Home » Analize »Economie »Energie »Opinie »Sinteze » Citesti:

Supermajors sau companiile energetice naţionale? Competiţia pentru viitorul ţiţeiului şi gazelor naturale

Vasile Iuga august 25, 2014 Analize, Economie, Energie, Opinie, Sinteze
5 comentarii 2,787 Vizualizari


1. Ţiţeiul, resursă esenţială în economia modernă

Ţiţeiul a fost indispensabil pentru economia modernă după 1900 datorită proprietăţilor sale fizice care îl fac superior competitorilor (cărbune, baterii electrice, şi chiar hidrogen) în ce priveşte cantitatea de energie înglobată în unitatea de masă sau volum şi uşurinţa de transport şi stocare. El a jucat şi joacă un rol esenţial în mai multe sectoare ale economiei, cum ar fi transportul, producţia de energie şi industria petrochimică.

În plus, ţiţeiul a fost şi rămâne o marfă cu o semnificativă dimensiune politică şi strategică, ocupând un rol central în afacerile internaţionale. Ţiţeiul şi derivatele sale sunt cele mai tranzacţionate mărfuri pe pieţele globale. Şi, în pofida reducerii ponderii relative în sistemul energetic, el rămâne cea mai utilizată resursă pentru producţia de energie (ţiţeiul 34,4% şi gazele naturale 24,4% în 2010), de aceea accesul la şi controlul rezervelor a fost miza multor confruntări.

2. Dimensiunea strategică, internaţională şi comercială a ţiţeiului

Istoric, ţiţeiul a avut mai întâi o dimensiune strategică, urmare a deciziei Primului Lord al Amiralităţii, Winston Churchill, de a înlocui cărbunele utilizat drept combustibil de către Royal Navy, cu distilat din ţiţei, înainte de Primul Război Mondial. Or rezervele cunoscute în acea perioadă erau localizate în Orientul Mijlociu, ceea ce a mărit enorm importanţa geopolitică şi geoeconomică a zonei şi a intensificat competiţia între puterile victorioase, Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa, după Primul Război Mondial. În urma mai multor runde de negocieri dificile, acestea au ajuns în 1928 la un acord care definea regulile jocului în Peninsula Arabică, Irak şi Turcia. Exploatarea ţiţeiului urma să se facă exclusiv de către companiile petroliere din cele trei state (în procentaje predefinite) care se angajau să nu se concureze, ci să coopereze. Acesta a generat dimensiunea internaţională a petrolului. După al Doilea Război Mondial, piaţa mondială a petrolului a fost dominată de cele 7 Surori (predecesoarele actualelor Supermajors), companii integrate vertical care controlau tot lanţul de la explorare la producţie şi vânzări, subliniind importanţa comercială enormă a ţiţeiului.

3. Supermajors, ieri şi azi

Denumite generic Big Oil sau Supermajors, companiile internaţionale de petrol (CPI) sunt printre cele mai mari din lume (3 dintre ele sunt în top 10 corporaţii de la nivel global în funcţie de cifra de afaceri).

Cifra de afaceri însumată în 2013 a Royal Dutch Shell, ExxonMobil, BP, Chevron, Total şi ConocoPhillips a fost de aproape 1800 mld. USD. Dacă Supermajors ar fi o ţară, PIB-ul acesteia ar fi echivalent cu cel al Indiei sau Canadei şi mai mare decât PIB-ul însumat al ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

Profitul înregistrat de Supermajors în 2013 a fost de aproximativ 110 mld.USD, adică o marjă de puţin peste 6%. Aceasta se explică prin costurile mari de producţie în condiţiile în care rezervele lor de ţiţei şi gaze naturale sunt localizate în măsură crescândă în aşa numitele „zone de frontieră” –respectiv zăcăminte offshore de mare adâncime, ţiţei şi gaze din zăcăminte neconvenţionale sau în ţări cu instabilitate politică pronunţată, aşa cum sunt cele din vestul Africii.

Dacă în anii ’50, Supermajors deţineau 85% din rezervele de ţiţei şi gaze naturale cunoscute din afara SUA şi a blocului comunist, companiile energetice naţionale – CEN -(controlate de state) controlează în prezent peste 90% din rezerve şi cea mai mare parte a zăcămintelor uşor exploatabile şi cu resurse de bună calitate – aşa cum sunt cele din Arabia Saudită, Iran sau Rusia (vezi tabelele 1 şi 2).

Tabel 1. Rezervele de petrol şi gaze naturale deţinute de Supermajors

Compania Producţia în 2012, mil. barili/zi Rezervele cunoscute, miliarde de barili Valoarea de piaţă a companiei în 2013, mld. USD
Exxon Mobil 4,1 25 417
Shell 3,3 8 218
BP 3 7 130
Chevron 2,9 9 244

Tabel 2. Rezervele de ţiţei şi gaze naturale deţinute de companiile energetice naţionale (CEN)

Compania Producţia în 2012, mil. barili/zi Rezervele cunoscute, miliarde de barili Valoarea de piaţă a companiei în 2013, mld. USD
Saudi Aramco 12,7 307 n.a.
Gazprom 8,4 112 92
NIOC (Iran) 6,1 311 n.a.
PetroChina 3,6 23 239
Kuwait Petroleum 3,3 112 n.a.
Pemex 3,2 11 n.a.

Sursa: The Economist, 3 august 2013;

Pentru a contracara scăderea rezervelor, Supermajors investesc anual peste 100 mld. USD în explorare şi producţie. Însă rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate. Cu excepţia ExxonMobil şi a Chevron, celelalte Supermajors au rate de înlocuire a rezervelor sub 100% (doar 44% în cazul Shell, 85% pentru BP şi 93% pentru Total), ceea ce înseamnă că aceste companii extrag anual mai multe hidrocarburi decât descoperă în noi zăcăminte, fapt ce duce la epuizarea rezervelor pe care le exploatează. De altfel, producţia combinată de ţiţei a Supermajors a scăzut cu 2% între 2006 şi 2011.

Chiar şi în cazul Exxon, care a descoperit în 2012 1,8 miliarde de barili de ţiţei echivalent, din această cantitate cel puţin 750 de milioane de barili îl reprezintă petrolul de şist din câmpurile petrolifere Woodford şi Bakken din America. Aproape 50% din rezervele certe ale Exxon sunt acum în zăcăminte de mare adâncime, neconvenţionale sau de petrol greu, spre deosebire de doar 17% la începutul anilor 2000.

Nici supremaţia Supermajors în materie de tehnologie de extracţie nu mai este ce a fost. Potrivit datelor Bain&Company, acestea au investit în 2011 suma de 4,4 mld. USD în cercetare şi dezvoltare. La rândul lor, CEN au investit 5,3 mld. USD, iar marile companii de servicii petroliere (aşa cum sunt Haliburton şi Schlumberger) au cheltuit 2,3 mld. USD pentru cercetare în domeniul noilor tehnologii.

Scăderea producţiei şi a rezervelor deţinute de Supermajors, erodarea supremaţiei tehnologice, concurenţa tot mai agresivă a CEN şi creşterea costurilor de producţie au ridicat semne de întrebare cu privire la perspectivele pe termen lung ale Supermajors. Cum s-a ajuns însă aici?

4. Apariţia celor 7 Surori

Termenul de 7 Surori care desemna cele mai mari companii internaţionale de petrol a fost folosit pentru prima dată de italianul Enrico Mattei în anii 50, cu referire la companiile participante la „Consorţiul pentru Iran” – un cartel apărut în 1954. În 1951, la iniţiativa primului ministru Mohammad Mosaddegh, Iranul a decis naţionalizarea zăcămintelor de petrol aflate până atunci în proprietatea companiei britanice Anglo-Persian Oil Company. Ca reacţie, britanicii au decis să instituie un embargo asupra exporturilor de petrol iraniene, să sisteze cooperarea tehnică şi să aducă acest caz în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, acolo unde însă plângerea a fost respinsă. Profitând însă de schimbarea echipei prezidenţiale americane în 1953 urmare a alegerii unui preşedinte republican la Casa Albă – Dwight Eisenhower, britanicii i-au convins pe americani să provoace o lovitură de stat în Iran, cu acceptul prealabil al şahului Iranului Mohammad Reza Pahlavi, pentru răsturnarea guvernului Mosaddegh şi înlăturarea pericolului sovietizării ţării. După succesul acestei operaţiuni, secretarul de stat american John Foster Dulles a îndemnat şapte mari companii petroliere internaţionale să creeze un cartel pentru exploatarea rezervelor de petrol ale Iranului. Grupul era format din Anglo-Persian Oil Company (actuala BP), Standard Oil Company of New York şi Standard Oil of New Jersey (care proveneau din fosta companie Standard Oil deţinută de John Rockefeller şi care au constitut în prezent ExxonMobil), Gulf Oil, Standard Oil of Californa, Texaco (actuala Chevron), Royal Dutch Shell, precum şi Compagnie Française des Pétroles (actuala Total).

Similar cu acordul din 1950 dintre Arabia Saudită şi companiile petroliere americane, prin înţelegerea semnată în 1954 se recunoştea proprietatea iraniană asupra zăcămintelor petroliere, iar cele şapte companii internaţionale şi Iranul îşi împărţeau veniturile rezultate în urma exploatării petrolului în proporţie de 50-50%.

Enrico Mattei, care conducea pe atunci compania petrolieră italiană ENI, a solicitat să participe la compania denumită Iranian Oil Participants (IOP), fiind însă refuzat. El a aplicat grupului eticheta de 7 Surori, ca o ironie.

În 1953, cele 7 Surori deţineau aproximativ 85% din rezerve, 90% din producţie, 76% din capacitatea de rafinare şi 74% din vânzările de produse din afara SUA şi a blocului comunist.

Tabelul 3 – Alocarea producţiei în Orientul Mijlociu, 1972 (%)

Companie Iran Irak Arabia Saudită Kuweit
Exxon 7 11,875 30
Texaco 7 30
SoCal 7 30
Mobil 7 11,875 10
Gulf 7 50
BP 40 23,75 50
Shell 14 23,75
CFP 6 23,75
Iricon 5
Gulbenkian 5

Sursa: MNC Hearings (1974, Partea 5, 289)

Aşa cum se vede în Tabelul 3, cele 7 Surori erau prezente în cel puţin o ţară din regiune a Orientului Mijlociu. Această diversificare le reducea dependenţa de deciziile unui singur guvern. În plus, ele se angajau să fie solidare, să compenseze pierderile suferite de una dintre ele, ca urmare a acţiunii guvernelor (un exemplu extrem de cooperare între firme multinaţionale, care nu ar fi fost permis în SUA) şi stabileau regulile jocului în acest sector.

5. Constituirea OPEC

Pentru că dominau producţia, cele 7 Surori îşi puteau impune punctul de vedere şi în privinţa preţului cu care cumpărau ţiţeiul de la ţările producătoare. Când în 1959 acestea au impus o scădere a preţului de achiziţie atât pentru petrolul greu venezuelean, cât şi pentru cel din Orientul Mijlociu, ţările producătoare de petrol au luat iniţiativa constituirii unei organizaţii care să le reprezinte interesele – Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Aceasta a fost înfiinţată în urma acordului de la Bagdad din 1960 de către Irak, Iran, Kuwait, Arabia Saudită şi Venezuela, acestora adăugându-li-se ulterior Qatar (1961), Indonezia şi Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Nigeria (1971), Ecuador (1973, care a părăsit OPEC în 1992, dar s-a realăturat în 2007), Gabon (1975, a părăsit organizaţia în 1995), şi Angola (2007). După ce a devenit un importator net de petrol, Indonezia a părăsit organizaţia OPEC în mai 2008. Scopul declarat al OPEC a fost acela de a coordona politicile ţărilor producătoare de petrol pentru a exercita un control asupra preţurilor hidrocarburilor şi a asigura securitatea ofertei de petrol. Acordul recomanda şi crearea de CEN care să asigure participarea directă a statului în sector.

Iniţial OPEC nu a obţinut rezultate spectaculoase, cu atât mai mult cu cât cele 7 Surori insistau să negocieze cu fiecare stat producător în parte.

Creşterea consumului de petrol în ţările industrializate pe fondul dezvoltării economice din anii ’50 şi ’60, precum şi atingerea vârfului de producţie din Statele Unite în 1970, urmată de declinul producţiei de la 9,6 milioane de barili zilnic la doar 5 milioane de barili în 2008, au acţionat în favoarea statelor OPEC.[1] Poziţia de negociere a statelor din Orientul Mijlociu a fost întărită şi de faptul că între 1948 şi 1972, 70% dintre rezervele de petrol nou-descoperite se aflau în Orientul Mijlociu.[2]

Aşa se face că până la sfârşitul anilor 60, competiţia pentru noi concesiuni în ţările din Orientul Mijlociu a forţat CPI să ofere termeni contractuali din ce în ce mai favorabili ţărilor gazdă – mergând până la participaţii de capital de 50% pentru state sau CEN, plus plata redevenţelor şi a unui impozit pe profit de până la 50%. Conform noilor înţelegeri, statele producătoare de petrol ajungeau să primească peste 75% din veniturile rezultate în urma exploatărilor şi să aibă o influenţă semnificativă în procesul de decizie al companiilor de proiect.[3]

6. Crizele petroliere din anii 70

OPEC şi-a consolidat influenţa după embargo-ul impus de statele arabe producătoare de petrol în toamna anului 1973 pentru exporturile de petrol către Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Olanda şi Japonia, ca urmare a susţinerii acordate de acestea Israelului în timpul războiului de Yom Kippur. În cele şase luni de embargo, cotaţia petrolului a crescut de patru ori, ceea ce a avut efecte dure asupra economiilor statelor industrializate, declanşând o recesiune îndelungată şi efecte inflaţioniste persistente.  Se estimează că în urma majorării cotaţiei petrolului, ţările membre ale OECD au suferit costuri echivalente cu 2,6% din PIB în timpul primei crize (1973-1974) şi de 3,7% în urma celui de-al doilea şoc petrolier (1978-1980). [4]

Până în 1974, operaţiunile petroliere din Orientul Mijlociu au fost de facto naţionalizate, chiar dacă finalizarea procedurilor legale au durat ceva mai mult. Această criză a însemnat sfârşitul dominaţiei absolute a celor 7 Surori asupra pieţei internaţionale a petrolului.

Trecerea controlului asupra pieţei internaţionale a petrolului de la CPI către ţările producătoare, a fost facilitată de unitatea acestora din urmă, de fisuri în solidaritatea CPI şi de apariţia unor nou sosiţi pe piaţă care nu aderau la regulile instituite de cele 7 Surori.

