joi, martie 28, 2024

Privatizarea ICE Felix si indoielile mele

Am primit deunăzi pe Facebook de la prieteni mai tineri  încă un reportaj despre o altă întreprindere, mândrie a industriei socialiste, dusă de râpă după privatizare.

Este genul de reportaj-tip, şablon pe care reporterii ( de ocazie de obicei) îl aplică pentru oricare dintre aceste cazuri. Se ia o întreprindere dispărută, oarecum la întâmplare dar în general din cele a căror dispariţie stârneşte oarecari amintiri pentru cei mai în vârstă dintre noi, şi se aplică template-ul: cum a început întreprinderea, cum a ajuns să exporte pe piaţa vestică, cât de puternică era în comunism şi cum concura fără teamă cu suratele sale americane sau germane. De regulă acest capitol este susţinut de câte un fost inginer, economist sau ce se mai poate găsi acum care ne povesteşte câtă muncă s-a investit acolo ( şi vai, lucrul acesta este cât se poate de real, aşa că efectul emoţional e garantat.)

Urmează o perioadă obscură, până la privatizare. Firma încape pe mâinile afaceristului veros, care nu e interesat de continuarea activităţii ci mai degrabă de terenul pe care se află întreprinderea; în scurt timp vine falimentul, firma e lichidată, eventual pe locul acesteia apare un mall şi povestea se încheie după acelaşi tipic.

Am fost eu însumi invitat mai demult să îmi spun părerea într-o astfel de emisiune, despre ICE Felix. Din păcate, părerea mea contravine scenariului de mai sus, aşa că realizatorul nu a folosit nimic din opinia mea ( nu am o problemă cu asta, fiecare e liber să îşi argumenteze punctul de vedere) ; ceea ce era important era ca scenariul să curgă după tipic. Nici măcar faptul că la ora realizării emisiunii imaginile arătau curtea dezolantă a întreprinderii, năpădită de buruieni (deci miza imobiliară cam cade ) nu a putut produce vreo abatere de la logica mai sus menţionată.

Totuşi, pentru că unii din neuronii mei au avut o relaţie extra-conjugală în grădina lui Descartes, am o dilemă care nu-mi dă pace: cât de stupid ar putea fi un om de afaceri care, având pe mână o întreprindere valoroasă, s-ar mulţumi cu valoarea terenului de sub ea? ( Am văzut pe la noi destui oameni de afaceri stupizi de-a lungul vremii, lucru normal dat fiind contextul istoric, dar parca pe nici unul nu l-aş crede atât de stupid) Sau poate trebuie să punem problema invers: la ce mai foloseşte o întreprindere a cărei valoare e sub valoarea terenului pe care e construită?

După cum argumentează scriitorii din epoca post-balzaciană, pornind de la Proust încoace, memoria umană nu urmează curgerea liniară a timpului. Memoria noastră este afectivă, ea înglobează amintiri şi emoţii din perioade istorice diferite care se suprapun. Iar asta se întâmplă şi în cazul poveştilor despre industrie, industrie care pentru cei mai vechi decât mine ( şi poate oarecum şi pentru mine, care am început să lucrez în ‘91, deci într-un fel de postcomunism)  a coincis cu perioada tinereţii şi a creativităţii fără limite. Numai că, prin anii ‘96 şi după, prin 2000 când în sfârşit au început cu adevărat programele de privatizare, acestea erau deja amintiri. Iar în 2000, majoritatea fostelor mândrii ale socialismului chiar atât valorau: mai puţin decât terenul de sub ele. Cam ce ar fi trebuit să aşteptăm de la un patron al ICE Felix? Să înceapă să proiecteze din nou plăci de bază pentru PC-uri, când deja toată producţia din Statele Unite se mutase în China? Sau IPRS Băneasa, cu tehnologia din anii ‘70, sau Microelectronica, cu cea din anii ‘80 să încerce să concureze cu producătorii din Filipine şi Malaiezia?  Poate credeţi că fabrica de cinescoape ( alb-negru, nu au reuşit nicioadată să producă tuburi color) ar fi avut un alt viitor condusă de un întreprinzător competent şi cinstit….

Realitatea e că orice încercare de a construi scenarii alternative este practic imposibilă. Condiţiile economice din CAER erau complet diferite, aşa cum complet diferită e şi economia Chinei în raport cu economia de piaţă. Nu avem de unde să ştim dacă activităţile economice rentabile în socialism ( unde preţurile erau dirijate, mulţi uită asta) ar fi coincis cu cele rentabile în capitalism; şi nu avem de unde să ştim pentru că între ‘89 şi ‘96-2000 există o prăpastie, în care economia s-a învârtit în cerc, între cele două modele economice, fără ţel şi fără vreo idee.

Poate că a venit deja vremea pentru un proces al guvernărilor  Văcăroiu.  Pentru că de la aparatul format în jurul acestuia emană toate aceste idei, care aruncă vina falimentului în cârca beneficiarilor privatizării ( care, dealtfel, le sunt de cele mai multe ori apropiaţi şi complici). Personajul în cauză, care şi acum, din poziţia pe care o deţine, se îndeletniceşte ca şi în vremea comunismului cu întreţinerea confuziei între valoarea de inventar şi valoarea de piaţă a bunurilor, îşi justifică prin această confuzie activitatea ( publicând periodic pagubele pe care chipurile le descoperă folosind metoda de mai sus) contribuind pe mai departe la stagnare.

Departe de mine ideea că investitorii de ocazie sunt vreo oază de cinste şi corectitudine. Dar ei, date fiind condiţiile, au făcut exact ceea ce avea economic sens în condiţiile respective. Sigur, dacă ar fi dispus de vreun capital cu care să poată retehnologiza producţia, poate ar fi meritat ( dar am trăit perioada şi pot să spun cu mâna pe inimă că ar fi fost foarte dificil, în ‘96, să mai aduni înapoi cea mai preţioasă parte a capitalului: oamenii. În ‘91, când m-am angajat la IEMI, am încercat să aflu cum funcţionează un aparat; mi s-a spus că nu mai ştie nimeni, colectivul care l-a proiectat era deja prin America şi n-au mai putut aduce oameni în loc). Dar cu ce să retehnologizezi, când singurul capital pe care îl ai constă într-o „pilă” la guvern sau vreun dosar de şantaj furat de la Securitate?

După ce ai alungat toţi oamenii, cu bani puţini, cu mineri, cu lipsă de perspective, mai foloseşte oare cuiva ca pe câmpiile patriei să vezi ruinele vreunei foste ctitorii? Mai vede cineva în zidurile părăsite şi neisprăvite vreo viitoare mânăstire?

Distribuie acest articol

77 COMENTARII

  1. Poate ca un model de business bazat pe ‘proiectare’ (de ‘placi’) si nu pe ‘productie’ (de ‘placi’)ar fi reinventat companiile respective. Desigur ca asta ar fi insemnat concedierea a multor mii de oameni din ‘productie’ pentru ca productia a devenit campioana si este fara rival in tarile asiatice. Desigur ca asta ar fi insemnat, la inceputul anilor 1990, o blasfemie ideologica si economica anti fesenista. Ca un amanunt nu lipsit de importanta, Ion Iliescu a fost cuponar, deci copropietar, si la ICE Felix si la Automatica. Praful si pulberea s-a ales de amandoua…

    • Exemplul ideal ar fi ARM. Doar că pentru asta trebuia să înceapă din ’90, când încă mai aveau oamenii care să proiecteze, şi să fii în piaţă, nu să te joci de-a „modelul suedez cu întăritori ruseşti”. Ceea ce vreau să spun e că atunci când s-a privatizat era deja prea târziu, iar ICE Felix e doar un exemplu….
      P.S.: Am trăit, la institutul de cercetări pentru Mecanică Fină, perioada când au fost concediate, în valuri TOATE desenatoarele. Sunt sigur că a fost dureros, dar institutul chiar nu mai avea ce face cu desenatoare în epoca PC-ului. Le-a ţinut câţiva ani degeaba….

      • Pai trebuia sa ia un topor si sa sparga toate PC-urile care erau oricum de import si cumparate ca urmare a mitei primite de Basescu de la Microsoft. In SUA unde am fost nevoit sa ma refugiez dupa distrugerea industriei electronice Romane ca urmare a mitei primite de Basescu si Stolojan de la Microsoft s-a facut un studiu si s-a calculat ca daca cineva ar sparge cu un topor toate PC-urile din SUA economia Americana ar progresa si Americanii ar munci mai putin si ar cashtiga salarii mai mari datorita faptului ca acum 99% dintre PC-urile din SUA sunt folosite pentru vizionarea filmelor pornografice care recent pot fi si tridimensionale.

  2. Atunci cînd vă referiți la stupiditatea oamenilor de afaceri care distrug un bussines doar pentru a folosi terenul aferent unei capacități de producție, nu luați în calcul factorul timp. Băieții ăștia nu au timp și nici nu-i interesează afacerea respectivă, pur și simplu rad tot, vînd ce a rămas, scad șpăgile din cîștig și dispar în pustiurile Arabiei cu ce le-a mai rămas. Asta știu, asta fac. Dacă mîine Gigi Becali ia Apple pe o șpagă, vinde tot ce-i fer și cupru, pune terenurile la mezat și banii obținuți îi investește în oi și fotbal, fiindcă ăsta e modelul lui de afacere. Banii trebuie cîștigați iute și fără bătaie de cap. A pune o afacere pe picioare necesită timp, inteligență, spirit antreprenorial și în Romania, multă șpagă. A distruge o afacere și a ieși în cîștig înseamnă ca șpaga să fie maxim jumătate din ce obții după ce prăduiești tot. Simplu, eficient, rapid, rețetă sigură verificată în aproape treizeci de ani de privatizare de către majoritatea investitorilor strategici care colcăie prin ce a mai rămas din țara asta.

    • Iar dumneavoastră nu luați în calcul factorul profit :P . Dacă cineva obține un teren la o fracțiune din prețul lui de pe piață trebuie să fie idiot să nu-l vândă imediat la prețul pieței scoțând profit fără efort. Figura merge mai greu prin alte părți pentru că aolo nu se prea găsește cineva care să vândă orice sub prețul pieței. Și de aia apar afacerile care cer timp, talent și inteligență.

      În privința industriei comuniste eroarea majoră a României a fost aceea că a pierdut trenul în anii 90. Industria comunistă era oricum sortită pieirii, dar măcar putea pieri pe mai mulți bani :P România și-a risipit resursele încercând să învie morții până prin 1997. Între 1990 și 1996 absorbise în total $1 miliard din investiții străine directe (marea majoritate mici tarabe arăbești și turcești) în timp ce de exemplu Ungaria, la jumătate din teritoriul și populația României absorbise în aceași perioadă o medie de $10 miliarde/an scoțând imediat la vânzare toată industria comunistă.Nici acolo n-a mai rpmas nimic din marile cetăți ale comunismului, dar măcar s-au prăpădit pe banii altora. Chiar și în 1997 când România a deschis dintro dată ușa inestițiilor strpine și a liberalizat cursul leului, cu toate că era foarte târziu, s-au strâns dintr-o dată într-un an peste $1 miliard în investiții străine – adică mai mult decât totalul celor7 ani precedenți…

      Nici măcar în China nu a mai rămas NIMIC din marile intreprinderi comuniste. Până pe la mijlocul deceniului trecut guvernul țării le mai ținea în viață la aparate. După aia a decis să le deconecteze, păstrând doar câteceva din industria de armament.

