Home » Analize »Opinie »Politica & Doctrine »crestin-democratie/conservatorism »liberalism »social-democratie » Citesti:

Și mâine va fi o zi…

Căderea intepestivă a PSD-ului la alegerile pentru Parlamentul European şi, imediat după, condamnarea definitivă a liderului său la închisoare cu executare (pentru fapte de corupţie din alte vremuri) nu trebuie să ne inducă ideea că “democraţia a învins în România”. În fapt, Liviu Dragnea se lupta cu justiţia cel puţin de trei ani şi, dacă a căzut acum, antrenând şi partidul în dezastru, a făcut-o pe mâna lui. Faptele erau bine cunoscute şi miza războiului judiciar era aceea de a disloca principiul egalităţii în faţa legii pentru a-i cauţiona unuia – apoi unora – lucruri care le-ar fi fost sancţionate celorlalţi. Or, aici nu e clar dacă preşedintele PSD-ului s-a lovit de pasiunea democratică a unei majorităţi a populaţiei sau de nostalgia egalitară a alteia (cea pe care, declarativ, pretinde că o susţine), cert e că cei mai mulţi cetăţeni n-au privit cu simpatie această tentativă de-a impune două registre ale dreptului: unul pentru “noi”, celălalt pentru “boi” (“Quod licet Iovi, non licet bovi ”). Dragnea a fost orice, dar nu un naiv: el a înţeles bine că cea mai eficientă modalitate de-a trece hopul unei legislaţii impopulare era, pe de-o parte, aceea de a-i ademeni pe mai mulţi – şi mai ales în Parlament – cu impunitatea, pe de altă parte de-a da o singură lovitură prin care să fie “resetate” regulile jocului. Din păcate pentru el şi din fericire pentru noi, nu i-a mers. Promulgarea ordonanţei 13 din 31 ianuarie 2017 a scos lumea în stradă – de aşa manieră încât România a devenit (la propriu: peste noapte) o imagine europeană a rezistenţei civice împotriva corupţiei – şi a declanşat un val de reacţii europene şi americane ce au avut ca efect retragerea actului normativ (şi demisia ministrului care l-a susţinut). După acest eşec, omul forte al PSD-ului (susţinut de ciracii săi) a schimbat abordarea: şocului frontal i-a urmat “tactica salamului”. Adică o luptă de gherilă în care, prin crearea de comisii, introducerea de amendamente, sesizări ale Curţii Constituţionale, forţarea unor demisii etc., să se ajungă finalmente – “respectând procedura democratică” – la acelaşi rezultat: o justiţie tutelată de Guvern, adică de partidul majoritar, care funcţionează ca “braţul său înarmat” în lupta cu oricine îndrăzneşte să i se opună. Acest mod de-a proceda părea a elimina riscul celuilalt (protestele masive), dat fiind că – în timp – mobilizarea populară scade şi “raţiunile zilei” erodează activismul civic. Ceea ce nu a luat Dragnea în considerare a fost faptul că această sufocare lentă a rezistenţei faţă de “adaptarea” legilor la necesităţile proceselor lui creează o reactivitate care se acumulează şi în mediile (aparent) pasive, nu doar explodează în manifestaţiile din pieţe. Tentativa – absolut populistă – de a cumpăra “majorităţile tăcute” cu creşteri de salarii/pensii a eşuat şi ea, dat fiind că această sporire a veniturilor nu a fost susţinută de o dinamică suficient de puternică a economiei şi a sfârşit, fatal, într-o inflaţie care i-a lovit – ca-ntotdeauna – pe cei mai nevoiaşi. Iar încercarea de a da vina pentru toate acestea pe Banca Naţională, pe Robor, pe cursul de schimb (şi, destul de transparent, pe străinii care, prin firmele din ţară sau prin pieţele financiare, ne “aservesc” “capitalului mondial”) – care s-ar fi dorit a fi motorul unei mari “mobilizări patriotice”, consolidată de hipostaziera “valorilor tradiţionale – nu a făcut decât să adâncească frustrarea unor segmente ale populaţiei, fără a le oferi un proiect fezabil care să genereze creşterea nivelului de viaţă. În fond ce a putut propune şeful PSD-ului?

Probabil că, în partid, de multă vreme se va fi discutat despre ambiguităţile lui. Mulţi ar fi vrut un autentic “lider maximo”, care să treacă hotărât peste lege, să-şi impună regulile şi oamenii şi să centralizeze la vârf beneficiul taxării şi cel al distribuirii resurselor publice. Altfel spus, o conducere autoritară, pe model rusesc, chinezesc, turcesc sau maghiar. Dincolo de orice raţiuni interne, acest tip de autoritarism tinde să prindă pe scena internaţională dat fiind că răspunde, cât se poate de direct, “dezamăgirii democratice” a ultimului deceniu: acolo unde dezbaterea publică sfârşeşte în vorbărie şi injurie, centralizarea comenzii face ca ordinul să se realizeze cvasi-instantaneu. Iar frica de autocrat e ţinută a limita abuzurile subalternilor. La 30 de ani de la Revoluţiile Estului asistăm la un ricorsi istoric: problematizarea, dezbaterea şi judecata consensuală sunt considerate a fi păguboase, în vreme ce decizia personală (sau în cerc restrâns) şi militarizarea lanţului de comandă par a fi semne ale unei eficienţe apoteotice. Că lucrurile acestea funcţionează (ori doar dau impresia că funcţiunează) în China, Rusia sau Turcia nu e neapărat un argument pentru noi. Aceste economii-continente joacă la scară mare şi îşi pot permite pierderi inimaginabile pentru (totuşi) fragila economie românească. Nici modelul Viktor Orban nu e întrutotul transpozabil în lumea noastră: dincolo de retorica purităţii etnice maghiare – cu rădăcini istorice în ţara vecină – şi de reactualizarea unui imaginar nobiliar al unui Ev Mediu ce sublimează, grandios, toate înfrângerile Regatului Ungar, premierul de la Budapesta nu doar că mizează pe cartea capitalismului (uneori oligarhic), dar şi speculează oportunitatea unui “imperialism regional” (după cum o constatăm în problema gazelor din Marea Neagră). Or, susţinerea unei ofensive economice – atât prin atragerea în ţară a mari concerne, cât şi prin expansiunea pe pieţele vecine – presupune un totului alt tip de politică decât cea de “muşcă şi fugi” a PSD-ului. Nu e de mirare: background-ul lui Viktor Orban (activist civic în perioada comunistă, militant pentru căderea regimului Kadar, om politic de primă oră în Ungaria de după ’89, cu studii în Occident /parte graţie lui Soros/ şi, mai ales, cu o viziune politică – oricât de contestabilă) e cu totul altul decât cel al lui Liviu Dragnea (mic om de afaceri, pus pe căpătuială, “descurcându-se” pe seama privatizărilor ceţoase din anii ’90, intrat în politică pentru a-şi spori şi securiza câştigurile şi prins în marasmul unor probleme judiciare legate de corupţie). Indiferent de retorica lui de moment, liderul marelui partid de stânga seamăna mult mai mult cu oamenii din aparatul acestui partid decât cu conducătorii de mari ţări pe care aceştia îl împingeau să-i imite.

Căci aceasta e marea problemă a PSD-ului: de la începuturi el e o combinaţie – cum altfel decât “originală” şi “românească”?! – de partid şi de structură de stat. Bună parte din cei care-l compun – mai ales la vârf – sunt integraţi (uneori de decenii) în diverse funcţii, trăiesc pe seama acestora, naţionalizându-le paguba şi privatizându-le în folos propriu beneficiile. Oamenii aceştia doresc un singur lucru: securitate (cuvânt care – nu întâmplător – trimite la o “venerabilă” instituţie). Aceasta înseamnă o autoritate unică, stabilă şi previzibilă. Atâta timp cât aceasta le garantează dreptul de a-şi impozita supuşii şi impunitatea exerciţiului puterii, ei sunt dispuşi să-şi plătească regulat haraciul (deopotrivă în monedă şi în voturi). Oricât de straniu ar părea, Partidul Social Democrat se structurează de la bază spre vârf şi cerinţele bazei sunt cele care impun profilul liderului. Departe de-a fi un partid al “clasei muncitoare” oropsită de stat şi de mecanismele lui birocratice, PSD-ul este mai curând partidul funcţionărimii de stat care înţelege să-şi păstreze privilegiile nomenklaturii vechiului regim, extinse în primii ani de după ’90. Ordinea electivă a lumii post-decembriste n-a făcut decât să-i dea o tentă populistă, perfect sintetizată – de la bun început – de zâmbetul “tovărăşesc” şi de apelurile la “stabilitate” ale lui Ion Iliescu. Pe el s-au altoit – în timp – naţionalismul (de la cel cu morgă al lui Adrain Năstase, la cel virulent, adus din “importurile” de la PRM) şi altermondialismul cool al lui Victor Ponta. Marele partid avea de multă vreme o serie de ambiguităţi: ba era “conservator”, ba antiglobalist (şi câteodată ambele în acelaşi timp), ba se revendica drept vectorul “oamenilor de succes” (din contractele cu statul), ba cel al proletariatului rural (pe care, în general, statul îl ignoră). Sinteza si paliativul tuturor acestora urma să fie un populism de tipul catch-all care să sintetizeze contrariile într-o naraţiune coerentă şi uşor prizabilă, pe care – mai apoi – s-o întruchipeze un lider carismatic. Nenorocul lui Dragnea este acela că – în ciuda multiplelor lui tentative “de-a da bine” – n-a fost niciodată carismatic. E drept că a întruchipat o anumită clasă a parvenitului în ascensiune (destul de largă la ora actuală), însă – ce să-i facem?!, toţi oamenii de stânga au o nostalgie de dreapta – noii arivişti preferă să se identifice cu ifosele vechii burghezii (cu palate, vacanţe exotice, copii la studii în străinătate, serate la Ateneu etc.). Pe Năstase l-a distrus superbia; pe Dragnea poza populistă în care va fi crezut într-atât încât a ezitat să forţeze un autoritarism indiferent la imagine. Probabil la fel ca pe Miloşevici în Serbia (dar – evident – păstrând proporţiile), fidelii lui l-au abandonat nu pentru că a făcut ceea ce a făcut, ci pentru că nu a mers până la capăt.

De aceea, astăzi, cea mai mare greşală e aceea de a face din el un ţap ispăşitor căruia i se pune în cârcă totul: eşecul guvernărilor roşii, absenţa omenilor capabili să redreseze PSD-ul, eşecul de leadership al PNL-ului, starea economiei româneşti, corupţia la modul general, prăbuşirea învăţământului şi orice altceva. Fireşte, după condamnarea lui ritualică – menită a o confirma şi întări pe cea penală – fiecare (începând cu cei din “primul cerc”) se va descoperi ca “victimă a tiranului”, ca oponent silenţios (în “vremuri vitrege”), ca “luptător pentru dreptate” şi toţi oamenii de ieri îşi vor recompune un alt chip, aducând în felul acesta mult-aşteptatul “nou” în politica noastră. Am căzut în capcana aceasta în 1990; ar fi trist să o mai repetăm odată. Dincolo de omul (pre)numit Liviu Nicolae, Dragnea e un sistem. Iar faptul că persoana ce poartă acest nume a forţat regulile vieţii democratice are şi acest – poate unic – avantaj: ne-a arătat sistemul care cangrenează România. În aceste ceasuri când se pune atât de acut problema unui proiect de guvernare a opoziţiei, lucrul cel mai important mi se pare a fi acela de de a despărţi responsabilitatea funcţiei publice de avantajele economice pe care aceasta le poate produce în beneficiul personal al celor ce o ocupă prin suprimarea garanţiei de partid menită a-i securiza pe cei ce o deţin. Altfel spus, funcţionarul public, oricare ar fi el, trebuie să răspundă în faţa beneficiarului său direct – cetăţeanul – şi nu a unui partid sau a altuia care-l boiereşte, încredinţându-i funcţia ca pe o sursă de venituri (dintre care bună parte se întorc la partid). Dacă nu va fi făcută această separare, anticorupţia va rămâne un cuvânt gol, căci orice partid va fi ispitit să folosescă în folosul cauzei sale cel mai mare şi mai bine structurat “sector economic” al României actuale: aparatul de stat. Problema nu e neapărat aceea a schimbării oamenilor (deşi, inevitabil, în multe cazuri, pentru a dezrădăcina obiceiuri, va trebui făcut şi acest lucru), cât aceea a schimbării direcţiei în care aceştia îşi concep responsabilitatea. O să se spună că ne vom alege cu un haos generalizat “în sistem”, dat fiind că vom trece de la previzibilitatea imperativelor de partid la imprevizbilul cerinţelor unui public puţin obişnuit cu logica instituţională. Poate, dar numai din acest haos se poate naşte o altă structurare a administraţiei noastre. Altminteri, la toate nivelele, ne vom lovi – iarăşi şi iarăşi – de aceeaşi problemă: baza sistemului îşi va căuta liderul care să-i securizeze statutul şi privilegiile. Şi da, a disloca această “tradiţie” presupune un act de kenoză: actuala opoziţie, ajunsă la putere, va trebui să renunţe (dramatic poate) la beneficiile pe care i le-ar oferi supunerea circumstanţială a apartului de stat.

Mai e un lucru pe care ultimii an l-au scos patent în evidenţă: corupţia nu mai înseamnă şpaga ocazională, care-ar putea fi taxată – condescendent – ca “tradiţie balcanică” sau “orientală”. Acum, ea vizează mai curând cârdăşia compactă de la vârful puterii între politic, administrativ, economic şi media, graţie căreia aceiaşi oameni în aceleaşi funcţii (sau în altele, create tot pentru ei) monopolizează spaţiul public, acaparează – graţie reţelelor de distribuţie (deopotrivă birocratice şi informale) – resursele şi, în acest fel, le blochează tuturor celorlalţi viitorul. Corupţia este văzută în primul rând ca o reducere a viitorului la imobilitatea unei eternităţi feudale, a unei sărăcii (pretins) “spiritualizate” şi poleită cu numele de “tradiţionalism” sau “conservatorism”. Până la urmă singurul ei argument e spaima de schimbare (a celor care au fost deja perdanţii schimbării) şi frica de modernitate (a celor dislocaţi de aceasta). Problema corupţiei nu e, aşa cum adesea ni se spune, una prioritar de jurisprudenţă sau de economie, ci e cea care va decide asupra viitorului nostru. Dacă trucăm regulile vieţii comune – fie ele de drept sau de piaţă – de aşa manieră ca unii să câştige mereu şi alţii deloc, indiferent (şi-ntr-un caz; şi-n celălalt) de muncă şi talent, atunci rezultatul va fi acela că – după cum bine-a înţeles-o şi Lenin la vremea lui – eternii perdanţi vor “vota cu picioarele” (adică vor pleca în căutarea unei vieţi şi-a unei lumi mai bune). De aceea, menirea statului trebuie să fie una singură: garantarea riguroasă a respectării imparţiale a regulilor vieţii comune. Statul trebuie să se retragă, progresiv, din condiţia actorului social (care, din cauza masivităţii lui, deformează tot câmpul relaţiilor – încă slabe – asupra cărora îşi exercită gravitaţia) la aceea de garant al regulilor jocului ce-i are ca actori pe cetăţeni, asociaţiile acestora şi firmele. Dinamica acestora din urmă – bazată pe competiţie cinstită – este cea care e menită a imprima direcţia viitorului. Într-o astfel de logică, oamenii sunt chemaţi să fie actori activi şi nu subiecţi pasivi deopotrivă ai vieţii profesionale, a celei economice şi a celei politice. Eu unul cred că aceasta e singura modalitate nu doar de a-i responsabiliza, ci şi de a-i sedentariza. Nu ştiu cum văd alţii aceste lucruri, însă – atâta cât le înţeleg eu – lucrurile spuse mai sus relevă de liberalismul clasic.

De aceea mă simt obligat să spun câteva cuvinte şi despre Partidul Naţional Liberal la ceasul deciziilor ce îl aşteaptă. Acesta a avut o creştere lentă (dar constantă) de la cei 15 % din 2014, la 20 % la generalele din 2016 şi – exceptând prezidenţialele – la actualul scor, cu puţin peste 25 %. Dacă ne gândim la câte nefăcute a făcut PSD-ul, avansul pare mai curând modest. Cei care au capitalizat nemulţumirea produsă de degringolada ultimilor ani sunt, evident, cei ce de la USR +. Spre deosebire de aceştia din urmă, PNL-ul are un trecut recent destul de încărcat, marcat de alianţe contra naturii (precum USL-ul) şi de gesturi niciodată elucidate (precum spargerea Alianţei DA). Greu de spus dacă asemenea lucruri pot fi uitate într-un timp atât de scurt; cert e că prezenţa – câteodată chiar la vârf – a unor oameni care au traversat, fără probleme, aceste episoade nu-i lasă pe mulţi să le uite. Nici fuziunea cu PD-ul nu a fost o reuşită; în locul unui mare partid – cu opţiuni ferme – am avut două partide într-unul care, ocazional, au făcut drumuri paralele, nu neapărat convergente. În plus, deşi fără Băsescu, PD-ul a dus cu el şi moştenirea unei guvernări care – în principal din cauza măsurilor radicale anti-criză pe care-a fost nevoită să le ia – nu a excelat în popularitate. Acestora li se adaugă şi succesivele episoade de încercare a diverse tipuri de conducere la vârful partidului care, la rândul lor, în loc să-i lustruiască culorile l-au împins mai curând într-un registru cenuşiu. Cumulate, toate acestea fac ca Partidul Naţional Liberal să aibă mai multe probleme (în perspectiva speranţei de guvernare) decât motive de-a se bucura că devansat cu câteva procente PSD-ul şi alianţa USR + . Părerea mea e că aceste probleme ar fi bine să fie discutate şi tranşate înainte de alegerile ce vin, tocmai pentru ca liberalii să acţioneze unitar şi consecvent.
Mai înainte de orice sunt trei lucruri care trebuiesc evitate:

1. Tentaţia guvernării acum. Într-un an nu poate fi reeditată decât – în cel mai bun caz – experienţa guvernării Cioloş. Plecând de la putere, PSD-ul lasă o structură compactă în administraţie şi o scadenţă a datoriilor de plătit. Dacă la acestea se va mai adăuga şi ispita “terapiei de şoc” pentru a opri hemoragia activelor financiare (sau, ferească Dumnezeu, vreun seism economic – fie şi de magnitudine mică – la scară globală), PNL-ul sau coaliţia din care va face parte riscă să reediteze nefastul an 2016. PSD-ul trebuie să îşi ducă până la capăt guvernarea. Dacă nu mai pot fi organizate (căci a mai rămas – constituţional – un interval mai mic de o lună pentru a le convoca) alegeri anticipate, cabinetul guvernamental trebuie să rămână al PSD-ului sau să beneficieze de susţinerea acestuia, fără sprijin tacit în Parlament şi să aibă ca mandat doar rezolvarea problemelor curente. După trei ani de agitaţie sterilă în Camere (pe tema faimoaselor ordonanţe), cred că ar fi o pauză binevenită. Se cuvine ca PSD-ul să-şi deconteze guvernarea, nu să o treacă pe umerii altora. Aşadar, dacă vor să guverneze cu adevărat, nu doar să beneficieze de funcţii, liberalii trebuie să se abţină de la intrarea în orice combinaţie propusă de PSD.

2. Tentaţia de a re-primi în partid “fii risipitori” de la ALDE. ALDE nu a fost doar partidul unui om (destul de capricios în politică), ci – mai ales – cel al proiectului de cârdăşie trans-partinică – USL-ul. Orice asociere cu oamenii din jurul lui Tăriceanu înseamnă reactualizarea memoriei acetei întreprinderi care l-a făcut cu putinţă pe Dragnea şi cei trei ani de dominaţie a lui asupra politicii româneşti. Reintegrarea membrilor ALDE – ori absorbţia întregului partid – nu va unifica liberalismul autohton, ci îl va compromite, mai ales în ochii unei generaţii care nu se identifică deloc nici cu Tăriceanu, nici cu Meleşcanu şi nici cu Norica Nicolai. Prăbuşirea Alianţei Liberalilor şi a Democraţilor trebuie să fie pentru PNL semnul desprinderii definitive de USL şi de tentaţia “marelui partid” gândit de Brucan pentru a conduce, cu schimbări de aripi, ad aeternum.

3. Tentaţia perpetuării dualismului PNL – PD în acelaşi partid. Plecarea la Bruxelles a greilor din fostul PD este ocazia de a rezolva definitiv problema unificării celor două partide. Să sperăm ca şi alianţa USR + va evolua către unificare, căci o guvernare a două partide cu un program modernizator similar poate avea rezultate, însă una a patru – unde fiecare luptă pentru supremaţie – va sfârşi, cel mai probabil într-un război de orgolii. Să-i dăm PD-ului ce e al lui: acesta a a dus în PNL o structură de vârf mai curând impopulară şi o serie de primari extrem de eficienţi (sau, cel puţin, percepuţi ca atare). Experienţa acestora din urmă se cuvine a fi preluată, analizată, structurată în logica unui program de guvernare şi extinsă peste tot unde e posibil odată ce partidul ajunge la guvernare. Ar fi un pas înainte în politica noastră ca “bunele practici” ale unor administraţii locale competente să fie decantate nu doar în slogane de pe pliante, ci într-o memorie instituţională care să informeze, dinlăuntru, aparatul de stat. În definitiv, doar conştiinţa participării active la un proces de dezvoltare cu rezultate vizibile poate dezrădăcină tentaţia micii corupţii (bazată pe abuzul de putere al celui ce stă în spatele ghişeului) care, cumulată, ţine România captivă într-un blocaj istoric. Bineînţeles, ar fi cu desăvârşire inutilă absorbţia PMP-ului în PNL. Din 2012, Traian Băsescu şi-a ales propriul drum şi e responsabilitatea lui – nu doar în politică, ci şi în istorie – să meargă pe el până la capăt.

Dincolo de aceste trei lucruri de evitat, cred că e şi unul ce poate fi făcut pe termen scurt şi care ar avea consecinţe pe termen lung. Partidul Naţional Liberal poate iniţia – în anul ce urmează – o consultare generală, în toate cătunele ţării, cu privire la problemele oamenilor, la posibilităţile locale, la calitatea organizaţiilor şi a membrilor săi din teritoriu precum şi la imperativele de dezvoltare sau de reconstrucţie a fiecărei localităţi şi a reţelelor ce le leagă. La fel ca şi PSD-ul, PNL-ul are – deocamdată – un mare avantaj faţă de tânăra alianţă USR + : reţeaua teritorială a filialelor sale. În loc de-a reduce politica la vârful mediatic al partidului (unde acesta sfârşeşte, inevitabil, în vorbărie sterilă), e preferabil ca problematizarea nevoilor, direcţiei şi soluţiilor să fie delegate bazei, ca militanţii de rând să fie implicaţi în responsabilitatea actului de guvernare (pe care-l preconizează partidul) şi, implicit, în funcţie de calităţile lor, cei mai buni să urce scara ierarhică. Părerea mea este aceea că o asemenea consultare de anvergură pe de o parte ar înrădăcina PNL-ul în electoratul său concret (eventual sporindu-l), pe de alta – aducând la lumină problemele efective ale oamenilor – ar da consistenţă programului de guvernare. E imperios necesar ca mandatul PNL-ul (în alianţă cu USR +) să nu mai repete greşelile Convenţiei Democratice sau pe cele ale Alianţei DA. Or, pentru aceasta, o bună cunoaştere a stării de lucruri reale a ţării e absolut necesară. Din punctul meu de vedere, ar fi foarte util ca în prima de lună de exerciţiu a administraţiei, noua formulă politică să dea publicităţii – alături de propriul program – şi o “carte albă” a guvernării PSD cu cifrele exacte ale activelor şi pasivelor existente. Fără această cunoaştere a situaţiei de la care se va porni, mai ales dacă se vor lua “măsuri excepţionale” (probabil impuse de îndatorarea din ultimii ani pe care s-au bazat politicile populiste ale lui Dragnea), PNL-ul se va discredita invocând la nesfârşit “greaua moştenire” ca scuză a unor previzibile dificultăţi.

În fine, mai e un lucru: PNL-ul trebuie să înţeleagă că acum, deja, nu mai e în opoziţie. Ca atare un anumit discurs – parte victimizator, parte ofensiv – îşi are (şi, mai ales, îşi va avea) o căutare tot mai mică. Şi, da, de acest discurs, în anumite situaţii, nu se va scăpa decât eliminând din zona vizibilă oamenii care îi sunt vectori. La fel cum ar fi bine să fie puşi în surdină nostalgicii USL-ului şi cei ce nu văd rupturi, ci continuităţi între PNL şi ALDE. USR + a câştigat – spectaculos – aducând oameni noi în politică; oameni care – dincolo de competenţa lor – reprezintă a treia generaţie a politicii româneşti post-decembriste. PNL-ul pare a valoriza, în continuare a doua generaţie (cea venită pe scena publică între 2000 şi 2004 – în speţă între finele Convenţiei şi alegerea lui Traian Băsescu). Or, ne place sau nu, oamenii de primă scenă ai politicii s-au uzat – în toate combinaţiile şi războaiele posibile – în ultimii 15 – 20 de ani. E timpul ca Partidul ca Partidul Naţional Liberal să întinerească, să-şi articuleze clar programul – care rămâne cel al modernizării României – ferindu-se de derivele la care-l expun propriile clivaje şi tectonica globală (recentrarea naţionalistă, adoptarea unei ideologii religioase, “centrismul” lipsit de culoare, lipsa de discernământ sau, dimpotrivă, radicalismul nejustificat în alianţe, orgoliile mari ale unor oameni mici şi multe altele). Marea problemă a politicii – şi la noi, şi pretutindeni – e cea reprezentativităţii. Doar adresându-se bazei sale şi angrenând-o în procesul formulării politicilor publice, înnoindu-se la vârf, PNL-ul poate fi pregătit să facă faţă seismelor de care vom avea parte în viitor.

Căci, dacă cel mai vechi partid al României e responsabil în faţa propriei istorii şi a celei a neamului lui, atunci sper că a înţeles că ziua de mâine va fi scurtă, dar foarte grea.

PS. Reamintesc faptul că sunt membru PNL şi consilier din partea cestui partid la Primăria din Oardea. Şi încă ceva: nu mă mai consider un om tânăr.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , ,



Currently there are "18 comments" on this Article:

  1. dorin valeriu spune:

    Pe langa “ce trebuie evitat” as mai adauga si “ce-ar trebui facut” in Alianta : patrunderea in mediul rural si in “micul urban”! Nu-i usor, costa timp si bani dar e un bazin electoral extrem de important ! Alegerile locale de anul viitor pot fi un obiectiv pentru care trebuie muncit !

  2. man of war spune:

    “PSD-ul este mai curând partidul funcţionărimii de stat care înţelege să-şi păstreze privilegiile nomenklaturii vechiului regim … ”
    asta i esenta fesenismului de dupa 90, continuatorul pecerismului. si a schimbat numele nealterind esenta. jandrmerimea te bate cu zgirbaciul, militienimea isi apara protectorii, functionarimea iti ride n nas la ghiseu in timp ce te taxeaza si impoziteaza etc. de aici trebuie inceputa reforma, de la destructurarea acestor retele de analfabeti ce se ascund sub uniforma statui cleptocrat pretinzind ca servesc cetateanul. militianul pus pe batai sa apere sistemul si amenzi sa ntregeasca bugetul (din care se adapa) este incompatibil cu democratia liberala.

    • PAFI spune:

      Cred ca solutia trebuie sa fie simplificarea procedurilor si reducerea graduala a birocratiei. Bineinteles ca noile tehnologii IT sunt cele care pot contribui decisiv la asta. Asa cum campania electorala s-a desfasurat foarte bine pe teren door-to-door dar si mai bine pe Internet, fara enormele resurse pe care vechile partide PSD sau PDL le cheltuiau in trecut pe materiale, mitinguri, etc. Sa ne aducem aminte ca fiscul in Romania a renuntat la programul cu Banca Mondiala pentru informatizarea sistemului, oare de ce? Informatizarea ar fi adus beneficii uriase, dar s-a renuntat la ea…asta spune totul despre birocratia care-si face de lucru, care are nevoie sa-si justifice existenta inventand proceduri si apoi angajand oameni si resurse pentru a le conduce. Fara retragerea statului din economie, fara eficientizarea lui ca si administrator al unor sectoare importante ale societatii – sanatate si educatie – Romania nu va avea viitor.

  3. Emil spune:

    Excelent, ca de obicei. (îmi scăpase că sunteți și consilier local la Oradea). Un punct de vedere referitor la statuia lui Ferdinand Versus statuia lui MIhai Viteazul, ne puteți oferi? Eu unul sunt sătul de abordările în registru patriotard-vadimist pe care le tot citesc pe forumuri și pe Facebook.

    • Myke spune:

      Buna Emil,

      Cel mai corect raspuns il poti primii citind istoricul acestei piete:
      www oradeamea com – istoria-unei-piete-piata-mica-azi-piata-unirii/

      - pana in 1883 – se numea Piata Mica a orasului, loc de targ

      – 1893 – isi schimba denumirea in Piata Sfantul Ladislau (regele maghiar considerat intemeietorul orasului, conform cronicilor medievale). Are loc amplasarea statuii Sfatului Ladislau (actualmente amplasata in curtea fostului Muzeu al Tarii Crisulrilor, in fata bazilicii catolice din complexul Baroc – cel mai mare din tara)

      – 1923 – 23 mai – are loc vizita regelui Ferdinand si a reginei Maria la Oradea

      – 1924 – arhitectul Duiliu Marcu realizeaza un squar in stil neo-romanesc avad ca punct central Statuia ecvestra a regelui Ferdinand

      – 1940 – statuia regelui Ferdinand este retrasa la Beius odata cu cedarea Ardealului de nord, in piata reaparand statuia regelui Ladislau (normal, s-a schimbat administratia)

      – dupa razboi – a aparut un monument (o stela) in memoria ostasilor sovietici + 2 x tunuri la intrarea in squar dinspre palatul Vulturul Negru – bucuria copiilor (inclusiv a mea) care se catarau pe ele :-)

      – 1990 – a aparut statuia lui Mihai Viteazul, nu neaparat cea mai reusita dar, la momentul respectiv (frictiunile cu casa regala) impaca pe toata lumea chiar daca Mihai Viteazu a fost doar in trecere prin Oradea in drumul sau spre Viena (1600)

      – 2019 – 23 Mai – la 100 de ani de la vizita regelui Ferdinand, ansamblul lui Duiliu Marcu este reintregit, conform scopului initial, cu statuia acestuia!

      Prin urmare, putem spune ca s-a facut o reparatie istorica dar si logica, inclusiv pentru faptul ca, peste Cris, in piata teatrului Regina Maria este aplasata de ceva ani statuia acesteia.

      Mihai Viteazul va fi mutat in vitoarea pitata pietonala cu acelasi nume, aflata in fata noii catedrale ortodoxe, in spatele careia se afla intrarea principala a Cetatii Oradea. Mi se pare foarte logic si de bun simt!

      Acestea sunt faptele reale! Pangarite din pacate de catre actuala putere care a sabotat, prin ministrul apararii, Gabriel LES, un moment dedicat CENTENARULUI ROMANIEI – repunerea statuii fauritorului statului Roman in locul destinat lui de la inceput.
      Cum s-a facut asta? prin interzicerea prezentei armatei(on a short notice, dupa confirmari clare si din timp) la eveniment!
      Bun, fie, n-a defilat armata! Dar, dl. Les a crezut de cuvinta, conform scolii partidului, sa si IMPROASTE cu noroi acest eveniment prezentand pe facebook o mostra de fake news transformat in ignoranta. Ca Oradean m-am simtit foarte jignit.

      In privinta disputei cu realizatorii si proprietarii(cadre militare) statuii lui Mihai Viteazu – aceasta a fost clarificata, toata lumea e ok, a inteles, si solutia unei noi piete este acceptabila. Ministerul Culturii a dat aviz de legalitate a mutarii de ceva timp (lucru mistificat si contrazis de LES, asa ca pt. prosti).

      Pana la urma, actualul primar al Oradiei, care pentru Centenar si-a propus realizarea a 100 de proiecte – s-a dovedit mai patriot decat toata guvernarea si administratia centrala, in ciuda sicanelor acesteia.

      Sper sa nu plictisesc cu o postare atat de lunga dar istoria nu e niciodata simplu de explicat :-)

      • Emil spune:

        Vă mulțumesc din inimă pentru clarificări.

      • PAFI spune:

        Multumesc si eu pentru explicatii (cu intarziere, acum am recitit articolul). Nu stiu daca veti mai citi, dar as vrea sa stiu, daca puteti sa ne spuneti, ce s-a intamplat cu statuia regelui maghiar Ladislau, pana la urma – inteleg eu – intemeietorul orasului. Nu conteaza ca e maghiar, sau poate tocmai de aia, cred ca merita si el sa aiba o piata si o statuie.

  4. victor L spune:

    Incepind cu Tatarascu, sarind peste desertul reprezentat de comunism, si contrinuind din `90 pina azi, PNL a fost un partid in genul UDMR-ului: s-a aliat pentru ciolan.

    Cine uita risca s-o repete. Si nu va fi o bucurie.

    • donquijote spune:

      Eventual, putem zice, cu exceptia acestui scrutin, unde s-au tinut batosi, sa nu se alieze cu nimeni.
      Probabil ca si-au atins acum maximul, peste care nu mai au cum sa urce.
      Multi au votat “brand”-ul inchizand ochi la partile mai patate. Este un partid “old style” care pune baza pe oameni “cu greutate” oameni care aduc voturi prin mecanisme verificate in timp, dar pe care nu trebuie sa-i judeci prea aspru, ca sa nu fii nevoit sa-i dai deoparte.
      Inca seamana prea mult cu tiparul “greilor” din psd ca sa mai mearga inainte cu reteta asta.
      Pe de alta parte, daca ii elimina pe astia, ajung sa se confunde cu cei noi, dar atunci, de ce i-am vota pe ei…
      Greu sa se reinventeze. Dupa parerea mea au gresit inca din 90 cand si-au declamat continuitatea din partid istoric, sperand ca pot sa inoade un fir rupt de 45 de ani fara urma de nod, in prezenta atator provocari noi.

  5. Cosmin spune:

    Excelenta analiza, imposibil de pus in practica cu oameni gen Busoi la varf…
    PNL ar trebui sa bata palma cu USR+ pentru Iohannis la presedintie (incumbent in office) si Ciolos premier si viitor prezidentiabil – ar elimina rivalitatea actuala.

  6. autoR spune:

    Bună dimineața domnule Maci!

    Foarte frumos scris, ca de obicei. Doar două mici observații constructive, vă rog să suportați:

    1. Vă rog, atunci când faceți analize, să încercați să folosiți “cifre absolute” nu procente. Este mai corect din punct de vedere al “dinamicii” votului. Cu toții (în fine, cei care mai citim) am dat “nas-n nas” cu butada “lies, damn lies, and statistics”…
    2. Problema acestei “armate a funcționărimii” este întradevăr una epică! Cine o înțelege și cine o stapânește în detalii, se poate considera “ucenicul vrăjitor” al viitorului națiunii. Evident, dacă va găsi și soluțiile necesare este deja altă poveste…

    În primul rând, așa cum bine ați observat, factorul cheie al genezei “armatei” este accederea la statutul de “soldat credincios”. Iar asta este o chestiune de corupție pură. Una dintre cele mai perfide, tăcute și mortale variante de corupție. Nu știu dacă ați observat că în ultimul timp “mafia politică de partid și de stat” a schimbat “moneda” haraciului: nu mai sunt “comisioanele și șpăguțele” per contract (au mai rămas și dintr-astea..) pentru că a devenit prea periculos, acum sunt contractele de muncă, “la stat” pentru fideli.
    Acest lucru se întâmpla de mai mult timp, dar nu la scara la care se întâmplă acum! Acum este deja o epidemie. Dar ce zic eu epidemie, e o pandemie (păstrând proporțiile…)!!!

    Uitați-vă la administrațile locale, centrale, Parlament… Uitați-va la “deconcentrate”, la “firmele lui Firea”, la orice Societate, Regie cu capital de stat. Absolut peste tot, “mafia de partid și de stat” a pervertit sistemul concursurilor, examenelor etc. promovând exclusiv (și când spun exclusiv, știu ce spun – din interior) vagabonzi politici, scursuri fără școală, amante și alte parașute. Totul este infestat. Iar tragedia este că dislocarea acestor lipitori este cvasi-imposibilă în actualul “cadrul legislativ”, fie că vorbim de legea funcționarului public, fie că vorbim de Codul Muncii… Și este, foarte, foarte greu de probat, demonstrat și devoalat. Dar dacă nu se fa va face nimic strategic în acest sens…

    Așadar, asta este adevărata cruce pe care trebuie să o ducă orice partid politic care se consideră “onest”. Cine va ridica sabia asupra acestui “nod gordian” își va asuma o decizie de tipul “ori la bal, ori la spital”…

    A încercat ceva Funeriu prin 2011…
    Cu stimă,

    • PAFI spune:

      Exista o posibilitate, desfiintarea unei institutii si infiintarea, concomitent, a uneia care sa-i preia atributiile. Asta a facut Firea, a infiintat asa-zise companii municipale unde si-a angajat fidelii si a lasat vechile regii fara obiectul muncii – si fara angajati. Sau desfiintarea Garzii financiare si infiintarea ANAF, cu concursuri la care vechii comisari nu au promovat. E legal si chiar moral, pentru ca repara nedreptati.

  7. Constantin spune:

    “Și mâine va fi o zi…”

    O altă minunată zi, în care guvernarea va fi exercitată tot de coaliția PSD-ALDE-UDMR, prim-ministru este tot d-na Dăncilă, ministru de externe, tot dl Meleșcanu șamd.

    Unii se bucură înșelător și încearcă să ne convingă că națiunea s-a izbăvit prin plecarea d-lui Dragnea într-o scurtă vacanță și trimiterea la Bruxelles din partea României a câtorva cetățeni care știu să citească…

    Este o dulce amăgire…

    …Și văd din nefericire mulți nivi care se lasă amăgiți.

  8. donquijote spune:

    Dupa graba (cu o nota de entuziasm) cu care spala podelele dupa iesirea din scena a lui dragnea deduc ca psd-ul incearca sa ne arate o fata noua.
    Ca si cum nu a fost decat un accident, o sluga hoata / o ruda de la tara, fara educatie / care ne-a inselat si noua increderea, un episod cam rusinos, despre care e bine sa nu insistam, sa nu lungim inutil discutia, dar noi suntem casa cinstita si va asiguram ca nu se va mai intampla… pentru o vreme.
    Pe de alta parte, e foarte bine asa, fiindca nu cred ca cineva ar putea sa dreaga in locul lor toate oalele sparte, sa stea in picioare cat de cat. Se vor stradui, cat de cat un an si jumatate, dar nu-si vor regasi suflul fiindca va trebui sa renunte la multe planuri personale, ca sa-si salveze aparenta de onorabilitate…

  9. mike spune:

    Eu nu cred in minuni si intr-o reformare majora a PNL-ului. La cat este “cascavalul” de mare in Romania, sunt convins ca vor exista interese mari in PNL in continuare, chiar cu riscul de a afecta imaginea acestui partid. Si mai exista un aspect pe care observ ca nimeni nu-l ia in seama: TIMPUL. Oamenii asteapta solutii intr-un timp cat mai scurt. Oamenii asteapta o redresare a tarii cat mai repede. Oamenii asteapta o crestere a nivelului de trai cat mai repede si iesirea din saracie. Oamenii asteapta o infrastructura moderna europeana, spitale moderne si un sistem educational performant, cat mai curand posibil! Orice intarziere si dezamagire va fi drastic sanctionata, iar pericolul ca PSD-ul sa revina in forta apoi este foarte mare. Astazi nu se mai poate invoca “greaua mosternire” sau dezastrul lasat de comunisti dupa ’90. Nici macar Dragnea, care acum nu mai exista in politica sau in libertate, nu mai poate reprezenta o scuza atunci cand PNL are puterea sa schimbe enorm de mult Romania.
    TIMPUL….

  10. Tudor spune:

    Functionarimea a fost pusa pe rind de toate partidele dupa ce au cistigat alegeri, nu sint
    numai psdisti ! A fost consens intre toti, psd, pd, pnl, nu i-au dat pe ceilalti afara, i-au angajat in plus !!!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Wage led growth e doar un nume sofisticat pentru ceea ce numim de obicei, in termeni si mai "tehnici...

de: r2

la "Direcții alternative în economie"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)