Home » Economie »Financiar »Macro »Opinie » Citesti:

Misterele (de nepătruns?) ale pieței. Azi, despre ROBOR

Eugen Radulescu octombrie 18, 2017 Economie, Financiar, Macro, Opinie
7 comentarii 2,718 Vizualizari

Trăsătura principală care caracterizează economia de piață este aceea că ea realizează un echilibru între cerere și ofertă. Reziliența acestui mecanism de funcționare a economiei vreme de sute de ani arată că, în pofida tuturor slăbiciunilor sale, mecanismul de echilibrare prin ”mâna invizibilă” a pieței, la care poate lua parte și statul, este cel mai eficace posibil. Nu este un mecanism perfect și probabil este mai înțelept să nici nu căutăm unul. Ororile pe care le-a generat comunismul, oriunde s-a încercat acest tip de ”perfecțiune”, arată de ce este cu mult mai chibzuit să acceptăm forțele pieței și să adoptăm politici care țin seama de acestea.

Mi-a venit în minte acest îndemn observând de câte ori oamenii încearcă, după puterile lor, să ”păcălească” forțele pieței, uneori cu cele mai nobile gânduri, dar, vai!, de fiecare dată cu rezultate care arată că într-adevăr drumul spre iad este pavat cu bune intenții.

Primul exemplu pe care aș vrea să îl discut aici este cel al faimosului ROBOR. Să ne amintim că, în urmă cu  ani, s-a trezit cineva în spațiul public să vrea să aresteze RASDAQ-ul. Acum nu s-a ajuns atât de departe, dar problema este tratată într-o cheie aproape mistică, insinuându-se în spațiul public fie că Banca Națională manevrează acest indicator pentru a satisface interese oculte, fie că băncile ar urmări să momească clienții cu credite ieftine pentru ca apoi să mărească dobânda fără milă – de parcă interesul băncilor ar fi acela de a avea clienți cu probleme, nu clienți care să-și plătească datoriile la timp.

În realitate, lucrurile sunt mai simple și în același timp mai complicate. Sunt mai simple pentru că ROBOR este pur și simplu o medie rezultată din tranzacțiile efective dintre bănci. Și cum atât cel care acordă împrumuturi, cât și cel care le primește, doresc să obțină un preț care să îi satisfacă, ar fi straniu ca aceștia să plătească efectiv bani împotriva propriului interes. Mai trebuie spus aici că mediile care reprezintă ROBOR-ul fiecărei zile rezultă din numeroase tranzacții, astfel încât el dă o măsură corectă a evoluțiilor din piață.

Unde intervine Banca Națională? Evident, nu în tranzacțiile propriu-zise dintre bănci, ci în cantitatea de bani pe care o lasă în piață într-un moment sau altul. Dar trebuie spus că nici banca centrală nu decide discreționar această cantitate, iar asta pentru că echilibrul piețelor monetare presupune nu doar identificarea unei rate a dobânzilor, ci și a unui curs valutar care să îi satisfacă atât pe cei care vând, cât și pe cei care cumpără valută.

Lucrurile devin mai puțin simple în momentul în care economia națională este una deschisă și în care fluxurile de capital se mișcă neîngrădit. Aici există o balanță la care veghează banca centrală. Pe un taler este rata dobânzii, iar pe celălalt cursul valutar. Astfel, dacă lichiditatea din sistemul bancar (cantitatea de bani) este excesivă, scad prea mult dobânzile, iar semnalul aprope automat este deprecierea cursului, întrucât băncile și agenții economici vor schimba mai mulți lei în valută. Și reciproca este valabilă: dacă lichiditatea este insuficientă, cresc ratele dobânzilor, iar depozitele în moneda națională devin un magnet pentru capitalurile străine. Sunt așadar transferate sume în valută către țara noastră, iar schimbarea în lei a aceastora atrage aprecierea cursului de schimb.

Lucrurile devin complexe întrucât chiar aceste potențiale intrări sau ieșiri de valută sunt influențate seminficativ de ceea ce se întâmplă pe alte piețe. Până la criza financiară din 2008, economia mondială a înregistrat dobânzi ridicate, care la rândul lor reflectau o economie mondială în creștere, cu o cerere de bani amplificată de un nivel ridicat al investițiilor. Criza din toamna anului 2008 a ”înghețat” practic fluxurile bănești de-a lungul și de-a latul sistemelor financiare din întreaga lume. Soluția identificată atunci și aplicată fără încetare până în ziua de astăzi de băncile centrale a fost aceea a ”pompării” unor cantități imense de bani pentru a repune în funcțiune mecanismele ”gripate” ale fluxurilor bănești.

S-a ajuns în situația, nemaiîntâlnită până în prezent, a dobânzilor negative, întrucât cantitatea de lichiditate din sistemul financiar mondial a depășit cererea de bani. Obiectivul declarat a fost, de fapt, stimularea cererii de bunuri și servicii, pentru a relua fluxurile investiționale și a reporni economiile intrate în recesiune. Piețele însă nu au răspuns conform așteptărilor: în Germania, de exemplu, dobânzile negative la depozite au atras inițial nu o creștere a consumului, ci o reducere suplimentară, întrucât consumatorii au apreciat că aceasta situație fără precedent arată că economia are mari probleme, iar precauția este de dorit. Iar precauția te îndeamnă să economisești mai mult și să consumi mai puțin. Acest episod, de dată recentă, arată că lumea a evoluat, că piețele și consumatorii nu reacționează întocmai cum se așteaptă decidenții politici.

România este o parte a acestei lumi în evoluție rapidă, iar politicile pe care le urmăm nu pot face abstracție de aceasta lume. Liberul arbitru nu își are locul. Dacă încercăm politici „creative” suntem imediat și sever penalizați de piețe. Una dintre aceasta este a politicilor prociclice, care fac puțin bine pe termen scurt, dar mult rău pe termen mai lung. Să nu uităm în acest sens evoluțiile din primii ani de după aderarea României la Uniunea Europeană. Nu a fost suficient influxul masiv de capital, care a atras aprecierea leului și majorarea consumului din import; nu a fost suficientă creșterea salariilor generată mai ales de investițiile străine și expansiunea economică naturală ; creșterea –  puternică, dar temporară – a veniturilor statului, pe seama expansiunii economice mult peste potențial, a fost urmată de decizii de mărire de proporții a unor cheltuieli permanente, cum sunt cele cu pensiile – majorate substanțial la două luni după ce se declanșase criza financiară mondială. Se știe ce a urmat: economia a plonjat brutal, iar creșterea insuficient socotită a cheltuielilor publice a fost urmată de restricții severe, pentru restabilirea echilibrului, chiar în plină criză mondială. Sigur, unii – cu idei puține, dar vorbe multe – pot să găsească cine știe ce conspirații, sau interese oculte acolo unde nu este decât pur și simplu jocul pieței, în situația dată. Cert este doar un lucru: adoptarea unor politici care nesocotesc forțele pieței devine foarte, foarte costisitoare.

Să revenim însă la ROBOR-ul nostru. Timp de aproape 3 ani, mai exact din noiembrie 2014, el s-a cifrat la valori foarte scăzute, sub 1 la sută pe an, cu aproape un punct procentual sub rata de politică monetară a Băncii Naționale. Iar aici, semnalul transmis de banca centrală a fost că nivelul de echilibru al cursului valutar se păstrează la rate foarte scăzute ale dobânzilor pe piață, dar banca centrală vede în acest nivel doar o situație pasageră și ca atare nu se justifică reducerea concomitentă a ratei sale de politică monetară. Faptul că situația aceasta a durat destul de mult timp are două explicații; una este externă: Banca Centrală Europeană a continuat politica sa de stimulare a cererii, prin dobânzi ajunse chiar în palier negativ, ceea ce a limitat alternativele de plasament ale investitorilor. Cu alte cuvinte, dacă BNR ar fi redus lichiditatea din piață, conducând la creșterea dobânzilor la lei, urmarea ar fi fost aprecierea leului, cu efecte imediate in descurajarea exporturilor și stimularea importurilor. Nu ne putem permite așa ceva: suntem una dintre puținele țări din Uniunea Europeana cu deficit de cont curent, deficit aflat pe o pantă clar ascendentă.

A existat însă și o cauză internă, foarte importantă: deficitul bugetar a scăzut an de an până în 2015, România îndeplinind celebrul de acum MTO (obiectivul pe termen mediu, adică un deficit mai mic de 1% din PIB) cu un an mai devreme decât angajamentul asumat. Până spre sfârșitul anului 2016, de altfel, deficitul public a rămas scăzut.

Aici iar nu e nimic misterios, nu e nici o conspirație. Până la urmă, un deficit public mai mic reduce presiunea pe piața creditului intern, lasând loc pentru reducerea și menținerea scăzută a dobânzilor, fără ca aceasta să atragă nici inflamarea inflației, nici deprecierea cursului.

Din noiembrie 2014 până de curând, ROBOR la 3 luni, după care se ghidează multe dobânzi la credite, a rămas sub 1 la sută – aducând un avantaj nesperat celor care se împrumutaseră la rate cu mult mai ridicate și aducând șansa de a obține un credit ieftin celor care s-au împrumutat în noile condiții. Doar că Banca Națională a avertizat fără încetare că dobânzile nu vor rămâne joase la nesfârșit și, de altfel, a îndrumat băncile comerciale să efectueze așa-numitele teste de stress înainte de a acorda creditele, pentru a analiza în ce masură debitorii vor putea face față creșterii ratelor dobânzilor, reducerii veniturilor familiei sau deprecierii leului, pentru cei care se împrumutau în valută. Pentru unele categorii de credite, cele mai riscante, condițiile testelor de stress au fost stabilite direct de Banca Națională; pentru altele, mai puțin riscante, băncile au decis prin norme proprii cum să testeze la stress viitorii debitori. Este însă un fapt că reducerea ratelor dobânzilor i-a încurajat pe mulți să se împrumute la bănci, chiar dacă frenezia creditelor nu a fost nici pe departe la fel de mare ca în 2007-2008. Atât creditorii, cât și potențialii debitori au învățat lecția…

Doar atât că ambele cauze ale dobânzilor foarte scăzute în condiții de echilibru extern și de prețuri stabile interne par să își cam fi epuizat potențialul. Astfel, pe plan extern, Statele Unite au dat tonul reluării creșterii dobânzilor, iar Europa a atins o rată de creștere economică de natură a întrerupe cursul dobânzilor negative; prețurile dau semne de revenire în palierul pozitiv, astfel că nici dezinflația importată nu mai are loc. Pe plan intern, deficitul public a revenit în vecinătatea lui 3% din PIB încă din ultima parte a anului 2016, iar o dată cu aceasta și competiția puternică a sectorului guvernamental pe piața creditului intern. Iar de aici începe dificila alegere a unui nou tip de echilibru macroeconomic, în noua situație internă și externă.

Până aici, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Cei mai mulți dintre cei care s-au împrumutat în 2010-2014 au în prezent rate mult mai scăzute decât la obținerea creditului, iar „dublarea ROBOR”, cum este prezentată situația din prezent de către anumiți analiști, înseamnă doar o creștere suportabilă a ratei lunare la credite, pentru o familie obișnuită.

Dar dobânda la creditele personale este doar o singură fațetă a problemei. Contează cu mult mai mult, de exemplu, ca rata inflației să rămână scăzută, ca economia să poată crește sănătos și, desigur, cursul valutar să nu o ia razna. Și contează la fel de mult ca înșiși potențialii împrumutați să își analizeze temeinic posibilitățile financiare, să nu se arunce la credite prea mari doar pentru că, acum, dobânzile sunt scăzute.

Sunt de părere că este încurajator că piața monetară a reacționat în mod natural la evoluția condițiilor din economie. Asta arată că piața a dobândit mai multă maturitate. În funcție de cum vor evolua lucrurile, pe plan național și internațional, rămâne de văzut dacă va continua sau nu tendința de creștere a ratelor dobânzilor și/sau dacă nu va fi nevoie ca Banca Națională să folosească și alte instrumente din arsenalul său pentru a limita efectele negative ale presiunilor inflaționiste în curs de formare. Bunăoară, ar fi posibil ca banca centrală să limiteze direct capacitatea băncilor de a acorda credite peste un anumit prag de îndatorare al împrumutaților. Ar fi astfel moderată creșterea creditului, cu efecte asupra unei potențiale supraîncălziri a economiei.

Este cert că toate aceste evoluții sunt naturale, sunt rezultatul schimbărilor permanente în raportul cerere-ofertă pe diferite piețe. Sigur că, atunci când ai puține cunoștințe în domeniul economiei, te poti trezi că vrei să arestezi RASDAQ-ul sau, mai recent, că vrei sa dai în judecată francul elvețian. În mod normal, asemenea „idei” nu fac decât să îi umple de ridicol pe cei care le emit. În situații tensionate, însă, cu cât ideile emise public sunt mai năstrușnice, cu atât ele reușesc să capteze atenția. Iar în final cea care ar putea să sufere este coerența politicilor publice.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. Cristian Ioan spune:

    Buna-dimineata!
    Cu mult inainte de faza cu Irina Log-in, parca prin 1993, parlamentarii pedesere, exasperati de prabusirea cursului leului, au vrut sa dea o lege: cursul de schimb sa fie stabilit de Parlament, nu sa rezulte in urma unor licitatii!
    Ce-i anarhia asta, dolarul creste zilnic?
    Cursul sa fie stabilit prin vot, in fiecare saptamana!
    Daca ar fi reusit sa promulge legea, probabil urmau si altele, Parlamentul sa stabileasca valorile pentru viteza luminii in vid, sau pentru constant lui Plank!

    “asemenea idei nu fac decât să îi umple de ridicol pe cei care le emit”

    Poftim?! Da’ de unde! Toata lumea (care se uita la Antena 3) stie ca ROBORUL este manipulat de masonul Isarescu, de basisti, sorositi si iohannisti, de multinationale si de “agenturili”, ca sa sabotez a bravul guvern Dracnea, cel mai bun guvern din ultimul miliard de ani!

  2. arici spune:

    Presupun ca de manipularea EURIBOR nici nu a auzit nimeni.

  3. Ciumexan Olivush spune:

    Dacă RASDAQ e vinovat/RASDAQ să fie arestat! Asta-i faimoasa declarație financiară a celei mai celebre dipotate care să ezistă, doamna manelei populare românești, Irina Loghin (celebră pentru maneaua populară ”Ița, Ița, bidineaua”, imnul ginecologilor rurali).
    Deci părerea mea dă specialist în alea-alea, că românu să pricepe la toate, dacă conducătorii și șparlamentarii nu să pricep să conducă țara, este că RASDAQ și francu elvețian să fie băgați în aceeași celulă. Zice dășteptu dă nepotu-mio, care să pricepe și el la toate, chit că-i țâgan și nu român: în aceeași celulă dă spreadsheet? Nu mai răspândi lucruri urâte, nepoate!

  4. Silviu Cerna spune:

    Dobânda este un ”preţ”: ”preţul capitalului” sau, într-o altă interpretare ”preţul timpului” (raportul dintre valoarea atribuită satisfacerii unei nevoi în viitorul imediat şi valoarea atribuită satisfacerii aceleiaşi nevoi în perioade de timp mai îndepărtate-Mises). Or, una din concluziile care rezultă din analiza modului de formare a preţurilor într-o economie de piaţă liberă este că în orice tranzacţie preţul rezultă dintr-o alegere: el este criteriul în funcţie de care una din părţi preferă să renunţe la ceea ce are pentru a obţine ceea ce posedă cealaltă parte. Această alegere depinde de nevoi, dorinţe, proiecte, planurile de acţiune pe termen scurt şi pe termen lung ale fiecărui partener, precum şi de împrejurările specifice ale mediului în care se situează fiecare agent, resurse, idei, factori de producţie, structuri instituţionale etc. Fiecare opţiune ţine seama de toate aceste informaţii deţinute pe plan local de fiecare agent.
    Aspectul important al funcţionării economiei de piaţă este că, de la o tranzacţie la alta, aceste decizii se intercondiţionează. Deciziile din ”aval” depind de deciziille deja luate în ”amonte”. Fiecare agent economic, A, cunoaşte preţul la care B acceptă să-i vândă o anumită marfă, însă acest preţ depinde de un acord care a avut loc anterior între B şi C. La rândul său, C nu acceptă să vândă la un anumit preţ decât dacă el însuşi a obţinut factorii de producţie la un preţ negociat cu D ş.a.m.d. De fiecare dată, informaţiile cunoscute local de diverşi agenţi economici constituie factori determinanţi în tranzacţiile pe care ei le consimt: preferinţele, nevoile, dorinţele, proiectele, condiţiile de mediu etc., ale lui A şi B, iar, anterior, ale lui B şi C, C şi D etc., joacă succesiv acest rol.
    După cum arată F. Hayek, în modul acesta, canalul preţurilor ”încorporează”, din aproape în aproape, toate aceste informaţii, care, iniţial, erau extrem de dispersate. Preţul din fiecare tranzacţie înregistrează informaţia cu privire la împrejurările în care au avut loc tranzacţiile anterioare şi constituie o informaţie nouă cu privire la împrejurările particulare care i-au determinat pe agenţii tranzacţiei respective să practice acest preţ; această nouă informaţie se adaugă la cele vechi, astfel încât stabilirea unui anumit preţ este deopotrivă o transmitere de informaţie şi o sporire a informaţiei transmise.
    Desigur, observă Hayek, această informaţie este esenţialmente incompletă şi abstractă. Ea nu spune nimic în mod direct cu privire la împrejurările singulare pe care le cunoaşte fiecare agent economic din ”amontele” lanţului, în momentul în care ia decizia constitutivă fiecărui act economic. Nu se ştie de ce, la un anumit moment, un bun este mai mult sau mai puţin cerut sau oferit, adică devine mai scump sau mai ieftin; se ştie doar că acest bun este mai scump sau mai ieftin, ţinând seama de tot ce s-a petrecut în verigile anterioare ale lanţului.
    Cu toate acestea, informaţia incompletă transmisă de preţuri este tocmai ceea ce fiecare agent economic are nevoie să ştie în practică. Într-adevăr, acesta are nevoie să ştie dacă, vânzând un produs sau cumpărând un mijloc de producţie, va face profit – condiţie esenţială pentru menţinerea sa în circuitul economic. Or, preţurile îi dau toate informaţiile necesare pentru a răspunde la această întrebare. Atunci când ia decizia microeconomică să cumpere sau să nu cumpere, să vândă sau să nu vândă, este puţin important pentru un agent economic să cunoască cauzele care au făcut ca bunul respectiv să fie mai scump sau mai ieftin. Şi, de fapt, indiferent de interesul său pentru modificările mediului economic şi pentru starea de spirit a partenerilor săi, el ar fi covârşit de aceste informaţii, dacă acestea i-ar putea parveni realmente. Mintea sa nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă total înţelegerii şi memoriei unui singur om. Ceea ce contează este, deci, ca agentul economic să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţ este ”codificată”.
    Această informaţie ”codificată”, esenţialmente sumară şi abstractă, este totuşi o veritabilă cunoaştere obiectivă a realităţii: dacă împrejurările singulare din verigile anterioare ale lanţului ar fi fost altele, bunul ar fi fost oferit sau ar fi putut fi oferit la un alt preţ. Indiferent dacă preţul unei materii prime creşte din cauză că rezervele naturale se epuizează, deoarece a avut loc o revoluţie politică în ţara producătoare, iar noua putere a naţionalizat producţia, pentru că statele producătoare s-au înţeles să-şi majoreze redevenţele etc., în ultima verigă a lanţului are loc creşterea preţului materiei prime respective, iar această informaţie este în sine suficientă pentru ca utilizatorul acestei materii prime să reacţioneze în mod adecvat, adică să-şi majoreze propriul său preţ, să-şi reducă producţia, să schimbe materia primă de bază, să modifice procesul tehnologic sau chiar să renunţe să mai producă propriul său bun sau serviciu.
    Sistemul de comunicaţie (Hayek îl numeşte de ”telecomunicaţie”) constituit de preţuri (dobânzi), are, deci, un aspect paradoxal, deoarece transmite o informaţie esenţialmente sumară, abstractă şi codificată, care are însă o mare importanţă tocmai din cauza caracterului său sintetic. Împreună cu sistemul de drept, sistemul de preţuri permite rezolvarea celei mai redutabile probleme cu care se confruntă orice colectivitate umană care vrea să organizeze o
    diviziune a muncii dincolo de o anumită scară, şi anume problema complexităţii sociale. Prin acţiunea conjugată a acestor două sisteme – sistemul de preţuri şi sistemul de drept –, piaţa (capitalului) este ordine, nu haos.

  5. Mircea Modan MirceaM spune:

    OK, am sa va spun cum vad eu “treaba”
    1. Cursul se “misca” nu doar functie de dobanda ci si de balanta d eplati (cont curent si cont financiar in special) Cred ca BNR poate sustine pana la un punct cursul, nu atat prin prisma rezervelor valutare cat prin santate interventiei, adica se pot amorgtiza ceva socuri de scurta durata,sau niscaiva “tentative” la leu, care, iarsi, nu sunt de mare amploare pentru ca nici leul nu e nu stiu ce moneda lchida.pe pietele monetare. Tot criza din 2008 ne spune ca desi dobanzile au fost imense (rata de pol monetra a fost si 10,25%, va aduceti amnite? cand a inceput criza) leul s-a depreciat nu din cauza vreunei modificari de dobanda de ref (SUA a foat printre primele care au redus dobanda abrupt, Trichet a trebuir sa sed convinga o vreme ca nu o sa explodeze inflatia in criza daca reduce dobanda :P ) cat prin plecarea capitalurior(parte speculative) care a dezechilibrat oferta de valuta,
    Acum e destul de naspa, soldul contului curent este la – 4miliarde mult mai rau ca anul trecut (-2,6), contul finaciar e pe minus (-660 mil vs 2065 anul trecut, la aceeasi perioada) instr. de natura vdatoriei -2 miliarde vs -772 milioane…le stiti prea bine, doar sunt de pe siteul BNR :P
    as nota o tendinta de deprecierea a cursului cauzata de dinamica celor doaua conturi, care nu pra poate fi compensata decat prin cresterea dabnzii de ref.care sat in pixul BNR, nu? Cand nu o sa mai poata sau vrea sa sustina cursul, pac, 0.5 pp la rata. DacA nu va trage Dragnea de urechi c din cuza dvs creste ROBORU` si cresc ratele la popor.
    2. ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) ca sa fie clar ca nu este persoana fizica :P
    OK, este data de piata, la fixingul obisnuit de la ora 11, si reflecta intr-adevar o tendinta naturala mai lunga sau mai scurta, daac e de lunga durat se va reflecta si in rata de pol…daca nu-l cheama la raport Dragnea pe Guvernator, of course!
    Aici e un spil mic, testul european de stres zice ca se majoreaza cu 0,6pp, ca sa stie cleintusul ce risca. O fi valabil la euro, in ZE, dar la leu 0,6 pp e pistol cu apa. Se vehiculeaza un ROBOR de 2-3 % mintenas…zicsi unii mai stiuti ca mine, din breasla dvs.
    http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/214711/raiffeisen-bank-pregateste-de-un-an-clientii-pentru-ascensiunea-robor-banca-face-teste-de-stres-cu-o-crestere-a-dobanzii-cu-3-pu.html
    In plus, tot din linkul de mai sus aflam ca 80% din credite sunt cu dobanda varabila.
    Sa mai notam ca testul de stres de 0,6 pp nu scade creditul, este doar “informativ” pentru client
    Toate acestea nu mi se par in regula, am convingerea ca peste doi ani o sa vedem iarasi circul celor care n-au stiut de riscul dabanzilor variabile, ca de ce BNR nu a tinut ROBORu jos sau de ce nu le-a spus nimeni ca aia, aia, exact la la francul elvetian.
    Concluzie
    BNR are si stiinta si putinta sa puna randuiala in limitarea riscurilor la care se supun oamenii, (dar si bancile) poate din lacomie, poate din nestiinta, poate din speranta uotpica ( ca va tine o vesnicie rata aia mica)
    Poate impune nu doar un test de stres informativ ci o conditie clara care sa ia in considerare prognoza ROBOR atat dpdv al istoricului ( evident ca nu ne vom duce la perioada de hiper inflatie cu triple digit) a unei medii mobile simple (pe 10 ani ? ), sa zicem. Sau poate impune un coeficient care sa se aplice gradului de indatorare (cu val 1 pe media mobila, si cu valori subunitare cand ROBOR e sub , proportional, si supraunitar cand e peste) sau orice alta metoda….inanite de apare beleauua.
    Sau poate impune (nu stiu daca e legal) provizionarea unor sume de catre client,un fel de asigurare la risc, sub forma unor depozite concurente cu rata aia “normala”, depozite care se pot folosi in vremuri negre sau se returneaza cand se ating praguri mai micide indatorare.
    Cred ca intelegeti ideea, BNR treebuie sa produca niste proceduri care sa micsoreze riscul clientului, al bancii (care adesea are “target” si uita de prudenta)
    Sau poate impune o cota mai mica de dobanzi variabile, in special la credite pe termen lung.
    Poate face orice, numai sa faca ceva (nu ca sa tina o rata data de piata si cicluri economice unde vor politrucii habarnisti sau cei care nu-si permit dar vor, e omenesc sa vrei mai mult, dar nu mai mult de cat te tine buzunarul in viitor)
    Si mai e ceva. BNR a avut o dobanda de ref aproape dubla fata de inflatie multa vrema, inainte si in timpul crizei. Cu un canal urias la facilitarti. Lucrurile s-am mai temperat in ultimii ani, adevarat,e loc sid emai bine, dar sa nu uitam ca temperarea creditului nu se face doar prin rate mari (care aduc profit si BNR in ultima instanta) ci si prin reguli prudential mai dure.
    Adica nu e musai sa cresti rata ci doar sa inasapresti prudentialitatea. Or, o buna bucata de vreme a fost la moda (nu doar la noi, peste tot, inclusiv in state) cresterea dobanzilor pe o prudentialitate firava (in fond criza subprime a fost cauzata si de asta).
    Asta ingroapa afacerile, pentru ca primesti bani scumpi la risc mare.
    Cat priveste creditele in valuta, trebuie raportate la leu, ca rata comparativa, la cei cu venituri in lei,exista si aici o ;posibilitate de protectie, prin conversia “automata”(stipulsta expres in contract) a creditului din valuta in lei, la atingerea unui prag dinainte stabilit,(stop loss), poate impus tot de BNR, de ce nu? (mai mare ca cel obisnuit, sa zicem 50-60% din venit, ca ultima reduta de suportabilitate)nu sa stai pe valuta pana iti face praf viata, iesi cat mai repede, este o tehnica extrem de folosita de traderi, de ce nu s-ar folosi si de banci? In fond tot de risc valutar vorbim.
    Una peste alta mi-a placut articolul, doar ca va cam spalati pe maini stiind ca vor veni vremuri grele pentru cei cu indatorarea la limita acum.Nu trebuie satineti ROBORul la 3 luni jos ( nici nu puteti) evident, trebuie sa-i protejati pe cei care isi vor distruge vietile sau vor da vina pe dvs pentru ca nu i-ati :educat” financiar.

  6. RazvanM spune:

    Cresterea ROBOR si cu efectele asupra creditelor ce decurg din asta suna ca o masura de austeritate ce o ia piata prin prisma asteptarilor negative date de deficite bugetare in crestere si instabilitate guvernamentala. Poate fi si o mica specula (sa nu uitam de LIBOR), dar realitatea deficitului bugetar este acolo, instabilitatea actului de guvernare cu petarde fiscale lansate saptamanal este acolo.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Eugen Radulescu


Eugen Radulescu

Născut în 1958 în București. Absolvent al ASE, Facultatea de Finanțe-Contabilitate, 1982. Doctorat în economie, ASE, 1998. Director și consilier al guvernatorului BNR din 19... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)