marți, martie 19, 2024

Se întoarce inflaţia?

Studiul cauzelor inflaţiei constituie unul din capitolele cele mai cele mai relevante ale ştiinţei economice. Identificarea factorilor care determină inflaţia nu este însă uşoară: cantitatea de monedă, cererea, costurile (şocurile provenite din economia ,,reală’’), caracteristicile structurale ale economiei, factorii politici (rolul instituţiilor) etc. Pe de altă parte, inflaţia actuală provoacă ea însăşi inflaţie viitoare. Ca urmare a acţiunii conjugate a acestor factori, inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen macroeconomic şi instituţional complex.

În România, inflaţia a dispărut în ultimii ani din preocupările conducătorilor politici şi ale opiniei publice. În prezent, subiectul a revenit însă în dezbaterile publice, ca urmare a creşterii ratei inflaţiei în ultimele luni şi a temerilor că această tendinţă s-ar putea menţine şi amplifica în viitor.

În anii 1990, România a cunoscut o inflaţie ridicată, determinată în principal de politica bugetară şi monetară a primelor guverne postcomuniste, care au încercat să menţină în funcţiune sistemul economic construit în epoca comunistă. Dezechilibrele majore ale acestui sistem (dezechilibrul structural între cerere şi ofertă; deficitul extern; deficitul public; etc.), mascate anterior de preţurile fixe, stabilite în mod administrativ, au început să iasă la iveală pe măsură ce preţurile au fost liberalizate (prima liberalizare parţială a avut loc la 1 noiembrie 1990). La aceste cauze ,,moştenite’’, s-a adăugat dezechilibrul între venituri şi productivitatea muncii creat prin politica de creştere a salariilor nominale dusă de autorităţi pentru a pacifica societatea românească traumatizată de evenimentele politice din decembrie 1989 şi din primul deceniu de după căderea comunismului (mineriadele). În felul acesta, inflaţia ascunsă din timpul comunismului a devenit inflaţie deschisă, manifestată în forma sa clasică: creșterea generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor. Conjugată cu scăderea producţiei, determinată de dezorganizarea aparatului de producţie comunist şi de lipsa reformelor de natură să transforme economia planificată în economie de piaţă, această inflaţie rampantă a dat naştere fenomenului numit ,,slumpflaţie’’: coexistenţa inflaţiei rapide sau chiar galopante, pe de o parte, şi a unui regres economic, pe de altă parte. Slumpflaţia s-a perpetuat până în preajma aderării la UE, incitându-i pe conducătorii politici să încerce să reintroducă controlul preţurilor şi să dea prioritate politicii de creştere a veniturilor nominale. Deoarece controlul total al preţurilor nu a mai fost posibil, inflaţia s-a tot amplificat, ajungând în prima parte a anilor 1990 la nivele cu trei cifre (fig. nr.1). La rândul lor, ratele dobânzilor reale pe termen scurt (ajustate cu rata inflaţiei) au devenit puternic negative, ceea ce a dus la dezorganizarea creditului şi, în general, a sistemului de finanţare a economiei.

Fig. nr. 1: Rata inflaţiei în perioada 1990-2017 (%)

Sursa: Cf. INS, http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date; accesat 25.05. 2018

Epoca inflaţiei galopante a luat sfârşit abia la jumătatea anilor 2000, când rata inflaţiei a ajuns pentru prima dată după căderea comunismului sub 10%. Stagflaţia a cedat astfel locul unui nou fenomen: ,,dezinflaţia’’, caracterizată prin reducerea ratei inflaţiei de la un nivel cu două cifre la unul cu o singură cifră. Acest fenomen s-a manifestat până în august 2017 (fig. nr. 2 şi nr. 3).

Fig. nr. 2: Indicele armonizat al preţurilor de consum; %)

Sursa: BCE, Convergence Report, 22 May 2018, https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/conrep/ecb.cr_annex201805_ro.en.pdf; accesat 25.05. 2018

Dezinflaţia şi deflaţia sunt totuşi fenomene diferite. După cum rezultă din fig. nr.1, un sfert de veac, România nu a cunoscut niciodată o scădere a preţurilor. În primii cinci ani după căderea comunismului, rata inflaţiei a explodat pur şi simplu, atingând rapid nivele cu trei cifre (,,hiperinflaţie’’). Aceste nivele apar acum ca o amintire îndepărtată, mai ales dacă sunt privite prin prisma reducerii ratei inflaţiei după anul 2000 concomitent cu reluarea creşterii economice şi menţinerea sub control a datoriei publice. Cu toate acestea, la vremea respectivă, temerile provocate în rândul populaţiei de creşterile de preţuri au fost foarte puternice, depăşind alte motive de nelinişte socială existente în epocă (război în zonă, dezmembrarea statului, şomaj, sărăcie etc.).

Forţele deflaţioniste au fost declanşate prin importantele schimbări economice şi financiare determinate de intrarea României în UE (2007). Este vorba, în primul rând, de reformele efectuate pentru pregătirea aderării la UE, care au permis instanţelor comunitare să aprecieze în sfârşit că România are o economie de piaţă funcţională (2004). În al doilea rând, ne referim la masivele intrări de capital generate de intrarea României în structurile euro-atlantice. La rândul său, Banca Naţională a dus mai mulţi ani o politică deflaţionistă, reuşind să atenueze efectele inflaţioniste ale intrărilor de capital şi totodată să evite o apreciere excesivă a leului. (V. https://www.contributors.ro/economie/banca-nationala-si-cursul-de-schimb-al-leului/). Aceşti factori au permis aplicarea cu relativ succes a strategiei de politică monetară numită ,,ţintirea inflaţiei’’, adoptate de BNR în 2005. Astfel, deşi în perioada 2005-2013, ţintele anuale privind inflaţia nu au fost atinse, depăşirile au fost, în general, mici şi provocate de alţi factori decât decât cei monetari. În perioada 2014-2016, ţintele privind inflaţia au fost atinse, iar rata inflaţiei a devenit chiar uşor negativă, fără ca economia să intre totuşi în deflaţie (subdotarea economiei cu monedă). Or, în comparaţie cu nivelele halucinante ale ratei inflaţiei din anii 1990, această evoluţie constituie, într-adevăr, un mare succes al Băncii Naţionale şi al guvernelor de atunci.

Începând din octombrie 2017, rata inflaţiei a început însă din nou să crească, iar această tendinţă s-a menţinut şi amplificat în primul trimestru al anului 2018, când rata inflaţiei a ajuns la 5% (fig. nr. 2 şi nr. 3). Ca urmare, subiectul inflaţiei a revenit în dezbaterile publice, iar populaţia a început din nou să se teamă de creşterea preţurilor. Pe acest fundal, nu lipsesc, evident, acuzele, explicaţiile fanteziste, soluţiile populiste etc.

Fig, nr. 3: Modificarea anuală a preţurilor de consum (%)

Sursa: INS, Comunicat de presă, 92/12 aprilie 2018, http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ipc03r18.pdf; accesat 24.05.2018

Această schimbare în materie de comportament al preţurilor a fost provocată atât de factori ,,exogeni’’ (creşterea preţului internaţional al petrolului, scumpirea unor produse agroalimentare importate), cât şi de factori ,,endogeni’’ (creșterea prețului energiei electrice pe piaţa locală concurenţială, majorarea accizei la carburanți, creşterea salariilor fără a ține cont de productivitatea muncii, creşterea deficitului bugetar). Dintre aceştia din urmă, unul dintre cei mai importanţi este, după părerea noastră, creşterea deficitului bugetar (fig nr.4).

Fig. nr. 4: Deficitul bugetar şi datoria publică (% din PIB)

Sursa: Idem

După cum am arătat într-un alt articol, deficitul bugetar determină creşterea aşa-numitei ,,baze monetare’’ – care este principalul factor care determină crearea de monedă de către sectorul bancar – chiar şi în condiţiile în care legea interzice creditarea directă a statului de către banca centrală, deoarece titlurile de stat (datorie publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la deţinători şi înlocuite cu monedă „primară” (monetizarea datoriei).

Desigur, pot exista şi alţi factori care să incite Banca Naţională să accepte o inflaţie mai mare. Lăsând la o parte presiunile politice, care, după cum arată evenimentele recente, nu sunt deloc de neglijat, o anumită doză de inflaţie, chiar moderată, contribuie la reducerea sarcinii datoriei publice şi private acumulate în ultimii ani în economie, precum şi la creşterea profitului băncii centrale (senioraj), care în proporţie de 80% se varsă la bugetul statului.

În ultimul timp, în mediile universitare şi politice din ţările dezvoltate câştigă teren ideea că o ţintă de inflaţie mai ridicată (cca. 4%) este, de fapt, dezirabilă, deoarece conferă băncilor centrale o marjă de manevră mai mare pentru a reduce rata dobânzii în cazul unei recesiuni viitoare. La rândul lor, proiecţiile FMI arată că în viitorul previzibil va avea loc pe plan mondial o creştere moderată a ratei inflaţiei şi a ratei dobânzii, ca urmare a creşterii cererii globale. În ceea ce ne priveşte, să sperăm totuşi că Banca Naţională va continua să încerce să atingă ţinta de inflaţie stabilită pentru acest an (2,5%) şi că previziunile sale că în a doua parte a anului rata inflaţiei se va reduce se vor adeveri.

Timişoara, 25 mai 2018

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. cine profita de inflatie ? cetateanul care munceste si economiseste isi pierde agoniseala. banksterii (in complicitate cu politrucii) care creeaza bula prin „money out of thin air” nu ies in pierdere pentru ca dobinda lor flotanta are grija sa se mentina la nivelul inflatiei pe care tocmai au creat o si de care au profitat din plin. simple as that, or economics for dummies !

  2. O inflatie de 4 % necesita o dobinda a bancii centrale de cel putin 5 %, care, rostogolita la debitor, ajunge la cel putin 8 %.

    E foarte greu sa faci afaceri mai profitabile de 8 % si orice noua investitie va fi riscanta. Asta va duce la stagnare.

    Un alt aspect negative, se alege praful de pensii, in primul rind, dar si de salarii.

    Asa ca, eu cred ca inflatia ar trebui mentinuta la nivele cit mai mici, care sa permita totusi diversificare economica

    • Date fiind salariile bugetarilor crescute după alegerile din 2016 și pensiile (inclusiv cele speciale) plătite din ce produce economia actuală, inflația e cam singurul mod de a le reduce în termeni reali. Altfel vine justiția cea exemplară și zice că salariile la stat și pensiile sunt drepturi câștigate și nu pot fi reduse.

  3. “In the long run we are all dead”

    Matematic 4 % inflaţie cred că e un dezastru pentru economiile mici (cumpărarea de locuinţe), pentru pensii, etc.
    Teoria lui Keynes (John Maynard Keynes, 1. Baron Keynes ,* 5. Juni 1883 in Cambridge; † 21. April 1946 in Tilton bei Firle, East Sussex, war ein britischer Ökonom, Politiker und Mathematiker. Er zählt zu den bedeutendsten Ökonomen des 20. Jahrhunderts und ist Namensgeber des Keynesianismus. Seine Ideen haben bis heute Einfluss auf ökonomische und politische Theorien. Seine Forderungen nach einer kompetenten Steuerung der Makroökonomie durch die Regierung und eine die Krise überwindende Geld- und Finanzpolitik hatten nichts mit einer staatlichen Planung wie in der Sowjetunion oder Italien (unter Benito Mussolini) gemeinsam. Keynes hatte 1923 Mussolini verspottet, als dieser die Kaufkraft der Lira anheben wollte, weil Mussolini sich wohl die Konsequenzen einer derartigen Deflationspolitik überhaupt nicht vorstellen konnte.[18] Keynes lehnte den italienischen Faschismus aus grundlegenden Prinzipien ab. Vielmehr wollte er seine Reformen im Rahmen der liberalen Demokratie Großbritanniens verwirklichen, auch um die Gefahr einer sozialistischen Revolution zu bannen. Viele Male betonte er dazu die Notwendigkeit von politischer Toleranz und konstruktiver Kritik. Keynes wollte allerdings statt des Laissez-faire-Liberalismus eine grundlegend neue Wirtschaftsform und diese durch makroökonomische Politik und demokratische Evolution erreichen.) spun azi unii în vest (arte TV 28 Minutes) e la baza Premierului Guiseppe Ponte & guvernul M5S + Lega.

    … „… În ultimul timp, în mediile universitare şi politice din ţările dezvoltate câştigă teren ideea că o ţintă de inflaţie mai ridicată (cca. 4%) este, de fapt, dezirabilă,.. „…..

    Tradiţia în zona mediteraneană, Italia, Franta, Grecia, etc. cu o monedă moale și devalorizare permenentă (1400 Lire era 1 DM) a influenţat clasa politică. În Die Zeit (Les membres du directoire: Mario Draghi président de la BCE, Vítor Constâncio vice-président de la BCE, Benoît Cœuré membre du Directoire de la BCE , Sabine Lautenschläger membre du Directoire de la BCE ) membrul din directorat din Franţa Benoît Cœuré (École nationale de la statistique et de l’administration économique Diplôme d’études approfondies d’analyse et politique économique, École des hautes études en sciences sociales, Paris ) asigură că băncile centrale ale statelor naţionale nu pot finanţa statele naţionale. E așa?

    În Italia 50 % din hârtiile datorii de stat sunt detinute de italieni. Vestea că în programul de guvern M5S + Lega se cere de la BCE o ștergere a 250 miliarde Euro datorii de stat italiene a fost negată repede.
    Teoria clasică economica practicată la Berlin (W. Schäuble/CDU): în timp de creștere economică (azi 2 %, de fapt de 9 ani creștere) se reduce deficitul budgetar și se reduc datoriile de stat (Germania azi 58 % BIP, Italia 132 % BIP). În timp de recensiune se măresc mijloacele budgetare, statul investește mai mult pentru a lansa economia. Ce e teorie (Keynesiana: Keynes schlug eine auf die Gesamtwirtschaft bezogene staatliche Steuerung vor, die das allgemeine Niveau von wirtschaftlicher Produktion und Aktivität auf einer optimalen Höhe zu halten versuche (wir würden heute sagen: eine Globalsteuerung). Diese solle die Probleme in Angriff nehmen, die ein Einzelner nicht lösen könne, ohne die Freiheit und die Unabhängigkeit der Individuen zu beeinträchtigen.[20] In ökonomischen Einzelfragen sei er geneigt, so weit wie möglich die private Entscheidung, Initiative und die Unternehmung zu unterstützen.[21] Er setzte sich in der Weltwirtschaftskrise für mehr „nationale Selbstgenügsamkeit“ und weniger internationale Verflechtungen ein, damit Großbritannien ohne die Abhängigkeit vom Weltfinanzmarkt den Zinssatz so weit senken kann, wie dies für ausreichend hohe Investitionen erforderlich ist. Die zentrale Botschaft seiner General Theory besteht darin, dass das marktwirtschaftliche System auch bei flexiblen Preisen und Löhnen nicht automatisch zur Vollbeschäftigung tendiert, wie es das Saysche Theorem behauptet. Vielmehr kann es auch langfristig in einem Zustand der Unterbeschäftigung verharren; in diesem Fall soll der Staat (Regierung und Notenbank) zu finanz- und geldpolitischen Mitteln greifen, um die gesamtwirtschaftliche Nachfrage wieder an das Niveau heranzuführen, bei dem Vollbeschäftigung herrscht. Eine wichtige Einsicht ist, dass mikroökonomisch sinnvolle Verhaltensweisen im makroökonomischen Kontext völlig falsch sein können (als Beispiel das Sparparadoxon: Wenn ein Einzelner mehr spart, steigt sein Vermögen und sein Zinseinkommen. Machen dies alle – ohne dass eine ausreichende Investitionsnachfrage besteht – sinkt die Güternachfrage und somit Produktion, Beschäftigung und Einkommen, sodass die gesamtwirtschaftliche Sparsumme unverändert bleibt.
    Durch die makroökonomische Politik soll die Nachfrage beeinflusst werden, da diese das Niveau von Produktion und Beschäftigung bestimmt, das erst bei Vollbeschäftigung durch die vorhandenen Ressourcen begrenzt wird. Letzteres ist der Fall, auf den sich die neoklassische Theorie bei ihren gesamtwirtschaftlichen Aussagen bezieht, ohne diese Begrenzung zu verdeutlichen.
    Die gesamtwirtschaftliche Nachfrage setzt sich aus dem privaten Konsum, den privaten Investitionen (gemeint sind immer Sachinvestitionen), den Exporten und der staatlichen Nachfrage zusammen.
    Einwänden, seine Theorie beziehe sich nur auf die kurzfristige Sicht, hielt er entgegen: “In the long run we are all dead” … ….. )
    și ce e practică economică a statelor UE
    (Keynes: Deficit spending
    Das von Keynes zur Überwindung der Krisen geforderte deficit spending ist die monetäre Seite seiner Konjunkturtheorie. Wie die Investition mit der realen Ersparnis identisch ist, ist es die Geldvermögensbildung mit der Verschuldung. Daher muss die in Krisenzeiten überhöhte Ersparnis von Geld eine entsprechende Kreditaufnahme erzwingen, und der Mechanismus dafür ist wieder die Verschärfung der Krise, wodurch die Einkommen, aus denen Geld gespart werden kann, sinken und gleichzeitig von den wegbrechenden Einkommen eine höhere Verschuldung erzwungen wird. Der Staat ermöglicht den Privaten mit seinem Haushaltsdefizit eine entsprechende Geldvermögensbildung und verhindert den Einbruch der Ökonomie, mit dem sonst die private Ersparnis von Geld mit der privaten Verschuldung zur Übereinstimmung gebracht worden wäre. Den monetären Mechanismus, wie gegebenenfalls Einnahmeüberschüsse die entsprechenden Ausgabenüberschüsse erzwingen und warum es dabei zu einem Einbruch der Konjunktur kommt, hat erst viel später Wolfgang Stützel mit seiner Saldenmechanik erklärt.
    In seinem offenen Brief an Präsident Franklin Delano Roosevelt[29] schrieb Keynes im Dezember 1933, dass die Konjunktur entweder durch höhere Ausgaben der Privaten belebt werden könne, indem die Privaten weniger Geld aus ihrem laufenden Einkommen sparen, oder die Firmen sollten durch Zinssenkungen zu mehr Beschäftigung angeregt werden oder aber der Staat müsse durch Kreditschöpfung für mehr Einkommen sorgen. Auf dem Tiefpunkt einer Krise könne jedoch nur der Staat durch deficit spending den Anstoß zur Überwindung der Krise geben…. …. )?

    În România?

    • „În România?… “In the long run we are all dead”.”

      Trebuie să vă spun, stimate domn, înainte de orice altceva, că nu știu exact cât de bine vorbea Keynes nemțește, dar eu recunosc cu modestie că nu am reușit deloc să o fac mândră de performanța sa pe profesoara de limba germană care s-a chinuit câțiva ani [inclusiv] cu mine. M-ar fi bucurat să înțeleg ceea ce ați scris, cu lăudabil efort, în atât de multe cuvinte.

      Dar, Inflația nu este tocmai o tragedie în sine. Ea poate constitui, după cum am scris altundeva, un stimulent al cererii agregate și, astfel, un impuls pentru creșterea economică. Însă, un impuls are efect de scurtă durată, iar pentru consolidarea procesului de creștere sunt necesare măsuri guvernamentale, precum stimularea investițiilor, spre exemplu. Literatura economică, inclusiv cu referire la Keynes din care probabil ați și citat, oferă detaliile care nu pot fi expuse în spațiul restrâns al acestei platforme.

      Apoi, sigur că măsurile de influență asupra variației indicelui prețurilor de consum, cum ar fi modificarea de către Banca Centrală a dobânzii de referință, bunăoară, pot afecta nivelul creditării. Este firesc, pentru că asta urmăresc. Doar că, vedeți dumneavoastră, la originea creșterii prețurilor a stat tocmai disponibilitatea sporită a cetățenilor pentru consum, ca urmare a măririi veniturilor. Odată procesul inflaționist amorsat (și asupra acestui aspect atrage atenția autorul articolului), inflația generează inflație, prin creșterea de prețuri așteptată. Conform teoriei keynesiene la care faceți referire, intervenția „statului”, contrar așteptărilor probabile ale adepților marxismului, se menține discretă.

      Este carevasăzică o chestiune psihologică. Iar cetățenii, după cum vedeți deja că se întâmplă în patria noastră (și s-a întâmplat de-a lungul secolelor în toate economiile, inclusiv în cea românească), cer angajatorilor măriri de salarii, pentru că inflația „le mușcă” din puterea de cumpărare și din coșul zilnic de cumpărături. Astfel, se obțin banii pentru plata ratelor la credite. Dar se și alimentează în continuare procesul inflaționist…

      Dacă există inamici ai instrumentelor de intervenție legate de ratele dobânzilor, trebuie spus că sunt și alte variabile macroeconomice asupra cărora autoritățile pot acționa prin diverse pârghii, direct sau indirect, de la declarația publică (cu efect psihologic asupra creșterii așteptate a prețurilor, sau a cererii agregate, despre care am vorbit), la politici fiscale, sau financiare, ori la politici sectoriale și investiții cu efect asupra gradului de ocupare a forței de muncă șamd, sau instrumentele de politică monetară ale Băncii Centrale.

      Pe de altă parte, politicile europene (UE) urmăresc, după cum bine arătați, menținerea deficitelor la niveluri la care ele sunt sustenabile și recomandă ca utilizarea fondurilor obținute din împrumuturi să fie orientată cu precădere spre economisire și investiții și mai puțin spre consum (a se vedea „faimosul” MTO). Partidele populiste preponderent, însă nu exclusiv (iar ciclicitatea electorală nu concordă cu cea economică), sunt generoase în prejma alegerilor, sperând în echilibrarea economiilor după ce vor ajunge la putere, dar acest lucru este dificil, după cum am văzut în Grecia, spre exemplu, sau s-ar putea să vedem în Italia.

      La fel ca într-o gospodărie, în perioadele de expansiune economică se recomandă constituirea de provizioane, iar în perioadele de recesiune se recomandă investițiile. Astfel, pot fi adoptate măsuri anticiclice. ale căror efecte sunt, desigur, pe termen mediu și scurt, cât durează fazele ciclului economic. Dacă în „Teoria generală…” Keynes spunea că investițiile bazate pe așteptările pe termen lung sunt riscante, recentele crize economice și comportamentul prezent al actorilor economici nu au făcut altceva decât să-i dea dreptate. Teoria așteptărilor raționale în economie a fost, spre exemplu, interesant dezvoltată de un alt economist celebru, T Sargent. Spre regretul meu nu am la îndemână citate în limba germană din opera domniei-sale pentru a le pune la dispoziție cititorilor.

      • NU am calitatea dv. în limba română (inginer) . Bine scris.
        Citatele sunt despre Keynes. Am citit despre teoriile economice.
        a) In Italia Premierul G. Ponte propus s-a retras. Președintele italian l-a refuzat pe ministrul de finanţe Savona propus de Lega.
        b) Mă ingrijorează transactiile financiare „speculative” la burse. Sunt ca volum de 10 ori mai mari decât productia reală. Cum să astupi gaura, pierderile la bursă din seculaţii, pariuri fictive, cu resurse budgetare din economie reală? Matematic nu reușesc să rezolv situaţia.
        c) Teoriile economice sunt ca dentiștii, fac găuri dar nu au soluţii practice ca să le umple?

        Cu stimă.

        • a) Dl Cottarelli s-ar putea să fie acceptat, nu din dragoste pentru Keynes, ci pentru că n-au încotro. În primăvară sunt așteptate alegeri anticipate…
          b) Mă îngrijorează și pe mine.
          c) Simplist vorbind, teoriile economice sunt mai rele decât dentiștii, pentru că stomatologii plombează în cele din urmă găurile pe care le fac. Economiștii studiază ceea ce deja s-a întâmplat (găurile deja făcute) și-și dau cu părerea cu privire la ce s-ar putea să se mai întâmple. Uneori, mai ales când aduc vești proaste, ei sunt detestați, pentru că în majoritatea cazurilor ceea ce prevăd se întâmplă.

          Cu permisiunea autorului articolului aș îndrăzni o paranteză.
          Există specialiști, inclusiv în epistemologie, care consideră că economia nu este o știință în adevăratul sens al termenului, precum fizica bunăoară sau medicina, ci un domeniu de lucru (economie politică) care operează cu instrumentele altor științe. Dacă vă pasionează subiectul, a fost discutat și se mai discută…Argumentele celor care consideră că este o știință sunt totuși mai numeroase și mai puternice.

          Legat de decalajul între vorbă și faptă la economiști mă amuză nu doar ce se întâmplă în Italia, ori în Grecia d-lui Tsipras, ci uneori chiar în spațiul acestei platforme. Un autor oferea cândva într-un text un citat din dl P Krugman, economist ale cărui publicații le urmăresc, subliniind opiniile populist-stângiste exprimate de acest premiant Nobel în articolele sale. Vedeți dumneavoastră, în Științele economice, la fel ca în celelalte științe, au fost fundamentate de-a lungul secolelor principii care rămân valabile indiferent de opțiunile politice la un moment dat ale unuia sau ale altuia (având caracter obiectiv, carevasăzică, determinat de ansamblul cunoștințelor dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor). Manualele care îl au autor pe dl P Krugman exprimă teoria științifică fără haina ideologică, iar unii cititori neavizați primesc cu surprindere informația că prânzuri gratis și bunăstare din nimic nu există, chiar dacă mesajele domniei-sale pe Twitter sugerează oarecum altceva.

          Cu stimă.

          • Din păcate sunt de părerea dvs în multe.
            Cred că țelul trebuie să ne fie clar: tinerii din țară care nu doresc să emigreze, care nu visează meseria de „lucrător degajat“ jecmănit de intermediarii „patrioți“ au un drept la solidaritate UE, la un trai mai bun acasă.
            1) Italia M5S+Lega e criza înaintea crizei Euro? 1717 miliarde Euro BIP italian cu 2.3000 miliarde Euro datorii publice 131,8 % sunt de rezolvat în Italia și în UE.27. Cum e de rezolvat problema? Lega caută confruntare și alegeri anticipate. Guvernul italian intermediar pregătește elegerile anticipate 2018 / 2019.
            2) Mă refer la „Consilience. The Unity of the Knowledge. Edgar O. Wilson 1998 NY, profesor 41 de ani la Harvard, biologie evolutionară care scrie că „teoria economică“ clasică a rămas singura. NU explică mai nimic, nici măcar după crize (a venit 2008 etc.).
            3) Referitor la limba „germană“: Schumpeter, Müller, Harnack, Hayek, Dahrendorf, etc au fost…. a trecut multă vreme. Cred că nu mai corespunde nici o teorie în secolul 21 cu transacții financiare speculative (pariuri, derivate) în milisecunde în jurul globului cu teorii din secolul 20. Ca și ww.web aceste fenomene fínanciare nu mai sunt reglate de state „naționale“. Ce e de făcut? Impozitul de 1 % „Tobin“ pe fiecare transacție financiară la bursă în UE? Merită calculat și discutat?
            4) Italia 2018 slăbeste pe E. Macron cu proiectul său 2017 de „asigurare comunitară“ prin ESM transformat în FME Fond Monetar European și „Uniunea Bancara ZE/UE“. Uniunea datoriilor de stat, alfel spus riscurile băncilor italiene cu 360 miliarde credite „putrede“ și 2.300 miliarde hârtii datorii de stat (actual 2,2 % dobânda) să fie comunitarizate e țelul Lega. Ce va face E. Macron 2018-2019?
            5) Un răspuns de la Berlin 2018-2019 ca compromis, care satisface pe toți, E. Macorn cu apărarea intereselor ZE/UE și speculația politică Lega (Italia to big too fail) e ațteptat 2018- 2019. E realist?
            6) Krugmann merge mult mai departe decât Keynes? SUA/ UK sunt o altă lume financiară decit Paris/Roma, Cred că e adeptul intervenților statului, a banilor de elicopter.
            7) România cu 180 milarde BIP nu e o mărine „financiară“. România are interese. Care? Ze?

  4. Imi pare rau ca de cate ori se abordeaza inflatia endemica a anilor 90 se uita sau se evita sa se puna punctul pe i adica pe acea masura total inflationista care a fost acel primum movens declansator al toboganului inflationist care ne-a dus in final ca un leu nou sa fie cotat cu 10000 lei vechi ai anilor 2000-2005 si care a fost restituirea brusca dintr-o data a partilor sociale retinute timp de cativa ani de stat din salaiul tuturor cetatenilor producatori ai tarii ceea ce a echivalat cu peste o dublare de salariu in respectiva luna cand s-a aplicat masura si la toti odata , situatie la care cred ca orice tara intra pe spirala inflationista. Desigur ca a fost un gest deliberat pentru care alde Roman et co ar merita pedeapsa capitala.

  5. In primul rand trebuie trecut la euro, mai are cineva incredere in leu? Leul poate sari oricand in sus, poate sunt eu traumatizat, dar s-a intamplat de prea multe ori si relativ recent. Leul ne mai taxeaza cu curs valutar care nu e neglijabil. Leul e o frana in dezvoltarea economiei si integrarea in UE, e o frana pentru investitii.

    Autorul priveste totul doar din punctul de vedere al statului, bugetului si bancii nationale, iar tot ce e bine acolo e rau in alta parte adica la noi. Despre ce acumulari de pensii putem vorbi daca stim ca ce acumulam se devalorizeaza, ne garanteaza cineva o dobanda mai mare ca rata inflatiei la fondurile de pensii? Un investitor strain trebuie sa inteleaga ca leul nu e euro, poate sa o ia in orice directie oricand. Si euro poate sa o ia, dar euro e utilizat de mai multe tari are volum mai mare, pe cand leul are un risc mult mai mare si mecanisme de a compensa cursul mult mai putine.

    • Italia e pe cale de a părăsi ZE Zona Euro?
      Lega face un joc periculos. Salvini a refuzat înlocuirea ministrului de finanţe Savona propus de Lega cu un candidat mai PRO-UE şi mizează pe alegeri anticipate, pe propaganda politică ANTI-ZE/UE. Toamna 2018 sau primăvara 2019 va da răspunsul la acest joc politic italian.
      Zona Euro ZE e zguduită 2018 puternic de evenimentele din Italia. Greu de spus care va fi situaţia peste un an. Aderearea la ZE în principiu e de dorit. Ramâne problema cu conditiile care trebuie îndeplinite. După criza politică din Italia 2018- 2019 e puţin probabil ca ZE va face concesii „politice“ la noi candidaţi de aderare. Mai grav sunt problemele care au apărut când cei din sud- est (Grecia, Italia) au folosit dobânzile mici în Euro pentru a alimenta clientela politică. Creditele imense în Euro au mărit datoriile de stat la 190 % BIP în Grecia, 132 % în Italia si aproape 100% în Franţa. Depinde de tradiţia monetară, mentalitatea locuitorilor în ţările care participă la ZE. Rezultatul pentru România în ZE după câţiva ani? Va duce la o schimbare a mentalităţii? Mârţoaga dâmboviţeană trage de mult timp într-o singura direcţie, spre vălăul budgetar.
      Guvernul de penali dâmboviţeni 2017-2021-probabil pâna 2026 va respecta „Maastricht“, va acţiona înspre binele obştesc?

  6. 1. Atât definiţia, cât şi domeniul precis al ştiinţei economice sunt, într-adevăr, subiecte de controversă. La prima vedere, dificultăţile definirii ştiinţei economice nu par serioase. Ea se ocupă, la urma urmelor, de diverse aspecte ale producţiei, schimbului, distribuirii şi consumului de mărfuri. Dar, această afirmaţie însăşi, precum şi termenii pe care ea îi conţine sunt vagi; şi se poate susţine că ştiinţa economică este relevantă pentru multe alte lucruri.
    Pentru o abordare istorică a întrebării „ce este ştiinţa economică?”, precum şi o prezentare a trăsăturilor actuale ale acestei discipline, a se vedea: Daniel Hausman, Filosofia ştiinţei economice, Humanitas, Bucureşti, 1993.

    2. Criza zonei euro a arătat că aceasta este un spaţiu în care se confruntă nu numai interesele, ci şi ideile. În România, s-a scris foarte mult despre rolul intereselor în provocarea unor schimbări politice şi instituţionale. Totuşi, accentul pus aproape exclusiv pe primatul intereselor este exagerat. Argumentele în favoarea unor schimbări instituţionale sau a unor politici publice invocă rareori interese economice. În schimb, politicienii încearcă să convingă publicul să accepte o nouă politică sau instituţie prin argumentul că lumea s-a schimbat şi că schimbările preconizate sunt necesare. De asemenea, ei pot pune accentul pe identităţi, valori sau alte pricipii normative generale (cum ar fi echitatea sau libertatea). Într-o formă sau alta, acţiunile politice sau de alt gen inspirate de idei par cel puţin la fel de importante ca acţiunile bazate pe interese. După cum a spus Keynes, ,,ideile şi nu interesele sunt cele care se dovedesc periculoase, şi în bine şi în rău’’. Noi nu mergem atât de departe, ci spunem doar că atât ideile, cât şi interesele sunt importante. La urma urmelor, rolul ideilor s-a dovedit important în numeroase momente istorice de schimbări instituţionale şi politice (de la abolirea sclaviei în SUA la prăbuşirea comunismului în întreaga lume).
    În acest context, v.: Markus K. Brunnermeier, Harold James, Jean-Pierre Landau, The Euro and the Battle of Ideas, Princeton University Press, 2016; de asemenea, articolul nostru: Cum ameninţă stângismul viitorul monedei unice, http://www.zf.ro/opinii/cum-ameninta-stangismul-viitorul-monedeiunice-16172438.

    3. Analize ale argumentelor pro şi contra adoptării rapide a euro de către România pot fi găsite şi în lucrările autorului: De ce să amânăm adoptarea euro? Trecerea la euro în 2019 este posibilă şi ar putea fi un moment astral în istoria recentă a României, http://www.zf.ro/opinii/de-ce-sa-amanam-adoptarea-euro-trecerea-la-euro-in-2019-este-posibila-si-ar-putea-fi-un-moment-astral-in-istoria-recenta-a-romaniei-15740711; Nu există alternativă la adoptarea euro: mai bine mai devreme decât mai târziu, http://www.zf.ro/opinii/nu-exista-alternativa-la-adoptarea-euro-mai-bine-mai-devreme-decat-mai-tarziu-16052779; Efectele adoptării euro, Piaţa Financiară, 9 (263) septembrie 2017, 10 (264) octombrie 2017, 2 (267) martie 2018, http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-efectele-adoptarii-euro/; Adoptarea euro: şansă şi provocare pentru România, Sinteza, Nr. 47, Decembrie 2017 – Ianuarie 2018.

    • Stiintele economice sunt asortate de Edgar O. Wilson în „Consilience. The Unity oft he Knowledge. NY 1998 (profesor 41 ani Harvard, biologie evolutionară) în domeniul „umanistic“ (inexacte, ca sociologia, filozofia, etc.). Nu fac parte de ştiinţele naturale (reducerea complexităţii e ştiinţă- fizica, chimia) sunt de alte domeniu ca „arta“ (complexitate neredusă e artă). E.O. Wilson spune că există numai „economie clasică“ ca ştiinţă. Economiştii nu pot explica (1998) crizele economice nici după ce au trecut. Economiştii nu au prognoze când şi care va fi viitoarea criză (dobânda creşte- faliment financiar în Italia?).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro