Și mâine va fi o zi…

Căderea intepestivă a PSD-ului la alegerile pentru Parlamentul European şi, imediat după, condamnarea definitivă a liderului său la închisoare cu executare (pentru fapte de corupţie din alte vremuri) nu trebuie să ne inducă ideea că “democraţia a învins în România”. În fapt, Liviu Dragnea se lupta cu justiţia cel puţin de trei ani şi, dacă a căzut acum, antrenând şi partidul în dezastru, a făcut-o pe mâna lui. Faptele erau bine cunoscute şi miza războiului judiciar era aceea de a disloca principiul egalităţii în faţa legii pentru a-i cauţiona unuia – apoi unora – lucruri care le-ar fi fost sancţionate celorlalţi. Or, aici nu e clar dacă preşedintele PSD-ului s-a lovit de pasiunea democratică a unei majorităţi a populaţiei sau de nostalgia egalitară a alteia (cea pe care, declarativ, pretinde că o susţine), cert e că cei mai mulţi cetăţeni n-au privit cu simpatie această tentativă de-a impune două registre ale dreptului: unul pentru “noi”, celălalt pentru “boi” (“Quod licet Iovi, non licet bovi ”). Dragnea a fost orice, dar nu un naiv: el a înţeles bine că cea mai eficientă modalitate de-a trece hopul unei legislaţii impopulare era, pe de-o parte, aceea de a-i ademeni pe mai mulţi – şi mai ales în Parlament – cu impunitatea, pe de altă parte de-a da o singură lovitură prin care să fie “resetate” regulile jocului. Din păcate pentru el şi din fericire pentru noi, nu i-a mers. Promulgarea ordonanţei 13 din 31 ianuarie 2017 a scos lumea în stradă – de aşa manieră încât România a devenit (la propriu: peste noapte) o imagine europeană a rezistenţei civice împotriva corupţiei – şi a declanşat un val de reacţii europene şi americane ce au avut ca efect retragerea actului normativ (şi demisia ministrului care l-a susţinut). După acest eşec, omul forte al PSD-ului (susţinut de ciracii săi) a schimbat abordarea: şocului frontal i-a urmat “tactica salamului”. Adică o luptă de gherilă în care, prin crearea de comisii, introducerea de amendamente, sesizări ale Curţii Constituţionale, forţarea unor demisii etc., să se ajungă finalmente – “respectând procedura democratică” – la acelaşi rezultat: o justiţie tutelată de Guvern, adică de partidul majoritar, care funcţionează ca “braţul său înarmat” în lupta cu oricine îndrăzneşte să i se opună. Acest mod de-a proceda părea a elimina riscul celuilalt (protestele masive), dat fiind că – în timp – mobilizarea populară scade şi “raţiunile zilei” erodează activismul civic. Ceea ce nu a luat Dragnea în considerare a fost faptul că această sufocare lentă a rezistenţei faţă de “adaptarea” legilor la necesităţile proceselor lui creează o reactivitate care se acumulează şi în mediile (aparent) pasive, nu doar explodează în manifestaţiile din pieţe. Tentativa – absolut populistă – de a cumpăra “majorităţile tăcute” cu creşteri de salarii/pensii a eşuat şi ea, dat fiind că această sporire a veniturilor nu a fost susţinută de o dinamică suficient de puternică a economiei şi a sfârşit, fatal, într-o inflaţie care i-a lovit – ca-ntotdeauna – pe cei mai nevoiaşi. Iar încercarea de a da vina pentru toate acestea pe Banca Naţională, pe Robor, pe cursul de schimb (şi, destul de transparent, pe străinii care, prin firmele din ţară sau prin pieţele financiare, ne “aservesc” “capitalului mondial”) – care s-ar fi dorit a fi motorul unei mari “mobilizări patriotice”, consolidată de hipostaziera “valorilor tradiţionale – nu a făcut decât să adâncească frustrarea unor segmente ale populaţiei, fără a le oferi un proiect fezabil care să genereze creşterea nivelului de viaţă. În fond ce a putut propune şeful PSD-ului?

