joi, martie 28, 2024

Puterea economică și valoarea leului

Îmi aduc perfect aminte de un exemplu pe care un profesor în facultate ni l-a dat legat de diferența dintre leu și marca germană care ar fi cam aceeași dintre Dacie și Mercedes. Ce vroia să spună acel profesor era că în spatele valorii și stabilității oricărei monede ar sta competitivitatea și capacitatea de a vinde ceva către piețele externe.  Cu cât ești mai căutat pentru produsele tale, cu atât vei putea exporta mai mult și vei avea intrări de valută în economia națională respectivă. O teză cât se poate de corectă dar care în economiile moderne nu se mai aplică.

Așa cum arătam și în articolele mai vechi, în economia reală se confruntă trei categorii de operatori: antreprenorii reali care produc bunuri și servicii de care piața are nevoie și care sunt permanent sclavii pieței și nicidecum stăpâni de sclavi cum lasă permanent socialiștii să se înțeleagă; antreprenorii politici dornici în permanență să inventeze noi autorizații (taxe) pentru antreprenorii reali din care să își extragă profiturile, fără a vinde mare lucru pieței și o categorie aparte de antreprenori politici – cei monetari care își tipăresc pur și simplu profiturile (de fapt, aceștia sunt cei mai periculoși dintre antreprenorii politici pentru că s-au plasat demult în afara controlului democratic și pentru că ei își produc ”profiturile” din nimic, rafinând transferul din bunăstarea antreprenorilor reali). Graba cu care ne grăbim de multe ori să lovim în piață, în capitalism, în antreprenorii reali făcându-i lacomi, ticăloși, egoiști, lipsiți de scrupule și vinovați de criza actuală ne afundă și mai tare în mlaștină.

Mai mult, putem observa și o obsesie aproape dusă la paroxism pentru consum și pentru consumator promovată de antreprenorii politici și monetari care, pentru că nu își extrag bunăstarea din producția pentru piață, nu sunt deloc interesați de apărarea poziției producătorilor (adică a antreprenorilor reali). Înainte de a fi consumatori noi trebuie să fim producători pentru a obține resursele necesare consumului și deci pe piață acționăm asumându-ne ambele rolului (prioritate având rolul de producător). Ei bine, antreprenorii politici și, mai ales, cei monetari nu își asumă deloc rolul de producător, extrăgând resursele din taxe sau din tipărire de bani. În aceste condiții, toată lupta dusă împotriva producătorilor (a capitaliștilor, a antreprenorilor autentici) este de fapt o luptă împotriva noastră. Orice barieră nouă inventată în favoarea consumatorilor și impusă producătorilor (a se vedea sloganul cu ”Sunt cetățean european și am drepturi atunci când consum ceva”) îngreunează viața antreprenorilor reali și ne limitează încetul cu încetul șansa de a mai acționa pe piață în calitate de consumatori. În loc să fim obsedați atâta de consum și consumatori mai bine ne-am poziționa de partea corectă a problemei. Evident că orice încercări de simplificare fiscală (mai puține taxe), de reducere a fiscalității, de reducere a deficitelor cu care operează statul, de reducere a datoriei publice sau de reducere a cheltuielilor publice se lovesc de un zid de apărare făcut de toți cei care trăiesc la umbra acestor resurse deturnate din bunăstarea celor care se încăpățânează să țină piept capriciilor consumatorilor. Privatizarea e un subiect foarte supărător și niciodată oportun. E mai mult decât clar de ce antreprenorii monetari se grăbesc să arunce nedrept vina inflației în cârca antreprenorilor reali, care sunt arătați cu degetul pentru incapacitatea lor de a crește oferta de bunuri și servicii care să împingă prețurile în jos astfel încât inflația produsă de tiparniță (sau de plasticele folosite pe post de bani) să fie anulată. Evident că orice încercare de a impune o anumită conduită cu privire la producția de bani din nimic naște reacții dure. Independența băncilor centrale este un subiect tabu de care nimeni nu se poate atinge și care începe și se termină din clipa în care titlurile de stat, inițial cumpărate pe bandă rulantă de băncile comerciale, sunt răscumpărate tacit contra lichidităților proaspete. Coaliția dintre antreprenorii politici (cei care trăiesc din taxe) și cei monetari este foarte strânsă și mereu îndreptată împotriva antreprenorilor reali (deveniți tot mai rari).

