a fost de fapt rezultatul măsurilor „neconvenţionale” aplicate de băncile centrale şi de guverne. În cadrul programelor de relaxare cantitativă valoarea achiziţiilor Fed a ajuns la peste 4.200 miliarde de dolari, iar BCE a cumpărat până acum active în valoare 2.500 miliarde euro. Prin aceste achiziţii, cam două treimi din totalul creditelor neperformante au trecut în proprietatea statului. Treimea rămasă împovărează în continuare bilanţurile băncilor. La un moment dat se avansase ideea creării unor bănci „rele”, sau „punte” (că „rele” nu dădea bine), entităţi care ar fi trebuit să rămână cu activele cu probleme. Prea puţine bănci au recurs însă la această soluţie. BCE cere acum băncilor comerciale, ca în doi ani, să rezolve complet problema creditelor neperformante, dar întâmpină opoziţia vehementă a acestora, pierderile rezultate din vânzarea sau provizionarea acestor credite ducând la diminuarea profitului. După încheierea programului de relaxare cantitativă, probabil că FED va scăpa de activele achiziţionate transferându-le unor structuri special constituite, gen Fannie Mae sau Freddie Mac.

Măsurile de stimulare a creditării au dus la creşterea în ultimii 10 ani, a datoriilor totale, publice şi private, cu cca. 30%. Aceste datorii depăşesc în prezent 230 de mii de miliarde de dolari (o treime datorie publică, două treimi datorii private), aproape de trei ori PIB-ul mondial. Cine şi când va plăti aceste datorii? Până acum nu a fost stabilit un prag al îndatorării care să fie considerat periculos pentru stabilitatea economiei. Achiziţiile prin programele de relaxare cantitativă s-au făcut cu bani „tipăriţi”, vorba vine, acum se foloseşte moneda electronică, sume uriaşe de bani putând fiind „introduse” în sistem cu un simplu „click”. Ca urmare a acţiunilor întreprinse de Fed, BCE şi alte bănci centrale, volumul masei monetare de dolari, euro, lire sterline, yeni, se pare că a crescut de câteva ori. Numai o mică parte din aceşti bani a ajuns în economia reală. Unde s-a dus restul banilor? Probabil că o mare parte din ei sunt folosiți la finanţarea activităţilor de trading financiar, fiind astfel alimentate noi bule financiare. Rolul bulbilor de lalea este preluat de noile monede virtuale. Cantităţi imense de bani sunt absorbite de diverse „găuri negre”, create de corupţie, comerţul cu droguri sau cu arme, terorism, majoritatea ascunse în aşa-numitele „paradisuri fiscale”. În realitate, economia mondială stă pe un depozit uriaş de bani, care a depăşit cu mult masa critică şi care a devenit o superbombă cu efecte greu de imaginat.

În mod normal, surplusul de monedă ar fi urmat să producă inflaţie, ceea ce, spre mirarea tuturor, nu s-a întâmplat, fenomen pe care nimeni nu-l poate explica. Pe de altă parte, inflaţia a devenit dintr-o dată un fenomen dorit, stabilindu-se o ţintă de 2% pentru indicele de inflaţie. Se încearcă oare ca prin inflaţie să fie combătuta deflaţia care deteriorează valorile activelor atât de preţioase ale băncilor? Încă un mod de a le susţine pe spinarea noastră. Şi ultima găselniţă. Văzând că politicile monetare nu sunt suficiente pentru a stimula inflaţia, BCE propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât majorarea salariilor! Până acum salariile erau indexate funcţie de creşterea preţurilor şi nu invers.

Fostul ministru de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schäuble, artizanul politicilor de austeritate care au ajutat Germania să traverseze criza, dar demonizat de statele cu probleme din sudul Europei, omul care a reuşit să blocheze până în 2014 acţiunile de relaxare cantitativă, declara anul trecut, la părăsirea postului, că spirala vertiginoasă a datoriilor, creşterea volumului lichidităţilor care alimentează noi bule financiare, nerezolvarea problemei creditelor neperformante, reprezintă vulnerabilităţi care pot provoca oricând o nouă criză. Şi nu este singurul. Personaje importante, cele mai avizate cu privire la starea finanţelor mondiale: Christine Lagarde – şefa FMI, Janet Yellen – fosta (de acum) preşedintă Fed, Claudio Borio – economistul şef al BIS şi mai recent Jim Young Kim – preşedintele Băncii Mondiale, după ce încearcă să ne liniştească că economia mondială a revenit la creşterea mult aşteptată, ţin totuşi să ne avertizeze că nişte lebede negre, foarte rele, ne pregătesc o nouă criză. Să nu se zică, că de data aceasta, nu am fost preveniţi.