Probabil că, în partid, de multă vreme se va fi discutat despre ambiguităţile lui. Mulţi ar fi vrut un autentic “lider maximo”, care să treacă hotărât peste lege, să-şi impună regulile şi oamenii şi să centralizeze la vârf beneficiul taxării şi cel al distribuirii resurselor publice. Altfel spus, o conducere autoritară, pe model rusesc, chinezesc, turcesc sau maghiar. Dincolo de orice raţiuni interne, acest tip de autoritarism tinde să prindă pe scena internaţională dat fiind că răspunde, cât se poate de direct, “dezamăgirii democratice” a ultimului deceniu: acolo unde dezbaterea publică sfârşeşte în vorbărie şi injurie, centralizarea comenzii face ca ordinul să se realizeze cvasi-instantaneu. Iar frica de autocrat e ţinută a limita abuzurile subalternilor. La 30 de ani de la Revoluţiile Estului asistăm la un ricorsi istoric: problematizarea, dezbaterea şi judecata consensuală sunt considerate a fi păguboase, în vreme ce decizia personală (sau în cerc restrâns) şi militarizarea lanţului de comandă par a fi semne ale unei eficienţe apoteotice. Că lucrurile acestea funcţionează (ori doar dau impresia că funcţiunează) în China, Rusia sau Turcia nu e neapărat un argument pentru noi. Aceste economii-continente joacă la scară mare şi îşi pot permite pierderi inimaginabile pentru (totuşi) fragila economie românească. Nici modelul Viktor Orban nu e întrutotul transpozabil în lumea noastră: dincolo de retorica purităţii etnice maghiare – cu rădăcini istorice în ţara vecină – şi de reactualizarea unui imaginar nobiliar al unui Ev Mediu ce sublimează, grandios, toate înfrângerile Regatului Ungar, premierul de la Budapesta nu doar că mizează pe cartea capitalismului (uneori oligarhic), dar şi speculează oportunitatea unui “imperialism regional” (după cum o constatăm în problema gazelor din Marea Neagră). Or, susţinerea unei ofensive economice – atât prin atragerea în ţară a mari concerne, cât şi prin expansiunea pe pieţele vecine – presupune un totului alt tip de politică decât cea de “muşcă şi fugi” a PSD-ului. Nu e de mirare: background-ul lui Viktor Orban (activist civic în perioada comunistă, militant pentru căderea regimului Kadar, om politic de primă oră în Ungaria de după ’89, cu studii în Occident /parte graţie lui Soros/ şi, mai ales, cu o viziune politică – oricât de contestabilă) e cu totul altul decât cel al lui Liviu Dragnea (mic om de afaceri, pus pe căpătuială, “descurcându-se” pe seama privatizărilor ceţoase din anii ’90, intrat în politică pentru a-şi spori şi securiza câştigurile şi prins în marasmul unor probleme judiciare legate de corupţie). Indiferent de retorica lui de moment, liderul marelui partid de stânga seamăna mult mai mult cu oamenii din aparatul acestui partid decât cu conducătorii de mari ţări pe care aceştia îl împingeau să-i imite.

Căci aceasta e marea problemă a PSD-ului: de la începuturi el e o combinaţie – cum altfel decât “originală” şi “românească”?! – de partid şi de structură de stat. Bună parte din cei care-l compun – mai ales la vârf – sunt integraţi (uneori de decenii) în diverse funcţii, trăiesc pe seama acestora, naţionalizându-le paguba şi privatizându-le în folos propriu beneficiile. Oamenii aceştia doresc un singur lucru: securitate (cuvânt care – nu întâmplător – trimite la o “venerabilă” instituţie). Aceasta înseamnă o autoritate unică, stabilă şi previzibilă. Atâta timp cât aceasta le garantează dreptul de a-şi impozita supuşii şi impunitatea exerciţiului puterii, ei sunt dispuşi să-şi plătească regulat haraciul (deopotrivă în monedă şi în voturi). Oricât de straniu ar părea, Partidul Social Democrat se structurează de la bază spre vârf şi cerinţele bazei sunt cele care impun profilul liderului. Departe de-a fi un partid al “clasei muncitoare” oropsită de stat şi de mecanismele lui birocratice, PSD-ul este mai curând partidul funcţionărimii de stat care înţelege să-şi păstreze privilegiile nomenklaturii vechiului regim, extinse în primii ani de după ’90. Ordinea electivă a lumii post-decembriste n-a făcut decât să-i dea o tentă populistă, perfect sintetizată – de la bun început – de zâmbetul “tovărăşesc” şi de apelurile la “stabilitate” ale lui Ion Iliescu. Pe el s-au altoit – în timp – naţionalismul (de la cel cu morgă al lui Adrain Năstase, la cel virulent, adus din “importurile” de la PRM) şi altermondialismul cool al lui Victor Ponta. Marele partid avea de multă vreme o serie de ambiguităţi: ba era “conservator”, ba antiglobalist (şi câteodată ambele în acelaşi timp), ba se revendica drept vectorul “oamenilor de succes” (din contractele cu statul), ba cel al proletariatului rural (pe care, în general, statul îl ignoră). Sinteza si paliativul tuturor acestora urma să fie un populism de tipul catch-all care să sintetizeze contrariile într-o naraţiune coerentă şi uşor prizabilă, pe care – mai apoi – s-o întruchipeze un lider carismatic. Nenorocul lui Dragnea este acela că – în ciuda multiplelor lui tentative “de-a da bine” – n-a fost niciodată carismatic. E drept că a întruchipat o anumită clasă a parvenitului în ascensiune (destul de largă la ora actuală), însă – ce să-i facem?!, toţi oamenii de stânga au o nostalgie de dreapta – noii arivişti preferă să se identifice cu ifosele vechii burghezii (cu palate, vacanţe exotice, copii la studii în străinătate, serate la Ateneu etc.). Pe Năstase l-a distrus superbia; pe Dragnea poza populistă în care va fi crezut într-atât încât a ezitat să forţeze un autoritarism indiferent la imagine. Probabil la fel ca pe Miloşevici în Serbia (dar – evident – păstrând proporţiile), fidelii lui l-au abandonat nu pentru că a făcut ceea ce a făcut, ci pentru că nu a mers până la capăt.

De aceea, astăzi, cea mai mare greşală e aceea de a face din el un ţap ispăşitor căruia i se pune în cârcă totul: eşecul guvernărilor roşii, absenţa omenilor capabili să redreseze PSD-ul, eşecul de leadership al PNL-ului, starea economiei româneşti, corupţia la modul general, prăbuşirea învăţământului şi orice altceva. Fireşte, după condamnarea lui ritualică – menită a o confirma şi întări pe cea penală – fiecare (începând cu cei din “primul cerc”) se va descoperi ca “victimă a tiranului”, ca oponent silenţios (în “vremuri vitrege”), ca “luptător pentru dreptate” şi toţi oamenii de ieri îşi vor recompune un alt chip, aducând în felul acesta mult-aşteptatul “nou” în politica noastră. Am căzut în capcana aceasta în 1990; ar fi trist să o mai repetăm odată. Dincolo de omul (pre)numit Liviu Nicolae, Dragnea e un sistem. Iar faptul că persoana ce poartă acest nume a forţat regulile vieţii democratice are şi acest – poate unic – avantaj: ne-a arătat sistemul care cangrenează România. În aceste ceasuri când se pune atât de acut problema unui proiect de guvernare a opoziţiei, lucrul cel mai important mi se pare a fi acela de de a despărţi responsabilitatea funcţiei publice de avantajele economice pe care aceasta le poate produce în beneficiul personal al celor ce o ocupă prin suprimarea garanţiei de partid menită a-i securiza pe cei ce o deţin. Altfel spus, funcţionarul public, oricare ar fi el, trebuie să răspundă în faţa beneficiarului său direct – cetăţeanul – şi nu a unui partid sau a altuia care-l boiereşte, încredinţându-i funcţia ca pe o sursă de venituri (dintre care bună parte se întorc la partid). Dacă nu va fi făcută această separare, anticorupţia va rămâne un cuvânt gol, căci orice partid va fi ispitit să folosescă în folosul cauzei sale cel mai mare şi mai bine structurat “sector economic” al României actuale: aparatul de stat. Problema nu e neapărat aceea a schimbării oamenilor (deşi, inevitabil, în multe cazuri, pentru a dezrădăcina obiceiuri, va trebui făcut şi acest lucru), cât aceea a schimbării direcţiei în care aceştia îşi concep responsabilitatea. O să se spună că ne vom alege cu un haos generalizat “în sistem”, dat fiind că vom trece de la previzibilitatea imperativelor de partid la imprevizbilul cerinţelor unui public puţin obişnuit cu logica instituţională. Poate, dar numai din acest haos se poate naşte o altă structurare a administraţiei noastre. Altminteri, la toate nivelele, ne vom lovi – iarăşi şi iarăşi – de aceeaşi problemă: baza sistemului îşi va căuta liderul care să-i securizeze statutul şi privilegiile. Şi da, a disloca această “tradiţie” presupune un act de kenoză: actuala opoziţie, ajunsă la putere, va trebui să renunţe (dramatic poate) la beneficiile pe care i le-ar oferi supunerea circumstanţială a apartului de stat.

Mai e un lucru pe care ultimii an l-au scos patent în evidenţă: corupţia nu mai înseamnă şpaga ocazională, care-ar putea fi taxată – condescendent – ca “tradiţie balcanică” sau “orientală”. Acum, ea vizează mai curând cârdăşia compactă de la vârful puterii între politic, administrativ, economic şi media, graţie căreia aceiaşi oameni în aceleaşi funcţii (sau în altele, create tot pentru ei) monopolizează spaţiul public, acaparează – graţie reţelelor de distribuţie (deopotrivă birocratice şi informale) – resursele şi, în acest fel, le blochează tuturor celorlalţi viitorul. Corupţia este văzută în primul rând ca o reducere a viitorului la imobilitatea unei eternităţi feudale, a unei sărăcii (pretins) “spiritualizate” şi poleită cu numele de “tradiţionalism” sau “conservatorism”. Până la urmă singurul ei argument e spaima de schimbare (a celor care au fost deja perdanţii schimbării) şi frica de modernitate (a celor dislocaţi de aceasta). Problema corupţiei nu e, aşa cum adesea ni se spune, una prioritar de jurisprudenţă sau de economie, ci e cea care va decide asupra viitorului nostru. Dacă trucăm regulile vieţii comune – fie ele de drept sau de piaţă – de aşa manieră ca unii să câştige mereu şi alţii deloc, indiferent (şi-ntr-un caz; şi-n celălalt) de muncă şi talent, atunci rezultatul va fi acela că – după cum bine-a înţeles-o şi Lenin la vremea lui – eternii perdanţi vor “vota cu picioarele” (adică vor pleca în căutarea unei vieţi şi-a unei lumi mai bune). De aceea, menirea statului trebuie să fie una singură: garantarea riguroasă a respectării imparţiale a regulilor vieţii comune. Statul trebuie să se retragă, progresiv, din condiţia actorului social (care, din cauza masivităţii lui, deformează tot câmpul relaţiilor – încă slabe – asupra cărora îşi exercită gravitaţia) la aceea de garant al regulilor jocului ce-i are ca actori pe cetăţeni, asociaţiile acestora şi firmele. Dinamica acestora din urmă – bazată pe competiţie cinstită – este cea care e menită a imprima direcţia viitorului. Într-o astfel de logică, oamenii sunt chemaţi să fie actori activi şi nu subiecţi pasivi deopotrivă ai vieţii profesionale, a celei economice şi a celei politice. Eu unul cred că aceasta e singura modalitate nu doar de a-i responsabiliza, ci şi de a-i sedentariza. Nu ştiu cum văd alţii aceste lucruri, însă – atâta cât le înţeleg eu – lucrurile spuse mai sus relevă de liberalismul clasic.

De aceea mă simt obligat să spun câteva cuvinte şi despre Partidul Naţional Liberal la ceasul deciziilor ce îl aşteaptă. Acesta a avut o creştere lentă (dar constantă) de la cei 15 % din 2014, la 20 % la generalele din 2016 şi – exceptând prezidenţialele – la actualul scor, cu puţin peste 25 %. Dacă ne gândim la câte nefăcute a făcut PSD-ul, avansul pare mai curând modest. Cei care au capitalizat nemulţumirea produsă de degringolada ultimilor ani sunt, evident, cei ce de la USR +. Spre deosebire de aceştia din urmă, PNL-ul are un trecut recent destul de încărcat, marcat de alianţe contra naturii (precum USL-ul) şi de gesturi niciodată elucidate (precum spargerea Alianţei DA). Greu de spus dacă asemenea lucruri pot fi uitate într-un timp atât de scurt; cert e că prezenţa – câteodată chiar la vârf – a unor oameni care au traversat, fără probleme, aceste episoade nu-i lasă pe mulţi să le uite. Nici fuziunea cu PD-ul nu a fost o reuşită; în locul unui mare partid – cu opţiuni ferme – am avut două partide într-unul care, ocazional, au făcut drumuri paralele, nu neapărat convergente. În plus, deşi fără Băsescu, PD-ul a dus cu el şi moştenirea unei guvernări care – în principal din cauza măsurilor radicale anti-criză pe care-a fost nevoită să le ia – nu a excelat în popularitate. Acestora li se adaugă şi succesivele episoade de încercare a diverse tipuri de conducere la vârful partidului care, la rândul lor, în loc să-i lustruiască culorile l-au împins mai curând într-un registru cenuşiu. Cumulate, toate acestea fac ca Partidul Naţional Liberal să aibă mai multe probleme (în perspectiva speranţei de guvernare) decât motive de-a se bucura că devansat cu câteva procente PSD-ul şi alianţa USR + . Părerea mea e că aceste probleme ar fi bine să fie discutate şi tranşate înainte de alegerile ce vin, tocmai pentru ca liberalii să acţioneze unitar şi consecvent.
Mai înainte de orice sunt trei lucruri care trebuiesc evitate:

1. Tentaţia guvernării acum. Într-un an nu poate fi reeditată decât – în cel mai bun caz – experienţa guvernării Cioloş. Plecând de la putere, PSD-ul lasă o structură compactă în administraţie şi o scadenţă a datoriilor de plătit. Dacă la acestea se va mai adăuga şi ispita “terapiei de şoc” pentru a opri hemoragia activelor financiare (sau, ferească Dumnezeu, vreun seism economic – fie şi de magnitudine mică – la scară globală), PNL-ul sau coaliţia din care va face parte riscă să reediteze nefastul an 2016. PSD-ul trebuie să îşi ducă până la capăt guvernarea. Dacă nu mai pot fi organizate (căci a mai rămas – constituţional – un interval mai mic de o lună pentru a le convoca) alegeri anticipate, cabinetul guvernamental trebuie să rămână al PSD-ului sau să beneficieze de susţinerea acestuia, fără sprijin tacit în Parlament şi să aibă ca mandat doar rezolvarea problemelor curente. După trei ani de agitaţie sterilă în Camere (pe tema faimoaselor ordonanţe), cred că ar fi o pauză binevenită. Se cuvine ca PSD-ul să-şi deconteze guvernarea, nu să o treacă pe umerii altora. Aşadar, dacă vor să guverneze cu adevărat, nu doar să beneficieze de funcţii, liberalii trebuie să se abţină de la intrarea în orice combinaţie propusă de PSD.

2. Tentaţia de a re-primi în partid “fii risipitori” de la ALDE. ALDE nu a fost doar partidul unui om (destul de capricios în politică), ci – mai ales – cel al proiectului de cârdăşie trans-partinică – USL-ul. Orice asociere cu oamenii din jurul lui Tăriceanu înseamnă reactualizarea memoriei acetei întreprinderi care l-a făcut cu putinţă pe Dragnea şi cei trei ani de dominaţie a lui asupra politicii româneşti. Reintegrarea membrilor ALDE – ori absorbţia întregului partid – nu va unifica liberalismul autohton, ci îl va compromite, mai ales în ochii unei generaţii care nu se identifică deloc nici cu Tăriceanu, nici cu Meleşcanu şi nici cu Norica Nicolai. Prăbuşirea Alianţei Liberalilor şi a Democraţilor trebuie să fie pentru PNL semnul desprinderii definitive de USL şi de tentaţia “marelui partid” gândit de Brucan pentru a conduce, cu schimbări de aripi, ad aeternum.

3. Tentaţia perpetuării dualismului PNL – PD în acelaşi partid. Plecarea la Bruxelles a greilor din fostul PD este ocazia de a rezolva definitiv problema unificării celor două partide. Să sperăm ca şi alianţa USR + va evolua către unificare, căci o guvernare a două partide cu un program modernizator similar poate avea rezultate, însă una a patru – unde fiecare luptă pentru supremaţie – va sfârşi, cel mai probabil într-un război de orgolii. Să-i dăm PD-ului ce e al lui: acesta a a dus în PNL o structură de vârf mai curând impopulară şi o serie de primari extrem de eficienţi (sau, cel puţin, percepuţi ca atare). Experienţa acestora din urmă se cuvine a fi preluată, analizată, structurată în logica unui program de guvernare şi extinsă peste tot unde e posibil odată ce partidul ajunge la guvernare. Ar fi un pas înainte în politica noastră ca “bunele practici” ale unor administraţii locale competente să fie decantate nu doar în slogane de pe pliante, ci într-o memorie instituţională care să informeze, dinlăuntru, aparatul de stat. În definitiv, doar conştiinţa participării active la un proces de dezvoltare cu rezultate vizibile poate dezrădăcină tentaţia micii corupţii (bazată pe abuzul de putere al celui ce stă în spatele ghişeului) care, cumulată, ţine România captivă într-un blocaj istoric. Bineînţeles, ar fi cu desăvârşire inutilă absorbţia PMP-ului în PNL. Din 2012, Traian Băsescu şi-a ales propriul drum şi e responsabilitatea lui – nu doar în politică, ci şi în istorie – să meargă pe el până la capăt.

Dincolo de aceste trei lucruri de evitat, cred că e şi unul ce poate fi făcut pe termen scurt şi care ar avea consecinţe pe termen lung. Partidul Naţional Liberal poate iniţia – în anul ce urmează – o consultare generală, în toate cătunele ţării, cu privire la problemele oamenilor, la posibilităţile locale, la calitatea organizaţiilor şi a membrilor săi din teritoriu precum şi la imperativele de dezvoltare sau de reconstrucţie a fiecărei localităţi şi a reţelelor ce le leagă. La fel ca şi PSD-ul, PNL-ul are – deocamdată – un mare avantaj faţă de tânăra alianţă USR + : reţeaua teritorială a filialelor sale. În loc de-a reduce politica la vârful mediatic al partidului (unde acesta sfârşeşte, inevitabil, în vorbărie sterilă), e preferabil ca problematizarea nevoilor, direcţiei şi soluţiilor să fie delegate bazei, ca militanţii de rând să fie implicaţi în responsabilitatea actului de guvernare (pe care-l preconizează partidul) şi, implicit, în funcţie de calităţile lor, cei mai buni să urce scara ierarhică. Părerea mea este aceea că o asemenea consultare de anvergură pe de o parte ar înrădăcina PNL-ul în electoratul său concret (eventual sporindu-l), pe de alta – aducând la lumină problemele efective ale oamenilor – ar da consistenţă programului de guvernare. E imperios necesar ca mandatul PNL-ul (în alianţă cu USR +) să nu mai repete greşelile Convenţiei Democratice sau pe cele ale Alianţei DA. Or, pentru aceasta, o bună cunoaştere a stării de lucruri reale a ţării e absolut necesară. Din punctul meu de vedere, ar fi foarte util ca în prima de lună de exerciţiu a administraţiei, noua formulă politică să dea publicităţii – alături de propriul program – şi o “carte albă” a guvernării PSD cu cifrele exacte ale activelor şi pasivelor existente. Fără această cunoaştere a situaţiei de la care se va porni, mai ales dacă se vor lua “măsuri excepţionale” (probabil impuse de îndatorarea din ultimii ani pe care s-au bazat politicile populiste ale lui Dragnea), PNL-ul se va discredita invocând la nesfârşit “greaua moştenire” ca scuză a unor previzibile dificultăţi.

În fine, mai e un lucru: PNL-ul trebuie să înţeleagă că acum, deja, nu mai e în opoziţie. Ca atare un anumit discurs – parte victimizator, parte ofensiv – îşi are (şi, mai ales, îşi va avea) o căutare tot mai mică. Şi, da, de acest discurs, în anumite situaţii, nu se va scăpa decât eliminând din zona vizibilă oamenii care îi sunt vectori. La fel cum ar fi bine să fie puşi în surdină nostalgicii USL-ului şi cei ce nu văd rupturi, ci continuităţi între PNL şi ALDE. USR + a câştigat – spectaculos – aducând oameni noi în politică; oameni care – dincolo de competenţa lor – reprezintă a treia generaţie a politicii româneşti post-decembriste. PNL-ul pare a valoriza, în continuare a doua generaţie (cea venită pe scena publică între 2000 şi 2004 – în speţă între finele Convenţiei şi alegerea lui Traian Băsescu). Or, ne place sau nu, oamenii de primă scenă ai politicii s-au uzat – în toate combinaţiile şi războaiele posibile – în ultimii 15 – 20 de ani. E timpul ca Partidul ca Partidul Naţional Liberal să întinerească, să-şi articuleze clar programul – care rămâne cel al modernizării României – ferindu-se de derivele la care-l expun propriile clivaje şi tectonica globală (recentrarea naţionalistă, adoptarea unei ideologii religioase, “centrismul” lipsit de culoare, lipsa de discernământ sau, dimpotrivă, radicalismul nejustificat în alianţe, orgoliile mari ale unor oameni mici şi multe altele). Marea problemă a politicii – şi la noi, şi pretutindeni – e cea reprezentativităţii. Doar adresându-se bazei sale şi angrenând-o în procesul formulării politicilor publice, înnoindu-se la vârf, PNL-ul poate fi pregătit să facă faţă seismelor de care vom avea parte în viitor.

Căci, dacă cel mai vechi partid al României e responsabil în faţa propriei istorii şi a celei a neamului lui, atunci sper că a înţeles că ziua de mâine va fi scurtă, dar foarte grea.

PS. Reamintesc faptul că sunt membru PNL şi consilier din partea cestui partid la Primăria din Oardea. Şi încă ceva: nu mă mai consider un om tânăr.