Efortul de consolidare a ponderii statului în ţările producătoare de petrol din afara blocului comunist a dus între 1963 şi 1975 la creşterea ponderii proprietăţii de stat industria petrolieră de la 9% la 62% în producţie, de la 14% la 24% în rafinare şi de la 11% la 21% în marketing şi vânzări.[5]

Interesele statelor producătoare erau reprezentate de către nou createle CEN. A urmat o perioadă foarte bună pentru statele producătoare caracterizată prin creşterea simultană a producţiei şi a preţului ţiţeiului, ceea ce a generat venituri semnificative pentru bugetele naţionale.

După naţionalizările din anii ’70, ţările OPEC puseseră stăpânire pe segmentul de producţie, în timp ce CPI continuau să domine rafinarea şi vânzările. În încercarea de a controla o parte cât mai importantă a lanţului valoric, ţările producătoare şi-au investit excedentele în segmentul de rafinare şi distribuţie din principalele ţări consumatoare

Părea că „naţionalismul resurselor” era soluţia ideală şi eternă. Însă dinamismul pieţelor nu trebuie subestimat. Experienţa istoriei ne arată că ori de câte ori preţul ţiţeiului este ridicat, ţările producătoare practică naţionalismul resurselor. Atunci când preţul scade, ele devin suspect de repede fani ai liberalismului şi ai deschiderii sectorului către investitorii privaţi.

7. Răspunsul Occidentului

Însă momentul 1973 a însemnat şi debutul efortului concertat al statelor industrializate de diminuare a consumului de petrol. În 1974 a fost creată Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) a cărei misiune era de coordonare a strategiilor şi politicilor energetice ale marilor state importatoare de petrol. Aceasta a elaborat politici pentru situaţii de urgenţă şi a îndemnat statele să-şi constituie rezerve strategice de petrol.

S-a încercat şi instituţionalizarea unei anumite cooperări între statele exportatoare şi cele importatoare sub forma Forumului Internaţional de Energie care are loc la fiecare 2 ani.

În plus, multe dintre statele industrializate care aveau o producţie proprie de ţiţei şi gaze naturale au decis la rândul lor constituirea de CEN care să se implice, fie şi parţial în exploatarea acestor resurse. Până la sfârşitul anilor 70, Statele Unite au rămas singurul mare producător global de petrol care nu aveau o companie energetică naţională. [6]

Deşi rezervele de hidrocarburi din jurul Mării Nordului au început să fie explorate încă din perioada interbelică pe teritoriul olandez, eforturi mai substanţiale de descoperire a unor zăcăminte offshore de ţiţei şi gaze naturale au demarat abia la mijlocul anilor ’60, cele mai mari zăcăminte norvegiene fiind descoperite abia la începutul anilor ’70.

După triplarea preţului petrolului în 1973, a devenit mai rentabilă exploatarea resurselor offshore, în ciuda costurilor mai ridicate de producţie, iar tehnologia de extracţie şi de construcţie a platformelor marine a evoluat rapid pentru a face faţă condiţiilor dificile.

Tot de la sfârşitul anilor ’60 datează şi descoperirea celui mare zăcământ de petrol din America de Nord, de la Prudhoe Bay, care a determinat şi construcţia unei conducte gigant de aproape 1300 de kilometri pentru transportul ţiţeiului pe coasta sudică a Alaskăi.

În paralel au fost adoptate noi standarde de motorizare în industria automobilistică, care reprezenta principalul consumator, fapt ce a dus la scăderea consumului.

De asemenea, s-au intensificat eforturile pentru căutarea unor surse alternative de energie. Deja din anii ’60 se trecuse la exploatarea comercială a energiei nucleare, iar aceasta era văzută de entuziaşti ca fiind energia viitorului. Însă spre sfârşitul anilor ’70, ca urmare a unei serii de accidente la centralele nucleare din Germania, Cehoslovacia şi îndeosebi Statele Unite (accidentul de la Three Miles Island, Pennsylvania) a apărut o opoziţie tot mai puternică în rândul mişcării ecologiste împotriva construcţiei de noi reactoare.

Slăbirea poziţiei celor 7 Surori a venit şi pe fondul scăderii rezervelor de petrol din statele industrializate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD), producţia mondială de petrol depinzând într-o proporţie tot mai mare de resursele controlate de membrii OPEC sau de statele din fosta Uniune Sovietică.

Dacă criza din 1973 a consolidat prestigiul OPEC, cea declanşată în 1979 după revoluţia islamică din Iran a avut efecte neprevăzute pentru statele producătoare. Triplarea preţului petrolului a dus la o recesiune severă în statele industrializate şi la eforturi sporite pentru creşterea eficienţei energetice. Între 1979 şi 1981, consumul de petrol a scăzut cu 13% în Statele Unite, Europa Occidentală şi Japonia, ceea ce a dus la scăderea preţurilor. În plus, producţia din statele ne-membre ale OPEC a crescut în aceeaşi perioadă, Uniunea Sovietică devenind cel mai mare producător mondial de petrol. Cum exporturile petroliere începuseră să reprezinte un procent tot mai important din veniturile bugetare, tentaţia pentru Uniunea Sovietică a fost să producă în cantităţi tot mai mari.

Piaţa s-a saturat, exporturile OPEC au fost puse sub presiune, iar organizaţia a început să coordoneze volumul producţiei statelor membre pentru a menţine preţul ţiţeiului, cu Arabia Saudită pe post de producător tampon. Cererea a continuat să scadă, iar saudiţii şi-au redus producţia între 1982 şi 1985 de la 8,5 milioane la 2,5 milioane de barili pe zi. În 1986 aceştia au rupt rândurile solidarităţii în OPEC şi şi-au majorat producţia pentru a-şi creşte cota de piaţă. Preţul ţiţeiului s-a prăbuşit şi s-a declanşat un război între membrii OPEC căruia i-au căzut victime şi state producătoare nemembre OPEC care aveau costuri de producţie mai mari, precum Uniunea Sovietică, accelerându-se în acest fel colapsul sistemului comunist în Europa între 1989 şi 1991, un beneficiu colateral al acestui război.

Cu un preţ al barilului în gama 15 – 25 USD, nu câștigau nici statele, nici companiile. În perioada dintre naţionalizarea sectorului şi mijlocul anilor ’80 CEN au utilizat tehnologie moştenită de la companiile internaţionale. Or aceasta nu mai era eficientă deoarece competiţia ducea la descoperirea de noi tehnologii mai eficiente şi mai performante. În acelaşi timp, ţările producătoare nu au fost în măsură să gestioneze în mod eficient din punct de vedere tehnologic şi financiar descoperirea şi punerea în exploatare a unor noi zăcăminte de producţie şi au apelat în anii ’90 la cooperarea în CPI. S-a ajuns în acest fel la o anumită convergenţă între interesele CEN şi CPI care au revenit în segmentul de explorare şi producţie în ţările exportatoare de unde fuseseră date afară în anii ’70.

Astfel, în timp, taberele jucătorilor în piaţa internaţională a petrolului s-au amestecat. Linia tradiţională a frontului a dispărut şi am asistat la episoade succesive de cooperare şi confruntare între CEN, CPI şi independenţi.

Din ce în ce mai lipsite de accesul la resurse ieftine de petrol din statele membre ale OPEC, cele 7 Surori au fost nevoite în anii 90 să treacă printr-un proces de consolidare pentru a putea face faţă presiunii preţurilor reduse, dar şi a costurilor în creştere. Rezultatul achiziţiilor şi fuziunilor din anii 90 a fost apariţia actualelor Supermajors. În plus, CPI au externalizat şi vândut activităţile considerate non-core. Rezultatul a fost consolidarea giganţilor mondiali din serviciile petroliere precum Schlumberger şi Haliburton, care au început să dezvolte inclusiv capacităţi de management de proiect pentru a dezvolta şi pune în exploatare zăcăminte, devenind astfel potenţiali competitori pentru Supermajors, dar şi parteneri pentru CEN.

8. Implicarea statului în sectorul energetic

Proprietatea de stat în economie nu este o idee nouă şi nu este o invenţie a economiilor emergente. Unul dintre părinţii fondatori ai Statelor Unite, Alexander Hamilton, a promovat o politică economică etatistă şi protecţionistă pentru a impulsiona dezvoltarea economică a tânărului stat american şi a-i pune la adăpost economia de concurenţa britanică.

Apetitul pentru intervenţia statului în economie a crescut însă mult după cel de-al doilea război mondial când o serie de state vest-europene au implementat un val de naţionalizări în sectoare economice cheie. Chiar dacă politicile etatiste şi-au arătat limitele, iar în anii ’80 s-a declanşat o tendinţă de privatizare a numeroase companii de stat în ţările vest-europene, statele şi-au păstrat o prezenţă puternică în economie în statele OECD. Astfel, statul francez deţine o participaţie de 85% în gigantul energetic EDF, Japonia controlează 50% din Japan Tobbaco, iar Germania are o participaţie consistentă – 32% la Deutsche Telekom.

Noua formă de capitalism de stat care a fost îmbrăţişată în multe dintre statele din estul Asiei după anii ’80 ai secolului XX este caracterizată de împletirea autoritarismului şi „valorilor asiatice”. În aceeaşi direcţie s-au îndreptat şi reformele implementate de Deng Xiao Ping în China. Acesta a profitat de avantajele globalizării, deschizând China investiţiilor străine prin crearea zonelor economice speciale, a promovat valorile corporatiste îndemnând companiile de stat chineze să se organizeze după modelul occidental, dar a şi creat campioni naţionali deţinuţi de stat în sectoarele cheie, direcţionând în acelaşi timp resurse către cercetare şi dezvoltare.

Al treilea impuls pentru noul capitalism de stat, îndeosebi în sectorul energetic, a constituit-o începutul refacerii puterii economice ruse în jurul exploatării de petrol şi gaze naturale, prin crearea unor gigantice companii de stat integrate vertical (Gazprom şi Rosneft) la începutul secolului XXI.

În sectorul de producţie de ţiţei şi gaze, rentele economice sunt semnificative şi, în consecinţă, statele doresc să fie implicate ca producători sau colectori de taxe pentru a capta o parte cât mai mare din aceste rente. Mărimea rentelor în sector împinge competiţia pentru controlul pieţelor dincolo de ceea ce este normal şi acceptabil în concurenţă.

O altă caracteristică a sectorului energetic este implicarea statelor din perspectiva securităţii naţionale. Creşterea ponderii acestora în deciziile legate de sector, descrisă ca „naţionalism al resurselor”, se referă la utilizarea energiei ca o resursă politică şi geopolitică. Spectrul implicării statelor este larg, variind între situaţia din Statele Unite unde obiectivul fundamental îl reprezintă funcţionarea pieţei libere în paralel cu asigurarea independenţei energetice, până la cazul Mexicului sau Arabiei Saudite care concep sectorul ca esenţial pentru independenţă şi securitatea naţională. Între cele două extreme, ţări precum Rusia îşi propun să obţină un anumit echilibru între obiectivele de siguranţă naţională şi o piaţă dinamică în primul rând prin dezvoltarea CEN din sector.

Paradoxal, pieţele de energie sunt simultan mai „arhaice”, dar şi mai „moderne” decât restul economiei. Mai arhaice pentru că, pe de o parte, împreună cu comerţul cu arme şi cu apă nu sunt acoperite de regulile de comerţ internaţional asumate prin mecanismele GATT şi OMC, ceea ce permite intervenţia masivă a statelor în scopul capturării unei părţi cât mai mari a rentelor. Pe de altă parte, puţine pieţe sunt mai complexe, deschise şi mai inovative decât cele de energie.


9. Apariţia companiilor energetice naţionale (CEN)

În sectorul petrolier, primele participaţii ale statului sunt înregistrate în Marea Britanie (care a deţinut 51% din compania Anglo-Persan Oil Company, actuala BP, până când acest pachet de acţiuni a fost vândut sub guvernarea lui Margaret Thatcher). De asemenea, companii energetice deţinute de stat au apărut şi în Franţa şi Italia în anii 20.

Primele CEN din statele producătoare de petrol au apărut în perioada interbelică în America Latină. În 1922 Argentina a înfiinţat Yacimientos Petrolíferos Fiscales (YPF), Chile şi-a constituit propria companie naţională în 1926, Uruguay în 1931, Peru – 1934, iar Bolivia în 1936. În Mexic, în 1938, a avut loc prima naţionalizare de amploare prin preluarea de către compania energetică naţională Petróleos Mexicanos (Pemex) a operaţiunilor unor CPI deţinute de investitori străini. [7] (pentru constituirea CEN vezi Tabelul 3)

Tabel 3. Anii de înfiinţare ai companiilor energetice naţionale

Anul Ţara Compania
1914 Marea Britanie Anglo-Persian Oil Company (BP)
1922 Argentina YPF
1926 Italia Agip
1938 Mexic Pemex
1951 Iran NIOC
1953 Brazilia Petrobras
1956 India ONGC
1960 Kuwait KNPC
1962 Arabia Saudită Petromin
1965 Algeria Sonatrach
1967 Irak INOC
1970 Libia LNOC
1971 Indonezia Pertamina
1971 Nigeria NNOC
1972 Norvegia Statoil
1974 Qatar QGPC
1974 Malaiezia Petronas
1975 Venezuela RB PdVSA
1975 Vietnam Petrovietnam
1975 Canada Petro-Canada
1975 Marea Britanie BNOC
1976 Angola Sonangol
2002 Guineea Ecuatorială GEPetrol
2006 Ciad SHT

10.Rolul companiilor energetice naţionale

Aşa cum arată Charles McPherson în articolul National Oil Companies: Ensuring Benefits and Avoiding Systemic Risks, pentru fondatorii CEN, acestea erau chemate să aibă mai multe roluri, printre care cele de jucător pe piaţă şi sursă de venit pentru guverne, autoritate de reglementare a sectorului, promotor al capacităţilor naţionale de producţie de energie, agenţie de dezvoltare, agent fiscal sau financiar, precum şi instrument de politică externă.
a. Jucător pe piaţa de energie

Dorinţa iniţială a fost pentru CEN să preia rolul comercial al CPI şi să deruleze operaţiuni eficiente şi profitabile care să genereze venituri constante pentru bugetul de stat. Deşi este dificilă o evaluare comprehensivă a eficienţei CEN, mai multe analize empirice arată că mult timp acestea nu au atins nivelul de performanţă financiară al Supermajors.[8] Printre cauze: slaba capacitate instituţională şi lipsa guvernanţei corporative solide, absenţa competiţiei, lipsa unei capacităţi adecvate de finanţare din partea statelor a investiţiilor necesare în sector, ţinând cont de faptul că este unul dintre domeniile cele mai intensive din punct de vedere al necesarului de capital.

În ultimii ani însă au fost luate măsuri de eficientizare a CEN. Astfel, s-au introdus indicatori de performanţă inspiraţi de Supermajors, programe de îmbunătăţire a guvernanţei corporative, s-a promovat concurenţa, vânzarea de active non-core, s-au realizat joint-venture-uri cu sectorul privat şi privatizări parţiale prin listarea totală sau parţială la bursă a multor CEN.

Alte aspecte care ar merita menţionate, mai ales în ţările în care CEN domină economia sunt riscul pentru bugetul de stat, prin deturnarea fondurilor către finanţarea unui sector riscant, dezvoltarea economică nediversificată care poate conduce la aşa-numita „boală olandeză” – şi abandonarea sectoarelor economice care utilizează mai intensiv forţa de muncă.

b. Autoritate de reglementare a sectorului de petrol şi gaze

Expertiza din domeniu, capacitatea tehnologică superioară, şi accesul preferenţial la informaţii, fac ca uneori CEN să fie desemnate ca autoritate de reglementare a sectorului, mai ales în situaţia în care reglementatorul formal nu are capacitatea de a juca acest rol.

De exemplu, CEN nigeriană, NNOC, a fost implicată semnificativ în elaborarea legii petrolului. De asemenea, în Angola, Sonangol a preluat multe dintre responsabilităţile de reglementare pe care le exercita în prealabil Ministerul Petrolului, ca urmare a slabei capacităţi administrative a acestei autorităţi.

Este evident că în acest mod se poate ajunge la conflicte de interese, CEN putând fi tentate să elaboreze legislaţia de aşa natură încât să-şi favorizeze propriile interese, sau pe cele ale partenerilor de afaceri. De aceea, practica internaţională recomandă ca activităţile de reglementare să fie exercitate de către autorităţi publice independente.

c. Promotor al capacităţii naţionale de producţie de petrol şi gaze naturale

Se aşteaptă de la CEN să contribuie la dezvoltarea largă şi diversificată a sectorului de ţiţei şi gaze. Cu toate acestea, în mai multe ţări consolidarea capacităţii tehnice şi manageriale a CEN s-a dovedit dificilă din cauza lipsei de expertiză. Din această cauză, CEN au fost nevoite să încheie joint-venture-uri cu Supermajors care să le transfere know-how şi tehnologie.


d. Agenţie de dezvoltare

Unele guverne aşteaptă de la CEN să joace un rol mai amplu decât cel de simplu agent economic. Acesta poate implica obligativitatea de a participa la dezvoltarea infrastructurii prin construcţia de drumuri, poduri, şcoli sau spitale.

De asemenea, se cere CEN să contribuie la politicile sociale şi de redistribuţie prin furnizarea de produse petroliere la preţuri preferenţiale. Aceste politici se pot dovedi însă costisitoare. Spre exemplu, vânzarea de produse petroliere sub cotaţiile pieţei a costat Indonezia 3 mld.USD anual, sau 15% din bugetul public. Similar, preţurile practicate de SOCAR în Azerbaidjan şi de NIOC în Iran au costat mai mult de 10% din PIB.[9] OECD estimează că mai multe sute de milioane de consumatori beneficiază de subvenţii anuale a căror valoare este de circa 500 mld.USD (în ţările din Golful Persic, dar şi din Europa, India şi China).

La rândul lor, ţările OPEC denunţă sistemul de taxare agresiv (accize, TVA, impozit pe profit suplimentar) practicat mai ales de către statele europene ca un abuz prin care statele îşi însuşesc o rentă economică în fond necuvenită. Nivelul ridicat al rentelor este utilizat de altfel şi ca un argument în discuţiile privind subvenţionarea preţului energiei.

e. Agent fiscal şi financiar

Prevederile legislative din unele ţări impun CEN să îndeplinească anumite funcţii fiscale şi financiare. Acestea pot fi responsabile pentru calcularea şi colectarea de redevenţe, îndeosebi în ţările în care au şi rol de reglementator. În calitate de reprezentanţi ai statului în contractele de împărţire ale producţiei, acestea sunt însărcinate să calculeze şi să încaseze veniturile fiscale din joint-ventures. Acolo unde acordurile de împărţire ale producţiei prevăd predarea cotei părţi a statului în natură, CEN sunt responsabile de valorificarea şi vânzarea acesteia. Sumele provenite din asemenea activităţi pot genera până la 50% din veniturile statului din industria extractivă de ţiţei şi gaze naturale. De altfel, FMI estimează că în multe dintre statele exportatoare de petrol şi gaze naturale, aceste exporturi generează între 50 şi chiar 90% din veniturile bugetul public.[10]

Deşi CEN au expertiza tehnică şi managerială pentru a exercita astfel de funcţiuni, asemenea activităţi sunt deturnate de la autorităţile statului cu competenţe în domeniul colectării taxelor.  O asemenea împărţire a responsabilităţii duce la dificultăţi în materie de control şi audit – elemente esenţiale în prevenirea erorilor umane, a risipei, abuzului sau corupţiei.

Este esenţial ca, acolo unde CEN îndeplinesc astfel de funcţiuni, să colaboreze îndeaproape cu autorităţile guvernamentale prin schimbul de informaţii. În statele cu capacitate administrativă limitată însă schimbul de informaţii şi cooperarea inter-instituţională sunt precare, ceea ce duce la afectarea posibilităţii autorităţilor guvernamentale de supraveghere eficientă a sectorului.


f. Instrument al politicii externe

Unele dintre statele emergente mari importatoare de petrol (China, India şi Coreea de Sud) au înfiinţat CEN care au sarcina de a obţine licenţe de explorare şi producţie în străinătate. Companiile petroliere chinezeşti sunt spre exemplu foarte active în Africa, unde susţin politica externă a Chinei. Aceasta se poate derula prin intermediul unor credite la dobândă preferenţială pentru ţara gazdă, sprijin financiar direct sau asistenţă tehnică pentru dezvoltarea unor mari proiecte de infrastructură. Motivul din spatele acestor acţiuni este asigurarea securităţii energetice a ţării mamă prin accesul la resurse de ţiţei şi gaze naturale.

Există semne de întrebare cu privire la eficienţa unei astfel de abordări având în vedere faptul că piaţa petrolului este una lichidă şi globală, neexistând garanţia că acordurile bilaterale pot oferi un grad mai mare de confort şi preţuri mai bune decât achiziţionarea petrolului direct de pe piaţa internaţională. De asemenea, aceste acorduri bilaterale sunt criticate şi pentru lipsa de transparenţă.

Cu toate acestea, este clar că unele dintre marile ţări emergente mizează pe astfel de înţelegeri bilaterale pentru a-şi securiza accesul la resursele vitale de energie, pentru a evita sau diminua potenţiale efecte ale unor situaţii de criză cum au fost cele două şocuri petroliere din anii 70.

11.Plafonarea cererii de petrol?

Având în vedere că mare parte din zăcămintele operate acum de Supermajors sunt de mare adâncime, neconvenţionale sau în zone nesigure politic, costurile de producţie sunt ridicate. Potrivit unui studiu efectuat de firma de consultanţă Bernstein, ţiţeiul extras în zona Oceanului Arctic, pe care au mizat firme precum BP şi Shell, dar şi din alte zone dificile din punct de vedere tehnic sau politic costă în prezent 100 USD per baril.[11] În consecinţă, Supermajors depind de cotaţii ridicate ale petrolului pe pieţele internaţionale pentru a-şi păstra profitabilitatea.

Câtă vreme cererea de ţiţei şi gaze naturale a avut o tendinţă ascendentă, stimulată în principal de apetitul marilor economii emergente, cotaţiile internaţionale au crescut de asemenea, ajungând la peste 140 USD pe baril în vara anului 2008. După declanşarea crizei economice globale însă, atât preţul petrolului, cât şi cererea pentru „aurul negru” au scăzut. Strategiile de afaceri ale Supermajors mizează însă pe ipoteza unei cereri în creştere de petrol ca urmare a consumului tot mai ridicat al pieţelor emergente în care se aşteaptă o creştere semnificativă a numărului de maşini (în China cu 7% pe an), ştiut fiind că 60% din consumul de petrol este reprezentat de carburanţi pentru vehicule. Agenţia Internaţională pentru Energie şi Administraţia Americană pentru Informaţii Energetice estimează o creştere a cererii de ţiţei până la orizontul anului 2030. La rândul său, BP prognozează un consum global de ţiţei în creştere de la 89 milioane de barili pe zi, cât este în prezent, la 104 milioane de barili pe zi în 2030. Exxon estimează că se va ajunge la un consum zilnic de 113 milioane de barili până în 2040, o creştere de 26% (Grafic 1).

Grafic 1 – Evoluţia consumului de energie 2011-2030, exprimată în mii de miliarde BTU

Sursa:ExxonMobil – The outlook for energy: A view to 2040; BP – Economic Outlook 2030, U.S. Energy Information Administration;

Nu toţi analiştii sunt însă de acord cu aceste estimări. Se menţionează ca argument faptul că în ţările industrializate, cererea de petrol a scăzut deja faţă de nivelul din 2005, nu doar din cauza crizei economice, ci şi ca urmare a progresului tehnologic, noile generaţii de motoare necesitând un consum mai mic de carburant. Marile economii emergente ar putea la rândul lor impune standarde de eficienţă mai riguroase pentru autovehicule, ceea ce va duce la o creştere mult mai lentă a consumului de carburant. Spre exemplu, China a adoptat recent o lege care impune producătorilor de automobile să introducă pe piaţă modele cu un consum mediu de 6,9 litri la 100 km până în 2015 şi de 5 litri la 100 km până în 2020.

De asemenea, China experimentează şi utilizarea maşinilor electrice, autorităţile de la Beijing având obiectivul de a ajunge la 5 milioane de vehicule electrice până în 2020 pentru a reduce poluarea, dar şi pentru a diminua consumul de carburant, punând la dispoziţia consumatorilor scheme generoase de subvenţii pentru achiziţia unor modele electrice.[12] Potrivit calculelor băncii Citi, îmbunătăţirea eficienţei energetice a autovehiculelor cu 2,5% pe an ar putea să plafoneze consumul mondial de ţiţei, chiar dacă va continua să crească numărul total de automobile. Acelaşi raport estima atingerea unui plafon maxim al consumului de ţiţei de 92 de milioane de barili zilnic în următorii 5 ani.

Un alt factor care ar putea diminua consumul de ţiţei este evoluţia gazului de şist. Abundenţa acestuia în Statele Unite a dus la scăderea preţului gazelor naturale, ceea ce face atractivă folosirea gazului lichefiat sau comprimat pentru transport. Acesta ar putea înlocui petrolul utilizat drept carburant sau materie primă pentru autobuze, camioane, dar şi pentru vapoare, termocentrale, combinate petrochimice şi sisteme de termoficare, diminuând cu câteva milioane de barili consumul de ţiţei până în 2020. [13]

Există totuşi câteva necunoscute în această ecuaţie a consumului viitor de petrol. Cea mai importantă priveşte reacţia pe care o va avea Arabia Saudită (care furnizează 11% din consumul mondial de petrol şi are cele mai mari capacităţi pentru producţie suplimentară) în cazul unei eventuale stagnări a consumului de petrol. Vor încerca saudiţii să stimuleze consumul prin majorarea producţiei sau vor încerca să crească preţul prin diminuarea producţiei, ceea ar accelera şi mai mult scăderea consumului?

Dincolo de efectele benefice pentru mediul înconjurător al unei plafonări a consumului de petrol, acest fenomen ar putea avea consecinţe geopolitice majore. State precum Rusia sau Arabia Saudită sunt dependente de un preţ ridicat al petrolului pentru a-şi echilibra bugetele. O scădere a cotaţiilor internaţionale ar putea genera dificultăţi economice în acest ţări punând în pericol stabilitatea regimurilor de la Moscova şi Riyadh.

În acelaşi timp, acest lucru ar avea un impact puternic asupra Supermajors care produc cu costuri ridicate în zăcămintele frontieră. Cu atât mai mult cu cât acestea sunt afectate şi de probleme structurale.

12.Companiile energetice naţionale recuperează rapid la capitolul eficienţă financiară şi operaţională

Performanţa sectorului energetic măsurată prin profitabilitate este superioară mediei sectoarelor economice, confirm indexului MSCI din graficul de mai jos, fapt aşteptat în condiţiile de risc şi volatilitate crescute cu care operează şi de intensitate a capitalului.

Grafic 2. Profitabilitatea sectorului de ţiţei şi gaze naturale raportată la media celorlalte sectoare economice, 2000-2013, sursa PwC Driving Value in upstream Oil&Gas

Dacă până în anii 90, Supermajors deţineau un avantaj clar faţă de CEN în privinţa indicatorilor de profitabilitate şi eficienţă, îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste a acestora din urmă s-a resimţit din plin în privinţa performanţei lor financiare. Astfel, un recent raport al PwC – Driving Value in upstream Oil&Gas – care a evaluat performanţa financiară a 74 de companii din sectorul de petrol şi gaze de la nivel global în perioada 2006-2012, a confirmat că printre performerii de top se află mai multe CEN precum Statoil (Norvegia), PetroChina şi CNOOC (China), PetroBras (Brazilia) sau PDVSA (Venezuela). Raportul a măsurat randamentul capitalului folosit de către companii în perioada 2006 – 2013, considerat cel mai bun indicator al valorii generate pentru acţionari.

Din cele 74 de companii analizate, un număr de 19 (prezentate în Tabelul 4) a obţinut o rentabilitate a capitalului de peste 32%.

Tabel 4 – Companii performeri de top în sectorul de producţie de petrol şi gaze (2006-2012)

Clasare Companie Ţara de origine Active totale (mld.

USD)

Randamentul capitalului

(%)

Marja de profit din explorare şi producţie Productivitatea capitalului în activitatea de explorare şi producţie
1 Ecopetrol Columbia 64,5 71% 55% 1.30
2 Statoil Norvegia 140,5 57% 63% 0.90
3 Total Franţa 227,1 55% 66% 0.84
4 ENI Italia 184,5 47% 54% 0.88
5 PTT Thailanda 53,7 46% 87% 0.53
6 Shell Olanda 350,3 42% 57% 0.75
7 Chevron Statele Unite 232,9 41% 55% 0.75
8 PDSVA Venezuala 218,4 40% 30% 1.36
9 Imperial Oil Canada 29,4 40% 63% 0.64
10 Inpex Japonia 32,5 39% 63% 0.63
11 BHP Billiton Australia 129,2 37% 55% 0.70
12 Novatek Rusia 15,2 37% 59% 0.63
13 MOL Ungaria 21,6 35% 60% 0.62
14 PetroChina China 344,2 34% 41% 0.87
15 Marathon Oil Statele Unite 35,3 33% 59% 0.58
16 OMV Austria 40,3 32% 42% 0.79
17 CNOOC China 72,3 32% 53% 0.60
18 Petrobras Brazilia 331,6 32% 47% 0.68
19 ExxonMobil Statele Unite 333,8 32% 34% 0.93
Media performerilor de top 38% 54% 0.75
Media industriei 21% 38% 0.51

Sursa: PwC – Driving Value in Upstream Oil&Gas, Noiembrie 2013;

Este de remarcat faptul că cele mai performante 19 companii au înregistrat un randament dublu al capitalului utilizat (în jur de 38%) faţă de media industriei (21%). Pentru a fi performantă, o companie trebuie să înregistreze atât o marjă consistentă de profit operaţional, cât şi productivitate înaltă a capitalului utilizat.