      • Acum … şi fabricile astea au o durată de viaţă, câtă vreme au dat 20-30 de ani de mâncare la cineva se cheamă că şi-au trăit traiul, ce e în plus e profit curat :) Nu toate pot fi IBM sau Malaxa ( iar alea care au supravieţuit şi-au schimbat profilul, că doar IBM nu face tot maşini de scris, noi aveam pretenţia să producem Dacia 1300 berlină şi în zilele noastre sau centrale cu relee la Electromagnetica ). Electromagnetica a închiriat (sau cum a procedat că nu ştiu) ditai hala şi e acolo un Data Center de toată frumuseţea, ce voiam mai mult? Dacă mai rezistă încă 20 de ani pot face iar telefoane cu disc, o să redevină la modă, sper că n-au aruncat planurile :)

        • Da si nu. :P

          Compania pentru care lucrez a sarabatorit cu ceva vreme in urma suta de primaveri de la infiintare. Sigur ca produsele si modelul de afacere sunt altele, pentru ca rotile de caruta sau cazanele de locomotiva cu abur nu mai sunt la mare moda in zilele noastre :D. Principalul competitor nordamerican are vreo 170 de anisori la randul sau. Una din principalele hale de asamblare din Illinois e consturita prin 1925. Mai sunt grinzi cu nituri, etc :P Iar asta nu e doar pentru companii mari. Vad pe drum zilnic van-urile sau camionetele diferitilor meseriasi (instalatori, electricieni, constructori, mecanici auto, „handyman”etc). Toti au sub reclama cu nr. de telefon si website scris cu mandrie anul infiintarii afacerii (de exemplu „Est. 1951” ), care nu rareori e cu multe generatii in urma… Sera de la care cumpara sotia mea tratamentele pentru gazon e „Established in 1881” :D

          Cat despre chestia cu imobiliarele, revin la exemplul companiei pentru care lucrez. Divizia in care lucrez azi a fost cumparata in 2007 pe mai nimic, afladnu-se intr-o situatie financiara disperata. In primele 3 luni de la achizite ai nostrii au vandut TOATE cladirile, terenurile si facilitatile istorice ale vechii companii cu un profit gras. Au cumparat sau inchiriat altele in zone cu terenuri mult mai ieftine. de pilda pe locul unei foste ferme s-a construit un centru modern de testari Si-a adus oameni de prin alte parti in pozitii cheie (printre care si subsemnatul :P ) ca sa scoata treaba din mlastina. A inchis tot ce nu functiona si a mutat in noile facilitati tot ce dorea sa pastreze: Birouri, laboratoare, ateliere, linii de asamblare.

          Tranzactia asta imobiliara a acoperit dintr-o data costul achizitiei cu profit. datoriile istorie s-au refinantat si platit din profiturile anilor urmatori. S-a cumparat practice pe gratis o familie de produse, piata aferenta, patente, licente, experienta, expertiza etc. Vechii proprietarie erau mult prea atasati de istorie ca sa faca ceea ce trebuia facut spre a repune afacerea lor in miscare. Cand am venit eu aici la sfarsitul lui 2008 vechii proprietari incercau sa se judece cu companuia noastra pentru ca se simteu trompati de pe urma vanzarii :D Oricum soarta a facut ca vanzarea vehilor terenuri si cladiri sa fie de fapt o manevra geniala, mult mai desteapta decat si-ar fi imaginat oricine. In 2007-2008 pretul imobiliarelor depasise orice limite ale bunului simt. Probabil tot ce s-a vandut atunci valoreaza jumatate azi. Si azi cel putin una din vechile cladiri de birouri vanduta atunci la un pret imens e inca pe jumatate parasita cu un anunt „For sale or lease”…

          • Da, aveti dreptate dar nu mă contraziceţi esenţial; firmele rămân 100-200 de ani uneori, dacă nu dă o naţionalizare subită peste ele, dar în timpul ăsta se schimbă după epocă, cum ziceţi că s-a şi întâmplat, nu rămân să facă aceleaşi obiecte 200 de ani ( mă distrează grozav westernurile în care apare firma de „hardware” :) . Unul din bunicii mei făcea căruţe, deci gena de inginer nu e chiar aşa… :) ) . Am un prieten care a făcut exact ce aţi zis: a vândut fabrica dintr-o zonă bună a unui oraş de provincie în plin boom imobiliar şi a construit altă clădire la (noua) periferie. Am fost o dată în oraşul respectiv şi toţi îmi spuneau că firma s-a desfiinţat. Au aplicat şi ei şablonul…

        • Plangem degeaba dupa vremuri trecute, dupa cum zice autorul. Si ne mai creste si tensiunea. Si nimeni nu pomeneste ca in anul de gratie 2017, Romania este cea mai dinamica piata de productie de placi electronice din Europa. Nu cea mai mare, dar cu cresterea cea mai mare. Mai mari decat RO sunt Germania, Italia, UK, Franta. De marime similara sunt Olanda, Ungaria, Polonia, Turcia, Spania. Toate celalte tari detin mult mai putine linii de productie.
          Dintre „monstrii” ceausisti, sunt cativa care au rezistat si prosperat: AEM (tot contoare, dar nu numai ptr Romania), Electromagnetica (reprofilat pe elemente de iluminare), Elba (tot lighting), dar majoritatea au murit pentru ca nu au stiut cum sa evolueze.
          Electronica pura, care va sa zica. In momentul de fata exista 72 de companii care produc electronica in Romania, din care 24 cu capital integral romanesc, celelalte mixt sau integral strain. Lucreaza sute de mii de oameni in industria asta, din care zeci de mii sunt ingineri.
          Aceste 72 de companii detin 280 linii de productie SMT, marea majoritate la cel mai inalt nivel tehnologic, cele mai multe prestand si serviciile de design, nu numai executie. Cam 60% sunt „contract manufacturers”, adica fac de toate, ce le cere clientul (Flextronics, Celestica, Cicor + o gramada de firmulete mai mici etc.). Celelalte sunt „original manufacturers”, adica fac produsele proprii (Continental SB si TM, Hella, Elba, AEM, Marquardt, Siemens, Bosch, Electromagnetica, Intrarom, Electra etc.). Multe din ele au si sectii de injectie plastica, box building, prelucrare mecanica, adica ce le trebuie ca sa livreze produsul integral finit. Altii fac doar electronica.
          Majoritatea produc pentru industria automotive. Se produce mult si pentru „white goods”, electronica industriala, aeronautica, medicala, telecomunicatii, IT.
          Nici nu mai pomenesc aici sutele de companii care produc accesorii electrice, cabluri plus alte subansamble pentru industria de automotive – scaune, airbaguri, volane etc.
          Nu cred ca exista vreo masina produsa in Europa care sa nu aiba o gramada de subansamble produse la noi! Macar ceva electronic, o placa de control, ceva la bord, la ambreiaj…
          Si noi plangem dupa ICE Felix……….

  3. aveti pe undeva dreptate dar, ca sa vorbesc precum comunistii, omul e cel mai bogat capital. As da un contraexemplu, Aerostar, fabrica specializata in aviatie din Bacau.

    Startul din 90 poate fi comparate cu Felix, tehnologie, CAER, etc. A fost privatizata, a avut si o conjunctura bunicica cu MIG 21, dar s-a dezvoltat mai departe, a investit imens in personal. Din 1800 de angajati 580 sunt ingineri, cei mai multi sunt certificati de Airbus, Boeing, etc. astfel ca-si permit sa faca intretinere la aceste avioane. Mentionez ca-naite de 90 Aerostar nu avea nici o treaba cu aviatia civila, cel putin in Ro, aceasta era in mina Fabricii de la Baneasa.

    Deci se poate!

    • Da, există si exemple de succes ( imi aduc aminte că prin ’90 apărea prin presă că dl Stroe, bietul de el, a şpăguit guvernul ca să nu-i distrugă fabrica…)
      Doar că rechinul imobiliar e după părerea mea ultima fază, a apărut când lucrurile erau deja tranşate. Intre ’90 şi ’91 , cel puţin în electronică,IT si domenii conexe practic toate intreprinderile s-au golit de oamenii cei mai buni si dinamici, deci zadarnic invinovăţim noi rechinul din 2000 pentru erorile ( dacă aş avea dovezi valabile in justiţie aş zice premeditate) din anii ’90. Atunci era un moment favorabli ( primul meu salariu era pe la 60 de dolari, deci mergea inclusiv un model chinezesc o vreme până firmele îşi făceau nişte relaţii noi pe piaţă)

      • mai crud a fost situatia dupa unirea celor doua Germanii, estici au simtit in mod direct socul concurentei, care a distrus Trabantul Wartburgul si altele. De fapt concurenta nu a fost numai tehnologica ci, mai ales, de capital. Desi statul a investit imens, si azi se mai plateste acel Solidaritätszuschlag, totusi putin a supravietuit.

        • Wartburg a disparut ca marca dar fabrica a fost cumparata de Opel si functioneaza si astazi. Mi se pare ca si unde se facea Trabant acum se produc componente pentru automobile. Oricum vechi fabrici comuniste au fost convertite si modernizate.

          • Pot sa-mi spui in ce firma s-a tranformat Wartburg swi citi angajati are?
            Iar Opel s-a inchis, nu de mult la Bochum. :)

            Una din putinele care a supravietuit e Zeiss. Mai mult, prin fostul DDR au disparut si sate, localitati! Mi s-a facut piele de gaina prin Halle an der Salle, cartiere intregi de blocuri erau parasite..

            • Măcar ei n-au avut iluzii cu comunismul cu faţă umană :) La ei situaţia a fost intr-un fel mai rea ( pentru fabrici) dar mai bună, cred , pentru populaţie: economia s-a aruncat în apă direct, cine a ieşit a ieşit, cine nu, nu. Pe de altă parte, cum fabricile de la ei văd că au permanentă nevoie de oameni, probabil că foştii comunişti n-au mai aşteptat să triumfe capitalismul in Dresda, când îl aveau gata … triumfat la Munchen :) Nu aveau nici barieră lingvistică, nici nevoie de paşaport, nici „fie pâinea cât de rea” …. s-au urcat in tren şi au plecat.

    • Aerostar continua sa existe si o face bine. A vandut jumate din parte de productie electronica unei firme din Israel, care ulterior si-a marit participatia si acum a cumparat toata sandramaua. Si a dezvoltat-o! Se numeste A-E Electronics (A de la Aerostar. E de la Elbit, firma israelana) si se dezvolta. In paralel, Aerostarul continua sa asigure service ptr MIGuri, dar si Boeing si Airbus, deci cineva acolo a stiut sa faca ceva corect.
      Da, dar saracu’ ICE Felix……..

