Home » Economie »Global / Europa »Sinteze » Citesti:

Mediterana, istorii concurente și complementare

Cristian Felea august 5, 2019 Economie, Global / Europa, Sinteze
17 comentarii 1,889 Vizualizari

Inima mea este în stare să îmbrace toate formele,/ Este o pășune pentru gazele și o mănăstire pentru călugării creștini,/ Un templu pentru idoli și Ka’ba hagiului./ Tablele Torei și cartea Coranului./ Eu cred în Religia Iubirii/ Oriunde cămilele sale mă poartă,/ Căci Iubirea este religia și credința mea.

Ibn Arabi, Cartea Înțelepciunii

La apogeu, Imperiul Roman constituise provincii romane de jur împrejurul Mării Mediterane, care a devenit astfel Mare Nostrum. Civilizația romană radia în toate aceste provincii prin întemeierea de orașe, construcția de cetăți, o infrastructură elaborată, utilă atât deplasării rapide a legiunilor, cât și comerțului și asigurării cu apă a orașelor, noi rute de comerț pe mare sau fluviale, universități și facilități urbane nemaiîntâlnite până atunci în istorie.

Mare Nostrum (Wikiwand)

Nu mai puțin de douăzeci și două de provincii înconjurau Mediterana, așa cum se poate vedea în tabelul 1. Din tabelul respectiv, 12 din fostele provincii sunt astăzi teritorii aparținând unor state membre ale Uniunii Europene, 9 sunt teritorii aparținând unor state islamice, din care 5 sunt state africane și, în fine un teritoriu, respectiv cel care corespunde Israelului de astăzi, fără să aparțină Uniunii Europene este practic o democrație europeană, din filonul comun al civilizației iudeo-creștine, evident aparte religios față de celelalte state din Orientul Mijlociu.

Tabelul 1 – Provincii romane

Europa este creștină, Israelul este predominant de religie iudaică și leagăn al religiilor monoteiste avramice; celelalte state menționate în tabel sunt state islamice care au în comun cu Europa și Israelul izvorul religios, același părinte Avraam din Ur-ul Caldeeei (astăzi în sudul Irakului).

Puternicul Imperiu Roman era politeist, dar construcția sa s-a dovedit accidentul istoric ideal pentru a universaliza experiența transcedentală a păstorului din Ur, propovăduitorul credinței în unicul YHWH – Dumnezeu, devenit apoi primul patriarh al poporului lui Israel.

În perioada imperiului evreii aveau o diaspora numeroasă în întreg bazinul mediteraneean, dar religia pe care o practicau a fost mereu pentru cvasi-majoritatea cetățenilor romani, ca și pentru locuitorii teritoriilor stăpânite de Roma, un fel de enigmă de neînțeles. Totuși, această diaspora a pregătit în mod excepțional calea viitoarei expansiuni a mesajului înnoitor adus de apostolii ce propovăduiau Evanghelia lui Iisus Mesia și de ucenicii acestora.

În egală măsură, atunci când Arhanghelul Gavriil i-a revelat textele sfinte (Quran-ul) lui Muhammad (Mahomed), poporul credincios al islamului a primit și vestea că Dumnezeu este același cu cel al evreilor și creștinilor și este unic, că sunt cu toții poporul care moștenește tradiția patriarhului Avraam și a lui Moise, împreună cu Tora (sau primele cinci cărți ale Vechiul Testament al creștinilor), Psalmii (cei mai mulți ai lui David) și Evangheliile.

Cu o mare putere de difuzare, acest ultim mesaj transmis credincioșilor de Dumnezeu, prin, așa cum cred musulmanii, ultimul să profet, care este Mohamed, a pornit-o pe urmele evreilor și creștinilor în bazinul mediteraneean, cuprinzând nordul Africii, apoi tot mai multe teritorii din sud-vestul și sud-estul Europei, bazat pe puterea militară a arabilor și turcilor și reclamând dreptul la universalizare, la fel ca și creștinii.

La fel cum odinioară și-au disputat moștenirea Imperiului Roman, creștinii și musulmanii se consideră astăzi a fi de părți diferite ale baricadei, mai cu seamă atunci când vine vorba de locurile sfinte revendicate de poporul israelian, oferite ca moștenire de YHWH poporului lui Israel, așa cum îi promisese lui Avraam, cerere susținută de marile puteri creștine, adică America și Europa, dar respinsă în forme diferite, dar fără echivoc de statele islamice.

PRIMĂVARA ȘI IARNA ARABĂ

Am să-mi îngădui un intermezzo înainte de atacarea propriu zisă a temei referindu-mă la Primăvara Arabă, care mai apoi s-a transformat în Iarna Arabă, episod care a pus între paranteze avântul Uniunii Europene în planificarea unor progrese rapide de asociere a MENA. Cazul este pilduitor pentru apetitul utopic al unui anumit tip de viziune al Bruxellesului, care a pus de multe ori căruța înaintea cailor.

Totuși, modelul de integrare europeană pentru prosperitate și pace pe continent reprezintă o viziune pe care statele africane o prețuiesc și încearcă, cu mijloacele pe care le au la dispoziție, în condiții dificile, să o valorizeze și să o transpună la realitățile continentului. Acordul pentru o zonă de comerț liber pan-africană, intrat în vigoare la sfârșitul lunii trecute, permite formarea Zonei Continentale Africane de Comerț Liber (AfCFTA), care va cuprinde 55 de state, devenind o piață cu 1,2 miliarde de consumatori și cu un PIB cumulat de peste 2.500 de miliarde de dolari. (1)

MENA (The Middle East and North Africa)

De asemenea, statele din estul Africii, membre ale Comunității Est-Africane, au anunțat în momentul debutului crizei economice (în 2011) intenția de a se transforma într-o uniune monetară (2) și sunt urmate de Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS), care în iunie 2019 au anunțat adoptarea graduală a monedei unice Eco. (3)

