Home » Analize »Economie »Financiar »Macro »Sinteze » Citesti:

Teoria monetară modernă și implicațiile sale nefaste

Silviu Cerna septembrie 28, 2019 Analize, Economie, Financiar, Macro, Sinteze
23 comentarii 3,132 Vizualizari

O nouă teorie economică – „teoria monetară modernă” (Modern Monetary Theory, MMT) – se bucură în ultima vreme de un deosebit succes în SUA și este invocată adesea și în Europa. Ea este susținută mai ales de politicienii și economiștii de stânga, care pledează pentru creșterea în continuare a deficitului bugetar, finanțat mai degrabă prin crearea de monedă decât prin emiterea de titluri de stat. Argumentul este că în modul acesta deficitul financiar al statului este mai ușor de acoperit.

Teoria monetară modernă (Modern Monetary Theory, MMT) este menționată adesea în dezbaterile economice din ultima perioadă, mai ales în SUA, unde este susținută de unii candidați (de stânga) ai partidului democrat la alegerile prezidențiale din 2020 și de consilierii lor economici. Recent, o primă ediție a unui manual de macroeconomie de peste 600 de pagini, în care este prezentată această teorie, s-a epuizat rapid.[1 ] Explicația acestui succes de librărie rezidă în faptul că noua teorie pare a oferi guvernelor instrumente de politică economică susceptibile a fi utilizate în condițiile în care dobânzile sunt foarte mici sau chiar nule și se vor menține, probabil, așa în viitorul apropiat.

Deși propune unele soluții discutabile, greu de aplicat în practică sau nefaste pentru libertatea economică, MMT sugerează câteva idei interesante cu privire la posibilitatea perfecționării instrumentelor politicii economice. De aceea, aceste idei sunt preluate de unii lideri politici și economiști europeni, care au propriile lor motive să dorească renunțarea la politicile de austeritate și creșterea cheltuielilor publice.[2 ] De asemenea, ele au început să apară în discursul public din România, unde unii politicieni, economiști și jurnaliști încearcă să acrediteze ideea că creșterea datoriei publice observată în ultima perioadă nu constituie o problemă, ci este rezultatul unei politici economice bine fundamentate din punct de vedere teoretic și aplicate în multe țări.[3 ]

1. Finanțarea monetară a deficitului bugetar

Postulatul MMT este că un stat suveran nu poate ajunge niciodată în incapacitate de plată în propria sa monedă, deoarece este întotdeauna capabil să-și onoreze angajamentele prin crearea monedei de care are nevoie pentru plata serviciului datoriei publice (dobânzi + rate scadente). Singurul risc este aici inflația. Însă, dacă în țara respectivă există destulă forță de muncă nefolosită și o infrastructură adecvată, augmentarea cererii poate fi satisfăcută fără inflație. Ca urmare, statul poate cheltui oricât pentru a-și atinge obiectivele: de exemplu, pentru relansarea creșterii economice și reducerea șomajului.

Reprezentanții MMT se inspiră copios din teoria economică keynesiană, care atribuie o importanță deosebită intervenției statului în economie prin politica fiscală. Dând impresia că, prin investiții, statul poate obține creșterea economică dorită și elimina șomajul, teoria keynesiană a deschis larg porțile inflației. Căci, statul nu este doar un utilizator, ci și un creator de monedă, care, prin modificarea cantității de monedă, îi influențează valoarea.

Sistemele bancare moderne – formate din bancă centrală și băncile comerciale cu rezerve parțiale – permit, într-adevăr, statelor suverane să creeze orice cantitate de monedă doresc.[4 ] Însă, procedând în modul acesta, statul provoacă inflație, deprecierea monedei și pierderea încrederii piețelor internaționale în moneda națională respectivă. Ca urmare, chiar dacă a servit în trecut ca monedă internațională, moneda națională respectivă își pierde acest rol și, deci, nu mai poate fi folosită pentru achitarea datoriei externe.

Un asemenea fenomen a avut loc la sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ’70 în SUA, a căror monedă națională – dolarul – a constituit moneda-cheie a sistemului monetar internațional de la Brettton Woods (1944). Deoarece guvernul american s-a lansat concomitent într-un război costisitor (Vietnam) şi în aplicarea unor programe interne ambiţioase, fără a impune însă populaţiei eforturile fiscale necesare (impozite), ci recurgând la împrumuturi de la banca centrală, ceea ce a dus la crearea de monedă pe scară largă, preţurile interne din SUA au crescut sensibil, iar dolarul şi-a pierdut o bună parte din puterea de cumpărare. Pe lângă aceasta – dar este evident că cele două fenomene sunt strâns legate –, s-a produs o reorientare radicală a fluxurilor internaţionale de capitaluri. Astfel, dacă, în trecut, se înregistrau, de obicei, importante intrări spontane de capitaluri în SUA, ceea ce a permis acestei ţări ca, în pofida volumului mare al investiţiilor efectuate în străinătate, al ajutoarelor economice, politice şi militare acordate unor guverne străine ş.a.m.d., să înregistreze excedente ale balanţei de plăţi, spre sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70, o masă importantă de capitaluri a început să părăsească SUA şi să se îndrepte spre Europa Occidentală şi Japonia, provocând un deficit important în balanţa de plăţi americană. Ca urmare, dolarul s-a depreciat foarte mult nu numai în raport cu bunurile din producția internă, ci și față de aur și de aceste monede susceptibile de revalorizare.

În aceste condiţii, dolarul american nu era şi nu mai putea fi un bun mijloc de rezervă internațional, iar principiile convenite la Brettton Woods nu au mai putut fi aplicate. Băncile centrale, în loc să privească cu satisfacţie faptul că rezervele lor valutare în dolari cresc, au început să se neliniştească de acest fenomen şi să încerce să-l limiteze prin adoptarea unor măsuri de descurajare a intrărilor de capitaluri flotante în dolari. Astfel, unele bănci centrale au interzis băncilor comerciale autohtone să mai plătească dobânzi la depozitele la vedere ale nerezidenţilor (eurodolari), altele au instituit „dobânzi negative” (taxe) asupra acestor depozite, iar altele – cele mai multe – au decis majorarea ratei rezervelor obligatorii, imobilizând, astfel, o parte din fondurile aflate la dispoziţia sistemului bancar comercial. De asemenea, unele bănci centrale (Banca Franţei, Banca Naţională a Elveţiei) au cerut convertirea în aur a dolarilor pe care îi deţineau, în conformitate cu acordurile de la Bretton Woods. După numeroase tergiversări, SUA au satisfăcut unele din aceste cereri de convertire, iar, ca urmare, rezervele americane de aur au scăzut îngrijorător către nivelul de 10 mld. dolari, considerat de guvern ca stoc intangibil pentru caz de război.

În urma tuturor acestor fenomene, în primele luni ale anului 1971, dolarul şi-a pierdut practic calitatea de monedă-cheie a sistemului monetar internaţional, băncile centrale ale statelor participante făcând tot posibilul pentru a evita intrarea monedei americane în rezervele lor internaționale. Dacă unele bănci centrale au continuat totuşi să accepte creşterea rezervelor lor valutare în dolari, au făcut aceasta fie pentru că nu puteau proceda altfel, constrânse fiind de presiunile politice exercitate de guvernul american, fie pur şi simplu pentru că nu exista un alt activ de rezervă internaţional. Alte bănci centrale (Banca Franţei, Banca Naţională a Elveţiei) au făcut însă uz de dreptul lor de a cere convertirea dolarilor în aur, ceea ce a dus la epuizarea rezervei de aur a SUA. Cu toate acestea, în lume a continuat să existe o enormă cantitate de dolari, reprezentând capitaluri flotante (plasamente pe termen scurt uşor recuperabile) în căutare de câştiguri speculative şi afluind îndeosebi spre ţările cele mai prospere din punct de vedere economic (RFG şi Japonia). Toate condiţiile unei crize internaționale de mari proporţii erau, aşadar, întrunite. Fără a intra în detalii cu privire la fazele și consecințele acestei crize, menționăm doar că ea a dus în final la desfiinţarea convertibilităţii în aur a dolarului american (15 august 1971) și abandonarea sistemului monetar de la Bretton Woods.

În prezent, dolarul pare a fi într-o poziție invicibilă, cel puțin atâta vreme cât alte state și populația continuă să cumpere titluri de stat americane. Se pune totuși întrebarea ce se va întâmpla atunci când alte monede (de exemplu, renminbi-ul chinez) vor face o concurență puternică dolarului în rolul de monedă internațională, așa cum au făcut-o în trecut marca vest-germană și yenul japonez? Se va declanșa oare o criză asemănătoare cu cea care a dus la desființarea convertibilității în aur a dolarului și schimbarea ordinii monetare internaționale instituite la Bretton Woods?

2. Menținerea îndelungată a dobînzilor foarte mici

Plasând raționamentele anterioare într-un context economic caracterizat prin dobânzile foarte mici existente în prezent și în viitorul previzibil în țările dezvoltate, adepții MMT recomandă folosirea instrumentelor bugetare pentru stimularea economiei.

În trecut, dobânzile au fluctuat foarte mult, iar bugetele statelor erau mai degrabă fixe și rigide; în prezent, în SUA, Japonia și unele țări UE, dobânzile sunt cvasifixe la un nivel zero sau apropiat de zero. Ca urmare, reprezentanții MMT susțin că este necesară o politică bugetară mult mai dinamică, de natură să complinească această politică monetară statică.

În mod practic, activizarea politicii bugetare se realizează prin cumpărarea de către băncile comerciale a titlurilor de stat, refinanțarea acestor bănci la banca centrală (operațiuni open market, facilități de creditare, rescont etc.) și folosirea monedei nou create pentru acordarea de credite economiei. Avantajul este posibilitatea orientării relativ precise a procesului de creare a monedei și creditului spre sectoarele economice considerate importante și dirijarea fluxurilor monetare suplimentare direct spre categoriile de agenți economici vizați.[5 ]

Exemplele de aplicare cu succes a acestei politici sunt luate mai ales din istoria economică a SUA din anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Pornind de la aceste cazuri, adepții MMT propun folosirea șomerilor în activități productive organizate de stat – în loc de a li se acorda alocații de șomaj fără a face nimic. Avantajul este că persoanele în cauză rămân în circuitul productiv și, deci, pot reveni mai ușor în sectorul privat atunci când acesta va începe să creeze noi locuri de muncă. Este vorba, evident, despre o soluție inspirată din politica „New Deal” dusă în SUA între anii 1933 și 1936 de administrația președintelui F. D. Roosevelt. Se pune totuși problema identificării sectoarelor economice în care statul creează noi locuri de muncă, precum și a stabilirii salariilor plătite aici. Căci, dacă salariile din sectorul public sunt prea mari sau prea mici în comparație cu cele de pe piața muncii, sectorul privat va avea, cu siguranță, de suferit. Se pune, de asemenea, întrebarea în ce măsură această politică poate fi aplicată în alte contexte economico-sociale decât cel existent în SUA în a anii ’30 ai secolului XX?

3. Controlul ratei dobânzii, relaxarea cantitativă și politica economică flexibilă

Pentru simplificare, în literatură se disting trei tipuri de politici monetare: 1) politica convențională: influențarea de către banca centrală a ratelor dobânzilor din economie; 2) relaxarea cantitativă (Quantitative Easing): cumpărarea titlurilor de stat de către băncile comerciale și, în ultimă instanță, de către banca centrală, ceea ce duce la crearea de monedă; 3) politica economică flexibilă: coordonarea politicii monetare și a politicii fiscale.

Primele două tipuri par, într-adevăr, să-și fi atins limitele, având în vedere că politicile respective au avut efecte slabe în unele țări cu șomaj structural ridicat și cu creștere economică lentă. Astfel, se constată că aceste politici nu au dus la creșterea în măsura dorită a volumului creditului bancar acordat pentru finanțarea activităților economice, favorizând mai degrabă creșterea marilor averi și a investițiile speculative (de exemplu, în sectorul imobiliar), nu sectoarele declarate a fi prioritare (educație, cercetare-dezvoltare etc.).

Pentru a înlocui aceste politici și a complini faptul că efectele politicii bugetare se transmit în economie foarte lent, adepții MMT propun un sistem de politici economice flexibile, care permit modularea sarcinii fiscale în funcție de performanțele economice: impozite mai mici în faza de recesiune, impozite mai mari în faza de avânt – oarecum asemănător cu modul în care a funcționat până acum mecanismul de transmisie prin canalul ratei dobânzii.[6 ] Acest „mix” de politici economice presupune, printre altele, stabilirea unor plafoane automatice de venituri și cheltuieli bugetare, ceea ce necesită o mai mare reactivitate a guvernului și o mai strânsă colaborare între decidenții politici și analiștii economici. De asemenea, este necesară, după cum am arătat, crearea de monedă prin cumpărarea de către bănci a titlurilor de stat.

MMT este interesantă, deoarece relevă modul în care o teorie bazată pe principii oarecum asemănătoare cu cele ale economiei planificate poate duce la repunerea în cauză a intrumentelor intervenției statului în economie. Scopul urmărit de adepții acestei teorii este creșterea eficacității instrumentelor politicii economice, însă consecința aplicării sale este reducerea gradului lor de generalitate. În tot cazul, exemplele istorice abundă în acest tip de analize – de la China imperială și „New Deal” la China mandarinilor roșii și SUA zilelor noastre -, iar lista rămâne deschisă.

4. Posibilitatea aplicării MMT în economiile emergente

Cu toate acestea, problema aplicării unei politici economice flexibile, de genul celei recomandate de adepții MMT, se pune în termeni cu totul diferiți în cazul majorității țărilor lumii – din simplul motiv că moneda lor nu este o monedă internațională, așa cum este dolarul american.

Astfel, în cazul țărilor UEM care au dificultăți în gestionarea datoriei publice, cum ar fi, de exemplu, Grecia și Italia, euro nu este moneda lor națională și, deci, nu le conferă avantaje de genul celor pe care folosirea pe plan internațional a dolarului le aduce SUA. În plus, moneda unică europeană este supusă constrângerilor reprezentate de criteriile de convergență și de „Pactul de stabilitate” – deficit bugetar mai mic de 3% din PIB și datorie publică mai mică de 60% din PIB –, ceea ce îi face pe eurosceptici să afirme că unificarea monetară este principala cauză care împiedică popoarele europene să cunoască o prosperitate economică eternă! Un refren bine-cunoscut, de altfel, antieuropenilor din țările foste comuniste, inclusiv România.[7 ]

Situația este încă și mai complicată în cazul țărilor cu economie de piață emergentă, cum este, de exemplu, România, care, deși pot crea monedă națională (leu) la discreție, nu o pot folosi pentru plata serviciului datoriei publice externe, deoarece moneda națională respectivă nu are circulație internațională. În cele ce urmează, ne vom ocupa de acest din urmă caz, deoarece el este cel care interesează cel mai mult cititorul român.

Prin prisma problemei discutate aici, principala deosebire dintre, pe de o parte, țările cu economie emergentă, iar pe de altă parte, SUA și celelalte țări dezvoltate (altele decât cele din zona euro, care au o situație specială), este că cele dintâi nu pot plasa titluri de stat libelate (exprimate și plătibile) în monedă națională pe piețele financiare internaționale. Această împrejurare crează o interacțiune complexă între datoria publică și poziția balanței de plăți, interacțiune care duce la apariția unor „deficite gemene” (twin deficits), deprecierea monedei naționale, inflație și acumularea de datorii în valută.[8 ] Ca urmare, țările cu economie emergentă, care, de regulă, sunt puternic îndatorate în valută și au acces limitat pe piețele financiare internaționale, se confruntă problema sustenabilității datoriei publice. Pe lângă aceasta, în cazul României, operează și o altă restricție, valabilă pentru țările ale căror bănci centrale fac parte din „Sistemul European de Bănci Centrale”: interzicerea prin lege, din capul locului, a creditării guvernului de către banca centrală..

Prin definiție, datoria publică a unei țări este sustenabilă, dacă politica bugetară aplicată în prezent poate fi menținută fără ajustări excesive necesare în viitor. Sustenabilitatea datoriei presupune, în primul rând, că statul este considerat solvabil, ceea ce înseamnă că creditorii evaluează pozitiv capacitatea sa de a-și achita datoria pe termen lung. În al doilea rând, sustenabilitatea presupune că statul este lichid, adică poate să-și procure mijloacele de plată necesare pentru a-și stinge datoriile scadente. Ambele elemente se bazează în mare măsură pe încrederea creditorilor și pe credibilitatea autorităților.

Se demonstrează că un stat este solvabil, dacă excedentele primare actualizate sunt egale sau mai mari decât datoria publică inițială.[9 ] Trebuie totuși precizat că analiza solvabilității unui stat se înscrie într-un cadru juridic diferit de cel valabil în abordarea solvabilității unei întreprinderi private, în cazul căreia este posibilă lichidarea activelor printr-o procedură de faliment. În cazul statelor suverane, o asemenea procedură nu există, deoarece aici se aplică alte principii de drept: intangibilitatea statului și insesizabilitatea proprietății de stat.

Cu toate acestea, la fel ca oricare agent economic, statul este supus unei constrângeri bugetare intertemporale.[10 ] Această constrângere provine din necesitatea respectării unei serii de relații de echilibru ale datoriei publice, care reflectă legăturile existente între rata dobânzii, rata creșterii economice pe termen lung și excedentele primare viitoare actualizate. În aceste ecuații, esențiale sunt două variabile: a) excedentul primar, care permite statului să degaje resursele necesare pentru a face față cererilor de rambursare; b) rata dobânzii, care constituie o parte importantă a sarcinii financiare ce apasă asupra datoriei publice.[11 ]

Criteriul solvabilității este totuși un concept teoretic cu semnificație practică limitată. Într-adevăr, el nu permite determinarea univocă a unui prag de îndatorare de referință: în teorie, oricare ar fi la un moment dat nivelul datoriei publice, constrângerea bugetară poate fi respectată. În plus, solvabilitatea este un concept a cărui dinamică este puțin luată în considerare într-un mediu incert: un stat solvabil într-o anumită perioadă poate deveni insolvabil ca urmare a diverselor șocuri. Invers, un stat poate rămâne solvabil, deși datoria sa este nesustenabilă, cu condiția ca autoritățile să își modifice politica bugetară pe care o duc.

În practică, aprecierea sustenabilității datoriei publice se face prin evaluarea capacității statului de a stabiliza ponderea datoriei pe termen scurt în PIB: dacă acest raport poate fi stabilizat, datoria este considerată sustenabilă. Invers, o creștere continuă a ponderii datoriei publice în PIB poate provoca o criză de încredere a investitorilor în titlurile de credit public emise de statul respectiv.[12 ] Or, neîncrederea într-un anumit stat poate limita capacitatea acestuia de suporta efortul bugetar necesar pentru crearea excedentelor primare viitoare și transferarea acestora în străinătate.[13 ]

Astfel, în cazul unui stat puternic îndatorat în valută, stabilizarea datoriei necesită integrarea efectului deprecierii monedei naționale, deoarece această evoluție a cursului de schimb impune creșterea excedentului primar necesar pentru susținerea datoriei.[14 ] Însă, deprecierea monedei determină creșterea prețurilor interne, ceea ce duce la evaporarea excedentelor primare constituite de stat, ca, de altfel, a tuturor economiilor făcute în țara respectivă (de populație și întreprinderi). Aceasta înregistrează temporar un surplus al balanţei de plăţi, însă rezervele internaționale constituite în modul acesta dispar cu repeziciune, și anume cu atât mai repede cu cât ajustarea economiei se desfășoară mai încet. În fine, masa monetară din această ţară creşte ca urmare a monetizării valutei obținute prin excedentul balanţei de plăţi, astfel încât în noua poziție de echilibru pe termen lung a balanței de plăți, la care, eventual, se ajunge, oferta de monedă naţională este mai mare, corespunzător creşterii cererii de monedă determinate de amintita creştere a nivelului preţurilor interne.[15 ]

Problema lichidității provine din faptul că un stat cu economie emergentă trebuie să dispună la momentul potrivit de valuta necesară pentru plata serviciului datoriei publice externe; o criză de lichiditate poate apare, deci, și fără ca solvabilitatea statului respective să fie pusă în cauză. Cu toate acestea, după cum arată crizele datoriei publice din ultimele decenii, este greu de distins ex ante situațiile de insolvabilitate de crizele de lichiditate propriu-zise.

Aceste evenimente arată însă că principalul factor care determină momentul apariției crizei de lichiditate este percepția investitorilor străini. Criza datoriei este declanșată, de regulă, de o criză de lichiditate manifestată prin dificultățile întâmpinate la refinanțarea datoriei scadente prin emiterea unor noi titluri de stat și plasarea lor pe piețele internaționale.[16 ]

Refinanțarea datoriei externe se confruntă, deci, cu aceiași problemă a legăturii inconturnabile dinre încrederea în autoritățile unui stat și imaginea solvabilității statului respectiv: un investitor străin nu va împrumuta guvernul unei țări decât în măsura în care evaluează pozitiv capacitatea statului debitor de a-și rambursa împrumuturile pe termen lung și de a avea valuta necesară pentru asigurarea serviciului datoriei externe.

În fine, țările emergente se confruntă cu riscul apariției unui dezechilibru între resursele interne în monedă națională – constituite prin realizarea de excedente primare – și datoria în valută (currency mismatch).[17 ] Acest risc descurajează autoritățile monetare să reducă rata dobânzii în timpul recesiunii de teamă că va avea loc o depreciere și mai puternică a monedei și falimente în lanț. El le induce, de asemenea, „frica de flotare”, făcându-le uneori să aleagă un regim valutar nepotrivit prin prisma interesului lor pe termen lung.[18 ]

Comparativ cu SUA și cu țările dezvoltate, țările emergente se confruntă, deci, cu numeroase și complicate probleme specifice. Sustenabilitatea datoriei publice a acestor țări nu depinde de capacitatea lor de a emite monedă națională, care, la fel ca în cazul tuturor statelor suverane, este teoretic nelimitată, ci de accesul lor la refinanțarea de piețele internaționale, care adesea este redus și intermitent.[19 ] În cazul acestui mare grup de țări, există un „cerc vicios”: criza de lichiditate poate antrena o criză valutară, care poate declanșa, la rândul său, o criză a datoriei publice ș.a.m.d. De aceea, țările cu economie emergentă pot cunoaște atât o criză provocată de nesustenabilitatea datoriei publice, cât și una provocată de penuria de valută la nivelul statului.

Toate aceste fenomene nu au nimic de a face cu capacitatea statelor respective de a crea monedă națională în cantități nelimitate, care este principalul fapt de care depinde validitatea MMT. De altfel, aceste state folosesc adesea această posibilitate, similar cu țările dezvoltate, care practică de mai mult timp ceea ce se numește „relaxarea cantitativă” (Quantitative Easing). Deosebirea esențială este însă că, din motivele arătate, finanțarea deficitului bugetar prin crearea de monedă provoacă aici hiperinflație și șomaj de masă. Ultimele exemple eclatante în acest sens sunt Zimbabwe și Venezuela, iar haosul din aceste țări ar trebui să pună capăt oricărei discuții.

5. Remarci finale

Interpelat în Senatul SUA în legătură cu noua teorie economică, președintele Fed, J. Powell, a declarat:

Ideea că deficitele nu au nici o importanță pentru țările în măsură să se împrumute în propria lor monedă este, după mine, greșită.[20 ]

El a mai adăugat că datoria SUA este deja la un nivel prea mare în raport cu PIB și, încă și mai problematic, crește mai mult și mai repede decât ar trebui.

Soluția recomandată de adepții MTM este și mai discutabilă în cazul țărilor din zona euro care se confruntă cu o datorie publică mare. În cazul acestor țări (Europa de Sud), discipolii MTM recomandă reducerea deficitului bugetar prin creșterea impozitelor, nu prin reducerea cheltuielilor (în special a celor cu salariile funcționarilor publici), pentru a nu afecta creșterea economică. Or, creșterea impozitelor nu este o politică mai fezabilă decât reducerea cheltuielilor bugetare.

În fine, MMT este clar infirmată de faptele de observație referitoare la țările emergente. Un studiu efectuat de A. Alesina și S. Ardagna, de la Universitatea Harvard, care analizează 107 planuri de austeritate aplicate de diverse țări în ultimii 30 de ani, arată că cele mai eficace soluții sunt cele care implică reducerea cheltuielilor publice fără creșterea impozitelor.[21 ] La o concluzie asemănătoare ajunge o echipă de cercetători din FMI: reducerea cheltuielilor publice și reformele structurale (diminuarea cheltuielilor sociale, liberalizarea pieței muncii, privatizarea etc.) constituie singurele căi de a reduce durabil datoria publică a unei țări.[22 ]

MMT este manifestarea unei ideologii etatiste și populiste. Modul în care tratează problema datoriei publice este simptomul unei mentalități anticapitaliste, care subminează filozofia politică a drepturilor individuale și a libertății economice, preconizând o concepție dirijistă, foarte asemănătoare cu cea experimentată în trecut de țările comuniste și de țările din lumea a treia cu regimuri marxiste. Curios este că, în pofida eșecurilor repetate ale acestor experimente, tentația dirijismului nu a dispărut.

Acest articol a apărut inițial în revista Oeconomica, nr. 3, 2019,

1 – -W. MitchellL. Randall WrayM. Watts, Macroeconomics, Macmillan, London, 2019,https://www.bloomberg.com/news/articles/2019-05-31/a-600-page-textbook-about-modern-monetary-theory-has-sold-out.

2 – -Economists bolster Salvini in dispute over Rome’s spending,

https://www.ft.com/content/28666e56-8154-11e9-9935-ad75bb96c849.

3 – -S. Cerna, Datoria publică și iluzia keynesiană,

http://www.contributors.ro/economie/datoria-publica-%c8%99i-iluzia-keynesiana/.

4 – -S. Cerna, Băncile în economie, Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2017, Issue 2, p. 46-52, http://www.rrdp.ro/articole-revista/917.

5 – -Idem

6 – -S. Cerna, Politica monetară, Editura Academiei Române, București, 2014, p. 136-145.

7 – -S. Cerna, Mentalitatea anticapitalistă: o mare problemă a României,

http://www.contributors.ro/economie/mentalitatea-anticapitalista-o-mare-problema-a romaniei/.

8 – -S. Cerna, Deficitele gemene și viabilitatea politicii economice,

http://www.contributors.ro/economie/deficitele-gemene-si-viabilitatea-politicii-economice/; B. Eichengreen, R. Hausmann, Exchange Rates and Financial Fragility, NBER, Working Papers, 7418, 1999.

9 – -P. Agenor, P. Montiel, Development in macroeconomics, Princeton, New Jersey Princeton University Press; 1996; N. Roubini, Debt sustainability: how to assess whether a country is insolvent, 2001, http://pages.stern.nyu.edu/~nroubini/referen.htm.

10 – -S. Cerna, Deficitele bugetare și inflația, Economistul, nr. 29-30, 31 august 2015, https://www.researchgate.net/publication/334535711_DEFICITELE_BUGETARE_SI_INFLATIA

11 – -S. Cerna, Politica monetară, ed. cit., p. 118-123.

12 – -N. Chalk, R. Hemming, Assessing Fiscal Sustainability in Theory and Practice, IMF, Working Paper, 81, April 2000.

13 – -N. Roubini, op. cit.

14 – -S. Cerna, Monedă și finanțe internaționale, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2012, p. 78-83.

15 – -Idem p. 133-135.

16 – -H. Cole, T. Kehoe (1998) Self-Fulfilling Debt Crises, The Review of Economic Studies, Vol. 67, No. 1, Jan., 2000, pp. 91-116; M. Chamon, Can Debt Crises Be Self-Fulfilling?, IMF, Working Paper, 99, June, 2004.

17 – -M. Goldstein, P. Turner, Controlling Currency Mismatches in Emerging Markets, Peterson Institute for International Economics, 2004.

18 – -Idem

19 – -Ilustrative în acest sens sunt cazurile următoarelor țări: Venezuela (1998-2019), Rusia (1998), Ucraina (1998, 2000), Pakistan (1998), Ecuador (1999), Peru (2000), Republica Moldova (2001), Argentina (2001) etc.

20 – -https://www.c-span.org/video/?458249-2/federal-reserve-chair-powell-testifies-day-capitol-hill&live=

21 – -A. Alesina, S. Ardagna, Large Changes in Fiscal Policy: Taxes Versus Spending, NBER, Working Paper, 15438, 2011.

22 – -P. Maoro (ed.), Chipping Away at Public Debt: Sources of Failure and Keys to Success in Fiscal Adjustment, IMF, 2011.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "23 comments" on this Article:

  1. Ad Min spune:

    corelatii… incerci sa controlezi ceva si pierzi controlul asupra altui aspect (Cheshire/ Schroedinger Cat)… bule!
    1. regula lui Taylor https://en.wikipedia.org/wiki/Taylor_rule
    2. primii care percep ca statul, cel mai mare actor economic, joaca pe spezele economiilor oamenilor sunt chiar oamenii: creste masa monetara M1 -> oamenii economisesc valuta si imprumuta in moneda proprie (legea lui Gresham), supusa presiunii inflationiste de politicienii care controleaza statul -> hedging -> statul cu politicienii si comilitonii acestora sinecuristi intra in cul de sac
    3. directionarea fluxurilor monetare adaugate prin astfel de mecanisme administrative se face politic, in ideea ca “dupa noi potopul”, dar banii sa ajunga in firmele noastre
    4. banca centrala are putin spatiu si restrans de manevra, cata vreme presiunea politica si fiscala inghesuie politica monetara
    5. pe termen scurt, unii operatori economici castiga investind in valul de distorsiune, cresc actiuni la bursa, cresc dividende -> se vad in balanta de plati externa dar si bonusuri pentru “investitori”
    6. pe termen scurt, segmente din piata muncii castiga venituri suplimentare peste scaderile valorice ale economiilor financiare (depozite) si opteaza sa investeasca in extrapolarea cresterii, vacante exotice si altfel de revelioane
    7. valorile activelor imobiliare par solide si in crestere, alimentate de o bula de cerere, creata prin suplimentarea sezoniera de venituri (wage-led-growth/ helicopter money)
    8. in acest joc sunt antrenate segmente din economie care profita, constructiile, materiale de constructii, credite imobiliare, consum… trililiiii!
    9. la un moment dat, furnizorii de resurse financiare trag, emotionati, heblul -> criza (sau falimente in lant, cum zicea Stiglitz deunazi)
    10. se ia de la capat: New Deal, Hitler cu constructia de autostrazi, razboaie, incapacitati de plata si falimente de stat, hair-cutting a la greque, oamenii uita si schemele se repeta, doar ca mai repede, ca avem internet, dar scoala nu te-nvata (statul nu are interesul, iar profesorii sunt subnutriti ca sa face ce vor the powers that be, cu licenta si doctorat de la stapanire)
    11. daca nu esti intr-o economie emergenta, scenariul este un pic diferit, ca nu ai in ce alta valuta sa-ti muti economiile si ai parte de… Trump, Brexit, Salvini, Merkel cu arabii… etc. sau esti captiv in Ruskii Mir sau distopia confucianista post-Maoista… Venezuela, Djibouti… you name it
    12. la Romanica avem spatiu proportional cu disparitatea puterii de cumparare si cu termenul/ interesul scurt al agendei conducatorilor politico-administrativi si al vectorilor vizibili (unii academici) de opinie: se mai pun pe chituci companii nationale din energie, se mai amaneteaza PIB viitor pentru voturi maine, ce conteaza… la vremuri noi, tot noi (nu ca la case mai mari ar fi altminteri)

    deci… cum ramanem cu capcana venitului mediu, Domnule Profesor?

    • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

      Răspuns lui ad min:

      Una din contribuțiile importante ale lui Ludwing Mises la teoria banilor și creditului este evidențierea faptului că o nouă cantitate de bani intră în economie prin anumite puncte specifice, adică prin anumite acte de schimb liber. Banii noi nu apar în mod magic și în proporții egale în pungile sau în conturile bancare ale tuturor oamenilor. Ei se răspândesc în mod inegal în economie, iar acest proces are efecte diferite asupra diverșilor indivizi, în funcție de momentul în care ei obțin noile cantități de bani. (Redistribuirea involuntară şi mascată care însoţeşte orice creştere a cantității de bani este cunoscută și sub denumirea de „efectul Cantillon”). Relevarea acestui fapt constituie una din contribuțiile majore ale lui Mises la teoria banilor și creditului,
      deoarece fenomenul și consecințele sale sunt ignorate, de regulă, de celelalte școli de gândire
      economică.

      Această analiză a răspândirii neuniforme a noilor cantități de bani se aplică atât monezilor din aur, cât și bancnotelor emise de banca centrală. Ea se aplică, de asemenea, banilor de cont creați de sistemul bancar comercial. Mises demonstrează că pierderile indivizilor care obțin banii mai târziu sunt sursa veniturilor suplimentare ale celor care intră în posesia banilor mai devreme. Ca urmare, sistemul bănesc nu este un joc cu sumă nulă. Beneficiile obținute de primii utilizatori ai unor noi cantități de bani, chiar și din aur, sunt în detrimentul celor care au acces la aceștia după ce structura prețurilor s-a modificat. (Deși nu a s-a ocupat prea mult de scenariul invers – deflația –, Mises a arătat că pierderile suferite de deținătorii de bani de credit care dau faliment constituie sursa câștigurilor deținătorilor de monezi din metal prețios sau de bani de credit care nu au dispărut în timpul deflației, care vor beneficia de scăderea prețurilor ca urmare a reducerii ofertei de bani).

      Se confirmă astfel că banii nu sunt nici bunuri de capital și nici bunuri de consum. De
      aceea, nu se poate spune în mod științific că creșterea sau scăderea ofertei de bani sporește
      sau diminuează avuția socială. Aceste modificări ale ofertei de bani redistribuie avuția, nu o
      crează.

      Vă invit să revedeți articolul subsemnatului „Contribuția lui Mises la teoria banilor și creditului”, http://www.contributors.ro/cultura/contribu%c8%9bia-lui-mises-la-teoria-banilor-%c8%99i-creditului/

      În ceea ce privește întrebarea din comentariul dvs. la acest articol: „cui foloseste politica economica de blocare a României în capcana venitului mediu?”, eu cred că „Raportul de tranziţie al BERD 2017-18″ demonstrează că este vorba mai degrabă de absența unor politici economice adecvate, decât de o acțiune premeditată de „blocare” .

      • Ad Min spune:

        De acord cu ce spuneți. Sunt pe aceiași lungime de unda, deși cu alte cuvinte, chiar și cu ce scriați în articolele Dvs invocate lui @phane, mai jos… Mulțumesc pentru sublinierea ca NU ESTE UN JOC LA SUMA NULA!

        Ultimul paragraf al răspunsului Dumneavoastră conține, însa, un “non sequitur”: absența unor politici economice adecvate nu demonstrează absenta de acțiune premeditată de „blocare”, cu atât mai puțin raportul BERD, sau ce spunea Lazea cu ocazia prezentării raportului… dimpotrivă, luând în calcul tipicul limbajului diplomatic bancar :)

        Întrebarea (retorica?!) este: cați dintre suporterii economici ai politicilor inadecvate ar rezista/ suferi în situația unei concurente reale, în condiții de creștere a convergentei reale și a libertății economice de piața?

        răspunsul la întrebarea cui dăunează indica interesul cui folosește menținerea status quo și efortul de premeditare și voința politica. sorry: interesul poarta fesul! (cel puțin asa se vede din unghiul meu de vedere)

    • Constantin spune:

      „încerci sa controlezi ceva si pierzi controlul asupra altui aspect…”

      Deși întrebarea nu mi se adresează, îndrăznesc o scurtă observație, cu scuze pentru intervenția în dialog.

      Karl Gunnar Myrdal îndemna în anii din urmă ai maturității sale către esențial în cunoașterea economică, în vreme ce Mingat (et al.) arăta într-un articol din 1985 că tocmai această abordare favorizează implicarea activismului politic în economie. Fără a zăbovi foarte mult asupra detaliilor care ar putea plictisi cititorii, epistemologia și metodologia cercetării în științele economice a cunoscut de-a lungul timpului aceleași controverse cu privire la cunoaștere pe care le-au întâlnit toate științele – acesta este, de altfel, unul dintre argumentele în favoarea definirii Economiei ca știință – de la Platon și Aristotel, până-n zilele noastre.

      Dacă raționalismul critic a înlocuit determinismul istoric, iar ideile expuse opera lui Hegel a evoluat către modelul de cunoaștere filosofică propus de Husserl și Heidegger, cunoașterea în abordarea Teoriei falsificării a lui Karl Popper a atras în mod deosebit cercetătorii științelor economice. Zic asta și pentru că ați îndreptat în comentariul dumneavoastră atenția cititorilor asupra Teoriei relativității și Wiener Kreis.

      (Pentru a nu intra în contradicție cu adepții Teoriei verificaționiste, aflată pe „linia’” Aristotel, Toma d’Aquino șamd., căruia i se poate asocia în opinia mea Ludwig von Mises, propun o abordare heterodoxă în epistemologia economică. :-) )

      Mark Blaug zice în “Methodology of Economics” ceea ce se desprinde din spusele numeroșilor cercetători, epistemologi, filosofi etc., anume că este necesar ca metodologia cercetării în științele diverse să utilizeze instrumente de cercetare specifice, adecvate (în mod particular, adecvate științelor sociale. în cazul celor economice).

      Or, în acest context, încercările utilizării în economie a instrumentelor de cercetare proprii altor domenii au condus la concluzii eronate. Interdisciplinaritatea înșală uneori. Nicholas Georgescu-Roegen, spre exemplu, a aplicat Legea entropiei în sistemele economice într-un model pur teoretic, ale cărui evoluții sunt discutabile, iar situația reprezintă o excepție. (Evaluările în Teoria lui NGR sunt fundamental antropomorfice, iar cunoașterea intuitivă, fără capacitatea alcătuirii modelelor pe termen lung cu previziune punctuală și determinarea interdependenței variabilelor, etc.)

      Prin urmare, opinia mea este că legătura dintre Determinarea Copenhaga din fizica cuantică și științele economice este limitată la utilizarea unor instrumente de calcul statistic; nu mai strânsă decât cu matematica și Teorema Lagrange, spre exemplu.

      • Ad Min spune:

        Constantin,
        exista fenomene si teorii fizice cu similitudini, dar va asigur ca nu la asta ma refeream. Sensul era ca politicul care controleaza monetarul pierde controlul macro pe alte echilibre macro, dupa cum subliniau corect D-nii Cerna si Bolos.
        PS daca va pasioneaza similitudinile cu fizica/ filosofia naturala, as spune ca economia nu se preteaza modelarii prin ansambluri statistice termodinamice (Gibbs), fie ele clasice sau cuantice. teoriile mai apropiate fenomenologic si empiric sunt cele de tip “near-equilibrium”, “spin-glass”, care sunt utilizate si in modelarea retelelor neuronale, a sistemelor cu memorie… fenomenele neliniare conduc la stari de ordine care incalca legea lui Clasius referitoare la cresterea entropiei. Un exemplu nimerit in acest context mi se pare https://www.nobelprize.org/uploads/2018/06/prigogine-lecture.pdf (Stiglitz s-a folosit de aceste dezvoltari in teza sa de doctorat)

  2. ion adrian spune:

    Domnule Cerna astia sunt la fel sau mai tampiti decat aia care sustin Perpetuumul mobile sau toate jocurile de tip Caritas?

  3. Dedalus spune:

    Desigur, solutia guvernarii cu obiectivul formarii statului liberal este preferabila.

    Cum insa niciun partid nu pare sa inteleaga necesitatatea unei economii de piata functionale pentru asigurarea bunastarii, este putin probabil ca statul interventionist si anti-piata actual sa se schimbe in viitorul previzibil, prin exclusiv decizie politica.

    Alternativa logica este conducerea politica subordonata unui plan economic. Sunt multe exemple in lume de acest tip (Chile, Brazilia, chiar Bulgaria pentru o perioada scurta si in mod discret).

    Dupa parerea mea, Romania nu este in situatia fericita de a-si discuta si dezbate indelung optiunile in plan politic. Conducerea politica poate fi si iresponsabila, daca avem o societate solid bazata pe concurenta si economie de piata (Romania doar mimeaza).

    Prin urmare, dupa parerea mea, in acest moment este necesar un Consiliu Director, de la are guvernul sa preia , sa trimita spre legiferare si sa aplice masuri cu caracter urgent. Dupa mine, asa ceva nu ar incalca regulile democratiei, atattimp cat ar exista un consens politic si obligatiile ce decurg din calitatea de tara membra a UE ar fi respectate.

    +++

    Singura “problema” a acestui articol pe care il apreciez in mod deosebit (ca si pe domnul Cerna, de altfel) este ca vorbeste la pereti.

  4. Mircea spune:

    Dirijare humanum est :)

  5. phane spune:

    Treceți foarte rapid peste fenomenul inflatiei: “deprecierea monedei și pierderea încrederii piețelor internaționale în moneda națională respectivă”. Consecințele sunt mult mai rele.

    În realitate inflația este o taxă indirectă pe active monetare. Toți cei care au active monetare (bani cash, conturi, depozite la bănci) pierd o parte din valoare. Cu 100 de lei din cont ieri puteam să cumpăr 100 de pâini, azi pot să cumpăr doar 95, deci statul mi-a furat 5 pâini.

    Unde se duce valoarea respectivă? La stat, în mâinile birocraților care au creat monedă din nimic. Ieri statul avea 1 miliard de lei, azi are 1,2 miliarde pentru că a generat 0,2 miliarde din mouse, așa că are bani să cumpere calculatoare, softuri, șosele si camioane. Care în realitate sunt finanțate prin taxarea indirectă a activelor monetare, așa cum am scris mai sus.

    Problema e că lovește în clasa de mijloc (clasa de jos nu are active monetare, sau foarte mici, clasa de sus are valori imobiliare, actiuni, valuta). Problema e ca nu exista un control direct al societatii asupra acestui proces, fiind la latitudinea unor birocrati. Problema e ca e un proces netransparent.

    Tintirea inflatiei, ceea ce face acum BNR, mi se pare un mod mult mai corect. Daca statul are nevoie de bani pentru proiecte nationale, se poate imprumuta prin emiterea de obligatiuni – ceea ce e un proces mult mai transparent. Daca cetatenii nu au incredere in stat nu-l imprumuta si gata, pe cand in cazul inflatiei nu au de ales.

  6. Cinicul spune:

    Politica debanzilor foarte joase (sau Zero interest-rate policy cum i se mai spune) este la fel de perversa precum cea prezentata mai sus. Este o fortare a celor care au active in banci sau fonduri de pensii sa le investesca intr-o piata volatila numita bursa, altfel sunt erodate prin inflatie. Astfel de politici, generate din disperarea unor politicieni nu prea inteligenti si a unor economisti fara prea multa imaginatie, nu sunt departe o sechestrare sau nationalizare treptata a activelor celor care refuza sa-si puna banii intr-o ruleta numita bursa.
    Ele erodeaza economiile si fondurile de pensii ale celor care nu si-au rispit banii, favorizeaza investitii de proasta calitate, o crestere economica indusa cu forcepsul si stimularea bulei de pe piata imobiliara.
    Cand un politician sau economist pledeaza pentru astfel de politici este un semnal ca economia nu merge prea bine.

  7. Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

    Felicitări pentru articol. Constat că vă alăturați unui numeros grup de critici ai MMT.

    • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

      Mulțumesc, dle. Brăduț Bolog.

      Dincolo de discuția despre eventuala sa eficacitate, MMT este criticabilă, deoarece finanțarea monetară a deficitului bugetar (sau, după cum au spus autorii mai vechi: „statul pune mâna în gâtul băncii centrale și o obligă să pună în funcțiune mașina de tipărit bani pentru a-și acoperi cheltuielile”) determină creșterea rapidă și generalizată a prețurilor (inflație), ceea ce duce, la rândul său, la redistribuirea necontrolată a averilor și veniturilor cetățenilor, cu tot ceea ce implică aceasta în plan economic, social și politic. Cu alte cuvinte, MMT recomandă, de fapt, practicarea unui impozit ascuns.

      În cazul țărilor cu economie emergentă sau în dezvoltare, aplicarea MMT ar avea și alte consecințe dezastruoase: hiperinflație, criza datoriei publice, criza valutară etc.

      • Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

        Știți foarte bine că și pe mine mă preocupă MMT, și că am scris recent un articol pe tema asta, chiar aici pe Contributors.

        Autorii MMT nu își pun problema aplicării MMT în țările emergente. Este o teorie eminamente americană, și fundamentată pe SUA, cu nivelul de dezvoltare, dimensiunea economiei și moneda aferentă. Dar este o teorie atractivă pentru politicieni din toată lumea.

        Finanțarea monetară a deficitului bugetar este o practică realmente antică. S-a demonstrat de-a lungul timpului că nu funcționează. Totuși vedem QE… vedem, MMT.

        • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

          Un nou răspuns dlui. Brăduț Bolos

          Cunosc și apreciez calitatea articolului dvs. despre MMT apărut pe contributors.ro, precum și precizările, completările și răspunsurile pertinente pe care le-ați dat la comentariile și întrebările cititorilor. De altfel, trebuie să spun că acest articol de pionierat în publicistica românească m-a îndemnat să fac și eu unele comentarii, iar apoi să scriu lucrarea de față.

          În legătură cu problema aplicării MMT în alte țări, în speță în România, cheia problemei se găsește în fraza din comentariul dvs. anterior: „Dar este o teorie atractivă pentru politicieni din toată lumea.”

          Or, în România, cultura este „minoră” (Cioran E., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucureşti, 1990), i.e. caracterizată, printre altele, de mimetism („forme fără fond”). Acestă lipsă de creativitate este strîns legată de comportamentul conformist şi imitativ al poporului român şi al elitelor româneşti, comportament modelat istoric de lungile perioade de dominaţie străină și descris de C. Rădulescu-Motru, Sufletul neamului nostru: Calităţi bune şi defecte, (1910), Editura Anima, Bucureşti, 1990; C. Drăghicescu C., Din psihologia poporului român, (1907), Editura Albatros, Bucureşti, 1995; H. R. Patapievici H. R., Despre idei&blocaje, Humanitas, Bucureşti, 2007; L. Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, Bucureşti, 2011; etc. Iar această trăsătură se manifestă inclusiv prin faptul că efortul de a construi noi teorii economice și a imagina noi forme de politică economică a fost întotdeauna foarte slab, atât înainte de comunism, cât și după căderea comunismului. (Despre perioada comunistă, evident, nici nu putem vorbi).

          De exemplu, nici un economist român din perioada interbelică nu este menţionat în lucrările de referinţă pe plan internaţional consacrate prezentării gândirii economice, cum ar fi, de exemplu, celebra lucrare a lui J. Schumpeter, History of Economic Analysis. După cum arată N. Spulber, în România, nu se poate vorbi despre o şcoală economică propriu-zisă, ci doar de grupuri de lucru pe economie. (D. P. Aligică, 2004, Tranziţii economice. Convorbiri cu Nicolas Spulber, Humanitas, Bucureşti, 2004 p. 85).

          În ceea ce privește gândirea economică românească de după 1989, aceasta a oscilat între două orientări:
          1) perpetuarea ideilor economice din perioada comunistă şi, eventual, reinterpretarea lor (de exemplu, o nouă lectură a clasicilor marxismului: v. reluarea conceptului de „acumulare primitivă de capital”; pledoaria pentru unele modele cooperatiste şi nebirocratice de socialism; etc.), respectiv revenirea la unele interpretări cu privire la specificul dezvoltării economice a României elaborate de economiştii români înainte de instaurarea comunismului (după care singura cauză care a împiedicat România să-şi valorifice adevăratul potenţial de dezvoltare a fost dominaţia străină);
          2) adoptarea şi, în cele mai multe cazuri, simpla redare a teoriile economice occidentale.

          În aceste condiții, pericolul preluării necritice și aplicării fără discernământ a MMT, sub pretextul că este bine fundamentată din punct de vedere științific și că este aplicată și în alte țări, este, în România, foarte mare. Iar acest pericol este sporit de faptul că mulți politicieni, economiști și jurnaliști încearcă să acrediteze ideea că creșterea datoriei publice, observată în ultima perioadă, nu constituie o problemă, ci este rezultatul unei politici economice „științifice”.

          • Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

            Suntem clar pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește preluarea MMT în România. În cel mai bun caz pot fi preluate părți sau idei interesante ca perspectivă, dar teoria în ansamblu este inaplicabilă la noi.

            Nu mă pronunț definitiv în ceea ce privește aplicarea MMT în SUA, UK sau Australia. Tind să cred că nu e aplicabilă decât eventual pe termen relativ scurt, cu obiective foarte precise, parte a unei strategii mai ample.

  8. Dedalus spune:

    MMT se aplica, din cate inteleg, la un stat suveran.
    Prin urmare, la nivel teoretic, este inaplicabila in UE (suveranitate impartasita).
    Nici macar nu s-ar putea discuta despre ea (iepurelui ii sunt utile potcoavele?)

  9. Lucian Bondoc Lucian Boondoc spune:

    Nu ma consider un economist, dar din tot ce am citit pe subiect, subscriu la concluziile articolului (solid argumentat). De altfel, QE si MMT (care continua cumva ciclul anterior de flexibilizare a indatorarilor) par mai degraba expresia unei abordari de tranzitie, de castigare de timp, in cautarea unui nou model macro-economic global, dupa cum sugereaza si fostul guvernator al Bancii Angliei in Sfarsitul Alchimiei. Adancind aproape inerent niste dezechilibre (dupa cum se explica mai sus), exista si riscul sa fie afectat insusi modul in care se va concepe noul model si sa se ajunga la unul cu mai multe deficiente in final decat unul care s-ar construi mai “la rece”.

  10. Ad Min spune:

    bun comentariu :)
    Mervyn King face o trimitere metaforica la sistemul de “currency”, cum a fost denumit de cel care a fost seful monetariei, fizicianul, matematicianul si filosoful naturalist si alchimistul Isaac Newton… sistemul lumii de trei secole, e.g. https://en.wikipedia.org/wiki/The_System_of_the_World_(novel)
    King este constient ca actualul sistem are limite care sunt puse la incercare de fintech, valuta energiei (petrodolari?) si criptosisteme. O intrebare ar fi de ce google a testat RNG (random number generator) pe computerul cuantic dezvoltat… O alta intrebare ar fi de ce s-au intalnit bancile centrale cu Facebook pe proiectul Libra… mai sunt si altele, dar nu doresc sa dau spoilers.
    Discutia starnita de acest subiect dovedeste profunzimi neaparente, desi cunoscute in cercuri discret interesate, cu putere…

  11. Dedalus spune:

    Pana la urma, judecand absolut simplist, ideea MMT este ca te poti dezvolta tiparind bani la nesfarsit (!). Sau imprumutandu-te la nesfarsit.

    Apoi dai acei bani cui are nevoie de ei, indiferent de ce face. Cat mai multi bani.

    Fericiti ca au bani mai multi degeaba, toti vor munci mai mult, afacerile vor deveni competitie si asa se vor plati datoriile facute pentru a da bani mai multi tuturor.

    “Dacă în țara respectivă există destulă forță de muncă nefolosită și o infrastructură adecvată, augmentarea cererii poate fi satisfăcută [fara inflatie]“. – dupa parerea mea in aceasta fraza rezida radacinile bulei. Asta pentru ca de fapt forta de munca este nefolosita tocmai pentru ca orice crestere a cererii ar conduce scaderea randamentului capitalului si a profitului in esenta.

    Unde insa poti injecta acesti bani? In cererea guvernamentala si in remunerarea muncii – sunt singurele 2 canale logic posibile. Pentruj ca a spori capitalul ar insemna ca statul devine actionar – cu un intrteg cortegiu de efecte negative ce ar anihila rapid orice pretinse efecte pozitive al injectiei respective. Nici capitalizarea prin banca statului nu ar fi mai grozava, pentru ca ar dezechilibra oferta bancara.

    Cererea guvernamentala ar fi in angajari si in investitii. Dar daca faci investitii pentru a consuma banii inseamna ca nu ai nevoie de ele. Daca ai nevoie de ele, ce nevoie ai de MMT atunci?

    Remunerarea muncii fortat crescuta – inseamana cresterea salariului minim.

    Tragand linie si adunand, rezulta ca MMT inseamna in esenta cresterea salariilor in deterimentul remunerarii capitalului privat.

    Aceasta abordare presupune ca scaderea remunerarii capitalului ar conduce la cresterea competitivitatii firmei. Ceea ce este absurd, intoarce pe dos orice logica economia. In afara de cea comunista, unde competitivitatea firmei este rezultatul planificarii, nu a pietei. In comunism produc si vand ceea ce eu, conducere, consider ca e bine pentru popor.

    Aha! Eliminarea pietei + aneantizarea profitului + fiecaruia dupa nevoi + planificare = ?

    Mie mi se pare ca suntem intr-un “amplu proces cognitiv”.

    Nu vad ce ce e nevoie sa citesti 600 de pagini ca sa dai peste comunism la sfarsit. Macar Marx e o lectura instructiva,



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Silviu Cerna


Silviu Cerna

Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a... Citeste mai departe


E randul tau

Cateva observatii,ca unul care am aplicat la modul cat se poate de concret ai am luat-o in freza de...

de: MirceaM

la "Cum e să te dai la infinit cu capul de același zid? Cristian Ghinea despre absorbția fondurilor europene si bugetul european. Interviu, prima parte"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)