Studiul a identificat 3 factori cheie care diferenţiază companiile cu performanţe de vârf faţă de restul industriei: a) selectivitatea investiţiilor de capital ; b) efort pentru îmbunătăţirea productivităţii capitalului utilizat; c) focus asupra excelenţei operaţionale, detaliate în paragrafele următoare.

În acest sens este de menţionat, aşa cum se vede în graficul 3, că investiţiile cumulate în activităţi de explorare şi producţie la nivelul întregului sector în perioada 2006 – 2013 sunt estimate la 3.100 milioane USD.

În perioada analizată, companiile incluse în studiu şi-au crescut investiţiile de capital cu 72%, dar producţia lor a crescut cu doar 6,6%.

Aceasta confirmă faptul că descoperirea şi dezvoltarea de noi zăcăminte aflate în zone de frontieră necesită investiţii din ce în ce mai mari (în general în medie în jur de 10 mld. USD pe proiect). În aceste condiţii, rigurozitatea şi disciplina în prioritizarea investiţiilor şi alocarea capitalului sunt esenţiale. Un singur mare proiect ratat poate reprezenta o ameninţare existenţială pentru o companie.

În ritmul acesta de investiţii, întregul sector de explorare şi producţie şi-a dublat baza de active la fiecare 3 ani şi 4 luni.[14] În acelaşi timp, viteza de rotaţie a capitalului s-a diminuat, de la 0.38 în 2006 la doar 0.30 în 2012. Această evoluţie se explică prin selectivitatea mai mare de care dau dovadă companiile din domeniu în privinţa proiectelor în care investesc, cu atât mai mult cu cât o analiză recentă arată că 65% dintre mega-proiectele industriale (cu valori de peste 1 mld. USD) nu-şi ating obiectivele de afaceri. [15]

Grafic 3: Cheltuielile de capital în sectorul de ţiţei şi gaze naturale şi evoluţia producţiei, 2006-2012, Sursa PwC – Driving Value in upstream Oil&Gas

Totodată, investiţiile în tehnologie sunt esenţiale. Spre exemplu, BP a inaugurat în 2013 un centru de calcul la Houston care utilizează cel mai performant computer din lume pentru aplicaţii comerciale. Acesta are o memorie de 1.000 terabytes, are o viteză de 2.200 trilioane de calcule pe secundă şi va fi utilizat pentru procesarea datelor din explorarea seismică, reprezentând un avantaj competitiv semnificativ pentru BP.

De asemenea, costurile de producţie ale  performerilor de vârf din grupul de 19 au fost în medie cu 10% mai mici decât media sectorului.

13.Viitorul incert al Supermajors

În ciuda sumelor considerabile pe care le investesc în cercetare şi dezvoltare, precum şi în explorare şi producţie, Supermajors au ratat câteva ocazii de extindere în zone extrem de promiţătoare. Pe de o parte au pierdut startul în „revoluţia gazelor de şist” – tehnologia de extracţie fiind patentată de George Mitchell – un investitor texan independent. Pentru că au intrat relativ târziu în acest segment de piaţă, Supermajors au pierdut şansa de a controla accesul la tehnologia de extracţie pe care ar fi putut să o exporte apoi profitabil la nivel global. În plus, atunci când în sfârşit au intrat pe piaţa gazelor de şist au fost nevoite să o facă prin achiziţia unor jucători independenţi la preţuri ridicate. Astfel, Exxon a achiziţionat compania americană XTO, specializată în extracţia gazelor de şist, pentru 41 de miliarde de dolari – sumă considerabilă în contextul scăderii preţurilor la gazele naturale în America generată tocmai de producţia masivă de gaze de şist.

De asemenea, Supermajors au ratat şi extinderea în zone geografice promiţătoare în dauna unor companii independente mai dinamice. Astfel, pionierii expansiunii în Africa de Est au fost firme independente,precum Tullow, Anadarko şi Ophir, iar în apele teritoriale braziliene, BG şi Hess sunt cele care au declanşat exploatarea zăcămintelor offshore pre-sal (sub stratul de sare).

În schimb, Supermajors se văd din ce în ce mai dependente de producţia de gaze naturale (pentru cele mai multe dintre ele gazele naturale reprezintă mai mult de 40% din producţia anuală, iar pentru Shell şi Exxon mai mult de 50%) – o activitate mai puţin profitabilă decât producţia de petrol şi care necesită construcţia unei infrastructuri de transport sau eventual a unor facilităţi de lichefiere costisitoare.

Ce strategii pot urma Supermajors pentru a se adapta noii situaţii având în vedere că investiţiile crescute în explorare nu dau întotdeauna rezultatele scontate? O primă soluţie a fost vânzarea activităţilor non-core sau mai puţin profitabile, cum este rafinarea. În 2011, ConocoPhillips şi-a vândut rafinăriile concentrându-se pe activităţile de exploare şi producţie. De asemenea, BP a fost forţată de accidentul din Golful Mexic al platformei Deepwater Horizon să vândă o serie de active pentru a face faţă solicitărilor de compensaţii financiare. În mod surprinzător, acest lucru a dus la o creştere a valorii acţiunilor societăţii. Se pare că acţionarii agreează ideea unor companii mai suple, mai agile şi mai concentrate pe activitatea de bază.

O altă oportunitate pentru Supermajors ar reprezenta-o investiţiile în cercetare pentru a produce tehnologie de explorare şi extracţie revoluţionară care să poată fi exportată pe plan global.

Supermajors acţionează în fapt din ce în ce mai mult ca o combinaţie între companii care deţin şi dezvoltă tehnologie performantă şi bănci, fiind capabile să dezvolte zăcăminte dificile şi să se implice în proiecte care depăşesc capacitatea de finanţare a unor state. Producţia de ţiţei şi gaze este un sector intensiv din punct de vedere al capitalului, cu necesar de investiţii în medie de 10 mld. USD pe proiect, dar ajungând spre exemplu până la circa 100 de mld. USD pentru dezvoltarea zăcământului de ţiţei de la Kashagan din Marea Caspică.

Pentru a finanţa astfel de proiecte gigant, Supermajors trebuie să aibă ratinguri de credit A sau superioare, cu grad redus de îndatorare, cu profitabilitate ridicată, pentru a absorbi costurile proiectelor şi ale dezvoltării de noi tehnologii şi pentru a oferi dividende atrăgătoare acţionarilor simultan cu întărirea bilanţurilor.

Supermajors trebuie însă să se pregătească şi pentru scenarii în care în viitor în care din gigantici producători de petrol vor deveni jucători semnificatori pe piaţa gazelor naturale. Nu este neapărat un viitor demn de trecutul glorios al Celor 7 Surori, dar este preferabil dispariţiei sub presiunea concertată a concurenţei CEN şi a jucătorilor independenţi.

14. CEN încotro?

Având în vedere rolul dominant pe care CEN îl joacă în economiile ţărilor lor, ele au devenit o ţintă irezistibilă pentru elitele locale care urmăresc avantaje financiare sau politice. Prima victimă a fost guvernanţa, ca urmare a politizării conducerii în pofida structurii formale de guvernanţă implementate, cu impact asupra performanţelor acestor companii. A doua victimă, în mod pervers, a fost guvernanţa la nivelul guvernelor. Accesul netemperat la resurse financiare semnificative a diluat sentimentul responsabilităţii pentru buna guvernare, cu impact negativ asupra dezvoltării economice, umane şi a stabilităţii sociale şi politice (fenomen cunoscut ca „blestemul resurselor”).

O serie de iniţiative internaţionale iniţiate de ONG-uri influente şi-au propus creşterea gradului de transparenţă ca mijloc pentru îmbunătăţirea guvernanţei CEN, cu rezultate modeste însă până în prezent.

CEN au dovedit totuşi o rezistenţă remarcabilă şi au supravieţuit atunci când alte sectoare controlate de stat au fost privatizate total sau restructurate în mod radical. Importanţa lor pentru dezvoltarea economică durabilă şi stabilitate este semnificativă. Pentru a-şi îndeplini rolul, CEN trebuie să îşi consolideze capacitatea instituţională, să acţioneze şi să comunice transparent şi să accepte responsabilităţile economice şi sociale care le revin.

De-a lungul ultimului secol, controlul asupra sectorului a fost exercitat succesiv de învingătorii din Primul Război Mondial, de cele 7 Surori, şi ulterior de ţările OPEC. Tranziţia de la o coaliţie dominantă la alta a fost însoţită de instabilitate, obiectivul dominant rămânând controlul producţiei. Mai recent, acestui obiectiv i s-au adăugat şi provocările legate de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. În economia globalizată este însă nevoie de cooperare pentru că există interese comune fundamentale între CPI şi state. Viitorul va fi determinat de forma în care se va instituţionaliza această cooperare.

Note_____________________


[1] Cf. US Energy Information Administration, http://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRFPUS2&f=A;

[2] Silvana Tordo, Brandon S. Tracy and Noora Arfaa, National Oil Companies and Value Creation, World Bank Publication 2011, p. 17;

[3] Ibidem, p. 18;

[4] Cf. Mommer, B. 2002. Global Oil and the Nation State. Oxford: Oxford University Press.

[5] Cf. Heller, C. A. 1980. The Birth and Growth of the Public Sector and State Enterprises in the Petroleum Industry State Petroleum Enterprises in Developing Countries, Pergamon Press/United Nations Centre for Natural Resources, Energy and Transport.

[6] Linde, C. V. D, The State and the International Oil Market: Competition and the Changing Ownership

of Crude Oil Assets. Boston: Kluwer Academic Publishers;

[7] Silvana Tordo, Brandon S. Tracy and Noora Arfaa, National Oil Companies and Value Creation, World Bank Publication 2011, p. 17;

[8] Charles McPherson, National Oil Companies: Ensuring Benefits and Avoiding Systemic Risks, in The Handbook of Global Energy Policy, Ed. Andreas Goldthau, 2013;

[9] Gupta, Sanjeev, Benedict Clemens, Kevin Fletcher, and Gabriela Inchauste, Issues in Domestic Petroleum Pricing in Oil-Producing Countries, in Jeff M. David (ed. )Fiscal Policy Formulation and Implementation in Oil Producing Countries, Washington, International Monetary Fund;

[10] Cf. Charles McPherson, National Oil Companies: Ensuring Benefits and Avoiding Systemic Risks, in The Handbook of Global Energy Policy, Ed. Andreas Goldthau, 2013;

[11] The Economist, Yesterday’s fuel, 3 August 2013;

[12] http://edition.cnn.com/2014/04/24/world/asia/china-electric-vehicles/index.html;

[13] The Economist, Yesterday’s fuel, 3 August 2013;

[14] PwC, Drivind Value in upstream Oil&Gas, 2013, p. 9;

[15] E.W.Merrow, Industrial Megaprojects, John Wiley&Sons, New Jersey; Dintre proiectele analizate, 41% sunt din sectorul extracţiei de ţiţei şi gaze naturale;

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Robert Gruia spune:

    Felicitari pentru articol, analiza complexa si completa ! Timpul ne va demonstra daca vor avea acoperire concluziile dvs. , personal consider ca este posibil sa vedem in urmatoarea decada conflagratii in tarile OPEC, cu rol de a reaseza polii de putere intre Supermajors si CEN .

  2. iosiP spune:

    “personal consider ca este posibil sa vedem in urmatoarea decada conflagratii in tarile OPEC, cu rol de a reaseza polii de putere intre Supermajors si CEN .”

    Probabil ca la asa ceva se va ajunge: e suficient ca opinia publica sa fie indoctrinata ca Arabia Saudita sustine ISIS pentru a justifica un “mic” atac american acolo. Desigur, va fi un razboi “chirurgical” fara victime in randul populatiei, la fel ca in Irak (unde n-au murit decat vreo 130.000 de civili, adica “peanuts”). Dar ce sa facem, daca petrolul nostru s-a nimerit sa fie in subsolul lor? ;)

  3. Gamma spune:

    Un articol excelent .As mai avea ceva de adaugat . Mi-e teama ca soarta Supermajors va fi copiata cu o intarziere de 10-20 de ani si de CEN-uri . Rezervele CEN -urilor din statele nedemocratice sunt suspect de mari in comparatie cu cele ale supermajors si chiar a CEN-urilor vestice . Asta implica probleme grave la orizont pentru toti .

  4. Ulysses Errandus spune:

    Declinul supermajorilor nu este generat numai de lipsa accesului la rezerve ieftine de hidrocarburi.
    Declinul a fost accelerat si de actiunea de canibalizare venita din sanul marilor companiilor de servicii precum Schlumberger, Halliburton, Baker-Hughes, etc. Aceste companii de servicii au furnizat companiilor nationale tehnologiile necesare pentru a le ridica acestora din urma competitivitatea. De exemplu extinderea Schlumberger pe piata ruseasca a facut superfluua aliantele companiilor rusesti cu gigantii de tip BP, Shell, Exxon sau Chevron. Schlumberger a inregistrat pe piata ruseasca profituri uriase, care altfel ar fi putut merge la supermajori.
    Un factor care blocheaza accesul supemajorilor pe piata de resurse este strategia lor economica bazata pe nevoia de a asigura rate de rentabilitate foarte mari impuse de plata de dividende. Asta le face necompetitive in raport cu companiile de stat chinezesti care se multumesc cu rate ale rentabilitatii mai mici pentru ca obiectivul acestora din urma este obtinerea de resurse energetice si nu profituri uriase (si dificil de mentinut an de an). Nevoia de a satisface pe actionarii momentului face ca supermajorii sa se lanseze rar in proiecte majore pe termen lung pentru ca asta ar insemna ca actionarii de azi sa subventioneze profitul actionarilor de peste 10-20 ani. Din nou aceasta vulnerabilitate nu este prezente la companiile de stat nationale.
    Unele companii nationale (vezi Statoil si Petrobras) sunt cel putin la nivelul tehnologic al supermajorilor si sunt modele de gestiune a resurselor de hidrocarburi, cat si a resurselor financiare accumulate (vezi Statoil). Din acest ultim punct de vedere supemajorii sunt net inferiori (ca si statele din care provin acesti giganti).
    Marea vulnerabilite a companiilor nationale este expunerea lor la influenta politicului (vezi PDSVA).

    PS
    Autorul s-a ferit sa faca vreo mentiune la privatizarea Petrom, in opinia mea o neghiobie de proportii cosmice.

  5. Emil spune:

    La lista de note de la subsolul articolului lipseşte una esenţială – Istoria operaţiunii TPAJAX. CIA.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vasile Iuga


Vasile Iuga

Country Managing Partner, PwC România Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)