În 6 ianuarie curent (2011, n.m.) – la doar două zile după moartea vânzătorului de fructe tunisian Mohamed Bouazizi – Marc Lynch de la F(oreign) P(olicy) a postat articolul ′Primăvara arabă a lui Obama′, în care remarca amploarea crescândă ′a ciocnirilor din diverse zone ale statelor arabe – Tunisia, Iordania, Kuweit, Egipt′ ”, scria publicistul Joshua Keating în noiembrie 2011, într-un articol din aceeași publicație, despre cel care inventase practic termenul atât de folosit astăzi: Primăvara Arabă. (4)

Despre revoluțiile din lumea islamică, ce au fost ulterior desemnate generic ca Primăvara Arabă, se acreditează în general că au fost o reacție la regimurile corupte și autoritare din regiune, fiind pornite de tineri și sindicate, pe fondul șomajului extins și a polarizării extreme din aceste societăți, și potențate de criza economică a cărei undă de șoc nu a ocolit nici Orientul Mijlociu, și nici nordul Africii.

Momentul de debut a fost marcat de revolta tunisiană pornită din orașul Sidi Bouzid, din centrul Tunisiei, acolo unde o parte a populației s-a revoltat după ce vânzătorul de fructe Mohamed Bouaziz, căruia un funcționar municipal i-a confiscat marfa, și-a dat foc în decembrie 2010 și a decedat în ianuarie 2011. Revoltele tunisiene au adus împreună categorii diferite de populație: sindicaliști, șomeri, activiști pentru drepturile omului, muncitori, studenți și profesori etc.

Decontând revoltele, președintele Tunisiei de la acel moment, Zine El Abidine Ben Ali, aflat în funcție de circa 25 de ani, a fost nevoit să părăsească țara și s-a refugiat în Arabia Saudită, unde a primit azil politic. Partidul său, Adunarea Constituțională Democratică, aflat la putere la momentul declanșării revoltelor, s-a dizolvat și în 23 octombrie 2011 s-au organizat alegeri pentru o nouă Constituantă.

Dar protestele au cuprins întreaga lume arabă, din Maroc și până în Oman. În Algeria protestele masive au determinat guvernul să pună capăt celor 19 ani de stare de urgență, în Iordania s-au făcut schimbări în componența guvernului și a fost revizuită Constituția. În Oman s-au făcut schimbări în guvern și s-au dat puteri mai mari legislativului.

În Egipt președintele Hosni Mubarak a fost răsturnat de la putere și partidul său, Partidul Național Democrat, a fost dizolvat. S-au organizat alegeri în anul 2012 și la putere a venit Mohamed Morsi (decedat recent, în 2019), afiliat la Frăția Musulmană și conducător al Partidului Libertății și Justiției. În Yemen guvernul a fost răsturnat de la putere în anul 2012 și au avut loc alegeri care l-au adus la putere pe Abd Rabbuh Mansur Al-Hadi.

În Irak premierul Nuri Al-Maliki a decis să nu mai candideze și a fost desemnat premier Haider Al-Abadi, pe fondul ofensivei Daesh/ISIL în zonele sunite. În Siria guvernul a demisionat și s-a pus capăt stării de urgență. Au fost demiși anumiți guvernatori de provincii, a fost dizolvat Parlamentul iar din armata guvernamentală o mare parte a soldaților au dezertat. S-a format Armata Siriană de Eliberare după care situația a degenerat în război civil, deschizând calea Daesh/ISIL în estul și nordul țării. Bashar Al-Assad nu a renunțat însă la putere.

În Arabia Saudită regele Abdullah a decis să ia măsuri în plan economic și a aprobat câteva modificări legale care să permită accesul femeilor în Consiliul (consultativ) Shura si de a participa la alegerile locale în poziție de candidați. De asemenea, Abdullah i-a permis prințului moștenitor Mohamed (Mohammad) bin Salman să preia o mare parte din atribuțiile de conducere a regatului.

În Libia protestele s-au declanșat în februarie 2011, iar oponenții regimului au reușit în doar trei zile să preia controlul asupra celui de-al doilea oraș al țării, Benghazi. Regimul colonelului Gaddafi a reușit însă să recapete pas cu pas controlul zonei de coastă, moment în care Consiliul de Securitate al ONU a intervenit cu rezoluția 1973, care autoriza măsurile necesare pentru protejarea civililor.

O coaliție de 27 de state europene și din Orientul Mijlociu, condusă de Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii a început operațiuni militare care au vizat sprijinul rebelilor și lovituri aeriene împotriva regimului totalitar al lui Gaddafi și au permis cucerirea capitalei Tripoli la finele lunii august 2011. Muammar Gaddafi a mai rezistat încă două luni, dar a fost ucis odată cu succesul rebelilor în bătălia pentru Sirte.

În Maroc, regele Mohamed al VI-lea a făcut anumite concesii politice și a organizat un referendum în chestiuni constituționale, care au pus capăt protestelor. Proteste au existat și în Liban, respectiv în teritoriile palestiniene. În teritoriile palestiniene premierul de atunci, Salam Fayyad, s-a arătat dispus să demisioneze, dar a făcut-o abia în anul 2013 și din cu totul alte motive, ce țineau de relația sa cu Mahmoud Abbas.

Speranța că mișcările de protest care au străbătut regiunea vor impune regimurilor autoritare să țină seama de voința populară, elaborând și implementând eventual reforme liberale care să confere semnificația nădăjduită cu care se încărcase logoul mediatic Primăvara Arabă s-a dovedit în majoritatea statelor MENA nu doar deșartă, ci și de rău augur în cele din urmă.

Așa că s-a inventat, tot mediatic, un termen nou: Iarna Arabă, ce a descris recrudescența mișcărilor islamiste care, profitând de instabilitatea din regiune, au încercat în special prin mijloace violente, dar și politice, să ia puterea. Așa a apărut Daesh/ISIL, care și-a propus nici mai mult, nici mai puțin decât să creeze un Califat sunit al Levantului și să provoace revoluții islamice oriunde era posibil: Libia, Egipt, Tunisia etc.

În Tunisia și Egipt, armata a ținut sub control mișcările islamiste, dar în Siria și în Libia conflictele au degenerat în război civil, provocând dislocarea de refugiați pe scară largă, fenomen care a surprins Europa pe picior greșit. Într-un fel, criza migrației din anii 2015 – 2016 a confirmat premisele corecte ale Bruxellesului în legătură cu politica de asociere economică a economiilor MENA la piața comună europeană.

Totuși, integrarea economică nu poate avea succes atunci când negocierile se poartă cu regimuri autoritare și corupte, o lecție bine cunoscută occidentalilor, dar dificil de internalizat atunci când se pun în balanță interesele economice și comerciale ale statelor membre. Beneficiile asocierii, în grade diferite, ale unora dintre statele MENA la politicile Uniunii Europene nu au ajuns să producă bunăstare pentru marea masă a popoarelor respective, polarizarea socială accentuându-se de fapt.

Mișcările islamiste, rețele de criminalitate organizată specializate în traficul de persoane și, mai nou, Federația Rusă au profitat de întreg lanțul de erori care a erodat politicile Unionale față de MENA, dar și de ezitările guvernelor europene la momentul debutului Iernii Arabe.

Această realitate aruncă peste bord zeci de ani de politică partenerială, dar, și mai grav, a ajuns să divizeze statele membre în chestiuni fundamentale, astfel încât nu mai poate fi posibilă astăzi o discuție cu cărțile pe masă privind integrarea economică și politică statelor din jurul Mării Mediterane într-un viitor previzibil, fără ca aceasta să alunece spre teme periferice, dar cu mare impact emoțional și, deci, electoral. Se mai poate face ceva?

COOPERAREA UE – MENA, POLITICI ȘI PERSPECTIVE

Parteneriatul Euro- Mediteraneean este un instrument de politică externă având ca scop crearea și adâncirea Zonei de Comerț Liber Euro-Mediteraneean (EuroMed). Acordurile de Asociere la Zona de Comerț Liber comună cu MENA sunt în general în vigoare, mai puțin în cazul Siriei și Libiei, statele în care, de altfel, conflictele civile continuă și astăzi să producă victime (vezi tabelul 2).

Tabelul 2 – State MENA asociate

Respectivele acorduri acoperă comerțul cu bunuri, dar sunt în curs de desfășurare negocieri ale Uniunii cu statele MENA pentru a deschide și alte direcții de cooperare, respectiv:

▪ noi perspective de comerț cu produse agricole;

▪ liberalizarea comerțului din sfera serviciilor și a investițiilor;

▪ acorduri și proceduri de acreditare și acceptare a produselor industriale (mai ales în spațiul UE);

▪ stabilirea de zone de liber schimb cuprinzătoare și solide.

Adâncirea integrării economice Sud-Sud, a identificat Uniunea, pare să fie de fapt unul din punctele nodale ale parteneriatului EuroMed, elementul esențial în constituirea unei veritabile zone comune de liber schimb între UE și MENA.

Ori, la acest moment, cooperarea este puternic limitată de foarte slaba integrare a economiilor în interiorul MENA: 5,3% în exporturi și 5,1% în importuri (5) , printre cele mai slabe integrări comerciale dintre regiunile lumii.

Uniunea Europeană a încercat să impulsioneze procesul de integrare între statele regiunii sud-mediteraneene, efort care până în prezent s-a materializat prin:

▪ Acordul Agadir dintre Tunisia, Maroc, Iordania și Egipt, care a intrat în vigoare în anul 2007 și care a rămas deschis și altor state MENA (și nu numai);

▪ Acordul de Comerț Liber dintre Israel și Iordania;

▪ Acordurile bilaterale semnate de Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria și Tunisia cu Turcia.

Lărgind puțin cadrul, se poate aminti și un alt instrument de politică externă al Bruxellesului, materializat în Strategia de asociere UE – Africa (JAES), care a fost adoptată în anul 2007 la summit-ul de la Lisabona. Scopul JAES a fost acela de a întări dialogul politic și a îmbunătăți cooperarea la toate nivelurile între țările de pe cele două continente. La acel moment s-a considerat că JAES va oferi cadrul pentru:

(i) o abordare comună a anumitor provocări globale cum ar fi schimbările climatice, protecția mediului, pacea și securitatea;

(ii) extinderea cooperării UE – Africa în noi zone de interes comun, cum ar fi: guvernarea și drepturile omului, integrarea regională și comerțul, energia, schimbările climatice, migrația și mobilitatea forței de muncă, domeniul cercetării științifice și IT&C etc.;

(iii) participarea societății civile și a sectorului privat pentru a disemina bunăstarea spre cetățenii statelor africane și europene.

La summit-ul UE – Africa din noiembrie 2017, desfășurat în Coasta de Fildeș, s-a adoptat o declarație comună numită ”Investind în tineri pentru a accelera creșterea economică și dezvoltarea durabilă”. Astfel, de comun acord, s-au fixat începând cu anul 2018 o serie de priorități:

(i) prioritizarea investițiilor în educație, cercetare științifică, tehnologii și dezvoltarea competențelor;

(ii) întărirea guvernării, sustenabilității instituțiilor, păcii și securității;

(iii) migrația și mobilitatea;

(iv) direcționarea investițiilor în transformarea structurală sustenabilă pe continentul african.

Iarna Arabă și consecințele sale, în special fluxurile incontrolabile de migranți care asaltează plajele Europei din Spania și până în Grecia, creșterea influenței autoritariștilor și a dreptei creștine în Uniunea Europeană, care reclamă îndepărtarea guvernării Unionale de rădăcinile creștine formatoare, au determinat subtile schimbări ale modului în care Serviciul European de Acțiune Externă și Înaltul Reprezentant (pentru afaceri externe și politica de securitate) privesc în viitor cooperarea cu MENA.

Trebuie subliniat că după anul 2020 cadrul în care Bruxellesul va negocia în general cu țările africane va fi cel al Grupului Africa, Caraibe și PacificACP. Grupul cuprinde 78 de state, din care 55 sunt state africane, membre ale Uniunii Africane. Cel puțin teoretic, negocierile cu ACP vor deveni instrumente complementare, de natură să optimizeze atât acordurile bilaterale de asociere, cât și JAES, însă experții în politică externă consideră că Uniunea Europeană va prefera de fapt să acorde un rol central Uniunii Africane în relația bilaterală.

Alfonso Medinila (6) opina pentru EurActiv (7) că statele MENA (în special cele care fac parte din Uniunea Magrebului Arab) ar trebui să înțeleagă că viitoarele politici ale SEAE și IRAEPS nu sunt altceva decât o invitație pentru ca ele să-și sporească integrarea cu celelalte state ale Uniunii Africane, dar și să devină mult mai active în cadrul fixat de Acordurile (bilaterale) de Asociere.

Preocuparea majoră este aceea că, schimbând abordarea, SEAE/IRAEPS poate îndepărta statele nord africane și mediteraneene în general de cadrul de colaborare vizat anterior, prin JAES, chiar dacă acesta din urmă nu s-a dovedit eficient. Dacă Uniunea Africană va reuși să intermedieze și pentru interesele statelor nord africane în relația cu Uniunea Europeană și să o facă mai eficient decât a fost posibil în relația directă este o întrebare la care nimeni acum nu poate să dea acum un răspuns cert.

MENA, ASTĂZI

Președintele Tunisiei, Beji Caid Essebsi a încetat din viață în ultimele zile ale lunii iulie 2019, la vârsta de 92 de ani. ”Tunisia a pierdut unul din liderii săi majori, care a luat parte la toate marile bătălii din istoria noastră contemporană.” – este mesajul partidului prezidențial, Nidaa Tounes, un partid secularist, cu doctrină de stânga, fondat în anul 2012 de Essebsi. (8)

În Tunisia, în 6 octombrie ac. vor avea loc alegeri parlamentare, iar în 10 noiembrie alegerile prezidențiale. Cursa pentru alegerile parlamentare aduce în competiție cele trei importante partide care conduc astăzi împreună țara, două partide seculariste – Tahya Tounes, condus de Youssef Chahed, actualul premier și Nidaa Tounes, condus de Hafedh Caid Essebsi, fiul fostului președinte al statului – și un partid islamist moderat, Mișcarea Ennahdha, condus de Rached Ghannouchi.

În decembrie 2018, Tunisia a fost scena unor tulburări datorate protestelor care au urmat morții foto-jurnalistului Abdel-Razaq Zarqi, care a decis să își dea foc în semn de protest în Kasserine, un oraș din vestul țării, pentru a ”porni o revoluție”, așa cum se întâmplase în decembrie 2010 cu vânzătorul de fructe din Sidi Bouzid.

Evenimentele nu au evoluat totuși la fel de dramatic ca în urmă cu opt ani, dar proteste serioase ale muncitorilor au zguduit guvernul, sindicatele (în special influentul sindicat Uniunea Generală a Muncii) cerând creșterea salariilor. În cele din urmă, în februarie 2019 guvernul a ajuns la o înțelegere cu sindicatele și conflictul s-a stins. Dar disputele și luptele politice interne nu, cele trei partide principale fiind divizate în privința reformelor cerute de Fondul Monetar Internațional.

Și totuși, Tunisia este poate exemplul cel mai de succes de tranziție după tulburările care au marcat debarcarea regimului autoritarist al lui Zine El Abidine Ben Ali, cu toate că bunăstarea așteptată nu a venit odată cu reinstaurarea unui regim democratic. La polul opus regăsim în continuare Libia și Siria.

Ofensiva Armatei Naționale de Eliberare asupra Tripoli

Khalifa Haftar, un militar din anturajul fostului președinte libian Muammar Gaddafi, conducătorul formațiunii Armata Națională de Eliberare, a început în aprilie 2019 o ofensivă de capturare – denumită de el, firește, eliberare – a capitalei Tripoli.

Ofensiva și-a avut debutul cu circa zece zile înainte ca în țară să se organizeze alegeri parlamentare pentru Conferința Națională Libiană și la o săptămână după ce avusese loc primul tur al alegerilor locale. Intenția Armatei Naționale de Eliberare, căreia, în iulie, i s-a alăturat și o altă formațiune denumită Frontul Popular de Eliberare a Libiei, este evident aceea de a răsturna aranjamentul susținut de ONU pentru rezolvarea conflictului din această țară.

Noutatea, dacă se poate spune așa, este aceea că Federația Rusă a susținut de la bun început ofensiva pornită de Khalifa Haftar, oferindu-i ajutor militar (arme, consilieri militari, informații) și diplomatic, prin blocarea unei declarații în Consiliul de Securitate al ONU, care condamna ofensiva Armatei Naționale de Eliberare. (10) Ofensiva lui Khalifa a avut ca rezultat retragerea (provizorie a) militarilor americani cantonați în Tripoli.

În Siria, Federația Rusă menține permanent o forță expediționară de circa 3000 de militari dintre care, potrivit unor experți, circa 1000 sunt forțe speciale. (11) Vladimir Putin, de altfel, a recunoscut că, de la momentul în care a decis intervenția în Siria, 48 de mii de militari au fost implicați în operațiuni.

Principala tehnică militară utilizată de ruși în Siria este cea aeriană, cu avioane de vânătoare de toate tipurile (bombardiere Su24 și 34; multirol Su30; de vânătoare Su35 ori elicoptere militare și drone). De asemenea, Rusia a deplasat în Siria baterii de rachete S400 de apărare antiaeriană, precum și sistemele mobile de apărare antiaeriană – Panţîr şi Tor M1.