  4. articolul este funny, trist si adevarat in acelasi timp (romania surprinde prin paradoxuri) . sincer, ce se putea astepta de la niste jigodii comunistoide infecte precum iliescu, vacaroiu sau nastase ? primul asteapta sa moara cu onoruri militare si cu aceeasi unanimitate de om bun pentru linistea romanilor, urmatorul extrage rente necuvenite asteptindu si pensia speciala, iar ultimul rinjeste satisfacut din vilele dobindite prin rapt si domeniul de la cornu pentru progeniturile sale. lista i mult mai lunga desigur, dar pina cind aceste abjectii umane nu si primesc pedeapsa cuvenita, romania isi merita soarta

  5. Adevarul crunt si nemilos, greu de digerat de cei care au muncit pina la epuizare timp de 3-4 decenii, pentru edificarea „mindriilor industriei romanesti” dinainte de 1989, este ca absolut niciun produs al celebrei industrii constructoare de masini romanesti nu era competitiv si nu
    mergea” in afara, decit la preturi cu mult sub valoarea reala, care de multe ori nu acopereau nici costul materialelor inglobate. Uzine care la data cumpararii au importat tehnologii de virf la acea data ( IMGB, Uzina de masini unelte din Bucuresti si or mai fi si altele ) au pus repede pe butuci utilajele importate din cauza nepregatirii fortei de munca ca si a hei-rup-ismului promovat la toate nivelel. Aduceti-va aminte ca autocamioanele TIR Romanesti de tip ROMAN erau de batjocura pe soselele europene. Asa ca, in 1898, cu putine exceptii, industria constructoare de masini, era cu adevarat ” un morman de fiare vechi” , ca sa amintesc vorba hulita a lui Petre Roman.
    Ce mergea cu adevarat la export ? Numai produse energofage si grav poluante ( ciment, otel laminat brut , ingrasaminte si alte chimicale, fibre sintetice , etc ) , altele care foloseau resurse greu regenerabile si pe care altii le protejau ( mobila, placi aglomerate ), armamentul clasic , sau ” MINCARE „, pe care toti o cumparau, dar pretul a fost infometarea populatiei. Am platitt toate astea cu pretul unei poluari imense a tarii . Ginditi-va numai la imensele efect ele carierelor de carbune din Oltenia ce exploatau nu carbuni realil, rentabili, ci un fel de ” pamint carbunos „, la nebunia sisturilor dela Anina, sau de nebunia carierelor nerentabile de minereuri dela Rosia Poieni , Calimani si Moldova Noua. Ginditi-va la efectele fabricilor de ciment cu tehnologii invechite si la combinatele chimice . si ce gaze si fum otravitor aruncau in aer. Nu uitati ca piata noastra externa era CAER si tarile subdezvoltate.Am platit asta , tragic, cu pretul a milioane de vieti irosite. Sa avem curajul,macar acum,dupa aproap 30 de ani, sa privim adevarul in fata. INDUSTRIA ROMANEASCA CONSTRUCTOARE DE MASINI ERA TOTAL NEPERFORMANTA, IAR INDUSTRUA CHIMICA SI TOATE CELELALTE INDUSTRII DE BAZA ERAU INVECHIOTE SI INGROZITOR DE POLUANTE DUPA STANDARDELE EUROPENE.
    Ca sa renasti acesti mamuti industriali, la nivelul anului 1990 era o sarcina imposibila pentru orice investitor ! Nu intimplator, singurele exemple de succes in mentinerea unor uzine a fost implicarea directa a unor mari concerne cu care colaborasera dela inceput ( cazul Dacia – Renault ) sau atenti acordata pentru un segment de piatra neacoperit ( industria cimentului, combinatul dela Galati redus la 25-30% din activitate, si or mai fi si altele ).
    Sigur ca rolul nefast al guvernarii Iliescu- Vacaroiu a fost decisiv in jaful final care s-a produs ( incepind cu devalizarea bancilor ) avind drept scop nu o privatizare reala, incercind sa scoti maxim din ce se putea ci numai imbogatirea acolitilor puterii.
    Si ca sa inchei, sint unul din cei care au muncit pe santierele si in uzinele patriei socialiste din 1959 si pina in 1989, am edificat zeci de fabrici pe care le-am vazut , desigur cu tristete, devenind complect inutile. De fapt marea majoritate erau inutile din momentul conceperii lor ! Sa fim lucizi!

    • In mare parte aveti dreptate. Preţurile dirijate nu permiteau să calculăm corect rentabilitatea unei unităţi . De fapt cred că se proceda invers: vedeau ce produs „ar merge” la export şi fixau toate celelalte preţuri la intrare în aşa fel încât să iasă preţul final . E foarte posibil ca de fapt firme mereu pe pierdere să fi fost cele profitabile; dacă ne gândim bine, produsele agricole de exemplu s-ar fi vândut pe piaţa liberă la preţuri de 3-4 ori mai mari fără probleme. Preţurile lor erau păstrate jos intenţionat, pentru a da aparenţa unui nivel de trai mulţumitor probabil…
      Dar cu toate astea, unele intreprinderi ar fi putut să funcţioneze, cu condiţia unei tranziţii rapide şi ferme, eventual a reorientării spre zone conexe .
      Ceea ce mă revoltă însă, şi m-a determinat să scriu materialul de faţă ( care nu e stilul meu, pentru că prefer zonele unde sunt mai multe cifre care să sprijine afirmaţiile) este zelul cu care lupii moralişti din ultima vreme combat ideea de privatizare, cu texte de genul „uite ce bijuterii v-am dat şi ce-a făcut capitalismul din ele” . Tocmai cei care stau la baza eşecului tranziţiei ( pentru că în esenţă tranziţia a eşuat, practic noi construim acum industria de la zero, şi e normal să fie dificil). Poate o să mai scriu când o să am starea necesară, cred că am mai amintit undeva asta, am lucrat prin cateva locuri şi aproape că nu pot spune că am avut ceva de învăţat de acolo ( nu mă refer la oameni, de la care înveţi mereu, chiar şi când fac prostii, ci la faptul că teoretic „anii de ucenicie” trebuie să te inveţe lucruri pe care nu le stii din scoală, care tin de organizare, de mediul de lucru, managementul proceselor etc) . Totdeauna am avut senzatia că nu e nimic de păstrat din industria veche, la acest nivel mai mult decât la nivelul dotării tehnice….

      • Recomandati-le „prietenilor” moralisti sa citeasca seria excelenta de articole a d-lui Opris, o sa afle o gramada de lucruri interesante despre fabricile cu care se mandresc, dar care erau cu 20 de ani in urma chiar in ziua deschiderii lor, despre lipsa de oameni calificati, productivitatea infioratoare si calitatea execrabila. Si poate pe un plan separat incercati sa mai filtrati „prietenii” (da, o sa fie o viata cam singuratica) :)

        • Prietenii mei nu sunt moraliştii (sunt destul de selectiv) , dar unii au dezavantajul de a fi prea tineri şi când n-ai avut contact direct cu realitatea poţi să crezi căte o gogoriţă din asta venită de la unul mai bătrân..
          Ultima pe care am văzut-o era cu fabrica de diamante artificiale: spionaj, exotism, „te fură” povestea, cam cum era la Coruţ :)

  6. Felicitari pentru articol ! E bine ca macar unii din noi reusesc sa scoata capul de sub gramezile de stereotipuri care ni se arunca in ele chiar de la institutii media cu pretentii.

    Asta incerc si eu sa le spun unora, in zadar: sa zicem ca azi o firma produce si vinde cu succes smartphone-ul X. Daca eu, roman, ma apuc si scot peste 5 ani acelasi smartphone care sa zicem ca pe langa specificatii, la acelasi nivel de calitate si fiabilitate si, presupunand prin prin absurd, chiar cu acelari brand de renume, tot va trebui sa il vand undeva la 1/10 din pretul de acum. Ca „asa e in tenis”, se cauta numai modelele noi iar pe segmentul low-end e greu sa te bati ( in preturi ) cu chinezii. Deci chestia asta cu „reinventatul rotii” nu ma va face mai bogat, se stie ca populatiile din zonele care produc „low-cost”, desi au bucuria unui loc de munca, saracesc pe termen lung.

    Asta a facut si Ceausescu, cu Dacia si altele…. A produs „low cost” chestii expirate, cercetarea era la misto, le-a vandut ( pentru orgoliul lui mai mult) in tari din lumea a 3-a, pentru ca ca si-a permis costul. Doar era un patriot, nu ? Costul l-am platit cu totii, in bezna si frig, saracind si pierzand teren in raport cu tarile civilizate, la toate capitolele. Dar economia noastra duduia, cel putin asa se vedea de la nivelul plavanului care asculta orchestra Titanicului nostru, numita Cantarea Romaniei si credea ca vaporul merge in directia cea buna, pana intr-o zi cand realitatea a venit peste noi ? Sau nu ? Mai degraba nu, pentru ca oamenii, in loc sa vada realitatea, si-au pus vestele de salvare si au inceput sa inoate prin apele reci ale tranzitiei, dar nici macar asta nu i-a trezit la realitate.

    Cui sa ii explici toate astea cand oamenii in primul rand nu vor sa accepte realitatea? Cand aud lozincile alea: „pai inainte aveam industrie, dom’le” ma ia capul.. Viziunea statica asupra economiei, una din marile erori ale lui Marx, preluata de bolsevici si cultivata in mintile maselor, e ca daca facem industrializare, privita ca un panaceu universal al problemelor omenirii, vom avea fabrici de pantofi care vor produce la infinit acelasi tip de pantofi. Ajunsi in acel punct, credea Marx, doar vom da fabrica „mai tare” de la un buton, pentru a ajunge la sloganul „de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi”… adica in mult asteptatul comunism care nu s-a mai intamplat. Nimic despre cercetare ( aia adevarata, cu rezultate, nu dinozauriada de la stat ), investitii, selectia oamenilor destepti si celealte care functionau si functioneaza in alte lumi.

    Pe Marx nu il pot judeca, desi mai bine tacea, el a trait in zorii erei industriale si era prea optimist, chiar il apreciez putin pentru ca si-a pus printre primii o problema la care nu avem nici azi raspuns: ce facem noi oamenii daca totul se automatizeaza ? Pentru el, comunismul a fost raspunsul optimist si desi a otravit mintile celor mai slabi de inger, nu il condamn. La fel cum noi, nascandu-ne in zorii erei spatiale credeam ca in anul 2000 vom strabate galaxia in lung si in lat, ceea ce s-a dovedit o iluzie prosteasca, dar nu putem sa ne condamnam ca ne-am lasat mintea aceea de copil sa zburde. Comunistii, mai exact bolsevicii, oameni cu 4 clase in generau,. au preluat ce le-a convenit de la Marx dar n-au inteles contextul, n-au intuit globalizarea. Si lui Ceausescu ii era tot mai greu sa exporte chiar si cereale, chiar daca isi permitea sa le ia aproape pe toate de la gura taranilor, fiindca globalizarea batea la usa… Greu sa te bati cu China si Brazilia care produc fiecare de 100 de ori mai mult decat a produs vreodata Romania. Si azi sa aduci mancare cu vaporul de la capatul lumii nu mai e asa o mare extravaganta. Noi am fost „granarul Europei” cat am avut posibilitatea sa transportam ieftin pe Dunare, spre Europa, cand asta nu a mai fost un avantaj, nu am mai contat ca tara agrara. Dar si azi aud lozinca asta „de ce nu mai suntem granarii Europei ?”. Uite pentru ca lumea s-a schimbat, iar cei care nu vad contextul dar se reped sa para destepti cu lozincile acelea rasuflate isi cam merita soarta… La fel si cu otelul, greu sa ii mai detronezi pe chinezi…
    Sau, cum a spus-o magistral dl. Pambuccian intr-o emisiune, povestea ca intreabat de un vecin, fost muncitor, de ce nu refac fabricile de alta data ca sa munceasca din nou in ele, a raspuns: pai daca vreti sa lucrati pe un salariu de muncitor chinez, cca 5$ pe saptamana, le refacem imediat… :)

    • Culmea că „grânarul Europei” tindem să redevenim ( formula e exagerată acum, dar era exagerată şi atunci) . Mai ales în anii în care plouă, pentru că irigaţiile sunt singura „tehnologie” la care nu avem acces ( şi să nu ziceţi de distrugerea sistemului de irigaţii, că mă apuc să scriu şi de agricultură, am cultivat lubeniţe în comunism cu familia :) )

      • Granari eram clar pe la 1900 apoi am decazut. Pana una-alta importam chiar si grau din cate stiu, nu mai zic de fructe, carne, etc.
        Daca vreti sa trecem pe agricultura, am si eu o poveste de insider. Cunosc oameni de la tara care stau la birt si se plang ca „UE / globalizarea le-a distrus agricultura”, alta fata aceleiasi povesti de la care am pornit. Si pentru ca tot ati pomenit de irigatii, i-am intrebat si eu ca orasean naiv, cu radacini pe acolo: „dar a venit cineva de la UE sa va scoata dalele din canalul de irigatii, sa va fure pompele din statiile de pompare”, sa distruga intr-un cuvant tot ce functiona inainte. Aveam asa ceva prin Baragan… M-au sagetat cu niste priviri care imi transmiteau ceva mai drastic decat „orasean naiv”…

        Pe de alta parte, altcineva, care n-a fost taran la baza, a cumparat pamant, a luat cu credite niste utilaje, s-a dus, cu ajutor de la UE la niste simpozioane despre noi tehnologii, isi asuma riscuri destul de mari, ruleaza niste bani si nu putini, un plic cu seminte profi de cca 100 bucati costa undeva la 200 lei, da cateva mii de lei bune numai pe seminte de genul asta, a luat pamant mai multicel, samd.
        Asa cum ati spus si dvs, singura piesa care ii lipseste din puzzle sunt irigatiile, tot mai greu fara ele, dar pe el investitia in irigatii il depaseste clar. Poate cand vor fi mai multi ca el intr-un sat, vor intelege ca trebuie sa se uneasca pentru asa ceva. Si uite asa, poate reinventam CAP-ul, care au fost distruse ( de fapt furate pana la caramida ) in primele zile dupa Revolute. Sau poate un program national, cand vom avea niste politicieni care inteleg toate astea…

        Incheind divagatia pe agricultura, morala e ca totusi omul nostru a inteles ceva de baza ce altii nu vor sa accepte. Si mai e si vorba de atitudine, de chestia aia ca poti schimba lucrurile daca iti pui mintea si priceperea, care ne lipseste atat de mult noua romanilor…

        • Chestia cu „granarul Euroei” vine de la faptul ca la nivelul tehnologic al anilor 1900 se estima ca Romania mica de atunci putea hrani vreo 100 de milioane de suflete. Nici atunci nu se produceau nici pe departe atat de multe cereale pentru ca nu era suficienta piata de desfacere. Momentul; de glorie al agriculturii romane a venit dupa ce germanii au ocupat sudul Romaniei in toamna-iarna 1916. Dintr-o data Campia Romana ce practic nu fusese devastata de razboi si nici depopulata de mobilizari ca pusta maghiara a devenit principala sursa de cereale a Germaniei infometata de blocada engleza, la pachet cu o sursa imensa de petrol ce era de asemenea un produs deficitar.

          • Aparent ca sa fim un exportatori agricoli de succes trebuie sa vina cineva sa ne ia mancarea de la gura. Nemti, rusi, comunisti, etc. :).

            Eu cred ca am avut si inca mai avem o sansa in agricultura, dar nu oricum, ci pe partea eco-bio. Sa ne batem in preturi de dumping cu lumea a 3-a i-ar condamna pe cei din agricultura la saracie si de acum incolo. Practic multi fac „ce au apucat” de unde si rezultatele modeste de pana acum.

            Ideea de baza e ca trebuie investitii si facut ce trebuie, nu ce stim sau ne e usor. La fel cum cizmaria clasica, in care un nene facea pantofi cum invatate el odinioara, nu mai merge pentru ca incaltamintea se produce altfel acum, tot cu investitii masive si cu mare atentie la ce se cere pe piata…

            • Nu trebuie neapărat să vină cineva. Germanii n-au ridicat în cei aproape doi ani de ocupație producția agricolă a României ci doar au conștientizat valoarea ei strategică. Nici comuniștii n-au ridicat mare lucru in pofida imenselor lucrări de irigații si a mecanizarii masive a agriculturii. În cazul lor incompetența fundamentală a sistemului ducea la risipirea aiurea a ceea de se producea în plus. Efectul fiind că la sfârșitul anilor ’80 românul consuma mai puține ceteale/ capita ca-n 1907 :P

              Am fost plăcut surprins de statisticile d-lui Electronistu ce arată România e între primii 10 exportatori de porumb ai lumii în pofida imenselor suprafețe neexploatate sau exploatate ineficient.

              Investițiile nu „se fac”. Investițiile le face cineva. In final se va gasi cine să le facă și în cazul României. Țara a suferit un imens regres din cauza epopeii de decenii a retrocedărilor. Cumva treaba s-a liniștit. Încet încet pământul începe să se vândă si apar marile ferme capitaliste competitive.

        • cu o astfel de chestie ma confrunt intr-un sat din Vrancea, care n-are apa curenta & canalizare; tatal meu vrea sa-si faca sonda in curte, ii explic cat costa si se cruceste; fiind pe varf de culme ii trebuie adancime, apoi mobilizarea va costa jumatate din lucrare (nu sunt drumuri de acces) pentru sat cu 1 sonda singulara, grup de pompare, distributie & canalizare ar beneficia toti, dar de-aici incolo va puteti imagina reactiile… din pacate, suntem o tara inapoiata…

  7. În fine un material care pune punctul pe i. Iar comentariul Dlui Nicolescu îl completează în cel mai fericit mod.

  8. Totusi ”întreţinerea confuziei între valoarea de inventar şi valoarea de piaţă a bunurilor” are si partile ei bune. Sa va spun drept eu m-am simtit foarte confortabil sa-l vad pe Voiculescu condamnat pentru un prejudiciu ”de inventar” de 60 de milioane de euro , prejudiciu care il va urmari pe el si pe toti urmasii vreme de cateva generatii , chiar daca in realitate portareii de la ANAF incearca zadarnic sa vanda terenul cu pricina care, se vede treaba , are o valoare de piata de nici 600 de mii de euro. Greu de crezut insa ca as putea scapa necenzurat.

    • Nu am urmărit cazul, dar un motiv pentru care o firmă la care am lucrat a dat faliment a fost că birourile pe care le-a cumpărat cu ceva de genul 1 mil eur după criză nu mai valorau nici jumătate, aşa că banca si-a retras linia de credit …. Deci probabil si cu terenurile lui Voiculescu e la fel, acum piaţa de birouri e destul de dezvoltată faţă de momentul tranzacţiei respective, atunci se căutau terenuri şi clădiri în zonă deci ca valoarea să fi scăzut de 4-5 ori e plauzibil. Lucrurile sunt complexe, în dfinitiv a avut şi el avocaţi, dacă prejudiciul era mai mic probabil că ar fi putut să demonstreze. Însă câtă vreme o clădire la Big Berceni a fost cumpărată cu preţul de mai sus ( cred că eram în 2004,2005 dacă memoria nu mă înseală) , as presupune că cifra dată de instanţă e plauzibilă, a lui Voiculescu fiind mult mai mare şi mai bine plasată …
      Eu ştiu cât de tare se străduiesc ei acum să vândă? :)

  9. Intr-adevar agricultura si exploatarea materiilor prime duceau in spate marea industrie socialista. Fara elevii, militarii, studentii si de multe ori chiar angajatii din industrie trimisi periodic la claca pe tarlalele patriei mandrele „cetati ale socialismului” nu aveau nici o sansa…

    Poate cel mai grotesc exemplu era cel al strungurilor exportate in Japonia. Eram in liceu prin 1987 sau 1988, cand toa’su director al liceului ne-a anuntat cu vocea tremurand de indreptatita mandrie patriotica ca Romania tocmai depasise Japonia ca nivel al cresterii economice (Pe atunci Japonia era vazuta ca cea mai avansata tara industrializata a lumii). Ne-a busit pe toti rasu’ cand o colega murmurat: „Vai de capul bietilor jaoneji! Ca amu’ sa vezi ca se inerveaza imparatu’ si le taie ratia de orez…”

    Si ca o dovada suplimentara a acestei izbanzi nepreche toas’su director ne-a citit un articolas din Scanteia despre strungurile exportate de o fabrica din Arad tocmai in Japonia. Mai tarziu am aflat cum statea treaba cu strungurile. Ele erau cele mai simple si primitive modele poduse de fabrica aradeana. Insa lazile de lemn in care erau mabalate trebuiau sa respecte niste specificatii extrem de stricte. Altfel strungurile erau respinse. In realitate japonezilor le trebuia doar lemnul lazilor, care era utilizat la fabricarea mobilei :P Strungurile mergeau direct la fier vechi, iar pretul pe care-l plateau japonezii pentru strungurile aradene cu lazi cu tot nu acoperea nici costul transportului pana acolo. Dar de nus e putea exporta direct cheresteaua ca doar Romania nu era o tara a lumii a 3-a exoportatoare de materii prime :P iar Scanteia se putea fuduli ca exportam masini-unelte in Japonia…

    Un alt exemplu. Vizitand acum cativa ani un dealer de masini pentru constructii de la Monterey (Mexic) am vazut pe un postament de beton (precum tancurile sovietice la locurile marilor batalii ale armatei rosii : P ) un tractor romanesc Universal U-445. L-am intrebat pe mexican care-i treaba cu tractorul. Mi-a spus ca asa a zidit taica’su tot ce vedem in jur. Ca tractoarele nu erau grozave dar le vindea ca pinea calda la $1500 (?!?!) adica mai putin de 1/3 din pretul oricarui alt tractor similar de pe piata mexicana. Ca fabrica din Europa de Est avea cativa mecanici permanent in Mexic care alergau de la un client la altul sa le dreaga. Cum de regula profitul dealer-ului e undeva intre 25% si 30%, stau si ma intreb daca fabrica din Brasov incasa macar vreo $800/tractor dupa ce se platea transportul de la Brasov la Monterey… Daca tractorul are vreo 2 tone, inseamna ca pretul pe kg era de $0.4/kg. Pretul mediu de azi al tablei de otel laminat e de ~ $0.7/kg. Rata inflatiei intre 1989 si 2016 e de ~2. Asta inseamna ca in 1989 uzina brasoveana acoperea din bani incasati pe fiecare tractor un pic mai mult decat pretul tablei de otel laminat echivalenta cu greutatea tractorului :D Iar tabla de otel e cea mai ieftina (la cost/kg) materie prima din compozitia masinii… Oricum peste drum de taraba pentru masini de construcii e un dealer de camioane (proprietatea aceleiasi famiglii) ce importa camioane din Belarus Deci povestea de succes merge in continuare. Doar papagalii sunt altii :D

    • Deoarece aţi povestit despre mexicanul care vindea tractoare româneşti, am căutat prin arhiva personală câteva detalii suplimentare. De exemplu, ziaristul Andrew R. Pearson a publicat la 1 septembrie 1963, în „The Washington Post”, două informaţii primite de la autorităţile române: tractorul echipat cu un motor „FIAT D 115” (de 45 CP), realizat la uzina din Braşov, avea un preţ de vânzare de 2000 de dolari americani, iar producţia anuală, planificată, era de 22.000 de exemplare.
      În al doilea rând, din cauza scăderii cererii de produse româneşti pe piaţa externă şi a dezechilibrului înregistrat în anul 1971 în balanţa de plăţi externe, în toamna aceluiaşi an s-a hotărât reducerea producţiei anuale de autocamioane (de la 36.000 la 35.000 de exemplare) şi tractoare (de la 34.000 la 32.000). Capacităţile de producţie disponibilizate în ambele uzine din Braşov au fost utilizate pentru a fabrica piese de schimb pentru autovehicule şi tractoare, precum şi ansamble pentru remorcile care se exportau în anul 1972 (44.700 remorci, cu 5240 de exemplare mai mult faţă de prevederile din planul aprobat în luna decembrie 1970).
      În al treilea rând, în prima jumătate a anului 1971, producţia la uzinele din Câmpulung-Muscel şi Colibaşi a fost mai mică decât nivelul stabilit de Comitetul de Stat al Planificării, nereuşindu-se fabricarea a 381 autovehicule de teren şi 285 autoturisme de oraş. Problema respectivă s-a agravat în luna iunie 1971, când numărul produselor realizate în cele două uzine a fost din nou mai mic decât cel planificat.
      Din păcate, autorităţile politice de la Bucureşti nu au reuşit în anii următori să asigure condiţii optime pentru realizarea întregii producţii de autovehicule, tractoare, maşini agricole şi piese de schimb pentru acestea, stabilită de Comitetul de Stat al Planificării. Situaţia era cunoscută la cel mai înalt nivel politic.