Revenind acum la problema ridicată aici – valoarea monedei care depinde de valoarea economiei din spatele său, observăm practic că economiile moderne sunt tot mai concentrate pe consumatori și nu pe producători și tot mai dominate de antreprenorii politici și cei monetari. În plus, economiile moderne operează cu monede fără valoare intrinsecă (bani fiat) care pot fi produși la infinit fără costuri semnificative. Banii și-au pierdut aproape complet caracterul economic devenind un vehicul, mai degrabă, politic. ”Capitalismul” modern este de fapt un intervenționism mascat care, în final, va duce la socialism și nu la și mai multă libertate economică. Nu întâmplător antreprenorii politici și cei monetari vorbesc tot mai mult despre o monedă cât mai unică și cât mai globală, despre mega-fonduri și mega-structuri la nivel regional sau global de salvare a statelor și a intermediarilor financiari sau despre taxe și suprataxe cât mai bine colectate și cât mai uniform aplicate (cât mai puțin dumping fiscal). Degeaba încearcă, în astfel de condiții, antreprenorul real (să zicem producătorul de cartofi) să producă pentru piață, să fie competitiv și să se lupte de la egal la egal cu concurenții, încercând permanent să inoveze și să introducă noi tehnologii dacă antreprenorul politic îi înjumătățește imediat profitul cu o nouă taxă cât mai progresiv aplicată sau dacă antreprenorul monetar reduce dobânda de intervenție pentru a permite o expansiune monetară mai mare sau chiar tipărește lichiditatea de care au atâta nevoie. Competitivitatea antreprenorului real nu se mai vede deloc în profiturile sale ci în cele ale antreprenorului politic și ale celui monetar. În aceste condiții, stabilitatea și evoluția unei monede (leu versus euro, euro versus dolar) nu mai are nici o legătură cu economia reală ci cu viteza cu care se expandează masa monetară (SUA tipărește mai mulți dolari decât UE, dacă taxele sunt bine colectate în SUA decât în UE). În final, orice încercare de a explica economic evoluția unei monede este lipsită de succes. Și pe termen lung și pe termen scurt. Pur și simplu nu mai înțelegem nimic din tot acest haos monetar patronat de stat care nu are nimic de a face cu principiile de bază ale economiei, nici cu capitalismul și nici cu piețele.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. foarte corect ce spuneti
    „statul” nu a fost niciodata reprezentantul „poporului”
    cu atit mai putin azi cind nu este decit o unealta
    libertatea individuala/competitia autentica si monopol (de stat sau corporatist) sint incompatibile

  2. Ordine versus dezordine
    Puterea statului este data de capacitatea de a genera ordine in fata haosului. Este ceea ce a fat puterea faraonilor este ceea ce da puterea cancelarilor, ministrilor, presedintilor si tuturor celorlalti. O guvernare haotica, dezordonata, imprevizibila este in mod cert prin ea insasi generatoare de haos, deci de slabiciune a tuturor insemnelor statului, unul dintre ele fiind moneda, in special moneda „fiat”…
    E superba taxonomia antreprenorilor, si periculos de aproape de adevar. Neo-monopolism patronat de stat, cu Oficiul Concurentei lipsit de orice putere reala si influenta, transformat intr-un patetic instrument de justificare birocratica in fata UE. Fara suparare eu am impresia ca ne indreptam spre un model feudal reinventat, in care feudele nu mai sunt compuse din teritorii ci din ramuri ale economiei.

  3. „Statul nu a fost niciodata reprezentantul poporului”, este adevarat. Asta insa nu inseamna
    ca nu asta trebuie sa ajunga.
    Una, fara cealalta, nu exista..
    Daca in cadrul celui mai mic (ca dimensiune si cel mai mare ca importanta) dintre cupluri
    (cel matrimonial) barbatul este capul (iar femeia … gatul) in cadrul celui mai mare dintre
    cupluri (la nivelul unui „stat”, atunci „statul” este capul, iar poporul … gatul.
    Eu am tot explicat (cand am prins vreun przumtiv ascultator, cam asa:
    Daca americanul, ca sa-si faca o paine care sa-i tina de foame 24 de ore munceste 3
    ore, iar restul de 21 le foloseste „dezlegat de grija asta”, spaniolului (in cazul meu)
    sunt necesare pentru o aceeasi isprava vreo 9 ore iar romanului vreo 15 ( la care se
    mai adauga ca mai si prapadeste material pentru a face o paine cat pentru doua.
    In viata nu e nevoie doar sa „te muncesti” ci „sa muncesti”.
    De-asemeni „sa muncesti” nu inseamna „sa munceasca altii, (oricine in afara de „mine”)”
    iar „munca” nu este munca nici cand este facuta din „capriciu”, nici cand este facuta din
    „foame” ci doar atunci cand, atat la propriu, cat si la figurat, „isi sadeste”, „isi cultiva, „isi cladeste”. Acolo unde nu e „munca” sunt prezente doar „foamea” (pe de-o parte) si
    „capriciul”) pe de o alta.

  4. Domnule Paun, „stapanul de sclavi” nu este neaparat anteprenorul (dar mai ales el este).
    In specia umana sunt prezente trei principale tipuri de caracter (zic eu):
    – caracterul de „stapan de sclav”;
    – caracterul de „om liber”
    – caracterul de „sclav” (dar e gresit chiar si in „spunerea mea „sclav” in contextul asta,
    pentru ca „sclav” este un individ „slugarit cu forta” si este mai corect „sluga”.

    Prima si a treia categorie sunt in stransa interdependenta. Una fara cealalta nu exista.
    Ambele vad in „omul liber” un dusman de moarte (care le aduce disparitia).

    Nici unul dintre cele trei caractere nu apartin „treptelor sociale”, putand fi in aceeasi masura
    un miliardar cu „caracter de sluga”, dupa cum si sclavi care nu tanjesc altceva decat „cum
    sa intoarca roata”.
    In timp ce caracterul de „om liber” il putem gasi „de sus si pana jos, din „gainile” astea
    aflate pe cele doua extreme nu ai sa gasesti in veci, „gospodina”.
    Adica, din cei cu caracter de sclav si din cei cu caracter de stapan de sclav, nu ajunge
    niciunul, niciodata, sa aibe caracter de „om liber” ( si, nici invers).
    Exploatatorii sunt insa, dintre antreprenori ( ca nu se poate escroca cineva, pe el singur).
    Depinde de la o natiune la alta cati dintre anteprenori sunt … jucatori si … cati dintre
    anteprenori sunt … socialisti (pentru ca acestia sunt cei mai ne-jucatori, cei mai
    exploatatori, cei mai excrocatori, dintre antreprenori)

    • Antreprenorul autentic asa cum il va eu depinde in actiunea fundamental de piata. Daca nu produce si nu vinde nimic pierde totul. Din prima clipa,antreprenorul devine SCLAVUL consumatorului. El trebuie SA COOPEREZE cu furnizorii, creditorii si SALARIATII sai. Depinde fundamental de toti in demersul sau. Numai cine nu a avut o afacere nu simte astfel.

      Salariatii nu isi asuma riscurile antreprenorului. Nu ei sunt SCLAVII consumatorilor. Ei executa ce li se spune si ei fac parte din angrenajul antreprenorial. A trata antreprenorii ca pe stapani de sclavi e PERICULOS. De ce? Pentru ca presupusii sclavi – salariatii SUNT LIBERI in orice moment sa plece la alt „stapan” dar mai ales sa devina ei insisi stapani de sclavi adica antreprenori. Antreprenorii reali sunt tot mai rari. A-i considera stapani de sclavi si lacomi e o teza promovata de antreprenorii politici care nu inteleg cooperarea antreprenorului autentic cu piata si cu salariatii sai. Ei propovaduiesc aceste teze ale sclaviei antreprenoriale si ale lipsei de scrupule pentru a-si apara pozitia lor de forta: antreprenorul autentic fiind prea ticalos are nevoie de avize si de taxe.

      Atunci cand un salariat vine cu pretentii de salarii imense la antreprenor si acesta nu i,le poate satisface nu trebuie neaparat interpretat acest lucru ca o ticalosie, ca un egoism sau ca o lipsa de intelegere. Poate pur si simplu piata si concurentii nu permit o majorare de salarii. Haideti sa privim la functia sociala a pietei si a antreprenorilor mai degraba decat la functia sociala a statului si a politicilor publice asistentiale. Si sa facem acest lucru cateva decenii bune. Apoi sa tragem concluziile. Am trait prea multa vreme intr-un socialism crunt si falimentar pentru toti.

      • Am exersat pe pielea mea, ambele variante ( si cea de anteprenor si pe cea de angajat (In spaniola imi suna mai bine „empleador – empleado” decat „antreprenor – angajat” din vreo cateva motive). Nu, nu am navigat cu un transatlantic ci cu un caiac de 8 +1 dar (principiile raman doar proportia se schimba)stiam si pana sa incep ce inseamna sa „dai paine”,
        nu la cinci mi de oameni dar macar la vreo cativa.
        Problema imi ramane aceea ca simt nevoia sa pun umarul, nu rabd sa stau sa privesc.
        Iar ca „anteprenor” daca nu esti atat de autentic incat sa absorbi energie crescandu-te pe tine
        foarte puternic fata de cei din propria ograda, te trezesti repede cu ograda-n cap. Mai ales
        daca e romaneasca pentru ca in romaneste „sa nu treci inaintea gazdei tale” nici nu s-a
        inteles pana acum si nici sperante nu prea sunt..
        Da, daca -s „autentici” (in sensul bun. Atunci, (si) in cuvintele mele acestia se numesc
        „jucatori” iar angajatii „piese”. Sunt situatii normale, doar ca fiecare sa-si respecte conditia.
        Cand iti faci o „intreprindere” este ca atunci cand cineva isi face un club de fotbal, sa zicem.
        Faci „echipa” si de platit poti plati doar din „victorii”. Din „meciuri egale” si din „meciuri
        pierdute”, nu iese profit.
        Nu va spun toate astea dumneavoastra, pentru ca desi o spunem diferit spunem cam tot
        ceva asemanator, doar ca mai adaug si eu cu propriile-mi cuvunte.
        E problema. E o tendinta destul de puternica de a se opune democratizarii.
        Democratia inseamna aproape „auto-respectarea regulilor” si … oamenii, multi dintre ei
        nu accepta „fair-play”-ul decat ca pe ocaua mare (adica, cand isi toarna lor).
        Sa vedem ce zic „sortii”. Cu cat ne dau mai putini socialisti (usl) cu atat o sa avem mai mari sanse in a ne pricopsi cu adevarati anteprenori.
        Un adevarat anteprenor nu are „angajati” ci „socios” (adica „asociati” sau, altfel spus
        „actionari”.

      • :) poate ca studentii dvs nu vor deveni nici antreprenori politici si nici monetari !? (ce bine ar fi)
        cum legea moralei nu functioneaza ca cea a gravitatiei, o anumita „etica” s ar impune.
        puteam sari din feudalism in corporatism cu escala in comunism ? (exceptind cei citiva ani de „liberalism” interbelic) – greu de raspuns, dar cu siguranta nu cu politrucii (termen impropriu pentru fripturistii lipsiti si de viziune si de ideologie) de ieri si de azi.
        si da, efectele plus valorii creata din nimic sau tiparire nu vor intirzia sa apara.
        interesant cum s a ajuns la conceptul de a ti se da, de a primi (de la cine ?) pornind de la neandertal ul care scobea pamintul sa si procure hrana :)

        • E saltul de la DREPTUL NATURAL la CONTRACTUL SOCIAL. Ase vedea „dreptul la munca”, „dreptul la asistenta social”, „dreptul la o pensie de stat”‘, „dreptul la sanatate” etc. toate transferate in carca unora (cei putini) folosind argumentul democratic. Toate aceste „drepturi” au devenit obligatii doar pentru unii carora le limiteaza dreptul natural – cel de proprietate.

          E in aceeasi logica si intentia arzatoare a socialistilor din USL de a modifica Codul Muncii pentru si mai multe „drepturi” ale salariatilor care lucreaza pe prprietatea. Consecinta: vor fi si mai putini antreprenori si deci si locuri de munca mai putine.

          • Dreptul asupra proprietatii nu are de ce sa nu fie dreptul primordial atat in Dreptul
            natural cat si in Dreptul social.
            Cea mai valoroasa proprietate este „timpul personal” si … orice „costum” ar imbraca,
            pe oricare dintre cele doua „personaje” le-ar intruchipa ( fie antreprenor, fie angajat),
            este conditie primordiala ca niciunul sa nu calce in ce nu ii apartine prin Drept.
            Eu sunt in plin proces cu antreprenorul la care am fost angajat, tocmai pe o asa
            spinoasa tema asa ca nu vorbesc bazandu-ma pe ipoteze.

            USL-ul, ne ingroapa (o data pentru ca nu stie, si nici nu are habar daca exista) vreun
            drum iar a doua, pentru ca ne-ar exclude pe toti (nici ei nu stiu unde s-ar opri, dar eu
            cred ca in prostia lor ar ajunge pana la a se exclude, de acea data nemaidorind asta,
            dar nemaiputand opri „bulgarele” si pe ei insisi) si vom avea mult de sapat ca sa ne
            scoatem, daca amaratiiastia (mental) prind sa-si dea ( si lor, si celorlalti) la „gioale”.

            PS. Poate ca vorbim un pic in contradictoriu domnule Paun, dar nu e un contradictoriu
            care sa ne aseze (zic eu) pe vreunul din noi doi de partea nedemocratica
            (azi, socialista) a liniei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Paun
Cristian Paunhttp://cristianpaun.finantare.ro/
Este doctor în economie, conferențiar în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București, Director executiv al Societății Române de Economie (SOREC).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro