Home » Analize »Economie »Energie »Global / Europa » Citesti:

UE: tot mai dificil să obţină suficientă securitate energetică în „marele joc” al conductelor ponto-caspice

Serban F. Cioculescu aprilie 2, 2013 Analize, Economie, Energie, Global / Europa
5 comentarii 1,001 Vizualizari

Nu este un secret pentru nimeni faptul că apariţia Comunităţilor Europene a avut ca motivaţie esenţială şi energia. Actul fondator al UE este direct legat de gestionarea resurselor de energie – este vorba de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Odată cu sfârşitul Războiului Rece s-au realizat progrese clare: în 1991, la Haga s-a semnat Carta Europeană a Energiei, iar la Amsterdam, în 1997, s-a lansat iniţiativa Reţelelor de energie transeuropene.

În 1995 s-a consemnat cea dintâi comunicare a Comisiei Europene care aborda posibilitatea unei politici energetice comune, act denumit Pentru o politică energetică a Uniunii Europene (Carta Verde). După câteva luni s-a publicat şi Cartea Albă O politică energetică pentru Uniunea Europeană, apoi în 1996 şi 1997, Cartea Verde pentru o Strategie Comunitară – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie, respectiv Cartea Albă – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie.

Toate statele membre ale UE au interesul comun de a avea un acces cât mai larg la sursele de energie din zona Mării Negre, bazinul Caspicii şi Asia Centrală, precum şi din Africa de Nord şi zona Golfului Persic. Actualmente, cca 50-60% din gazul şi petrolul necesare sunt importate din exterior, mai ales din Rusia sau din alte state ale CSI, preponderent prin intermediul conductelor ruseşti. Se mai aduc  gaze naturale şi gaze lichefiate, dar şi petrol, din Africa de Nord. Din Rusia se importă direct 25-30% din necesarul de energie (cca 130 de miliarde de metri cubi de gaz), estimările vorbind de o creştere cu 40% a consumului de gaze naturale în UE în 2030, plus o sporire a importurilor cu 45% din Orientul Mijlociu. Este posibil însă ca proporţia importurilor să ajungă la 70-75% din necesar în 2025, conform unor estimări pesimiste realizate de Petroleum Economist. Statistici din vara anului 2010 indică faptul că peste 24% din petrol provine tot din Rusia, faţă de 12,2% din Norvegia, 7% din Iran, 6% din Arabia Saudită, 8,5% din Libia etc. Pe regiuni, UE importă 34,9% din statele ex-sovietice, 18,10% petrol din Orientul Mijlociu, 20,9% din Africa, 19,6% din Europa şi doar 3,81% din America. Embargoul asupra Iranului a obligat firmele europene să renunţe momentan la acest furnizor de hidrocarburi.

Conform multor analişti economici, vulnerabilitatea de ansamblu a UE derivă din faptul că Rusia deţine un cvasi-monopol asupra coridoarelor de transport al hidrocarburilor. Deşi conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan funcţionează la o capacitate crescută, abia realizarea conductei de gaz Nabucco ar reduce semnificativ această dependenţă. Se tot vorbeşte de Nabucco de circa un deceniu, dar nimic mai mult. Consorţiul Nabucco este format din companiile: Bulgarian Energy Holding (Bulgaria), Botas (Turcia), FGSZ (Ungaria), OMV (Austria), Transgaz (România). Scopul Nabucco ar fi să reducă dependenţa UE de gazul livrat sau controlat de Rusia. Din păcate, nu toate statele membre ale UE au înţeles necesitatea ca Uniunea să negocieze acordurile energetice în mod unitar, pe picior de egalitate cu Rusia. Soluţia bilaterală a fost preferată, de exemplu, de Germania pentru construcţia gazoductului baltic (Nord Stream), ceea ce a stârnit iritarea Poloniei şi a celor trei state baltice, care s-au simţit date la o parte în ciuda apartenenţei comune la UE. Ca să se evite dependenţa de gazele ruseşti, în afară de Nabucco s-ar putea construi şi o conductă care să aducă gaze din Nigeria şi Algeria, denumită Transsaharianul. Conducta ar costa cca. 7,35 milioane de dolari, ar avea o lungime de 4.300 km şi ar transporta anual între 20 şi 30 de milioane de metri cubi de gaze către consumatorii europeni.

Trebuie semnalat că la finele lui 2011 oficiali din Turcia au negociat un acord cu Azerbaidjanul pentru un nou proiect de gazoduct, considerat de mulţi ca fiind rival cu Nabucco: conducta Trans-Anatoliană (TANAP) ce va trece prin Turcia şi va ajunge la graniţa cu Bulgaria. Mai ieftină cu câteva miliarde de euro, mai uşor de construit şi cu acces mai facil la gazele din marele depozit offshore Şah Deniz din Azerbaidjan, TANAP era considerată în 2012 ca având cele mai multe şanse de a fi construită. Graţie Azerbaidjanului, pe care îl sprijină în conflictul acestuia cu Armenia pentru zona separatistă Nagorno Karabah, Turcia şi-ar vedea confirmat statutul de hub energetic indispensabil aprovizionării spaţiului UE iar Azerbaidjanul ar obţine acces larg la pieţele europene bogate.  TANAP va avea un ascendent clar asupra Nabucco, deoarece acesta din urmă nu poate conta acum pe gaze din Irak, Iran, Egipt şi nici din Asia Centrală.

Contrar unei opinii răspândite, TANAP nu e totuşi  un proiect dăunător pentru UE, din contră, va face parte din „Coridorul Sudic” al energiei. Iar Turcia vorbeşte de complementaritate între cele două şi păstrează cota de 16% în consorţiul Nabucco. Dar Nabucco concurează şi cu Interconectorul  Turcia-Grecia-Italia, cu Trans-Adriatic Pipeline (TAP) şi cu Conducta Sud-Est Europeană (SEEP) toate fiind dependente de bună-voinţa Azerbaidjanului, posesorul zăcământului  Şah Deniz. Cât despre Nabucco, şansele sale de a fi construit scad pe zi ce trece şi nici măcar substitutul său, Nabucco West nu este sigur că va avea mai mult succes. Dacă Nabucco avea planificaţi 3900 km, West Nabucco se va rezuma la 1300 km, conectând zona de graniţă turco-bulgară cu terminalul austriac Baumgarten.. Nabucco West poate chiar „fuziona” cu TANAP finalmente, conducta trans-anatoliană, după cum arată unii analişti, printre care Vladimir Socor. În fapt e vorba de o posibilă interconectare a celor două conducte. Sau poate chiar cu SEEP, în funcţie de interesele geo-economice ale statelor şi companiilor implicate, mai ales că SEEP (South East Europe Pipeline) este un proiect al British Petroleum de transport al gazelor prin Anatolia spre Europa Centrală. BP este principalul acţionar al depozitului de gaz natural Shah Deniz. Precizăm că Turcia a calculat că va primi prin TANAP circa şase miliarde m.c. de gaz pe an şi a pus condiţia unei cantităţi similare şi din partea Nabucco.

Celălat mare proiect, Trans-Adriatic Pipeline (TAP), ar urma să conecteze Nordul Greciei, Albania şi Italia, având şi o porţiune ce trece prin Marea Adriatică. Dacă TAP va fi construită, atunci Nabucco West ar putea fi abandonat, deoarece nu există probabil destul gaz azer care să le aprovizioneze în acelaşi timp. Nabucco are avantajul că ar trece doar pe teritoriile unor state membre ale UE, pe când TAP trece şi în afara spaţiului comunitar. Consorţiul care doreşte realizarea TAP este format din firma elveţiană EGL Group şi compania norvegiană Statoil, cărora li s-a adăugat EON Ruhrgas în anul 2010, aşadar doi din cei trei parteneri aparţin direct de spaţiul UE. TAP a demarat în februarie 2012 negocieri directe şi exclusive cu consorţiul Shah Deniz  iar în luna august s-a ajuns la un acord între acţionariatul TAP şi membrii  consorţiului Shah Deniz: Socar (Azerbaidjan), British Petroleum (UK), şi Total (Franţa). Atunci când acţionarii Shah Deniz vor selecta unul dintre proiectele „candidate”, aceste firme vor primi din partea acţionarilor proiectului ales până la 50% din acţiuni, aşadar interesele economice şi strategice sunt imense.

În orice caz, analistul româno-american Vladimir Socor consideră că TAP este mult mai bine susţinută prin lobby decât Nabucco West, în timp ce Comisia Europeană pare să aibă acum o poziţie de „neutralitate” faţă de cele două proiecte rivale. De altfel, Grecia şi Italia au făcut deja lobby la Bruxelles pentru TAP, astfel încât aceasta să fie inclusă în Coridorul Sudic al gazului.

În plus, TAP şi TANAP au deja un acord de cooperare la nivelul acţionarilor, ceea ce evită rivalitatea distructivă şi pregăteşte terenul pentru posibile înţelegeri viitoare, sub egida Coridorului Sudic al UE. De semnalat că şi Nabucco Gas Pipeline International GmbH a semnat un acord cu TANAP. Consorţiul Shah Deniz a demarat discuţii în paralel cu firmele ce sprijină TAP şi cu cele ce partcipă la proiectul Nabucco West, iar decizia de a selecta una dintre conducte va fi luată de către Consorţiul SD pe 30 iunie a.c. România este direct interesată de succesul Nabucco, aşadar ar fi timpul să participe mai activ la lobby-ul făcut la Bruxelles pentru acest proiect, de asemenea să se arate interesată şi de posibila fuziune cu TANAP sau TAP, dar solicitând unele garanţii. Iar Nabucco West, oricât ar fi de dispreţuit de unii analişti şi politicieni, e probabil mai fezabil decât South Stream, conducta de peste 26 miliarde Euro, pe care Rusia, beneficiind de parteneriatul firmelor EDF (Franţa), Wintershall (Germania) şi Eni (Italia), se străduieşte să o construiască doar spre a menţine dependenţa ţărilor UE de resursele sale şi spre a evita dependenţa de conductele ce trec prin Ucraina, stat tentat deja să caute mai multă autonomie energetică. ENI mai ales este direct implicată în activităţile energetice ale Rusiei, fiind un partener privilegiat.

Se ştie că UE dispune din anul 2006 şi de o Strategie Europeană a Energiei (A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy – Green Paper), care pune accentul pe diversificarea surselor de aprovizionare şi valorificarea resurselor alternative de energie. Această Strategie cuprinde un capitol aparte dedicat politicii energetice externe coerente, aşadar felului în care Uniunea trebuie să îşi gestioneze relaţiile cu alţi actori ai scenei mondiale în domeniul energetic. Necesitatea ca UE să „vorbească cu o singură voce” este evidenţiată clar. Se afirmă relaţia de interdependenţă dintre UE şi furnizorii săi, contrazicându-se teoria pesimistă a dependenţei excesive de care ar suferi UE. Priorităţile UE în domeniu sunt: construirea de noi conducte şi modernizarea celor deja existente (de pildă, Strategia UE-Africa se referă şi la interconectarea infrastructurilor energetice), parteneriate energetice cu ţările producătoare şi cele de tranzit, atragerea ţărilor vecine într-o „comunitate energetică paneuropeană”, capacitatea ameliorată de reacţie rapidă la crize energetice externe din partea UE etc. Conform unor estimări credibile, până în anul 2030,  chiar şi 85% din necesarul de gaze al Uniunii Europene ar putea să fie asigurat din importuri, fapt ce va crea vulnerabilităţi pentru UE ca actor de politică externă. Uniunea doreşte să dezvolte masiv energiile alternative, nepoluante, să reducă dependenţa de hidrocarburi şi implicit de Rusia şi Orientul Mijlociu, zone instabile şi generatoare de riscuri pe termen lung. UE mai doreşte şi o piaţă europeană unică a gazului, dar nu are destule stimulente, pentru a acţiona decisiv în această direcţie. Dar mai trebuie spus ceva: UE va dispune peste câteva luni de o Strategie Globală Europeană (http://www.euglobalstrategy.eu/about) la care lucrează de zor mai multe think tankuri din state membre. În mod normal, aceasta ar trebui să cuprindă şi o viziune strategică asupra accesului la energie, punând accentul pe coerenţa statelor membre şi „abţinerea” de a iniţia acorduri bilaterale de tip Nord Stream, dăunătoare solidarităţii europene ca atare.

În concluzie, UE trebuie să identifice o strategie mai coerentă şi mai incisivă de acces la resurse energetice, atrăgând ţările exportatoare şi pe cele de tranzit în parteneriate mutual avantajoase. De asemenea, trebuie să îşi normalizeze relaţiile cu Rusia şi să facă tot ce se poate pentru ca administraţia prezidenţială de la Kremlin să renunţa la o parte din vechile tabuuri ale, de pildă semnând Carta Europeană a Energiei. Evident, va fi un proces lung şi dificil deoarece Vladimir Putin a păstrat frâiele puterii la Moscova şi, ca de obicei, e ostil ideii de deschidere a pieţei energetice pentru concurenţa europeană. Diversificarea surselor de aprovizionare în direcţia Orientului Mijlociu şi Africii de Nord, dar şi încurajarea exploatării gazelor de şist în ţări ca Polonia, România, Bulgaria (mai ales dacă se va dovedi că acestea nu sunt chiar un pericol pentru sănătatea planetei şi a populaţiei) ar putea constitui o parte din răspunsul european faţă de provocarea accesului la energie. În acelaşi timp, găsirea de resurse alternative şi mai puţin poluante de energie şi producerea acestora pe scară largă constituie un imperativ.

Articol aparut pe LaPunkt

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. eu****** spune:

    Ma bucur sa citesc articolul care sublimeaza unul din aspectele importante urmarite de UE.
    Si ce bine daca si RO si-ar urmari interesele in acest domeniu…

    Nu o sa uit reactia Europei care a ramas fara energie intr-o iarna mai grea…
    Cei din RO au gustat de multe ori placerea energiei care nu mai ajungea pe teava, pentru ca marele prieten vecin la nevoie se cunoaste…

    • Prostu' satului spune:

      “Cei din RO au gustat de multe ori placerea energiei care nu mai ajungea pe teava, pentru ca marele prieten vecin la nevoie se cunoaste…”

      Cand anume s-a intamplat chestia asta in ultimii 35 de ani (sa ni se inchida robinetul), adica de cand importam gaze de la marele “prieten”?

  2. robert spune:

    UE este si va fi un jucator minor pe scena politica mondiala. cu toatre eforturile blocului greu de ase contura un actor european puternic miscarile politice sunt centrufuge. Britanicii trag cu americanii, germanii au intelegere preferentiala cu rusii, zona de sud este in afara deciziei poltice, iar nordicii sunt traditional neutri si nu au niciun motiv sa renunte la statututl acesta. ar pierde mult prea mult intr-o conjunctura nefasta. in aceasta situatie nu au cum sa isi rezolve problema energetica din alte spatii care sunt dominate de alte puteri mondiale. Isi vor rezolva problemele atunci cand vor curajul sa propuna Rusiei un partenriat preferential, un fel de UE+Rusia. dar asta are insemna unanimitatea decizionla si ne intoarcem la ce spuneam mai sus. ar mai fi o sansa divina sa se gaseasca niste superzacaminte pe undeva (Egeea de exemplu) sau un sistem mai prietenos de a exploata gazele de sist.

  3. stefan spune:

    Bun, articolul ofera multe indicii despre politicile energetice ale UE, in parte aflam si care sunt mizele dar nu mi-e clar pana la urma ce proiect sprijina UE? Nabucco, TAP sau TANAP? Din cate inteleg toate ar aduce gazul de la Est la Vest. Si atunci de unde atata patima pentru Nabuco? E vorba sa se realizeze Coridorul Sudic si noi europenii sa avem gaze nu prea scump si in cantitati relativ mari. Chiar conteaza atat de mult pe ce conducta ne vor veni aceste gaze? Adica ma intreb si eu, desi nu sunt expert in energie, daca nu cumva e o rivalitate falsa, exagerata de ziaristi, ibtre aceste proiecte.

  4. Prostu' satului spune:

    “încurajarea exploatării gazelor de şist în ţări ca Polonia, România, Bulgaria (mai ales dacă se va dovedi că acestea nu sunt chiar un pericol pentru sănătatea planetei şi a populaţiei) ar putea constitui o parte din răspunsul european faţă de provocarea accesului la energie.”

    D-le Cioculescu, in doar jumatate de paragraf imi pare ca faceti cateva sugestii ciudate.

    In primul rand, spuneti ca raspunsul EUROPEAN (subl.mea) ar putea fi exploatarea gazelor de sist in Polonia, Romania si Bulgaria. Dar de ce raspunsul n-ar putea fi, de exemplu, exploatarea gazelor de sist in Franta, Olanda si Germania??? Nu vi se pare ca e ceva in neregula cu sugestia implicita ca-n Romania, Bulgaria si Polonia ne putem permite, noi, europenii, sa fim mai relaxati cu regulile?
    La fel si cu paranteza – sa exploatam gazele alea MAI ALES daca tehnologia nu-i periculoasa… dar, daca-i ordin, pana la urma le exploatam chiar daca e periculoasa, nu-i asa?
    Si ce inseamna ca tehnologia n-ar fi CHIAR periculoasa? Adica e periculoasa doar asa, putin?

    Altfel, articolul mi se pare excelent, cu adevarat de referinta pentru cine e interesat de subiect.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Serban F. Cioculescu


Serban F. Cioculescu

Dr. Şerban F. Cioculescu (n. 1972) este cercetător ştiinţific în domeniul studiilor de securitate la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din Bu... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)