    • La sfârşitul anului 1973, preţurile cu amănuntul la câteva autovehicule fabricate în România erau următoarele: autocamion SR-113 – 75.000 lei (21.000 lei-valută, în cazul exporturilor în R.P. Chineză); autobasculantă SR-116 – 100.000 lei; tractor „U 651” – 74.000 lei; autobuz „TV 71” – 185.000 lei; „Dacia 1300” – 75.000 lei (1850 dolari); „Aro 240” – 62.000 lei (1530 dolari); furgonetă „TV 51 F” – 68.000 lei.
      Valoarea totală a 2000 de autocamioane „SR-113 N”, exportate în anul 1974 în R.P. Chineză, a fost de circa 42 milioane lei-valută.
      La 30 septembrie 1975 a fost semnate două contracte privind livrarea de uree în contrapartidă cu ţiţei chinezesc, valoarea totală a schimbului respectiv fiind de 334 milioane lei-valută.

    • Pentru anul 1977 s-a planificat expedierea în R.P. Chineză a 4000 autocamioane. Preţurile propuse de negociatorii români erau de 13.600 franci elveţieni pentru DAC şi 11.600 franci elveţieni pentru SR.

    • 2000 de autocamioane româneşti, propuse pentru a fi trimise în anul 1980 în R.P. Chineză (sub formă de CKD-uri) aveau o valoare totală de 55.766.000 franci elveţieni.

    • Până la 20 decembrie 1980 au fost vândute pe piaţa chineză doar 497 autocamioane ROMAN şi peste 1000 de tractoare româneşti, asamblate la Jinan, respectiv la Zunyi. Circa 700 de tractoare şi 850 de autocamioane erau stocate în cele două uzine şi urmau să fie vândute în anul 1981, după remedierea defecţiunilor constatate la montarea lor în R.P. Chineză.

      • Domnule Opris,

        Va multumesc pentru raspunsurile documentate.

        Nu si-or fi facut aia de la Steagu Rosu planu’ la export in China, dar ce au vandut erau oricum chestii trainice. Prin 2005-2006 am vazut un SR (cabina e inconfundabila!) in gara din Xuzhou. Cum nu cred ca s-a mai exportat nimic acolo dupa 1990 inseamna ca masinaria a tinut voiniceste macar 15-16 ani… :D

        Apropos de China, cu ceva timp in urma spuneati ca veti reveni cand timpul va va permite cu un articol despre aventura exportului de locomotive romanesti in China. Mai sunt sperante?

        • Speranţe sunt, domnule Josef Svejk, dar trebuie să respect şi politica editorială a site-ului. Nu am găsit încă o soluţie la o dilemă (trebuie să mă refer la subiecte din actualitate), aşa că veţi găsi mai multe detalii într-o carte pe care, sper, o voi publica în acest an.

    • Chestia cu lemnul ambalajului care valora mai mult decat produsul cred ca este doar o legenda. In 1980-1982 se vorbea ca austriecii cumpara de la noi niste sticle,cum primesc marfa arunca imediat sticlele la gunoi,pe ei ii interesa ambalajul. Oricat de tampiti ar fi fost comunistii (si erau)totusi nu erau chiar atat de idioti. Daca povestile astea sunt reale,atunci cred ca in buna traditie romaneasca trebuie aflat la cine a ajuns spaga.

      • Da, şi eu am auzit-o într-o altă formă, cu tractoare vândute japonezilor. Dar evident că dacă japonezii ar fi vrut lemn, le dădea nea Nicu lemn direct :) Deci înclin să cred că e legendă urbană.
        Ceea ce rămâne ( mulţumesc şi domnului Opriş pentru ajutor) este faptul că regimul funcţiona într-o pură ficţiune economică, drept pentru care vindeam tractoare noi la preţul la care aduc acum „băieţii” maşini uzate din Germania… In condiţiile astea nu ai cum să spui dacă o firmă e rentabilă sau nu. Intr-un fel, probabil asta ar explica şi obsesia regimului de a reduce cât mai aproape de zero importurile: în felul ăsta controlul regimului asupra preţurilor era deplin şi putea vinde practic la orice preţ pe piaţa externă….

        • Poate e legenda urbana, poate nu. In orice caz de articolul din Scanteia legat de exportul de strunguri imi amintesc précis. pentru ce naiba ar fi cumparat japonezii strunguri din Romania in ’87 cand o buna oarte din productia lor de nivel scazut era deja „outsourced” in Taiwan?!

          Explicatia exportului de strunguri Japonia ne-a dat-o profesorul de MU (masini unelte) din facultate. Atat cat il cunosteam pot sa zic ca era un om integru. Nu cred sa fi mintit. In vremea epocii lucrase la IMU Arad…

      • E reala, o stiu de la tatal meu care a lucrat in domeniu, in anii ’80 exportam geamuri in Egipt; egiptenii le cumparau pentru lemnul in care erau transportate, ca sticla fabricau si ei destula.

      • Tocmai aici e problema. Comunistii erau incredibil de idioti cand venea vorba de negusotorie.

        Ceausescu nu accepta (cel putin pe fata) sub nici o forma exportul de materii prime. Insista ca Romania sa exporte produse industrial.

        Securistii din cometul exterior (cea mai ravnita sinecura din epoca de aur) trebuiau sa vanda cu orice pret produse romnesti pe care nu le voia nimeni. Si atunci se ajungea (in cardasie cu diferitele centrale si intreprinderi comuniste) la niste combinatii aiuritoare. Mecanismul era reltiv simplu. Leul valuta era flexibil ca guma. La official erau vreo 4-10 lei la USD, In postarea d-lui Opris se vorbeste de automobilele Dacia 1300 exportate la $1850 si care costau in Romania 75000 lei. adica dintr-o data USD ajungea la peste 40 de lei :P

        Asta le permitea „exportatorilor” romani sa practice un dumping fara pereche. Aici aveti un alt exemplu epic. Cel al basculantelor DAC 120 DE exportate in Australia:

        http://www.promotor.ro/masini-noi/news/povestea-godzilei-romanesti.-era-o-centrala-nucleara-pe-roti-video-14872440

        Astea s-au vandut in 5 exemplare in Australia la $300000/masina in vremea epocii la sfarsitul anilor ’80. Am vrerificat in arhivele companiei pentru care lucrez, un camion minier american similar de 100t (un pic mai mare) pleca de la $1.1 milioane in 1991 :D si se fabricau peste 100 de bucati pe an

        Afara de cele 5 camioane vandute, fabrica romaneasca mai asigurase piese de schimb pentru inca un rand de camioane avand permanent un numar de mecanici in Australia ca sa le tina in functiune :P O basculata miniera premium are garantia in jur de 10000 de ore si o durata de viata estiamta de peste 50000 de ore – sa nu uitam ca lucreaza in 3 schimburi 24/7. Cazurile de defectiuni in perioada de garantie sunt rarissime. Sub 1%. Iar defectiune insemna OIRCE. inclusiv faptul ca i s-a blocat un buton de pe bord. Evident ca afacerea facuta de uzina de camioane din Marsa a fost una catastrofala, dar din pacate tipica petnru sistemul communist unde profitul era irelevant, iar citeriile de performanta artificiale. De aia a si crapat sistemul. Din cauza ca intreprinderile comuniste habar nu avea ce sunt eficienta si profitul sa- prabusit intreaga industrie comunista in anii ’90.

  10. Puneti pe lista Foradex Bucuresti, un contractor de foraj cu pedigree… schema descrisa in articol i se aplica la virgula, in anii ’90 director smecher dar incompetent, re-tehnologizare canci, balteala, acumulare datorii, derulat proiecte din inertie, etc in 2007-2008 cumparata de capitalul autohton (!!!) in vederea valorificarii terenului din strada Milcov si a altora, dat aproape toti oamenii afara, pastrat cativa si mutati in alte imobile mai mici, venit criza, ales praful la propriu de toata afacerea… declarat faliment; pacat, in cazul acestei firme know-how -ul + un management aerisit ar fi fost suficient s-o faca o poveste de succes; n-a fost sa fie…

  11. Am si eu cateva flashuri afective din acea perioada.
    Lucram la o mare companie (avea vreo 5000 de angajati inainte de 89, cu export semnificativ in vest si est (motoare electrice, foarte bune, mai am doua si acum , au mers zeci de ani fara sa le fac nimic)
    Daca inainte de 89 trebuia sa deschizi usa cu capul cocosat de plase cadou la aia de la desfacere, ca sa pupi ceva motoare obisnuite, ce sa mai vorbim de specialitati, dupa 89 si prabusire CAER comenzile au scazut dramatic. O groaza de clienti interni care nu plateau, era moda compensarilor, o nebunie.
    Numarul de angajati a scazut, incet, incet pe la vreo 2000. Tehnologia nu era foarte rea( am vazut apoi o fabrica in Germania, nu era mult peste noi), dar investitiile au fost facute aiurea, de un director ales de sindicate si care a sters putina cu prima ocazie in Germania.
    Incet, incet am castigat alti clienti, mai ales la export, dar la preturi mici. Se practica o socoteala simpla, la negocieri, pretul era un multiplu al costului materialeor. Care varia functie de cat erau aia de tari pe pozitie sau cat dadea concurenta (bulgari, chinezi…astia din uram te terminau, vindeau sub pretul materialelor, dar aveau calitate proasta)
    Daca un pret decent (cu „benficiu de 15%, cat era standardul vremii) presupunea un coeficient de 2 (pretul era 2 x pretul materialelor) la italieni se vindea uneori si la 1,2.
    Thailanda, Germaina, elvetia, etc un pic mai sus, dar tot sub 1,5.
    Si erau vremurile in care salariile erau extrem de mic, cca 10% din valoarea produslui. In Germania acelasi tip de motor era de 3 ori mai scump si avea un coeficient de cca 3 (1 parte materialele, 1 parte manopera si o parte restul, amortismente,profit etc)
    Nu se putea altfel pentru ca altfel nu vindeai afara , iar la intern nu erau bani-chit ca aveam calitate (majoritatea produselor se etichetau cu numele firmelor care importau, la greci Valiadis, la nemti Flender , la italieni erau o groaza, toate sub etichete italienesti) isi asumau calitatea noastra, e gresit ce se spune ca toate produsele erau proaste, nici vorba)
    Intr-o vizita de lucru in Germaina am ramas uimit sa vad cat aveau aia de lucru in timp ce noi ne rugam de clienti. Erau fabrici care lucrau 7 zile din7 (Roos&Kuebler, faceau matrite, stante, acum cred ca intra si ei in faliment) in 2-3 schimburi la Bloom sa Metabo. Era o viermuiala de neimaginat pentru noi, se lucra in draci si ne intrebam de ce la noi nu vin comenzi, lucram bine si mult mai ieftin, inclusiv la o sectie performata de scularie(stante in pasi, cochile, matrite etc
    Era o situatie generala in tara in anii 90, pietele se schimbasera, managerii erau pusi de FPS si alte structuri ciudate superpolitizate. Doar din intamplare nimerea omul potrivit la locul potrivit. S-a dat falimet in principal din cauza managemnului catastrofal, atat central cat si local.
    Un alt flash se refera la o delegatie in Londra, o conferinta privind surse de finatare etc. Am cautat un cumparator pentru fabrica, era sub 1 milion de dolari. La vreo 7 hectare de teren, in oras, cladiri decente, mii de metri patrati de hale si utilaje care produceau zeci de mii de motoare lunar. Bune.
    Prima intrebare a fost daca aveam contracte si relatii in Rusia. Nu mai aveam, Discutia s-a incheiat, oamenii cautau si ei clienti pe alte piete. Nu era criza de productie ci de clienti. Diferit de Germania.
    Alt flash a fost un client din Vest care voia sa le facem talpi pentru un fier de calcat. Mi-a spus cat se poate de franc ca „trebuie” sa iasa sub 7 marci si voia avea o vacanta „all iclusive” nu stiu pe unde. Costul era undeva la 12. Am refuzat… nici nu am dat „problema” mai departe , la manager.
    Dar cati oare nu au acceptat, chiar si la noi era discutabil acel coeficeint de 1,2, practic lucram pe pierdere.
    Altul mi-a oferit comison 3% sa cumparam aluminiu de la ei, de proasta calitate, altii ne-au vandut la pret dublu materiale izolante (Isovolta, Austria) apoi au venit cei de la du Pont si au oferit la jumatate. Surpriza: cei dela Isovolta au fost anuntati si au returnat ce incasasera in plus…cineva informase. Seful de la aprovizionare era uns cu toate alifiile. Ca proiectant sef am incercat sa gasesc (desi nu prea era treaba mea) si furnizori mai ieftini, la aceeasi calitate. Nu mi s-a dat voie. Cam astea erau vremurile atunci.
    Pana la urma a fost cumparata de fratii Cristescu, templateul era identic: au vandut-o pe bucati, banii investiti i-au scos doar din cantina, la prima vanzare.
    Intr-un final au vandut si ultima hala, acum vreo doi ani. Dar stiti ceva? Acum acolo e Nokia!.
    In rest s-a facut o benzinarie, un lab. de analize medicale, pensiune, si tot au mai ramas jumatate din spatii nevandute. Acum, la cca 15 ani de la „privatizare”.
    Adica nu e fost foarte usor nici pentru cumparatorii acelor vremuri sa scape de niste active bune, au prins o perioada lunga de supraoferta. Reala, de aia au fost preturile acelea mici, basca smenurile, mita si incompetenta. Dar sa nu le plangem de mila. au castigat insutit.
    P.S. Si inca una. Era o singura fabrica de baterii(din acelea mici, R20, R6) in Romania, o sectie desprinsa din Elba. Au venit niste italieni de la o fabrica de baterii din Italia, cred ca se numea Pilazzeta. Au fost reuzati ca investitori si a cumparat-o in final un tigan care nici nu a dat vreun ban in final. Avea pe cineva la FPS, evident. S-au judecat, a facut si un pic de parnaie, dar atat.
    Banuiesc ca nu foarte diferit a fost la majoritatea fabricilor „privatizate” in acele vremuri.
    Nu putem generaliza, dar e bine sa stim cum s-au intamplat treburile. Acolo unde stim :P