Recent, în 26 aprilie ac., rușii, alături de forțele guvernului Al-Assad, au desfășurat o ofensivă de amploare asupra unor zone din provincia Idlib şi provincia Hama, în urma căreia s-au raportat nenumărate victime civile; rețeaua siriană pentru drepturile omului (SNHR) a înaintat rapoarte potrivit cărora 544 de civili ar fi fost uciși, dar aceste informații au fost respinse de Damasc și de Moscova. (12)

Nu doar Kremlinul se amestecă consistent în conflictul din Siria, ci și Israelul. Recent, un atac cu rachetă pe teritoriul sirian a fost pus de Damasc pe seama Israelului. Dacă inițial Tel Aviv-ul a respins acuzele Damascului, recent premierul Benjamin Netanyahu a părut să confirme totuși atacul, cel puțin aceasta este opinia presei israeliene (site-ul Ynetnews.com și cotidianul Times of Israel). (13)

Rămâne cert interesul Kremlinului de a sabota în orice mod Occidentul, iar modalitatea pe care a ales-o – semnificativă pentru doctrina Putin – este aceea de a ”planta” conflicte înghețate în cât mai multe zone strategice: în Marea Neagră – Ucraina, Georgia, Moldova, Azerbaidjan -, în Mediterana – Siria și Libia etc.

Importante pentru ecuația mediteraneeană sunt și regimurile Abdel Fattah El-Sisi din Egipt și Recep Tayyip Erdoğan din Turcia. Dacă primul se bazează pe armată (14) pentru a ține sub control amenințarea islamistă (15) , cel de-al doilea este în plin avânt de decapitare a conducerii armatei pentru a o prelua sub control personal, la modul cel mai dictatorial cu putință (16) .

Guvernarea El-Sisi este acuzată de încălcarea grosolană a drepturilor omului și de reprimare a adversarilor săi politici; semnificative în acest sens fiind decesul recent în detenție a fostului președinte Mohamed Morsi (17) , dar și cazul oponentului politic Abdel Moneim Aboul Fotouh, fost candidat la președinție, care la rândul său a suferit recent un dublu infarct în detenție (18) .

La o sesiune de marcare a trei ani de la puciul eșuat împotriva sa, Erdoğan a ținut să afirme că livrările rusești de rachete S-400 contractate pentru armata turcă se vor derula până în luna aprilie 2020 și că: ″Obiectivul nostru acum este producția în comun cu Rusia. O vom face.″; după care a mai ținut să precizeze că Statele Unite nu ar avea niciun motiv să sisteze livrările din programul F35.

Desigur, în cauză nu este acum doar relația tensionată a Ankarei cu Washingtonul ca urmare a cooperării militare a Turciei cu Rusia, ci o întreagă arhitectură de cooperare a Occidentului cu Turcia, pusă între paranteze de comportamentul și deciziile autoritaristului președinte Recep Tayyip Erdoğan; așa cum o dovedește și provocarea pe care Turcia o transmite Uniunii Europene, forând pentru explorarea unor câmpuri petroliere în largul coastelor Ciprului (19) .

În fața multitudinii de provocări de care Uniunea Europeană are parte în Mediterana, a îndepărtării perspectivei de adâncire a cooperării cu MENA pentru constituirea în zonă a unui spațiu al integrării pentru prosperitate, progres social și depășirea conflictelor, noua țintă a SEAE de a identifica un partener în Uniunea Africană, cu ajutorul căruia să abordeze soluțiile de depășire a obstacolelor menționate, pare corect aleasă.

Dar cooperarea UE – UA nu este suficientă. Ce puțin nu atât timp cât nu va exista un echilibru global al puterilor între actorii care acum se manifestă haotic și provocator, adică SUA în mandatul Trump, China și Rusia. Africa este în continuare un continent în care se ciocnesc interese diverse (inclusiv o anumită concurență între interesele a diverse state membre ale UE) și care nu va putea fi parte a soluției pentru Mediterana atât timp cât rămâne, la rândul său, foarte ușor de destabilizat.

În plus, Uniunea Europeană în sine trebuie să-și regăsească echilibrul intern și să își ofere șansa de a înțelege corect care sunt provocările viitorului, soluțiile de care dispune, mijloacele pe care le poate mobiliza pentru a le pune în practică, renunțând implicit la retorici lipsite de viziune, încărcate de resentiment și vetuste, deja condamnate de istorie.

NOTE___________________

1 – https://www.zf.ro/companii/retail-agrobusiness/statele-africane-au-pus-bazele-a-ceea-ce-va-deveni-cea-mai-mare-zona-de-comert-liber-din-lume-de-care-china-se-pregateste-sa-profite-romania-exporta-deja-in-cele-mai-mari-economii-africane-18153635

2 – http://www.ziare.com/bani/stiri-financiare/africa-de-est-pregatita-pentru-propria-moneda-unica-1096000

3 – https://adevarul.ro/economie/business-international/cum-numi-moneda-unica-africa-vest-numele-putea-crea-confuzii-1_5d185846892c0bb0c6f4eadd/index.html

4 – https://foreignpolicy.com/2011/11/04/who-first-used-the-term-arab-spring/

5 – http://ec.europa.eu/trade/policy/countries-and-regions/regions/euro-mediterranean-partnership/

6 – Ofițer de politici externe în cadrul think tank-ului ECPDM, care are scop declarat optimizarea politicilor de dezvoltare comune Europa – Africa (https://ecdpm.org/about-ecdpm/)

7 – https://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/fri-breaking-the-silence-on-north-africa-a-new-continental-partnership-between-the-eu-and-africa-after-2020/

8 – https://www.express.co.uk/news/world/1157705/Beji-Caid-Essebsi-dead-tunisia-president-dies-health-latest-news

9 – https://www.bloomberg.com/news/articles/2018-12-25/photographer-s-self-immolation-stirs-new-anger-in-tunisia

10 – https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/razboi-civil-in-libia-ofensiva-de-cucerire-a-capitalei-zeci-de-morti-1110167

11 – https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia/arsenalul-rusiei-in-siria-911240

12 – https://www.realitatea.net/macel-in-siria-un-asalt-impotriva-rebelilor-condus-de-rusia-a-ucis-sute-de-civili_2204832.html

13 – https://www.mediafax.ro/externe/benjamin-netanyahu-pare-sa-confirme-atacul-cu-racheta-comis-de-israel-in-siria-18259973

14 – https://www.independent.co.uk/voices/egypt-national-revolution-day-army-palestine-al-sisi-a9016021.html

15 – https://www.reuters.com/article/us-egypt-security/two-killed-in-suicide-bombing-four-beheaded-in-egypts-north-sinai-sources-say-idUSKCN1UD1U9

16 – https://www.g4media.ro/noi-arestari-in-randul-militarilor-turci-pentru-presupuse-legaturi-cu-reteaua-gulen-la-patru-ani-de-la-tentativa-de-lovitura-de-stat.html

17 – https://www.digi24.ro/stiri/externe/fostul-presedinte-egiptean-mohamed-morsi-a-murit-1148060

18 – https://www.aljazeera.com/news/middleeast/2019/06/egypt-aboul-fotouh-suffers-double-heart-attack-jail-190630090140205.html

19 – https://www.hotnews.ro/stiri-international-23207299-erdogan-afirma-turcia-continua-forajul-din-apele-ciprului-pofida-criticilor-internationale.htm

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "17 comments" on this Article:

  1. quovadis spune:

    Un text foarte bun , foarte bine documentat, la nivel de informatie , ce face o legatura fireasca intre Imperiul Roman si dorinta fireasca a UE ,de a se pozitiona decisiv in fostele teritorii antice Romane si poate chiar de a avasa ,cit ii este cu putinta in Africa Centrala. Spre deosebire de America, care a incercat impunerea prin razboi ,a unor conduceri statale favorabile , UE a deschis o oportunitate de introducere a libertatii individului si a bunastarii , in tarile care pina mai ieri se aflau in situatie de razboi . Este de urmarit , daca globalizarea va reusi acolo unde forta armelor nu a facut decit prapad ,fara sa reuseasca a pune ceva in loc . UE nu are alta cale , decit cea a pacii si bunastarii pentru a deveni cu adevarat o forta de temut . Toti ceilalti vor face la fel . Viitorul este al celor multi si puternici , nu al celor singulari si marginalizati . De urmarit si dezvoltarea unei armate Europene ,complementare NATO , ce se va axa in profunzime pe aparare .

  2. Josef Svejk spune:

    Doua vorba mari & profetice spuse de doi leader-i arabi proeminenti n-au fost ascultate si nici retinute si ca atare UE s-a aruncat prosteste in viesparul lumii arabe.si iata ca nu mai poate iesi. Arunca bani cu lopata in Africa si Orientul Mijlociu, unde ei se topesc cu viteza fulgerului in buzunarele vesnic flamande ale oligarhilor locali. Parafeaza la foc automat tot soiul de tratate aiurea lipsite de substanta si consecinte in loc sa-si apere fruntariile. Hartiile nu vor apara pe nimeni.

    Tot asa s-a sfarsit si Imperiul Roman. La apogeul dezvoltarii sale culturale, economice si militare s-a prabusit ca un castel de carti de joc sub invazia in general pasnca a valurilor de migratori pe care isi inchipuia in mod abusrd ca-i va putea civiliza, asimila si pacifica rapid prin metode pasnice sub infouenta culturii si prosperitatii romane . N-a retinut din propria istorie ca asta merge doar atunci cand numarul celor in curs de asimilare e relativ mic, exista mult timp pentru asimilare si statul e capabil sa guvenreze cu mana de fier barbarii in curs de asimilare. Ca doar de aia erau impartite provinciile imperiului in senatoriale (aministrate de Senat in mod democratic, complet romanizate & civilizate) si imperiale (in curs de civilizare & romanizare, fara reprezentare democratica adminstrate de imparat manu militari prin rprezntatnii sai directi). Caci un mar putred va strica pe celelale 20 de mere bune din lada. Niciodata nu se intampla variata inversa.

    Chiar si in istoria Romaniei avem un astfel de exemplu. Dipa anexarea Dobrogei in 1878 acesta a fost o provincie administrata de armata, fara deputati si sentaori si fara alegeri locale. La recensamtnul turcesc din 1875 in Dobriogea erau sub 22% romani. Majoritatea locuitorilor erau turci, tatari si bulgari. Razmeriele si tulburarile au continuat pana la inceputul secolului XX. Au existat nu mai putin de de 3 incercari de unire a Dobrogei cu Bulgaria, strivite in mod brutal, S-a lasat cu deportari si executii sumare. Intre timp veteranii razboiului de indepedenta au primit pamant si sprijin din partea statului roman spre a se stabiuli acolo. Cand n-au mai fost veterani romani care sa vina, statul roman i-a incurajat pe macedoromanii (numiti colocvial “machidoni”) din Balcani sa emigreze in Dobrogea. Consulii romani de la Bitolia si Monastir eliberau pe banda rulanta pasapoarte romanesti si nu se zgarceau cu ajutoarele financiare familiilor de romani macedoneni ce erau doritori sa se emigreze in Romania. Mai ales odata cu starnirea tulburarilor si masacrelor din Macedonia (inca detinuta de otomani dar ravnita de bulgari, greci si sarbi) migratia a devenit semnificativa. Azi Dobrigea e o provincie romaneasca fara probleme interetnice solid legata de Romania…

    1. Pe la sfarstiul anilor ’50 presedintele egiptean Nasser a fost intrebat de un ziarist american cum de nu e tentat sa adopte sistemului democratic de tip occidental ce are avantaje incontestabile asupra celui sovietic. Nasser a raspuns ca in tara lui, ca in intreaga lume araba, alegerile in stil sovietic sunt mult mai potrivite cu mentaliltatea si nivelul de dezvoltare al oamenilor. Si a mai adaugat ceva de genul “Credeti-ma e ca e cel mai bine asa chiar si pentru voi. Daca am face alegeri in care ocicine ar avea dreptul sa candideze, iar oamenii ar putea vota necontrolat maine ar ajunge la putere Fratii Musulmani”. Si exact asa s-a intamplat. 50 de ani mai tarziu cand Occidentul l-a lasat din brate pe dictatorul binevoitor Mubarak. In urma primelor alegeri libere din Egipt in 2011 au venit la putere Fratii Musulman ai raposatului Mursi de au inceput sa tremure cancelariile occidentale. Noroc ca armata egipteana a rezolvat pana la urma problema si a instalat dupa datina un nou dictator binevoitor. :)

    2. Fostul presedinte algerian Bumediene a spus la adunarea generala ONU din 1974: “Intr-o zi milioane de oameni vor pleca din emisfera sudica spre cea nordica. Si ei nu vor pleca aoclo ca prieteni ci ca si cuceritori. Si o vor cuceri cu copiii lor. Pantelcele femeilor noastre ne vor aduce victoria.” Nu e adevarat? Nu vedem asta intamplandu-se, iar Occidntul nevolnic a ajuns sa faca din impotenta un titlu de glorie?

    Acum e aproape al 12-lea ceas… Na kazanie!

    • quovadis spune:

      Nu exista macedoromani , exista doar o populatie primordial romaneasca , numita Aromini si care vorbesc prima forma arhaica de limba romana , numita limba aromana sau armineasca cum o numesc chiar ei aromanii .Dar este adevarat , o populatie aromana, ce se afla peste tot in BALCANI, au migrat catre Dobrogea , provincie romaneasca in acele vremuri , unde au primit de la statul Roman paminit si case gratuit si care au parasit apoi provincia numita Cadrilater in anul 1940 ,provincie cedata Bulgariei in urma tratatului de la Craiova si care in marea lor majoritate sau stabilit in Dobrogea de azi, unde se afla si acum .

    • Florin L. spune:

      @Svejk,

      2. Fostul presedinte algerian Bumediene a spus la adunarea generala ONU din 1974: “Intr-o zi milioane de oameni vor pleca din emisfera sudica spre cea nordica. Si ei nu vor pleca aoclo ca prieteni ci ca si cuceritori. Si o vor cuceri cu copiii lor. Pantelcele femeilor noastre ne vor aduce victoria.” Nu e adevarat?
      __________

      Mda, manipulari ieftine cu Bau-Bau. Presedintele algerian al anilor ’70 din secolul trecut nu a prevazut evolutia tehnologiilor (informationale, etc) si impactul acestora asupra societatii. Daca in 1974 rata fertilitatii in Algeria era in jur de 7.5 astazi este in jur de 2.7 (vezi -Aici), iar in urmatorii 10-20 ani coboara si la ei sub cifra magica “2″ (timpul nu mai porte fi intors inapoi – vezi cateva exemple ale noului trend din lumea araba: 1; 2; 3; 4).

      Spre deosebire de generatiile trecute, tineretul de astazi (indiferent de origine, religie sau gen) are acces la internet, youtube, netflix, instagram, etc si tanjeste la o viata decenta. Cam atat despre mitul cucererii Apusului de catre musulmani si strategia lor secreta (araboaicele care trag peste 7 copii in pantece:))

      • Josef Svejk spune:

        De la nici 100000 de imigranti musulmani in toata Europa de Vest la inceptutl anilor ’60, ei au ajuns in 2010 la 44 de milioane iar azi se estimeaza ca au trecut deja de 60 de milioane. Nu contreaza rata fertilitatii in Algeria, ci rata de crestere a musulmanilor in Europa. Daca ritmul se mentine (iar el pare sa se accelereze prin “reintregirea familiei”, etc.) inseamna ca Bumedienne avea perfecta dreptate.N-a stiut el cum devine treaba cu tehnologia informatiei, dar spre deosebire de dumenavoastra stia aritmetica. Cam in cat timp vor deveni musulmanii majoritari in conditiile in care populatia nativa a Europei are spor natural negativ iar musulmanii se inmultesc cu viteza fulgeratoare de 36% la fiecre 8 ani?

        O fi avnad noua generatie de musulmani europeni acces la Youtube si alte celea, dar capacitatea de a se conecta prin intermediul comunicatiei larg accesibile cu agitatorii din lumea musulmana mareste de fapt viteza si magnitudiena radicalizarii. Tinerii musumani europeni de azi sunt mault mai habotrnici si fanatici ca parintii lor..

        Se produce asa numitul fenomen de “aculturatie” in care o populatie cu o cultura primitiva e practic imuna la cultura mult mai sofisticata si net susuperioara a celor in mijlocul carora traieste. E exact fenomenul care s-a produs la sfarstiul imperiului roman si care a dus la prabusirea sa – momentul in care romanii nu au mai fost capabili sa-i asimileze pe migratori. N-au avut nici forta si nici vointa sa-i impinga pe acestia acolo de unde au venit si atunci au pierit ei. E legea selectiei naturale. E homo homini lupus. E exact ceea ce va pati Europa de azi daca repeta prostiile comise de romani acum 1600 de ani..

  3. Cinicul spune:

    O fraza la care am mari rezerve: “Totuși, această diaspora a pregătit în mod excepțional calea viitoarei expansiuni a mesajului înnoitor adus de apostolii ce propovăduiau Evanghelia lui Iisus Mesia și de ucenicii acestora.”
    Va referiti la diapora iudaica. Diaspora iudaica a fost destul de opaca la acest mesaj, crestinismul a inflorit in civilizatia elenistica. Evanghelia dupa Ioan este patrunsa de filozofia greaca, evangheliile au fost scrise in greaca, nu se cunoaste nici un text crestin in ebraica.
    Galilea lui isus era plina de greci (de unde si turmele de porci), etc.

    • Cinicul spune:

      Sf apostol Pavel a fost singurul reprezentant de seama a diasporei evreiești dar era de cultură greacă și mai tot unde s-a dus prin comunitățile evreiești din Asia Mica a fost întâmpinat cu ostilitate.
      Mitul civilizatiei europene drept civilizatie iudeo-crestine este exact un mit. Civilizația europeana se bazează pe crestinism frecat pe filozofia și arta greacă plus dreptul roman.

    • Cristian Felea spune:

      @Cinicul
      O parte a diasporei evreiești era foarte tradiționalistă, iar o parte era de limbă greacă, dar nu mai puțin atentă la tradiții.
      Diaspora evreiască a răspuns, însă, la mesajul apostolilor care propovăduiau evanghelia lui Iisus, fie că era grecizată, fie că era conservatoare.
      Pavel/Paul a avut mai mult succes cu mesajul său în diaspora de limbă și cultură greacă. Asta și pentru că el provenea cultural din aceeași diaspora.
      Dar mesajul apostolilor Petru și Iacob, altminteri dezaprobat de Pavel în bună măsură, a prins bine în comunitățile diasporei conservatoare.
      Mai departe, într-un fel sau altul, din aceste comunități mesajul a difuzat spre “neamuri”, pentru că asta era o directivă fundamentală, a cărei necesitate a fost receptată ca atare după ce romanii au distrus templul și au înăbușit revoltele evreiești din sec. I și început de secol II.
      Mai departe totul este istorie.

      • Cinicul spune:

        Personal nu cunosc exemple de diaspora iudaică care au trecut masiv la crestinism mai degrabă la islam.

        Diaspora iudaică a început să influențeze civilizația europeană abia prin evul mediu tarziu, și asta mai ales in spatiul germanic.

        Influența lui Petru și Iacob a fost minusculă și asta pentru ca nu știau latina sau greacă. In fapt nu este sigur daca Petru a călătorit la Roma, catolicii au fabricat un mit pe care îl întrețin cu mult talent.
        Revolta antiromana din 70 AD nu a fost inițiată de creștinii din Jerusalem și nici rezistență de la Masada. Crestinismul s-a întors în Palestina odată cu mama lui Constantin și mai târziu cu cruciatii.

    • Ghita Bizonu' spune:

      Nu maa stiu cine zicea ca religia crestina seamna cu un peplum filmat la Hollywood :costrumele par a fi romane, decorirle seaman cu cladirile romane, numele sunt romane insa ethosul este altul .
      Asa si religia crestina ar fi ethos grecesc (elenistic) in decor ebraic …

      • Cinicul spune:

        Da, relativa toleranta a creștinismului este de sorginte greacă, lumea iudaică era intoleranta si cruda. Islamul a moștenit intoleranta lumii iudaice.

        • k.s.vaida spune:

          @cinicul
          evreii spuneau dinte pentru dinte dar nu au declansat nici o cruciada sau razboi religios;
          crestinii spuneau sa intorci capul si sa mai primesti o palma , dar au macelarit toate populatiile necrestine in drumul lor colonial ….nu mai vorbesc de razboaiele religioase interconfensionale
          nu cred ca are rost sa i pomenesc pe mahomedani

          intre ce se spune si ce se face e o mare diferenta
          ar trebui ca dupa iesirea din liceu sa cunosti aceste lucruri elementare

          merita citita cartea lui Jean Flori
          https://www.academia.edu/9107676/R%C4%82ZBOI_SF%C3%82NT_JIHAD_CRUCIAD%C4%82

          • Cinicul spune:

            La iesirea din liceu ar trebui sa stiti ca religia a fost si este folosita de mai toate puterile seculare pentru a-si promova interesele. Cruciadele si razboaile religioase chiar asta au fost.
            Iudaismul este intolerant si astazi. In sec 21 intr-un stat democratic precum Israel un cetatean trebuie sa zboare in Cipru ca sa se poata casatori cu o persoana de alta religie fara aprobarea Rabinatului. Accentul pe puritatea rasiala este foarte vechi. La intoarcerea din exil vechii evrei au cerut barbatilor sa-si abandoneze femeile si copiii si sa-si expulzeze doar pentru faptul ca erau de alta etnie, ceva fara egal la alte culturi.

  4. Stefan spune:

    Istoria se repetă. Iar și iar și iar și iar.
    Imperiile aveau că scop atragerea/jefuirea bogației înspre capitala și susținerea clasei conducătoare. Ridicarea provinciilor însemna eficienta in producție, deci mai mulți bani și o clasa conducătoare a provinciei mai înstărită.
    Nu prea îmi dau seama, in cel de-al doilea război mondial, Germania dorea să devină un imperiu pentru a domina economic? Sau a fost un fel de “eliberare” a popoarelor ocupate de “rase impure”- romi și evrei? Sau și una, și alta? Rușii și-au dorit să devină imperiu? Oricum, au reușit până în anii ’90, macar că și influența.

    Războaiele moderne sunt despre dominație economică/imperii economice. Bastioanele sunt “multinaționalele” corporațiilor, întinse în poziții/tari cheie. Așa cum bastioanele/castrele romane ofereau stabilitate zonei, o ridicau economic și social, și “multinaționalele” ridică zona economic și social.
    Te poți ridica atunci când “bastioanele” altor țări îți ridică zonele, tara și economia. Dar ești puternic cand poți să “înfigi” bastionul tau in alte tari. Să producă pentru tine.
    Sau, când produsele tale sunt “mătase, mirodenii și smirna”. Tot ce trebuie sa faci este să creezi dependenta si sa păstrezi secretul producției (cam greu in vremurile actuale).
    Putem vorbi de războaie, de armate de tancuri și puști. Dar, de 70 de ani unii își “ascut” alt tip de baionete.

    Plăcut articol domnule Felea, ca de fiecare data. Mulțumesc!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cristian Felea


Cristian Felea

Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor... Citeste mai departe


E randul tau

Reducerea planului cadru Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri. Nu as ...

de: Dedalus

la "Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)