Ce ar putea fi făcut? Cât încă nu este prea târziu. Pentru ca economia reală să poată funcţiona este necesar şi suficient ca entităţile economice să aibă acces la un sistem de plăţi eficient şi să aibă posibilitatea obţinerii de credite pe termen scurt pentru finanţarea capitalului de lucru. Cu asta se ocupau de fapt băncile comerciale, până la sfârşitul secolului trecut. Acest gen de activităţi ar trebui să devină un fel de servicii de utilitate publică, prestate de instituţii financiare special constituite, structuri cu capital de stat şi/sau privat (tot au fost naţionalizate nişte bănci). Pentru economisirile populaţiei ar putea fi (re)create băncile de economii (saving banks), care să funcţioneze în baza unor reglementări proprii (aşa cum a fost CEC-ul înainte să fi fost transformat în bancă comercială). Depozitele ar urma să fie eventual garantate doar pentru aceste instituţii. Învestitorii-jucători, atât de înnebuniţi după câştiguri din tranzacţii speculative, nu au decât să continue să frecventeze actualele bănci-cazinou, care ar trebui însă trecute în categoria industriilor jocurilor de noroc, acolo unde de fapt le este locul şi să fie taxate ca atare. Iar americanii, dacă până la urmă reuşesc să „ocupe” Wall Street, ar trebui să se gândească cum să îl mute cât mai repede la Las Vegas.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Kurt spune:

    De acord cu toate. Nu ducem lipsă de cunoştinţe. O soluţie a autorului cred că ar fi bine să primescă azi prioritate. Unde va fi aplicată? Cine o va întroduce? Elveţia? Canada? Statele în afara marelor blocuri?

    …. „… Pentru economisirile populaţiei ar putea fi (re)create băncile de economii (saving banks), care să funcţioneze în baza unor reglementări proprii (aşa cum a fost CEC-ul înainte să fi fost transformat în bancă comercială). Depozitele ar urma să fie eventual garantate doar pentru aceste instituţii. …”…

    Cetăţenii ar trebuie să se trezească la astfel de prezentări de excelenţă ale autorului, pe întelesul tuturor? În UE.27 încă nu e decis ce va urma. Sper să nu fie modelul francez&italian tradiţional bazat pe „inflaţie permanentă”. E. Macron vrea o uniune a datoriilor de stat, vrea bani „minune”, face contraiul din ce spune când e vorba de bani. Nu e singurul (a fost trei ani la banca Rothschild, a câştigat bine printr-o preluare de intreprinderi) care continuă cu riscurile bine prezentate de autor. România?

    …. … Fostul ministru de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schäuble, artizanul politicilor de austeritate care au ajutat Germania să traverseze criza, dar demonizat de statele cu probleme din sudul Europei, omul care a reuşit să blocheze până în 2014 acţiunile de relaxare cantitativă, declara anul trecut, la părăsirea postului, că spirala vertiginoasă a datoriilor, creşterea volumului lichidităţilor care alimentează noi bule financiare, nerezolvarea problemei creditelor neperformante, reprezintă vulnerabilităţi care pot provoca oricând o nouă criză. Şi nu este singurul. ……. ţin totuşi să ne avertizeze că nişte lebede negre, foarte rele, ne pregătesc o nouă criză. Să nu se zică, că de data aceasta, nu am fost preveniţi…. „ …

    Lumea multipolară nu e numai foarte eterogenă. Tradiţiile, mentalitatea, legile, dimensiunile diferă enorm. În lumea anglosaxonă bursele şi corecturile au o altă dimensiune, reacţionează imediat. Nu vom avea aceleaşi burse, aceleaşi norme, aceleaşi condiţii ca N.Y şi Londra. Mutarea de la Londra la Paris a instituţiei bancare UE ar putea fi un semnal de alarmă. Paris inseamnă „economie politică”, influenţă puternică a statului, intervenţii ale statului francez în domeniul finanţelor şi al economiei. E. Macron vrea să impună 2017- 2027 pentru ZE.19 exact acest concept tradiţional francez, cu toate riscurile descrie amănunţit de bine de autor. Nu cred că va reuşi în curând.
    Olanda se orientează mult mai mult spre Londra decât spre Paris. Olanda are de 100 de ani un sistem de pensii bazat pe fonduri acumulate. Pensionarii suportă a avantajele şi riscurile acestor fonduri. Franţa (constituţia UE a eşuat în Olanda şi la stânga franceză) are un sistem de pensii de stat inflaţionar, permanent deficitar. Nu cred că se poate împăca apa cu focul.
    Aici văd riscul pentru România la viitoarea criză bancară& financiară. Nu e în ZE, nu are un stat de drept consolidat de 80 de ani 1938-2018. Italia e în colaps financiar cu datorii de stat 132 % BIP în momentul creşterii dobânzilor. Cred că creştera dobânzilor în SUA 2018 cu 2,8 % e numai începutul.
    Încep problemele statelor cu datorii de stat prea mari (Grecia 176%BIP, Franţa 100% BIP) care caută acoperire şi nu vor găsi? E. Macron prevede în conceptul francez de integrare 2017-2027 mai puternică ZE o redistribuire a riscurilor la toţi membri ZE.19.

    Olandezii plătesc pentru greci, italieni, francezi? Nexit?

  2. Constantin spune:

    “Nici vorbă însă de măsuri radicale de felul celor adoptate în anii ’30, care au asigurat stabilitatea sistemului financiar mai bine de o jumătate de secol.”

    Dap! Așa este.
    Doar eu cred că este foarte probabil ca Skull and Bones, Francmasoneria, Comisia Trilaterala, Grupul Bilderberg șamd. ce vrea să creadă și să înțeleagă fiecare, “Finanța mondială”, au găsit pe cineva care a pus mâna pe un manual de istorie și a citit despre consecințele așteptării “mâinii lui Dumnezeu”, precum în anii ’30 și au ajuns la concluzia că ar trebui să intervină. Altfel spus, ciclicitatea economică este inevitabilă, dar dacă în locul unor cicluri rare și ample putem avea unele cu efecte mai mici și mai frecvente, consecințele tragice pe plan mondial ar putea fi evitate. Și eu sunt “keynesianist”, dar mă tem mai mult de un război urmat de hiperinflație, decât de o inflație moderată controlată. Singurul lucru care mă îngrijorează la stabilizările de urgență ale economiilor prin bailout este hazardul moral. Or, pentru asta consider necesară creșterea încrederii în instituții, care ar trebui să devină mai puternice, nu mai slabe și controlate prin mecanisme transparente. (Rog pe cei care folosesc de obicei în asemenea contexte termeni radicali de tipul “comunist”, “fascist” etc., să se abțină.)

    • Constantin spune:

      ERATĂ:
      În loc de “Doar eu cred că…”, rog a se citi “Dar eu cred că…”. Eroarea schimbă sensul textului, așadar, rog cititorii să accepte scuzele mele.

  3. Dedalus spune:

    Foarte instructiv si documentat articol. Mi-a placut.

    Evident, este scris din perspectiva bancara.

    Eu insa as adauga faptul ca bancile imprumuta consumatorii pentru ca ei doresc asa ceva. Doresc pentru ca au incredere ca viitorul va “suna” la fel de bine ca si trecutul lor, sau chiar mai bine.

    Poate ca e o abordare naturala umana. Dar in Romania toti s-au intrecut de-a lungul timpului in a insufla credinta nefireasca precum ca statul este cel care fixeaza veniturile populatiei. Cum se intampla in comunism.

    Aceasta abordare a stimulat increderea, una exagerata comparativ cu celelalte state. Am reusit sa iesim din marasm de fiecare data, pentru ca am plecat la drum cu putine datorii, pentru ca suntem o tara medie cu o populatie diversa, pentru ca educatia a fost cel putin suficienta in timpul comunismului. Plus tot felul de circumstante care tin mai curand de intamplare.

    ===

    Eu cred ca vulnerabilitatea Romaniei in fata unei noi crize este mult mai mare decat a celorlalte state europene, pentru ca factorul uman nu este si nu poate fi obiectul unei analize financiar bancare. Asa ca scapa analizei.

    Cu o populatie cu un nivel jalnic al educatiei, cu o structura din ce in ce mai simplificata a consumului, cu legaturile externe limitate si – de ce sa nu o spunem – cu un bazin al “norocului” secatuit (ca o pisica aflata la ultima sa viata), Romania nu va rezista nici macar unei recesiuni ciclice, nu mai vorbesc de o criza reala.

    Sau vom rezista in sensul ca ne vom da greu seama ca ne-a lovit ceva… :-)

  4. Lucifer spune:

    Interesantă prezentare, uneori cu accente umoristice, dar ca părere situaţia este dramatică şi poate exploda oricând. Grozăvia situaţiei este că nimeni nu controlează fenomenul, ba dimpotrivă guvernele şi instituţiile mondiale joacă şi ele tontoroiul cot la cot cu “industria financiară” devenită cazinou care joacă la ruletă banii popoarelor. Practic, guvernele nu mai apără interesele cetăţenilor proprii ci dimpotrivă, când jucătorii bancari dau de dracu’ din cauza lăcomiei guvernele îi salvează cu bani publici. NU “capitalism financiar” este denumirea exactă ci “capitalism de cazinou”. Lumea este condusă de jucătorii la ruletă.

    Dar de ce guvernele aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă? CE aşteaptă? O altă criză mondială care să ce? În condiţiile actuale Omenirea/ ” economia mondială stă pe un depozit uriaş de bani, care a depăşit cu mult masa critică şi care a devenit o superbombă cu efecte greu de imaginat.” Dacă adăugăm datoria publică a tuturor statelor, a hoţomăniilor acceptate tacit prin off-shorre-uri , putem constata că lumea se îndreaptă spre un cataclism mondial în care eventualele războaie financiare sau altfel,o vor arunca înapoi cu peste 100 de ani.

  5. Vlad spune:

    Mecanismele de reglementare a masei monetare a monedelor fiat (adica cele care le au majoritatea statelor actuale sustinute prin legi) sunt inflatia prin creditarea cu dobanda si deflatia.

    Inflatia se produce atunci cand bancile comerciale introduc bani pe piata care au o acoperire de 1 la 9 sau 1 la 10 raportat la depozitele reale, prin mecanisme de creditare, preferabil prin credite oferite pentru realizarea de plus valoare economica, ideal credite in alb, sau mai nou credite de consum in care s-a amanetat munca viitoare a celor care contracteaza creditele.

    Deflatia este mecanismul invers creditarii atunci cand economia nu mai produce plus valoare si valoarea bunurilor scade, economia se contracta, apar reduceri de personal, preturile scad si tot asa. Japonia a fost intr-o spirala deflationista care a durat cateva zeci de ani sau oricum un numar impresionant de ani.

    In 2008 economia ar fi intrat intr-o spirala defaltionista, cuplata cu falimente bancare, extrageri de numerar galopante si s-ar fi ajuns intr-o situatie similara cu criza de la 1929.

    Pentru a nu se ajunge acolo s-a optat pentru un bailout al bancilor cu achizitia activelor, asa numita quantitative easing. Practic s-au introdus bani in economie fara sa se creeze plus valoare, bunurile fiind achizitionate de bancile centrale. Consumul nu a fost unul real ci unul artificial si in locul unei deflatii bruste sau bunaoara inflatii daca bancile ar fi optat sa tipareasca bani pur si simplu pentru a asigura lichiditatile si a preveni eventualele falimente bancare, a aparut o masa monetara care a cauzat o supraevaluare a unor active care nu le mai vroia nimeni si care au fost cumparate la supra pret de bancile centrale, lasand in acelasi timp economia sa functioneze pe consum, un consum de data aceasta mult mai mic si sustinut nu din credite ci din economiile populatiei.

    Apetitul de achizitie al populatiei a fost destul de scazut si pentru a ramane competitive firmele au optat pentru eficientizarea capacitatilor de productie. Intre timp economiile populatiei au scazut, tot mai multi oameni apeland la economii, in absenta unei cresteri sustenabile a economiei globale dar asta fara sa genereze neaparat inflatie intrucat eforturile s-au canalizat in eficientizarea economiei, angajati mai eficienti, mai scoliti, mai competitivi plus mijloace de productie mai eficiente.

    Consumul practic a fost directionat in mare parte pe construirea unei economii mai sustenabile care practic sa genereze economii.

    Rezultate se vad pe ici pe colo, o gama noua de produse, care promit economii, adica investitii, practic tot din economiile existente si care sa genereze o amortizare relativ rapida si apoi sa genereze economii reale: apa, curent, caldura, combustibil.

  6. Horia spune:

    Economia mondială intr-o sinteza pe înțelesul tuturor. Mi-a făcut plăcere să o citesc. Multumesc!

  7. Cinicul spune:

    Si pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume ele s-au numit deregulation. Aveam si azi experti care ne explica ca self-regulation works!

    Un articol care in sfarsit pune degetul pe rana. Ceea ce lipseste este un chirurg hotarat. Din pacate in loc avem doar vraci care promit minuni economice si impovareaza generatiile viitoare Asta atat in Romania cat si la case mai mari.

  8. JB spune:

    Domnule, la acest moment există o situație haioasă si un pic comică aici pe contributors.

    Dvs.va exprimați mai mult sau mai puțin voalat dar destul de hotarit in favoarea unei reglementări mai stricte, in domeniul financiar, cu scopul unei mai juste echilibrări globale a distribuirii bogăției create și pentru o evitare a crizelor din care, se vede, iese pierzător tot cetățeanul/contribuabilul.

    Dl.Cranganu, un alt autor de pe contributors, sustine că reglementarea/acordurile in domeniul energiei (,cu scopul reducerii poluării/efectelor probabile ale global warming) ar duce la o redistribuire a bogăției globale, ceea ce e neomarxism, erezie socio-economică, expropiere ilegală si furt.

    Este evidentă o divergență interesantă asupra acelorași concepte……
    Interesant.

    • JB spune:

      Erată. Interesanta și puțin comică. Nu: haioasă si puțin comică…..

      • Kurt spune:

        Amintesc de heterogenitatea sistemelor economice, a legislaţiei bancare în lume. Elveţia pare hotărâtă 2018 (Blocher, SVP) să nu urmeze calea UE.27, merge eventual până la anularea tratatelor (muncitorii degajaţi) cu UE. Incă nu e decis. SUA şi UK au cu totul altă tradiţie economică, bancară, la bursele N.Y. & Londra decât continentul european. Modelul Vestgerman „Soziale Marktwirtschaft (Ludwig Ehrhardt, CDU) –katholische Soziallehre“ are puternice baze politice, etice, sociale în societate, partide, sindicate, biserici după 1945. NU e rezolvată problema bancară descrisă de autor în RFG. A. Merkel a reacţionat numai 2008 la criza din SUA cu Lehmann Brothers. La fel UE.28. RFG are de opt ani creştere economică până la 2 %. Nu e un semnal de criză economică. Sunt intreperinderile germane mijlocii cu 15 milioane angajaţi care se adaptează (inovaţie, perfomanţă) repede şi bine la situaţia volatilă globală. Nu au actual o acoperire prin sistemul bancar german (Deutsch Bank e dezastru).
        1) O criză bancară pe continent ar putea începe cu dobânzi crescătoare în SUA. Când? Peste 2 ani? Mai târziu? Italia este cel mai mult în pericol. Un colaps financiar italian va zgudui UE.27 din temelii. E. Macron vrea un tratat nou ZE.19 care să „comunitarizeze“ riscurile bancare. Greu de crezut că Olanda şi Austria vor aplauda noului proiect francez. O variantă mai mică deja discutată cu W. Schäuble (fost ministru de finanţe german, CDU) va avea succes în curând. ESM un fond deja existent ar putea fi folosit în sensul lui E. Macron, fără preluarea datoriilor (vechi, Italia 132 % BIP) de stat „baile out“. Deci o soluţie mult mai mică decât cenceptul lui E. Macron. Un tratat nou cu ZE.19 durează ani de zile. Criza bancară viitoare nu asteaptă.
        2) Chestia cu… „ …. Lipseşte o ştiintă a ,,dezvoltarii economice nationale” care sa cuprindă regulile şi tehnicile de prevenire a crizelor naţionale de orice fel, … „.. … .o plasez în domeniul mitologie balcanică eternă. Aderarea 2007 la UE.28 înseamnă preluarea „principiilor normative“ ale Uniuniii. UE.27 se bazează în primul rând pe „dreptul comunitar“. „Naţional“ e posibil numai în cadrul acestui drept comunitar. La Bratislava 2016 s-a scindat UE.28. E. Macron nu aşteaptă până când cei de la Vişegrad răspund la apelul sau 2017 (Bucureşti) de „refondare UE/ZE“.
        3) Consilience. The Unity of the Knowledge. Edgar O. Wilson 1998 N.Y. profesor 41 ani la Harvard/SUA scrie un capitol dedicat teoriilor economice, în special din SUA. NU s-a realizat mult în secolul 20 în privinţa teoriilor economice (multe Premii Nobel pentru americani, modele matematice economice anii 1979). ONU e necesară şi utilă în multe privinţe, nu are putere de decizii (numai cei 5) în lume. Trăim azi fără „teorii economice“ care ar putea explica ceva inainte de o criză. Nici după criza bancară 2008 nu s-a întâmplat mare lucru în „teorii“.
        4) România cu un BIP de 180 miliarde Euro pe an, în raport cu 15.000 miliarde Euro în UE.28 are nevoie de teorii de dezvoltare „naţionale“ balcanice? Mai serios: cadrul existent legal sunt „principiile normative“ UE.27. In acest cadru e mult posibil în ţară, dar nu orice. Un stat de drept românesc consolidat lipseşte 1938- 2018 de peste 80 de ani. Mai trebuie explicaţii despre starea economică, cadrul legislativ pentru investiţii în ţară la centenar?

        Industria română e admirabilă, sublimă am putea spune, dar lipseşte cu desavârsire…
        după I.L. Caragiale.
        Să schimbăm totul, in princupiu suntem pentru, doar ici colo în chestiile esenţiale să nu se …

        • JB spune:

          1. Nu cred că Elveția își poate permite să renunțe la acordurile cu UE. Iar aceste acorduri care nu prea îi convin nu i-au convenit din start. Dar ce să facă?!? Are suverantitate limitată de facto. Doar că nu poate vota in Consiliu UE…..restul…..e membru plin. Si chiar mai fidel/corect/onest decât UK, par exemple……
          Cu cine să facă comerț Elveția?!? Overseas….?!? Dacă vrea să aibă acces, asa cum are, la piața comună trebuie să accepte si minusurile.

          2. Da, e adevărat. Tradiția bancară si bursieră continentală e diferită. La fel, intr-o anumită măsură, și cea doctrinară economică.
          Ordoliberalismul fundamentează, cumva, principiile din tratatul UE.
          Știți ce?!? Nu sunt vreun specialist in ec.dar ordoliberalismul mi se pare de bun simt. Pe termen mediu si lung e probabil să aducă beneficii mai mari, dacă adăugăm și reziliența mai mare la ciclul boom&bust.
          Zăpăciții comentatori care mai scriu, exaltat, pe aici stuchind si afurisind tot ce iese in afara teoriei lui Milton Friedman nu înțeleg (in primul rind nu știu/cunosc) că UE si principiile ei sunt desprinse din/urmează teoria economiei sociale de piață…..

          3. Angela M.a reacționat cel puțin de 2 ori in timpul crizei. Una dintre situații a dus la o încordare puternică a relațiilor cu US. Au apărut caricaturi purtând centiron si brasardă, etc….. Asta deși măsura era cât se poate de binevenită. Când a interzis (la bursa/piața secundară de la Frankfurt) naked short selling de CDS pe obligațiuni suverane…..A se citi Grecia, Italia, Spania, Portugalia care erau cele mai expuse.
          Dacă n-o făcea era nasol rău. Nu știu unde eram astăzi…..
          Normal că americanii s-au ofuscat. Tim Geithner a ieșit, supărat negru, in conferință de presă tunând si fulgerând că principiile economiei de piață, bla-bla…. Le fusese închisă o mare oportunitate de a externaliza pierderile crizei si de a repurta o victorie strategică gigantică….. Lehman Bros. era pe cale să se preschimbe dintr-o pierdere uriașă intr-un sacrificiu tactic pentru o victorie decisivă. Și cu recuperarea masivă a pierderilor plus profit extraodinar. Dar nu e locul aici ptr.detalii…..
          Oricum, Angela a mers mai departe :-) si bine a făcut. Discret, fără tămbălău, dar excelent țintit. In opinia mea, dar e doar o opinie, chiar dacă Angela ar fi avut o guvernare ternă, modestă si doar această acțiune mai decisă și tot merita să i se ierte tot.
          Grecia, IRL (si nu doar) ar trebui să îi ridice statuie. Dar chestiunea e puțin cunoscută si nu foarte ușor de înțeles. Îi datorăm, totusi. Măcar ptr.curaj.

          4. Mutualizarea datoriilor suverane pe o vrea domn’ Macron e dificil de realizat. Cei care sunt obișnuiți cu economisirea și cumpătarea greu ii pot înțelege/accepta pe greci&co.
          Poate doar în niște condiții foarte aspre. Normale dar de neacceptat ptr.coada caprei râioase balcanico-mediteraneene….. Și nu, nu mă refer la grecul obișnuit, la spaniolul italianul obisnuit. Nu. La politicienii din stirpea aceea banditească, atât de frecventă și la noi. In 2008-2009 marele, giganticul si fenomenalul foto-model, de pe cutiile de ciorapi Adesgo, pre numele lui Tăriceanu ne spunea că noi românii ar trebui să căutăm/să urmăm un model de dezvoltare ca al Greciei….. L-am auzit cu urechile mele.

          5. Cu UK out contagiunea unei crize financiare e mai puțin probabilă sau va fi gestionată mai direct și mai energic. Mă rog…. sperăm….. :-)

          6. In Ro, am putea “să avem o ştiintă a ,,dezvoltarii economice nationale” care sa cuprindă regulile şi tehnicile de prevenire a crizelor naţionale de orice fel”. Probabil că țările importante ale UE au așa ceva. Dar noi nu avem timp de asa ceva, trebuie să-i salvăm pe corupți si să asigurăm fericirea progeniturilor lor……

  9. Caliman I. Eugen spune:

    Stimate, Kurt si cinicul,
    1.Nimeni nu va introduce vreodata solutiile de reglare si control evidentiate in articol!
    Toate ,,resursele dezvoltarii economice” s-au ,,liberalizat” total de state in epoca globalizarii pietelor nationale si ele se deplaseaza si valorifica oriunde si numai asa cum stabilesc ,,proprietarii” lor.Aceste resurse sint capitalul financiar, forta de munca, zestrea tehnico-stiintifica, tehnologica realizata de indivizi, creatia si inovatia stiintifica, etc.
    Capitalul financiar se deplaseaza si el si se valorifica, asa cum stabilesc proprietarii si administratorii lui, independent de regulile prudentiale, care ar evita crizele, deoarece respectarea lor le-ar diminua cistigul.
    Daca crizelor se sparg in capul debitorului ori contribuabilului, prin acoperirea pagubelor/pierderilor de stat (spre a evita colapsul sistemului financiar national sau mondial), acest lucru n-are nici o relevanta pentru state.Statele NU au astazi capacitatea stiintifica de a ,,ingradi” o legitate obiectiva – care este tocmai liberalizarea de statul national in care este produs capitalul financiar!Adica nu pot impune reguli care sa evite efectele negative ale operatiunilor financiare vadit perverse, prin lipsa de legatura si efecte pozitive asupra economiei reale!
    2.Asa cum arata unul din cistigatorii premiului Nobel pentru economie, stiinta economica nu este inca matura, la nivelul care sa poata solutiona crizele.Lipseste o stiinta a ,,dezvoltarii economice nationale” care sa cuprinda regulile si tehnicile de prevenire a crizelor nationale de orice fel, care apoi sa poata evolua la cuprinderea fenomenului economic si financiar mondial, pe baza careia Guvernele si organismele financiare mondiale sa decida si impuna reguli financiare prudentiale obligatorii.Pina atunci, crizele vor urma una dupa alta, diferenta dintre ele fiind de amploare si durata…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Stefan Frustok-Matei


Stefan Frustok-Matei

Ştefan Frustok-Matei a fost până în anul 1991 cercetător şi apoi director ştiinţific al Institutului de Proiectări Automatizări. În anul 1983 i s-a decernat Premiul Acad... Citeste mai departe


E randul tau

Orice temă mediatică se dezumflă după vreme, însă reflectarea problemei nu este problema. Cum ...

de: W

la "Creșterea și descreșterea interesului public pentru încălzirea globală "

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

iulie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)