    • Eu nu pot şi nici nu vreau să spun că toate fabricile erau „damnate”. ( mai ales că am început să lucrez în ’91, deci nu am apucat vremurile direct) O mare parte ar fi putut supravieţui, dar managementul a fost cu adevărat catastrofal ( uneori din nepricepere, alteori din interes) Îmi aduc aminte că la IEMI nu aveam nici marketing, nici măcar vânzători… cum naiba să vinzi dacă în prăvălie nu e nimeni? :) Cred că motoare electrice încă se mai fac, parcă pe cea din Bucureşti o cumpăraseră nişte italieni, nu ştiu dacă mai merge, la Electroputere am o verişoară, încă mai luptă :) Pe la fabricile de computere, prin institutele de tehnică de calcul erau suficienţi oameni cu care să faci soft…. ăştia care ciocăneau la table puteau face şi rack-uri de calculatoare, nu doar cutii pentru găini… doar că pentru asta trebuia să „fii în piaţă”. Adică să ai legături cu potenţialii clienţi, nu să lansezi comenzi de stat pentru produse de care nu are nimeni nevoie. A existat o fereastră de oportunitate prin 90-92, care nu s-a pierdut, ci pur şi simplu s-a ignorat…

  12. Probabil că nu.
    Nu e oricum a plânge și se lamenta prosstovănnește a propos de „tiiineerr-rețțille mielle…care…le-am….avut”.
    E doar ideea că se poate și s-a putut întotdeauna.
    N-o să retehnologizeze jiiiiiiijiiiiii IPRS-ul niciodată. Dar terenul l-ar cumpăra, că ăla se vinde mâine dimineață…și omul și-a luat Maybach. Aaaaaahhh…iar Bach.
    Toată lumea a plecat…poate. Dar nu chiar toată. Toți aiITittiliștii ăia nu sunt în stare de design deloc, dacă sunt în stare să elaboreze softuri atât de complexe?
    Sau și asta e de fapt mitologie?
    Altfel…cursă cu iobaggi. Poppounna.
    „Competiționarea” asta e întotdeauna relativă la ceva.
    Când nu mai ai nimic…dai pădurea…apa…resursele…sănătatea…finalmente totul. Libertate reală oricum nu a existat.
    Îți essplickă cineva, poate, cum roșiile alea fără gust sunt mult mai competitive decât ale țăranilor. Lăsând lipsa gustului la o parte, ce anume le dai tu la schimb turkkaleților, ca să-ți dea talașul ăla de roșii?
    Mai ai ceva?
    Pare că da, măcar o vreme.

  13. Alte preţuri din perioada comunistă, care pot fi utilizate pentru analize mai ample, în spiritul articolului publicat de domnul Badici:

    La 30 septembrie 1975, „Dacia 1300” se vindea la Praga cu 61.380 coroane cehoslovace (Kčs.), în timp ce alte autoturisme similare aveau următoarele preţuri: 41.760 Kčs. (Moskvici 408), 44.200 Kčs. (Moskvici 412; în România, acesta costa 59.500 lei şi era echipat cu un radio), 48.750 Kčs. (Moskvici 427), 56.240 Kčs. (Škoda 110 LS), 59.050 Kčs. (Fiat 125 P, cu motor de 1295 cm3), 59.330 Kčs. (Škoda 110 R Coupé), 59.850 Kčs. (Fiat 125 P, cu un motor de 1481 cm3) şi 67.950 Kčs. (VAZ-2103 „Jiguli” – modelul sovietic al Fiat-ului 124, cunoscut şi cu denumirea „Lada 1500”).

    10.300 autoturisme „Volkswagen Golf” au fost vândute în perioada decembrie 1977 – decembrie 1978 în RDG, printr-un acord special. Acel contingent valora 81,5 milioane DM (vest germane).

    Primele „Citroën Axel 11” (Oltcit) care au ajuns la 1 iulie 1984 pe piaţa franceză au avut preţul de 38.000 FF (4350 $). Alte automobile aveau următoarele preţuri: 3957 $ – Austin Mini; 3996 $ – Yugo 65 GTL; 4003 $ – SEAT „Fura”; 4116 $ – „Škoda 130 R”; 4328 $ – Autobianchi A112 Junior; 4345 $ – VAZ-2107; 4346 $ – „Citroën Axel”; 4357 $ – Citroën 2CV „Charleston”; 4415 $ – Renault 4 TL; 4449 $ – Fiat Uno 45; 4523 $ – Opel Corsa; 4563 $ – Innocenti Minitre, Peugeot 104 Z, Fiat Panda Super 45 şi Citroën LNA; 4780 $ – Citroën Visa Spécial.

    La sfârşitul anului 1987, „Aro 10” era vândut în Franţa cu un preţ minim de 44.688 franci francezi, iar în Italia acelaşi model costa 13.750.000 lire italiene.
    În aceeaşi perioadă, 1500 de tractoare româneşti urmau să fie vândute în Iran pe baza unui contract în valoare totală de 4,3 milioane dolari. În plus, 24 de tractoare realizate pentru Marea Britanie costau, în total, 200.000 de dolari, iar în Peru s-au expediat 50 de autocamioane, în valoare de 882.000 dolari.
    În anul 1988 s-au realizat la Întreprinderea „Electronica” din Bucureşti 4324 televizoare color (evaluate la 1.217.000 dolari) şi 1622 radiocasetofoane (147.000 dolari). Acestea se aflau în stoc la 31 decembrie 1988 şi Întreprinderea de Comerţ Exterior „Comturist” trebuia să le vândă în România, în regim de consignaţie, până la 28 februarie 1989. Totodată, la Întreprinderea „Electroargeş” din Piteşti s-au asamblat 1800 aspiratoare, în valoare de 21.000 dolari, comanda fiind făcută de compania franceză „RINO”.
    Tot în anul 1988, la Întreprinderea „Steaua Electrică” din Fieni au fost produse 870.000 de lămpi electrice cu incandescenţă, în valoare de 128.000 dolari – care trebuiau livrate până luna în ianuarie 1989 în Marea Britanie, Luxemburg, Olanda, Israel şi Arabia Saudită.
    În luna mai 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat ajustarea preţurilor de vânzare în străinătate a autoturismelor româneşti. În acest sens, liderul P.C.R. a primit de la Ministerul Industriei Constructoare de Maşini un raport cu următoarele propuneri de preţuri: „Dacia 1310” şi „Dacia 1410” – 2600 dolari; „Oltcit” – 2700 dolari; „Dacia 1410” break – 2800 dolari; „Dacia 1304” camionetă – 2875 dolari; „Dacia 1320” – 3150 dolari (preţul în România era de 95.660 lei la varianta standard); „ARO 10” – 3825 dolari; „ARO 24” cu motor Otto – 4300 dolari; „ARO 24” Diesel – 5000 dolari; colecţie CKD „Dacia” – 2450 dolari; colecţie CKD „ARO” – 2900 dolari. În acel moment, produsele cu cea mai mare rată de profit erau „Dacia 1304” camionetă, „Dacia 1310”, „Dacia 1410”, „Dacia 1410” break, „ARO 10”, precum şi colecţiile CKD „Dacia” şi „ARO”.

  14. Domnilor

    Nu suntei in masura sa va dati cu parerea despre ICE Felix, sunteti prea tineri!
    Ma rog nici experienta mea profesionala nu ma face cel mai bun “marturisutor”

    Felixul, adica IRIS 50 era o filiera abandonata … inca de la primul exemplar produs (eu am operat pe al doilea) .. care a fost motivata doar din dorinta de a obtine tehnologii si experienta. Nu stiu cum a fots cu expereinta ins anu am auzit de prea multe locuri in care sa se foloseasca teleprelucrarea …
    Iar exportul cat a fost a fost strict catre China in epoca in care China era f “retrasa” … A mai fost ceva export de calculatoare tip PDP motivate doar de echipele de asistenta (inlcusiv softisti … ) Toti cei legati de CIETC stia, ca preturile sunt prea mari.
    Inca ceva …. ICE fusese dimensionata “modest” cam la nivel de eu, da microproductie. Prin 82-84 cand CAER ul ceruse ceva in genul 10.000 tasturi cu caractere latine .. ei bione comanda nu putea fi onorata din motiv de lipsa capacitate de productie!!!

    Si iar repet ,,, toti din CIETC stiau din 90 ca Felix ICE este terminata.

    Asa ca exemplul este prost ales.

    Insa asa de dragul distractiei – stiti unde era fabrica de lapte ?! Inchisa destul de iute, utilajele de inox vandute desi .. desi [roductia se cerea. Azi sunt niste malluri si banci
    Si CIL Pipera …. Desi am fi avut lemn si munctori calificati platiti “competitiv”

    Sau poate imi explicati de ce in ziua de azi nu aveam decat tigari “marci internationale” Ca au disparut si Callatis (marca locala lansata de Phiphs Morris) si Maro (lansata parca de JTI )

    • Exportul de calculatoare româneşti în R.P. Chineză s-a „prăbuşit” în 1980, în acelaşi timp cu exportul de utilaje petroliere, utilaje de producere a cimentului şi de autocamioane. Decizia a aparţinut autorităţilor de la Beijing şi comerţul în clearing dintre cele două state s-a redus în 1981 cu 40% (circa 250 milioane de franci elveţieni). Chinezii au spus că nu mai au bani pentru importuri, în general.

      • Nu chiar, in 1989 se exportau inca niste calculatoare de proces M18B. Cred ca era vorba de un fel de pomana crestineasca din partea chinezilor care ne acceptau mizeriile alea depasite, cand ei aveau deja acces la creme de la creme-ul IT occidental.

    • Domnule Opris

      tin minte sedinta de partid in car unu tocami venit din China ne-a zis ca a intarcat balaia. Ca ale noastre sunt prea scumpe .. si ca un smimilar PPD din Japonia era la un sfrt din pretul unui Coral/Indpendent. Cum am scri9s exportul de calculatoare s-a drult6a in epoca in car China era autoizolata….

      SI ma rfer strict la acst subiect … am lucrat in domeniu

      • O cauza pt. care era imposibil calculul economic era neconvertibilitatea leului. Daca-mi amintesc era vorba de treiu feluri de lei: lei-tramvai, 5 lei la $, leu-valuta, parca 15 la $ si leul la negru care ajungea la 100 de lei. Asta a fost si unul din imbogatitii rapid dupa 90, cei care avea cit de cit ceva valuta, mai oficial, mai ascunsa, mai primita de la rude au putu sa cumpere pe doi bani chestii imense.
        Sa ne amintim, un apartament, in care locuiai, se cumpara atunci cu ca. 100 de marci vestgermane,

        • Într-adevăr, era vorba despre aşa-zisul curs de revenire pentru tranzacţiile comerciale, plus un curs de schimb pentru activităţi necomerciale (parcă 8 lei pentru un dolar) şi celebra „piaţă neagră”. Din documentele pe care le-am văzut rezultă că se încerca pe toate căile obţinerea unui curs de revenire de 14-16 lei, la operaţiunile comerciale.

      • Sunt de acord cu dvs. China era încă izolată la sfârşitul anilor ’70 şi nu avea resurse valutare suficiente pentru a importa calculatoare performante din altă parte. După schimbarea prim-ministrului chinez, la începutul anului 1980, a urmat brusc „duşul rece”: o analiză economică foarte dură, din care a rezultat o blocare temporară a importurilor de produse, în general.
        Pentru anul 1981, autorităţile de la Beijing au făcut o analiză selectivă a ofertelor primite din străinătate şi România nu a reuşit să mai vândă în sistem clearing calculatoare, instalaţii pentru producerea cimentului, instalaţii de foraj petrolier, autocamioane (CKD) şi tractoare (CKD), iar pentru autoturismele ARO a existat un acord special (vehicule în schimbul obiectelor de porţelan, tricotajelor şi obiectelor decorative chinezeşti).

      • Domnilor, domnilor …

        Domnule Opris

        Dupa 6o, poate 66 R Populara Chienza era autoizolata … Mai mult ea nu dorea mult relatii cu altii. Decizie politica. Relatia buna , chiar excelenta, cu RSR se datora faptlui ca nici PMR (redneit mai paoi PCR) si deci RPR / RSR credeau cu tarie in „neramestecul in treburile interne” . De aici si relatii economice privilegiate RSR ajungand exportator d inalta tehnologie in RPChineza. Insa uneori ma dat cu stnagui in dreptul – mari necazuri caci noi nu prea lucram in teleprelucrare … insa chiezii au vrut sa lucreze cu cca 124 d terminale! In retea de calculatoare!!! S-a „rezolvat” cu greu si cu „pierdere de obraz” (stiu de la unii care au fost la Peking…) Plus ca rau f tipicari si pendanti – numarul maxim de linii a unui listing era de 1 milionh- ei bine un chinez a NUMARAT!!! (nu este legtenga urabana precum strungu vandut in Japonia ptr cutia de lemn …. din pacate cel de la care am auzit a murit prematur)
        Si domule Opris .. dupa 80 se terminse si cu ultimele ramsite ale „bandei celor 4” si au zis cestia ca pisica trebuie sa prinda soareci… Din pacate calitatea slaba a multir produse ne-a scos de pe piata. Insa cum ziceam FCE oricum nu ar fi facut fata cererii fiind din start cam „subdimensionata” (auzita pe holuri de la insi care „stiau ceva”).
        Si in gnl domeniul suferea de subdimensionare – de ex un singur inginer era pus sa „emuleze” softul de pe Ariston. Germanii de la Ariston au fost mintiti ca cica 2 ingineri.La care germanii au ranjit „succes! La noi a lucrat 2 ani un colectiv de 20 de ingineri!!” …. cestie ce a demolat complet pe amicu’ care „emula” .

        A da. Daca reusiti sa il convingeti de domnul Vasile Baltag …. multe veti auzi!

        Neamtule

        In epoca aia nu conta doar calculul economic. Si apoi domeniul calcultoarelor era o optiune sa zicem „strategica” asa ca pretul pr bucata conta mai putin decat crearea unei industrii si pregatirea specialistilor. Daca azi ne laudam ca avem IT isti este ptr ca s-a luat o hotarare arbitrara „inalt motivata”. Si mai erau si alte hibe , groazanic de subiective. Si ca am zis preturile … na o carte „de cultura” era ieftina. Insa una din colectia Enigma sau Delfin ….. era scumpa ca trebuia sa se plateasca si ptr cele de „cultura”. Sau nitriglicerina – 15 bani flaconul , nu plateai nici transportul! Insa orice farmacist dadea un flacon unuia care parea sa aiba nevoie. Dar alcoolul era mai scump ca azi caci trebuia platita nitroglicerina! Si altele …

        In fine sa zicem prtul dolarului (si a marcii , facilor samd).
        Deci ptr un $ erau asa :
        – Curs oficial – cca 6 lei (depinde de epoca)
        – Curs oficial cu prima – cca 11-12 lei (depinde de epoca)
        – Curs „de revenire” – cursul oficial inmultit cu „coeficinetul de revenire” . In 1972 un $ la
        curs „de revenire” era de lei 36,ceva. Uit … au trecut 45 de ani nu?. Acest curs de revenir s practica la importuri „pe relatia vest”. Mi se pare ca la export in unele domenii se practicau coeeficienti variabili (de ex ptr exportul de covoare tesut manula $ era echivalat cu 70 lei) [un an ma lucrat la Tehnoimport)

        Dolarul la negru …..
        In 1975 un $ bacnota se cumpara (daca gaseai si nu te gaseau!) la 30. Pentru un obiect scos din shop (casetofon Grunding sau radiocasetoton Aciko ori Sony ori mag „profersional” sau „alindlon” sau …) se plateau 35 lei la $ . (Doream un casetofon)
        Prin 1982 era „unificat” la 70 lei .

        Insa sa stii ca nu cumparai un apartament cu 100 marci vest. Cun un Rekord la 30.000 km da.
        Cu 100 DM faceai 18m zile la Felix, cazare cf I cu baie, masa a la cart si tratament

    • Da, toţi ştiau în ’90 că ICE Felix este terminată, dar asta nu îi impiedică să facă in 2015 emisiuni în care sunt înfieraţi cei care au distrus „bijuteria”. Tocmai de asta exemplul e bine ales.
      Totuşi, nu erau chiar aşa de terminaţi in ’90, doar că probabil ar fi trebuit să se mute repede pe alte zone mai potrivite: software, automatizari industriale folosind oamenii pe care îi aveau. Şi să fi vândut naibii linia aia de circuite imprimate dublu placate către Electronica sau alţii din cei care voiau să facă atunci TV-uri color sau mai ştiu eu ce :) Nu de alta, dar dacă o vindeau se vindecau de ambiţia de a mai produce plăci ( din ce ştiu era unica din ţară care putea face cablaje multistrat, dar mult în urma a ceea ce puteau face chinezii atunci….) Între timp puteau şi ei asambla PC-uri ca toată lumea :) Am înţeles că au mai supravieţuit o oarecare perioadă cu nişte calculatoare de proces pe care le făceau/întreţineau…

      • Domnuole

        si ma rog cine înfiereaza pe cei care au distrus “bijuteria”? Absoloventi de ziaristica care erau inca la liceu?!
        Eu vorbesc sa zic asa „din interior” …..
        A da.l Calculatoare de procees.. se pare ca va referiti la Indpendent si Coral …. insa itrtinjrea ar fi fostb treaba IIRUC.
        Crdei-mkja rau terminati. Cestia cu placile era lungirea bolii si o leafga acolo.

        Insa thnologia cre o aveau … era dja prea veche! inlcus la ce placi puteau face

        Ma rog si FCE ca si alteee firme au fost si „sapate” . Cel putin unul din sefii de sectie s-a asociat cu altii cva sa asambleze calcultoare…

        Sa zic asa FCE era … era pe duca ca fabrica de calculatoare . Insa ar fi putut fi salvate niste locuri de munca ….. aveau personal bine instruit. Mai putin softisti (erau cativa insuficienti . Buni insa „dedicati” masinii.)

        Si toata luma aavea o hiba. Se execta comanda. Aveai un client unic si MARE. Ca si noi am chitait marnic cand u czut contracteloe cu fabrica FCE. Bun client! Un contract „mare” care se executa in 2 ani siu platea lefuri la spre 200 studii superioare plus restu lumii. Vobrsc despre Soft. Mama cum am chitait cand a trbhuit sa inghitim contracte mici … ba s si alergam . Ca tgrebe sa pricepti – un CS stia meserie insa astuia in mod normal ii dai de lucru nu il pui sa caute contracte …..

        Dar poate intrebtai de ce nu se gasesc si marci romanesti de tigari. Macar Maro …

        • Nu stiu să vă zic ce fel de calculatoare de proces, aveam un cunoscut absolvent de automatică şi l-am întrebat pe la sfarsitul anilor ’90 de curiozitate ( IEMI fusese deja aruncată în aer cred :) )
          La ţigări chiar nu ştiu, nici n-am urmărit şi nu mă pricep… Stiu că la un moment dat prin ’90 comuna mea natală arăta cam cum îmi imaginez că arăta Virginia în vremea ei de glorie: vechea uscătorie modernizată şi extinsă, încă una nouă apărută în satul vecin, tutun pe toate terenurile şi gardurile din jur. Era singurul produs agricol la care plata se făcea la livrare…. În anii ’80 am fost oarecum – familia mea adică- siliţi de împrejurări să cultivăm tutun, aşa că urăsc sincer această plantă….
          Cum nu sunt nici fumător, ( şi economist nici atât) n-am idee: dacă acciza e fixă ( şi nu procentuală) „Carpaţiul” era clar mort, că la un raport 80% acciză şi 20% tutun, nu mai contează economia aia de câţiva lei. Dacă e procentuală, înseamnă că cerere ar fi…
          Ce am înţeles e că micul producător nu prea poate asigura constanţa şi calitatea pentru producătorii globali de la noi ( ar trebui să cultive suprafeţe mari, cu soiuri controlate şi cu tehnologie strictă) deci dacă ar fi să producem din nou tot „Carpaţi” ar ieşi … E clar că aici presiunea marilor producători a fost strivitoare, de lămurit ar fi doar dacă a fost cu mijloace comerciale sau nu numai….dar încă o dată, nu prea cunosc cazul, nu m-a interesat în mod deosebit, poate vreun coleg de platformă ….

  15. Spre aducere aminte (din septembrie 1989):

    Tov. Nicolae Ceauşescu:
    PUNCTUL 4
    Unele probleme în legătură cu vizitele efectuate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, în judeţele Iaşi, Suceava şi Botoşani.

    Sigur, aţi ascultat cu toţii la televizor, s-au dat şi în presă aceste vizite. Vreau, totuşi, să atrag atenţiunea asupra câtorva lucruri.
    Sigur, pe ansamblu, vizitele au fost foarte bune. Şi organizaţiile de partid, şi oamenii muncii desfăşoară o activitate bună pentru realizarea prevederilor planurilor în toate domeniile. Ce doresc însă să subliniez, tovarăşi. Că nu în toate cele trei judeţe am constatat că sunt aplicate, în mod corespunzător, prevederile programelor şi legile ţării în câteva domenii de activitate.
    În primul rând, în industrie – şi încep cu construcţia de maşini. Şi la Iaşi, şi la Suceava am constatat că nu se folosesc în întregime capacităţile. La Iaşi, Combinatul de Utilaj Greu nu lucrează nici cu 50 la sută din capacitate, inclusiv la producţia de oţel. Are pusă în producţie capacitatea de 500 de mii de tone …

    Tov. Elena Ceauşescu: 420 de mii de tone.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: El trebuia să realizeze 500! Şi realizează 200 şi ceva. Practic se lucrează sub capacitate! Şi nu există o preocupare din partea ministerelor – ministerului, în mod concret, al construcţiilor de maşni –, din partea judeţului pentru a se asigura realizarea în bune condiţiuni, deşi am investit mult. Este o întreprindere cu o dotare bună şi modernă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două întreprinderi din Suceava – una veche, de maşini-unelte, care nici ea nu lucrează la capacitate, rulmenţii care au intrat în întârziere. De fapt, se lucrează numai cu 1/3 din capacitate. Şi, de fapt, la Botoşani acelaşi lucru. Se fac însă multe cheltuieli în afara prevederilor planului. Ministerele, organele financiare, băncile care finanţează, de fapt, încalcă legile finanţând activităţi neeconomice. Sub motivul aşa-zisei perfecţionări, la Dorohoi, spre exemplu, am găsit într-o fabrică un perete de brevete. Dacă ar fi luat după brevetele puse acolo, ar însemna că este fabrica cu cele mai bune rezultate tehnice din lume – nu de la noi, nu din ţară. Repet, un perete întreg de brevete. Dar, unul din brevete: introducerea unei instalaţii de ionizare a creşterii animalelor – găinilor şi porcilor. Mă rog, animalelor.
    În Iaşi – mi se pare – „aparat de măsurare a temperaturii la distanţă” la sute de metri, ceea ce înseamnă că cei care trebuie să supravegheze instalaţia, în loc să meargă jos, să deschidă geamul şi pe geam, ca să nu-i bată vântul cumva – sau din uşă – să măsoare la sute de metri temperatura din instalaţie!

    Tov. Elena Ceauşescu: Acela trebuie pedepsit care a introdus aşa ceva.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi s-a prezentat, de asemenea, ca un brevet şi o realizare deosebită. Şi mai sunt asemenea lucruri.
    În primul rând că legea inovaţiilor şi cercetării interzice introducerea în producţie fără aprobare. Tovarăşii ne-au spus: am primit comenzi. Legea contractelor prevede clar: comenzile pentru consumul intern au la bază planul de stat. Nimeni nu poate face alte contracte decât ceea ce este prevăzut în planul de stat! La export, are la bază contractele de export! Nici un altfel de contractat nimeni nu are dreptul (sic!)! Deci, nu poate nici să introducă anumite inovaţii fără aprobare, produse noi fără aprobare. Au şi justificat: „am făcut contract că ni s-a cerut”. Nu se poate cere de nimeni. Nici un minister nu are dreptul să ceară, nici o întreprindere nu are dreptul. Şi am stabilit şi să punem control şi să-i pedepsim pe cei care au făcut acest lucru.
    Dar eu atrag atenţiunea tuturor aici – pentru că sunt aici toate cadrele din economie şi primii secretari – de a lua măsuri să punem ordine în acest domeniu.

    Tov. Elena Ceauşescu: Cei de la Botoşani au făcut, pentru mine, un alt sistem de contract de energie, spunându-ne că aşa „ni s-a cerut”.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Să vedem, ei au spus că reduc cu 30% consumul de metal şi nu ştiu ce. Dar şi acesta trebuia prezentat.
    Asta în ce priveşte, în general, producţia.
    În ce priveşte alte probleme. Spre exemplu, la Suceava am găsit întreaga fabrică îmbrăcată în costume de vâscoză.

    Tov. Elena Ceauşescu: De in.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Vâscoză cu in. Au şi adus câteva, tovarăşii, câteva aici. Nu le mai arăt.
    În primul rând, normele de materiale de protecţie nu prevăd îmbrăcăminte şi uniforme. Uniforme se prevăd numai la CFR şi în minerit.

    Tov. Elena Ceauşescu: Şi în şcoli.

    Tov. Nicolae Ceauşescu: Mă refer la producţie. Nimeni nu poate să realizeze alte uniforme. Noi am discutat să luăm măsuri pentru a stabili acum prin plan, lunar, să repartizăm – conform normelor stabilite prin lege – cât şi din ce materiale. Pentru că în timp ce Ministerul Industriei Uşoare vine şi se plânge că nu-i ajunge inul, a găsit in să dea pentru îmbrăcămintea de protecţie; fuior fin, nici cel puţin nu a dat câlţii. Şi tovarăşii de la agricultură se plâng că refuză să primească 7000 de tone de câlţi. Sigur, n-am avut timp să-i chem şi pe unii şi pe alţii. Am stabilit ca tovarăşii să prezinte situaţia.
    Este, în general, o tendinţă de jaf şi de a nu folosi materialele, nici recuperabile, nici alte materiale pe care le avem, ci de a apela la importuri chiar pentru ceea ce facem, care este strict pentru protecţie şi unde merg aceste materiale.
    De ce am ridicat, tovarăşi, acest lucru?! Pentru că este necesar să punem ordine, disciplină în activitatea din toate sectoarele. Să lucreze în întregime capacităţile, să realizăm la timp şi de calitate producţia şi să respectăm prevederile legilor în toate domeniile! Pentru că toate aceste cheltuieli se fac pe costuri de producţie şi de aici pierderile; costurile mari, risipa şi pierderile care le avem în producţie. Ministerul de Finanţe, băncile trebuie să intre foarte serios – repet încă o dată – în atribuţiunile lor. La fel CSP-ul, la fel Ministerul Aprovizionării – nu la voia întâmplării!

    • Imi aduce aminte de unul din ultimele discursuri: „nu avem nevoie de specialişti, avem nevoie de revoluţionari…! ” Revoluţie a vrut…. :)

      • D-le Badici,

        Lozinca cu “nu avem nevoie de specialişti, avem nevoie de revoluţionari…! ” era formulata putin altfel din cate imi amintesc, adica ” ……fiecare om al muncii la locul sau de activitate trebuie sa fie mai intai revolutionar si mai apoi specialist si era de prin anii 1980. Asta a lansat-o „cel mai iubit fiu…….” probabil fiind deranjat de faptul ca multi specialisti / profesionisti nu erau membri de partid si-si cam bagau picioarele in aberatiile unor „activisti de parttid” mai mici sau mai mai mari care erau cam la genunchiul broastei d.p.d.v. profesional.

        Numirea intr-o functie de conducere (incepand cu sef de serviciu in orice intreprindere) se facea cu acordul sectorului de partid, iar dupa anii ’85, daca nu erai „membru de partid” oricat de bun erai (profesional) nu erai numit prin decizie oficiala (deci si cu salariu); nici astazi asemenea numiri, pe baza de carnet de partid, nu este o exceptie ci chiar (aceeasi) regula. Deci, nu-i asa „ca-i tot ca-nainte” – pe baza de carnet de partid (oricare ar fi acela aflat la putere) si cu „spririt revolutionar”….profesional pe planu’ doi – , in unele zone ale vietii romanesti (cele in care se fac numiri).

    • Ceausestii aveau o aversiune atavica fata de electronica si computere. Vezi cum l-au bestelit pe Milea cand asta a raportat ca tancurile pe care ne chinuiam sa le producem aveau probleme insurmontabile cu sistemele electronice de ochire si alte alea: ” Fara electronica pe tancuri ! Electronica mai mult strica !” (Petre Opris, please… :) ).
      @Mihai Badici: Exact, cea mai revolutionara platforma industriala a fost, poate, platforma Pipera care pe 22 dec 89 la ora 08:00 a rupt portile incuiate de secretarii de partid si s-a revarsat spre centru (trebuie recunoscute aici si meritele securistilor acoperiti sub diverse pozitii in IIRUC, ICE, FEPER, etc.)

  16. S-o luam pe puncte:

    – cati dintre noi am vazut un document numit ‘factura’ inainte de 1990? Sa ma intreb cati am scris vreo factura inainte de 1990?
    – cum te poti astepta ca niste intreprinderi comuniste sa poate trai intr-un climat capitalist cand neam de neamul nostru am fost pastori si plugari? De unde dracu’ sa ne vina nu stiu ce abilitati comerciale cand cei putini care stiau cat de cat sa faca bani ajungeau la ilicit sau o stergeau in Tara Sfanta?
    – intrebarea de mai sus este valabila si pentru Rusia si satelitii: un neam de edecari va da generatii de savanti si ingineri remarcabili. Cand va veni insa vorba de ciclul ‘marfa bani’ :) , urmasii edecarilor (ca si ai pastorilor si plugarilor) vor lua teapa dupa teapa dela natiunile care invart marfa si banii de cel putin vreo 600 de ani.
    – mai adaugati in supa de mai sus si impostura groteasca si lacomia personala a securistilor care, chipurile, ‘aveau grija’ si de IT-ul dinainte de ’90 (ca si de cel de acum, sau mai ales de cel de acum !) si veti realiza ca intrebarea ‘de ce s-a dus ICE Felix pe plaiurile vanatorii’ este intrebare prost pusa :) .

  17. Un articol exceptional, As adauga un singur lucru important in descrierea de fapt – episoadele (cele doua) ale inflatiilor cu trei cifre, cel dinn perioada Vacaroiu (cu Florin Georgescu Ministru de Finante, cel care spera sa preia BNR-ul) si cel din perioada CDR – prin 1999 cand se ajunsese aproape in incapacitate de plati si, la fel , cu inflatia la cer. Asa o fi, decizia economica o fi fost de a inchide companiile, insa o mare parte din vina o poarta decapitalizarea accelerata, accesul dificil la credite si gestiunea dezastruoasa ante-privatizare. Cu un paragraf sau doua despre decapitalizare si efectele ei, poate o adaugire despre legislatia privatizare dezastruoasa si despre structura de proprietate neclara (nici azi vreo 2,000 de societati comerciale privatizare nu au introdus terenuri si cladiri in capitalul social al companiilor privatizare) avem o corecta reflectie a unor procese de privatizare…avem si explicatia motivului pentru care o parte a datelor prezentate intr-un serial gen Romania Furata (Digi) nu reflecta complet situatia din teren….

    • Mulţumesc pentru apreciere. După gustul meu, i-ar mai fi trebuit ceva cifre, dar nu mă îndeletnicesc cu economia şi îmi e dificil . Noroc cu dl Opriş :) Văd că e o tendinţă accentuată de a trece senini peste perioada „văcărismului” ( căruia cred eu că îi datorăm inclusiv situaţia din CDR, practic au plecat la timp ca să le cadă şandramaua celorlalţi în cap, iar ceilalţi prea naivi ca să se pună la adăpost). Poate cei care ştiu mai multe povestiri adevărate ar mai putea să ne povestească una-alta :) Ori, e tocmai perioada care a distrus totul, şi economia şi speranţele, chiar nu putem trece senini peste ea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Badici
Mihai Badici
Absolvent al Facultății de Electronică si Telecomunicații București ( 1991) Administrator de sistem cu peste zece ani de experiență cu specializari in sisteme de stocare si securitatea datelor. De asemenea a absolvit in 1996 Facultatea de Litere la Universitatea Bucuresti. In prezent, consultant IT independent, colaboreaza pe mai multe proiecte legate de infrastructura de date.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro