Home » Educatie »Opinie » Citesti:

“Copiii noştri”. cine sunt ei?

Mihai Maci mai 23, 2020 Educatie, Opinie
44 comentarii 5,210 Vizualizari

Studenţilor mei

Două tipuri de profesori

O vorbă de duh (din alte vremuri) spunea că “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”. (Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată fără conotaţii ambigue!) Ceea ce vrea să spună această formulă lapidară e faptul că profesorul îşi poate face meseria fie din punctul de vedere al disciplinei sale (care e dincolo de contextul concret în care se află), fie din cel al elevilor din faţa sa (care sunt dincoace de cunoştinţele pe care el le oferă). Mai mult sau mai puţin, orice materie de studiu se înfăţişează ca fiind un corpus structurat de definiţii, raţionamente şi demonstraţii pe care toţi elevii trebuie să le înveţe într-o anumită ordine, cu o anumită cadenţă şi cu o eficienţă verificată prin examene. De aici impresia – neîndoielnic utilă la începutul oricărui fel de studii – că disciplinele şcolare/universitare sunt agregate de adevăruri articulate de metodologii domeniale. Un profesor care are această înţelegere a lucrurilor pe care le predă e un “pontif al cunoaşterii”, care oficiază un ritual în care un adevăr definitiv li se dezvăluie, gradual, neofiţilor din faţa lui. De cealaltă parte e dascălul pentru care ştiinţa în care-şi iniţiază elevii e o modalitate de a chestiona realul; pentru el nu există adevăruri definitive, ci doar afirmaţii care trebuie puse la îndoială, pentru a fi confirmate sau infirmate şi revizuite (de el însuşi şi, mai ales, de elevul la care visează fiecare profesor). Acest tip de educator nu formează – ca cel dintâi - specialişti (adică oameni interşanjabili, care-şi fac treaba onest), ci exploratori şi, prin urmare, persoanele din faţa lui contează mult mai mult, dat fiind că aventura cunoaşterii le solicită, fiecăruia în parte, toate capacităţile, care (tocmai de aceea) se cer exersate deopotrivă. A-i da elevului certitudinea unui adevăr nu e mare lucru (căci cunoaşterea adevărului îi conferă o anumită siguranţă); a-l învăţa să se mire şi să se întrebe e dificil şi riscant, dat fiind că deopotrivă perplexitatea şi chestionarea merg mult mai adânc (mai ales pentru un tânăr) decât pe terenul problemelor ştiinţifice. Şi apoi, elevii/studenţii sunt foarte deosebiţi între ei. Dar, deopotrivă, sunt deosebiţi şi de profesori. Aceştia din urmă sunt în situaţia de a-şi valoriza nu doar autoritatea epistemică (aceea de cunoscători ai unor lucruri), ci şi pe cea a vârstei. Timp de veacuri “mai ştiutorul” era cel care decantase în propria lui viaţă experienţa cunoaşterii, atât a celei ştiinţifice, cât şi a celei personale. Iar şcoala era mediul în care cunoaşterea, la început neutră şi seacă, se personaliza sub forma unui magisteriu care – pe măsură ce se desfăşurau treptele studiilor – devenea tot mai apropiat. Mulţi dintre noi păstrăm acest ideal; mulţi avem nostalgia lui, însă – pe măsură ce trece timpul – realizăm (tot mai acut) că el e, deja, unul foarte îndepărtat. Elevii/studenţii zilei de azi sunt foarte deosebiţi de profesorii lor – şi nu doar din raţiuni de vârstă.

Paradoxul declinismului

O ştim prea bine, mitul “vârstei de aur” şi al umanităţii care declină constant a însoţit civilizaţia de la începuturile ei (la fel ca – asemeni unui revers – mitul progresului şi al regăsirii stării paradisiace a începuturilor). Numai că, în centrul acestei viziuni pesimiste e ceva nelămurit: cum se face că urmaşii noştri sunt mai puţin buni decât noi, cei care i-am crescut? Căci, dacă elevii/studenţii zilei de azi “învaţă mai puţin”, “ştiu mai puţin”, “nu citesc”, sunt victimele “analfabetismului funcţional” etc. înseamnă că noi, maturii, nu ne-am făcut treaba ca părinţi şi ca profesori. Binele nu poate genera rău decât dacă binele punctual (al educaţiei din familia sau şcoala noastră) e înconjurat de un rău universal (al lumii care “merge din ce în ce mai prost”). O asemenea viziune are la bază un gnosticism subiacent, dat fiind că ea nu poate răspunde întrebării următoare: cum se face că lumea bună de ieri a generat lumea haotică de azi? Dacă ieri am avut o economie înfloritoare, oameni politici responsabili şi o cultură în care ne regăseam (aproape) cu toţii, cum a fost cu putinţă ca – sub asemenea auspicii – să se dezvolte o generaţie de “bufoni”, “iresponsabili” şi “ignari”? Singurul răspuns la această întrebare îl poate da un “agent exterior”, o expresie a Răului cu R mare, care intră în timp şi perturbă istoria (secularizarea, mondializarea, /neo/fascismul, /neo/comunismul etc.). Ce ne rămâne dacă nu vrem să alunecăm pe panta gnozei? Un prim lucru (dealtminteri cât se poate de ştiinţific): faptul de a suspenda (un timp) judecăţile valorice (“bine” – “rău”) şi de a încerca să descriem, cât mai adecvat cu putinţă realitatea la care ne raportăm. În speţă tinerii de azi. Cine sunt ei? Ghidul explorării lumii lor îl va constitui – în continuare – o carte recent apărută în limba română (chiar în acest an, la editura Baroque Books & Arts): “Generaţia Internetului” a psiholoagei americance Jean M. Twenge (ediţia originală, cu titlul “iGEN” a apărut în Statele Unite în 2017, la Atria Books. Traducerea în limba română îi aparţine Loredanei Bucuroaia). Cartea doamnei Twenge e un comentariu aplicat al graficelor ce prezinta evoluţia felului în care adolescenţii generaţiilor prezentate mai jos (şi, în mod particular, a ultimeia) percep lumea în care trăiesc (aşa cum sondaje, chestionare şi interviuri, foarte nuanţate, sunt în măsură a sesiza această percepţie). Amatorii de cifre şi grafice vor găsi şi ei material în această lucrare. În ce mă priveşte, voi încerca să o reconstruiesc ca pe o poveste.

Vârste şi generaţii

Aşa cum bine ştim, istoria e continuă; faptul de a o împărţi în perioade sau – la scară mai mică – în generaţii are ceva arbitrar şi didactic. Şi totuşi, sunt o mulţime de elemente care fac ca tinerii de aceeaşi vârstă din diverse perioade istorice să aibă interese, comportamente şi repere diferite. Ba, uneori, surprinzător de diferite. Poate că acest lucru e mai vizibil acolo unde se formează módele (în speţă în Statele Unite), cert e că postbelicul american poate fi departajat – destul de clar – în patru generaţii: Baby Boomers-i (cei născuţi între 1946 şi 1964), Generaţia X (cei care-au venit pe lume între 1965 şi 1979), Millenials (apăruţi între 1980 şi 1994) şi, în fine, cei pe care autoarea îi numeşte “generaţia internetului” (iGen) (cei născuţi între 1995 şi 2012). Grosso modo, putem păstra şi pentru lumea noastră distincţiile: 1946 – 1966 (copiii ocupaţiei ruse, ai foametei de după război şi ai represiunii interne), 1966 – 1989 (“decreţeii”, inclusiv cei “instituţionalizaţi”), 1991 – 2002 (copiii tranziţiei) şi după 2002, cei europenizaţi. Fireşte că e loc de subdiviziuni: cei de până în 1964 au cunoscut – cu diverse intensităţi – nu doar lipsurile postbelice, ci şi efectele violenţei de stat din perioada impunerii comunismului, cei dintre 1965 – 1980 au avut ocazia de a experimenta urbanizarea, cu relativul ei progres material, cei de după 1981 au avut de-a face cu penuria anilor de izolare ai lui Ceauşescu, în fine, parte din cei născuţi după 2002 sunt fie în străinătate, fie crescuţi de părinţi singuri, sau de bunici în ţară. Dar – în linii mari – decupajele generaţionale propuse de Jean Twenge pot fi luate ca atare, mai ales dacă ne raportăm la ultimele generaţii, din ce în ce mai globalizate. Pe măsură ce ne uităm în trecut, problemele tinerilor au o componentă locală mai pronunţată; pe măsură ce ne apropiem de prezent şi módele sunt tot mai universalizate, preocupările lor se regăsesc în tipare ce nu mai ţin cont de graniţe. Anticipând puţin, cel mai important vector al acestei globalizări e tehnologia “la purtător”, care e cu atât mai “naturală”, cu cât generaţiile sunt mai apropiate de prezent.

Ocrotiţi, dar nu şi liniştiţi

Ce e propriu ultimei generaţii (cea care constituie obiectul de studiu al autoarei)? Faptul de a fi beneficiat de întreaga grijă a părinţilor şi de a fi crescut în condiţii incomparabil mai bune şi mai sigure decât orice altă generaţie precedentă. Urbanizarea a dus nu doar la creşterea nivelului de viaţă, ci şi la generalizarea familiei nucleare: mama – tata – copilul – care, în general, e unul sau sunt doi (iar mai mulţi destul de rar). Fiind doar unul, sau, oricum, mai puţini decât în “lumea tradiţională” şi trăind într-o lume mai prosperă – dar, în acelaşi timp, mai dinamică decât cea anterioară – copilul/ copiii e/sunt îngrijit/îngrijiţi cu mai multă atenţie. Lucruri care, pentru părinţi, ţineau de firescul vieţii la vârsta copiilor (de pildă faimosul ieşit afară “cu cheiţa la gât”) au devenit de neimaginat în privinţa propriilor odrasle. Acestea din urmă nu doar că sunt mult mai bine hrănite (în lumea noastră, românească, sunt prima generaţie care poate mânca oricând, orice îşi doreşte. Evident, cu regretabile cazuri ale celor aflaţi în sărăcie extremă. Însă niciodată în istoria noastră, majoritatea copiilor nu a beneficiat tot timpul de un asemenea regim alimentar.), ci şi mult mai bine “încadrate”. “Orele” (de pian, balet, desen, limbi străine etc.) din copilărie reduc la minimum posibilităţile de “pierdere în natură” a copilului care, în felul acesta, se află tot timpul într-un ambient sigur şi sub controlul adulţilor. Dar ce să facă un copil care şi-a terminat temele şi nu are “ore”? Stă în camera de alături, aplecat deasupra unui ecran. În felul acesta toată lumea e mulţumită: copilul că are ce face (ecranul acela e o fereastră către multiversul “lumilor ficţionale”) şi parinţii, că-şi ştiu copilul acasă şi, pe de-asupra, nici măcar făcând gălăgie. Oricât de ciudat ar părea, aici e vorba de o simbioză – şi încă în trei! – a părinţilor, copiilor şi device-urilor. Poate că prima tentaţie ar fi aceea de a-i acuza pe părinţi (doar ei sunt maturii), însă îşi au şi ei justificarea lor: e drept că această epocă e cea mai prosperă – la scară mare – din istorie, însă trăim într-o prosperitate precară. Nenumăratele crize din ultimele două decenii, culminând cu cea de după 2008 (adică exact perioada în care au crescut tinerii iGen), asaltul mediei apocaliptice (plină de violatori, răpitori şi criminali în serie – în ciuda faptului că, la scară socială, violenţa e în descreştere), frica de infecţii, de accidente (mai ales în familiile cu un singur copil) stau la baza acestei protecţii a copiilor, care tinde să devină paroxistică.

Omniprezenta singurătate

Reversul ei e, în viaţa copiilor, mai puţină socializare cu cei de vârsta lor (în afara şcolii), mai mult timp petrecut acasă şi – mai ales – în faţa ecranelor (în particular a telefonului mobil). Pentru această generaţie, Stay Home nu e o invenţie a ultimelor două luni, ci un mod de viaţă pe care l-au exersat – de bună voie sau nu – de multă vreme. Ce e interesant, e faptul că ei înşişi s-au obişnuit cu această viaţă călduţă, în umbra părinţilor. Copiii generaţiei Internetului – în ciuda spectaculoasei lor dezvoltări somatice – se maturizează mult mai încet decât tinerii de aceeaşi vârstă aparţinând generaţiilor precedente. Faptul că cineva le poartă tot timpul de grijă, îi ghidează şi decide în problemele importante îi predispune la închiderea în bule de prieteni (cu acelaşi gen de preocupări) şi la o amânare indefinită a contactului cu o realitate care, pe măsură ce trece timpul, e percepută ca fiind tot mai ameninţătoare. Dar ce fac? Între siguranţa şi confortul statului acasă şi nevoia de socializare în grup proprie vârstei (să ne amintim de “complexul homarului” al Françoisei Dolto) se interpun ecranele “jucăriilor inteligente”. Mai mult decât orice, acestea le-au acompaniat evoluţia (şi, ca un indice de generaţie – care-i deosebeşte de cele precedente – mulţi dintre ei nici măcar nu-şi mai amintesc când au primit primul iPhone) şi sunt, dacă mă pot exprima astfel, “cei mai buni prieteni” ai lor. Un lucru e cert, şi anume faptul că un adolescent al zilei de azi petrece mai mult timp pe telefon, nu decât alţii de aceeaşi vârstă din alte vremuri, ci decât relaţionând efectiv cu cei de vârsta lui: 6 ore pe zi (din timpul lui liber), din care peste 2 ore sunt dedicate trimiterii de mesaje. În fapt, acestea din urmă sunt principalul mod de relaţionare al copiilor şi al tinerilor din ziua de azi. Izolarea aceasta contribuie şi ea la perpetuarea copilăriei şi întârzierea maturizării. Asemeni vietăţilor “de pe malul râului” din romanul lui Kenneth Grahame, tinerii zilei de azi preferă să nu vină în contact cu “lumea cea mare”; reducţia ei la o imagine pe un ecran depotrivă o “domesticeşte” şi o încarcă cu tot posibilul imaginaţiei. Fiecare “gustă” “lumea lui” şi, în mici grupuri şi-o împărtăşesc sub forma imaginilor similare. O lume, sau poate doar semnele ei: “poze drăguţe”, imagini pitoreşti de amator, meme şi, mai ales – obsesiv – selfie-uri. În selfie eşti tu ca imagine, tu ca fotograf, tu ca regizor şi tu ca manager. Existenţa ta în lume e validată de like-urile şi/sau etichetările celorlalţi.

Cine ne priveşte din imagini şi cine ne vorbeşte pe net?

Orice imagine publică e o modalitate de expunere. Cu cât copilul sau tânărul are mai puţine contacte cu ceilalţi pentru a-şi ajusta, în funcţie de atitudinea lor, expresia publică, cu atât ieşitul “pe ecran” e mai riscant. Pe de-o parte, the new media sunt locul ideal al unei exhibări narcisiste (în virtutea căreia fiecare e important pentru că e “el”/”ea”, personajul cotidian al propriilor postări), pe de alta, cine se afişează în felul acesta se expune judecăţii tuturor celorlalţi. Iar judecata aceasta nu se mai încurcă în discursuri, ci ia forma unei reacţii de moment: un like, un emoticon, un cuvânt sau – şi mai simplu – numărul de vizualizări. A avea un număr redus de privitori, a primi dislike-uri sau emoticoni hidoşi şi – culme a sadismului – comentarii dispreţuitoare, e forma cea mai radicală a marginalizării. Dar un adolescent de azi se simte marginalizat nu doar dacă e victima unor asemenea forme de cyberbullying, ci şi dacă (are impresia că) nu e tot timpul în top, că nu primeşte atenţia pe care (consideră că) o merită, dacă nu e “popular” şi nu-(ş)i creşte numărul de “urmăritori”. Ecranele sunt fascinans (un glob de cristal pe care poţi urmări ce fac ceilalţi – mai ales actualii şi foştii iubiţi), dar şi tremendum (pentru că, la fel, ceilalţi te văd şi te judecă pe tine). Lucrul acesta e mai acut în cazul fetelor (dat fiind că, într-un grup de vârstă cu maturizare lentă, băieţii se dezvoltă psihic şi afectiv încă mai lent şi rămân – vreme mai îndelungată – dependenţi de jocurile video); pentru ele imaginea contează mai mult şi, în egală măsură (nefiind atât de înclinate spre soluţionarea fizică a conflictelor), cuvintele le dor mai tare. Vor nu doar să vadă, ci şi să fie văzute şi, în acelaşi timp, se tem de acest lucru. Compromisul e masca (nici ea – decât în forma botniţei chirurgicale – nu e o invenţie a ultimelor săptămâni): cele mai multe se acoperă cu straturi de fond de ten, îşi epilează sprâncenele, îşi accentuează genele şi linia ochilor, căutând – instinctiv sau intenţional? – să se conformeze unui model arhetipal. Efectul e cel al stereotipiei, iar diferenţele le (mai) fac postările cu pisici hazlii şi clipurile cu preferinţele muzicale.

Adolescenţă, numele tău e fragilitate

Masca ascunde – imperfect – un ecorşeu. Dincolo de imaginea afişată – cât mai cool – e o sensibilitate extremă. Exaltarea de moment alternează cu căderi abisale, amuzamentul cu plânsul, bucuria cu momentele de sadness, totul e instabil, stările lăuntrice sunt bântuite de furtuni pe care nu le anunţă nimic şi luminate de răsărituri apoteotice. Acesta e imperiul nemărginit al emoţiilor, al feeling-urilor. Dacă, vreme de secole, civilizaţia a însemnat controlul acestora, acum ele se expun fără nici un paravan şi, bineînţeles, îl expun pe cel ce le încearcă. De unde, pe de-o parte, o raţiune în plus a preferinţei pentru izolare a adolescenţilor (“când eşti singur, nimeni nu te vede în momentele tale de fragilitate”), pe de alta, o coalizare a celor afectaţi de ele împotriva a tot ceea ce (fie şi potenţial, nu doar real) i-ar putea destabiliza. Tensiunile adolescenţei nu mai sunt etape intermediare ale trecerii către o altă vârstă, încercări ale luptei cu sine însuşi, ci stări – adică situaţii care se perpetuează idefinit – ale unor persoane pentru care nu mai e de loc clar dacă (mai) trec de la o vârstă la alta şi de la care la care s-ar face trecerea. Ascensiunea emoţiilor e sincronă cu creşterea gradului de anxietate. Afectaţi de orice, copiii zilei de azi poartă cu ei o nesiguranţă funciară ce nu se topeşte decât la căldura familiei şi, eventual, la distanţa pe care virtualizarea lumii i-o dă celui care butonează un ecran. Rata depresiilor (şi – încă mai trist – a sinuciderilor în rândul tinerilor) urmează îndeaproape dezechilibrele emoţionale. Nesiguranţa personală se proiectează şi în lume: astfel se dezvoltă culturi ale suspiciunii (fake news-urile şi alternative facts-urile sunt /şi/ expresii ale lor), ale cinismului (ca mască de tip Jocker, menită a ascunde spaima sau tristeţea) şi nenumărate forme de autism care îşi caută dezlegarea în tot soiul de terapii (autogene, pe baza informaţiei de pe net, sau de grup, prin aderenţa la mici secte unite de o ideologie partajată depotrivă fratern şi fanatic). Instabilitatea economică şi politică a lumii în care trăim, absenţa unei culturi care să redimensiuneze încercările omului nu fac decât să amplifice acest “vid existenţial” pe care tinerii îl experimentează de la vârste tot mai mici.

Nici – nici – nici

Tot ceea ce ni se părea normal la un adolescent devine, pe zi ce trece, un orizont tot mai îndepărtat. Tinerii de azi se întâlnesc tot mai puţin în persoană; de altminteri ce să facă în marile aglomerări urbane, după ce şi ieşitul la mall s-a banalizat?! Prin urmare, vorbesc mult mai puţin unii cu alţii şi au probleme reale de relaţionare (evident, cu grave consecinţe pe plan emoţional). Poate părea ciudat, dar şi flirtează mult mai puţin. Va fi fiind şi din cauza fricii de eşec (care ar fi un colaps emoţional) şi din aceea a nenumăratelor poveşti terminate cu dezamăgiri (pe care le vehiculează deopotrivă presa şi filmele de dragoste – ambele prezente pe internet), dar, neîndoielnic, la mijloc e şi teama ieşi din spaţiul de siguranţă şi de a te investi (inclusiv afectiv) într-o relaţie (care, în esenţa ei, nu e niciodată în întregime “sub control” – tocmai pentru că iubirea aduce, mereu, noul în vieţile noastre). Dacă nu se caută şi nu se adună în cupluri, fac şi mai puţin sex decât generaţiile mai vârstnice. Nici aventurile de o noapte nu-i atrag, dată fiind nesiguranţa legată fie de partener, fie de protecţie, fie de boli. Oricât de straniu ar suna, beau mai puţin. Alcolismul se asociază pe de-o parte cu pierderea controloului propriu, pe de alta cu altercaţii ce se pot termina prost, aşa că nici iniţierile bahice nu mai sunt ce-au fost odată. E drept că, în schimb, (cel puţin cei din State) consumă mai multă marijuana. Cel mai slab dintre droguri e văzut mai curând ca o substanţă psihotropă, care îi linişteşte şi are o funcţie relaxantă (sub această etichetă e şi autorizat – nu peste tot! – consumul lui). Numitorul comun al tuturor acestor atitudini e, evident, individualismul: eu şi cu mine însumi, dacă nu petrec mai bine, cel puţin sunt mai liniştit decât cu alţii. Nu risc nimic, îmi văd de ale mele şi caut să răzbesc într-o lume din ce mai concurenţială. La intersecţia dintre scăderea numărului relaţiilor dintre băieţi şi fete şi obstinaţia pentru studii şi carieră, victima e natalitatea. Tinerii zilei de azi sunt mai puţin deschişi ideii de-a întemeia o familie şi faptului de a avea un copil. Iar atunci când o fac, vârsta medie a căsătoriei urcă spre 28 – 29 de ani, iar copiii vin abia după 30. Individualismul acesta e accentuat de poveştile crizei (2008 – 2012), cu datoriile ei, pe care le vor fi auzit în copilărie, de creşterea costului studiilor, a imobiliarului şi de dificultatea de a-şi găsi un job onest. Pare că interesul realizării (faptul de a avea bani pentru shopping e o valoare cardinală în această generaţie) a relativizat depotrivă prieteniile şi relaţiile: da, ne distrăm puţin, însă – în această lume – fiecare e pe cont propriu.

Despre inutilitatea instituţiilor

Una din formele acestui individualism este ochiul critic cu care privesc aproape toate instituţiile sociale. Începând, evident cu şcoala – de care au suficient timp să se sature în cei 12 ani obligatorii. Ce văd ei în ea? O structură vetustă, ce funcţionează mai curând pentru profesori (cu “raportările” lor), decât pentru ei, un amalgam de cunoştinţe în care câteva lucruri utile sunt îngropate sub un munte de steril şi o grămadă de lucruri plicticoase, ce nu vorbesc nici emoţiilor, nici imaginaţiei. Onest vorbind, “văzul lor enorm şi simţul monstruos” numeşte destul de corect problemele educaţiei! E drept că ideea “treptelor” maturizării – cu examenele lor feroce, a muncii epuizante pe un subiect sau la o materie (menită nu performaţei formale, ci interiorizării unei discipline a lucrului făcut temeinic) şi desfăşurării unei problematici (literare sau ştiinţifice) în toată amploarea ei nu le mai spun nimic. Ei vor puţin, în stil de show, cu link-uri şi – mai ales – util. Dat fiind că nimeni nu ştie cum va fi viitorul, utilitatea aceasta are rolul unei ancore, menită a le oferi un reper în incertitudinile vremurilor ce vin. Nici religia nu-i mai atrage. Pe de-o parte şi ea – cel puţin în latura ei eclezială – le apare ca fiind “demodată”, pe de altă parte – în ceea ce priveşte problemele ultime – convingerea lor (născută din individualism) e aceea că fiecare e liber să creadă şi să decidă ce doreşte, atâta vreme cât nu îi afectează pe ceilalţi. Probleme sensibile, precum orientarea sexuală (în speţă homosexualitatea), sexul premarital, avortul sunt lecturate sub semnul acestei libertăţi a cărei responsabilitate e strict personală. Ideea că o instituţie (adică o structură formalizată a puterii) se amestecă în aceste probleme atât de personale – căci ţin de propriul corp – li se pare, multora dintre ei, revoltătoare. E, alături de estomparea catehezei şi de excentrarea familiilor, una din cauzele îndepărtării lor de religie. Într-o lume în care fundamentul religios e încă pregnant, precum cea americană, aceasta e generaţia cea mai puţin interesată de credinţa dispensată de bisericile instituţionalizate. Asta nu înseamnă, evident, că tinerii acestui timp nu au probleme spirituale. Atâta doar că fiecare dintre ei îşi caută răspunsul adecvat şi, graţie mijloacelor de informare de care dispune, are în faţă un întreg “bufet suedez” al marilor (şi micilor) răspunsuri, din care-şi poate încropi – şi nu în mod necesar mereu la fel – propriul său platou. Lucrul cel mai important e acela că pentru adolescenţii zilei de azi fiecare e liber să creadă în ce vrea şi cum vrea. Credinţa s-a subiectivizat într-atât, încât singura ei urmă comunitară a rămas respectul.

Politica antipolitică

Poate şi din cauza faptului ca viaţa publică se reduce adesea, pentru ei, la cea de pe internet, politica guvernamentală şi cea de partid îi interesează foarte puţin. Cei mai mulţi dintre ei sunt poujadişti (ceva asemănător, dar nu întru totul identic populiştilor) fără s-o ştie: oamenii politici sunt incapabili să facă faţă sarcinilor care li se impun, de (prea) multe ori sunt corupţi şi lipsiţi de onestitate, arondaţi unor grupuri de interese. Da, sunt de acord cu existenţa unei puteri centrale, care să garanteze menţinerea ordinii, însă orice putere alcătuită de partide – indiferent de coloratură – e expresia aceleiaşi clase politice, cu metehnele ei istorice. Nu e de aşteptat ca aceşti oameni să înţeleagă societatea şi să facă ceva util în ea. Ca atare, puterii trebuie să i te opui. Într-o anumită măsură, aceasta e o generaţie de anarholiberali. Numai că rezistenţa lor e mai curând una de simpatie, decât de acţiune. Pe cât de repede se mobilizează on-line pentru tot soiul de haştaguri, pe atât de puţin sunt dispuşi să-şi investească timpul şi energia în acţiuni concrete, de stradă, menite a limita arbitrariul politicului. Dacă tot trebuie să voteze, îi preferă pe independenţi: pe cei care – deşi intră în jocul politic – vin din afara lui şi, cel puţin la nivel verbal, se menţin dincolo de politicile clasice ale partidelor. Aşa se explică – în America – succesul simultan al lui Donald Trump şi al lui Bernie Sanders. Amândoi au profil de outsiders-i, spun ce au de spus fără a se cenzura şi dau impresia unei libertăţi pe care “oamenii în costume negre” crescuţi pe culuarele clădirilor administrative din Washington sunt departe de-a o avea. Tot individualismul îi face să fie cea mai tolerantă generaţie din istoria Americii. Crescuţi într-un mediu multirasial, multietnic, multireligios şi multicultural, nu au nici o problemă în relaţia cu străinii, care sunt asimilaţi ca persoane în aceeaşi logică a individualismului. În schimb – poate straniu, dar inteligibil, dacă ne amintim de reactivitatea lor emoţională – sunt mult mai puţin toleranţi cu opiniile ce le pun în discuţie habitudinile de gândire. De aici faimoasa “corectitudine politică”, a cărei menire e aceea de-a reduce dezbaterile punctelor de vedere adverse (în care şi “avocatul diavolului” are un cuvânt de spus) la litanii zâmbitoare despre lucruri menite “să (ne) inspire pozitiv”. Orice contrarietate în acest tip de scenariu (de pildă, una care ar stârni polemici) e evacută preventiv, pentru a nu răni anumite sensibilităţi. Fiecare are dreptul să spună ce vrea, dacă spune doar lucruri frumoase!

Cine sunt ei?

Îi vedem adesea pe stradă, ceva mai liniştiţi decât eram noi la vârsta lor. Noi ne împingeam, ne fugăream, strigam, în vreme cei ei – atunci când ies de la şcoală – îşi baleiază ecranul telefonului, cu acelaşi gest concentrat cu care, în alte vremuri, credinciosul îşi mai răsfoia odată missel-ul la ieşirea din Biserică. Râd de te miri ce, lucruri pe care noi nu le mai înţelegem, meme ce circulă între ei, dar parcă râd mai puţin; sunt mai serioşi, ştiu ce-i aşteaptă, ştiu că lumea e nedreaptă (şi nici măcar nu ne reproşează că le-o lăsăm astfel). Citesc mai puţin, marea moştenire culturală a istoriei e “acolo”, un monument venerabil, căruia-i fac o reverenţă în gând, însă pe care nu-l mai privesc. Şcoala îi plictiseşte teribil, orele ei nesfârşite nu le (mai) spun nimic, ar prefera să povestească între ei şi – mai ales – să-şi butoneze telefonul. Cu el în mână stau şi acasă, cu el se culcă sub pernă şi pe el şi-l ţin pe piept când, în semiobscuritate, ascultă muzică sad. Li se pare normal să li se ia tot ce-şi doresc, li se pare normal să mănânce în oraş (şi mai ales la fast-food) şi shopping-ul îi relaxează. Sunt mereu “la modă”, deşi nimeni nu mai ştie care e moda (şi dacă mai e o modă); vor să se vadă fiecare “aşa cum e”, dar arată toţi la fel, iar imaginile ce le postează sunt de o artificialitate patentă (în primul rând în imitarea glamour-ului). Nu vorbesc despre ei înşişi şi, în puţinele momente în care se deschid, ai impresia că tatonează – temători – zidul tăcerii care-i desparte de ceilalţi. Vor să călătorească; oricând, oriunde şi nu e deloc clar dacă se duc în depărtare pentru a descoperi alte lumi sau doar pentru a fugi de ei înşişi. Când sunt între alţii par singuri; când sunt singuri ecranul albastru arată că-i caută pe alţii. Atunci când îşi depăşesc toate tracurile, pot vorbi despre suferinţă cu o seriozitate şi o acuitate pe care nu o au “cei trecuţi prin viaţă”. Ne-am obişnuit cu privirea lor acasă, în clase, pe străzi şi în excursii şi totuşi, totuşi, atunci când se uită la noi parcă o fac peste umăr ca în pozele pe care le postează pe Instagram. Parcă ne privesc nu din viitor, ci chiar din prezent, dar dintr-un prezent ce ne rămâne inaccesibil.

Sunt “cei frumoşi şi blestemaţi”. Sunt copiii noştri.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , ,



Currently there are "44 comments" on this Article:

  1. neamtu tiganu spune:

    “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”.

    ar exista si o a treia categorie, a profesoriilor care nu iubesc nimic, nici elevii, nici materia.

    Dar oricum articolul e absolut exceptional, felicitari!

  2. MariS spune:

    Ei, copiii, sunt viitorii candidati la credulism, tocmai pentru ca nu mai pun baza pe nimic: pe adevar, pe valori, bun simt, nici macar pe stiinta. Ei vor fi credulii de maine ce vor imbratisa orice teorie fistichie. Cu cat mai fistichie, cu atat mai cool si mai de sustinut. Iar vina nu o poarta ei, ci noi, parintii, care i-am lasat fara o educatie adevarata,cea care formeaza caractere.

  3. Ursul Bruno spune:

    Suna banal, “Copiii sint oglinda noastra” a celor care i-au facut si ii educa, cu exceptile de rigoare. Daca conceptile adultilor se schimba si copiii vor arata altfel cel mai bun exemplu, generatia de tineri a fostelor cadre de partid, ai securitatii. a celor care s-au putut aranja sub protectia PCR-lui, nu sunt cu mult mai buni decat partintii lor insa ei au fost care aa preluat tara de dupa 1990, rezultatele sa vad.

  4. Mihaela Grancea mihaela grancea spune:

    Exista si o alta categorie de profesori. Cei care iubesc ceea ce fac. Iubesc disciplina pe care o predau si isi iubesc si elevii.
    Articolul este excelent. Am aflat si din ce generatie fac parte. In plus, mi-am verificat astfel niste observatii si concluzii.

  5. Interpretarea spune:

    Daca ne referim doar la cei pe care textierul ii numeste -copiii nostri- este poate necesar sa aratam ca exista in aceasta lume si altfel de copii . Exista nenumarati alti copii aflati asa cum bine stim in cu totul alte situatii decit cei ce apartin acestui spatiu European.Exista copiii din -teatrele de razboi – de peste tot in lume , exista copiii din dictaturile cele mai feroce si ele aflate in multiple locuri pe Terra , exista copiii, ce nu dispun nici de hrana necesara, nici de tot ceea ce dispun acesti copii ai nostri , ba chiar si dintre acesti copii ai nostri exista unii ce nu gindesc asemeni acelora pe care textul ii evidentiaza atit de corect .Dar despre acesti copii poate este necesara o alta discutie Nu putem face totusi educatie,acestei generatii, cu modelele educationale ale trecutului .. Acesti exceptionalisti copii ai nostri nu accepta asta . Da , ei au avut parte de ingaduinta familiei , de resursele , mai in totalitate oferite pentru educatia lor , sunt vorbitori de multiple limbi straine,sunt devoratori de cunostiinte de orisicare fel (dar nu in forma in care noi cindva citeam carti peste carti ) . Da , putem spune ca sunt exceptionali , cu un IQ mult peste media ,dar care la nivelul emotional devin pe zi ce trece mai sensibili , mai fragili . Existenta lor se desfasoara altfel decit acea cu care noi am fost obisnuiti si da , sunt la moda cu aproape tot ceea ce ii inconjoara . Intimitatea lor nu poate fi atacata de cei din jur , nu permit asta , sunt insa foarte deschisi din punct de vedere sexual ,si vremea cind – plimbai o fata saptamini in sir pe la cofetarii – nu mai reprezinta idealul lor in dragoste . Privesc diferitele interpretari ale sexualitatii fiecaruia (ca sa zic asa ) ca pe o normalitate si nu fac diferente intre vointa (nasterea )fiecaruia ca modalitate de exprimare sexuala . Acesti tineri (doar cei despre care vorbim ) nu pot fi manevrati ,nici de idei religioase , nici de impostura , nici de discursuri sforaitoare politice , nici de emisiunile pline de – gogosi televizate- cu subtextul mereu acelasi de- breaking news- . II deranjeaza minciuna , hotia , incercarile de manipulare si cuvintele goale , fara continut .O sa fiti mirati cit de multe lucruri stiu si cit de corecta este zicerea lor raportata la aceste lucruri (nu vorbesc asa cum ziceam cindva – dupa ureche -)Riposta celor altfel invatati sa traiasca este insa- zi de zi – mai evidenta . Falia dintre acesti tineri si cei care nici nu pot sa ii inteleaga si nici nu vor sa faca asta ,se adinceste -ceas de ceas – . Din nefericire , manifestarile de contestare a intelegerii celor tineri ,devine ,pe masura pierderii influentei trecutului (cei vechi ca sa zic astfel ) , din ce in ce mai agresiva , din ce in ce mai plina de momente de ura , si pentru unii devine din ce in ce mai greu de acceptat ca parte a unui viitor comun .Putini dintre noi putem trece in faza imediat urmatoare ce cuprinde si acceptabiltatea intelegerii (alta decit intelegerea noastra ) a celor tineri . O imensa parte dintre noi a ramas inchisa in trecutul sau , a ramas oprita la un moment dat(o anume virsta peste care nu am mai putut acumula mai nimic ) si indiferent ce facem, acesta parte de lume nu poate- face saltul- . Nu putem insa sa nu remarcam acuratetea textului supus dezbaterii si intelegerea exceptionalista a acestor , atit de frumos spus , – COPII AI NOSTRI- Chiar daca cindva spuneam :cine nu are un bătrân, să și-l cumpere, asa cum ne arata o veche vorbă românească, parca cumva si aceasta zicala a intrat intr-un -con de umbra-si parca cei virstinici contesta – zi la zi – cu si mai multa forta ceea ce acesti tineri reprezinta si parca tot mai multa- se rupe de realitate – si ramane cumva legata de nemuritoarele cuvinte – Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, – VIITORUL-.este insa a celor tineri si noi cei batrini ar trebui sa nu ii contestam, ci mai degraba sa ii ajutam in absolut toate demersurile lor si -ca ne plac si ca nu ne plac – aceste lucruri .

  6. Dedalus spune:

    Titanicul s-a scufundat in cateva ore. Dar s-a scris si s-au facut filme la greu despre ceea ce a fost un fapt simplu: s-a scufundat o nava.

    La fel si invatamantul din Romania: s-a scufundat demult dar oamenii tot mai scriu despre el.

    • Dedalus spune:

      O natiune se formeaza printr-un mediu social solid, bazat pe valori si responsabilitate.

      Acestea nu apar din discursuri sau din analize, ci din necesitatea de a depasi greutatile vietii si a-ti indeplini visurile prin forte proprii.

    • victor L spune:

      @ Dedalus,
      din pozitionarile tale fata de invatamintul romanesc deduc ca ai o mare frustrare, o nereusita personala in domeniu.
      E chiar atit de dezastruoasa situatia incit sa nu vezi nimic, dar nimic bun? daca opiniile tale nu sint luate in seama…

      • Dedalus spune:

        Ce ar fi sa te rezumi la comentariul continutului?

        Sunt onorat ca te intereseaza situatia mea personala, dar nu are relevanta in context.

        Daca ai ceva de spus despre ceea ce am scris, esti liber sa o faci.

        Daca te recurgi la atac la persoana, pe langa abjectia atacului, rezulta de de fapt imi dai dreptate. Nu ai argumente.

    • Ursul Bruno spune:

      Fara reactie prin scris si discutii nu se va putea schimba mare lucru, invatamantul romanesc a fost facut praf de oameni care nu se pricep la mare lucru asa cum poate fi reactivat tot nu numai prin oameni mai competenti.
      Problema este ca prea multi isi “baga” coada” incepand cu politruci, sindicalisti si pana la multi din mediul academic care fiecare in parte isi doreste “propria statuie”, vezi nenumaratele reforme care au pus invatamantul pe butuci.
      Rezultatele in invatamant in urma unor reforme nu se vad pe loc, ele apar dupa cativa ani si generatii de tineri care ies din acest sistem.
      Un exemplu, acum 10 – 15 ani a fost facut praf invatamantul profesional, lipsa cronica de personal calificat fiind o realitate dureroasa cu care mediul de afaceri se confrunta , zi de zi si tot nu exista un plan national in acest sens, de ce ?
      Lipsa continuitatii si a predictibilitatii este “firul rosu” , sunt singurele “constante” care ne urmaresc de 30 de ani si ne vor urmari in continuare.

      • Dedalus spune:

        Oricat de buna ar fi o idee, ea nu schimba nimic daca nu e pusa in practica. Punerea in practica depinde de factorii sociali.

        Exista factori favorizanti puternici care au condus la marasmul educatiei in Romania:

        1) decaderea competentei in educatie, in general (profesorii sunt si ei produsul sistemului, iar in 30 de ani incompetenta s-a autogenerat si continua sa o faca)

        2) exista supapa plecarii in strainatate – si nu cred ca exista vreun parinte responsabil care sa doreasca sa isi tina copilul la facultate in Romania; nu e vorba despre numar, ci despre calitatea celor care pleaca din tara

        3) educatia reflecta economia, nu invers- ori economia Romaniei nu cere competente (sa nu confundam dorinta cu cererea : si eu am dorinta de a calatori pe Luna, dar asta nu creeaza o cerere de turism pe Luna :-).

        4) Reforma educatiei are loc daca si numai daca politicul are interes sa o impuna, pentru ca reforma este o chestiune de putere – ori cererea sociala catre politic in educatie este fundamentata pe istoric personal, nu pe realitate (pentru ca realitatea Romaniei difera de realitatea Europei de Vest)

        ===

        Este interesant faptul ca marasmul educatiei reflecta de fapt destructurarea sociala. Degeaba discutam “la nivel de principiu”, tinerii traiesc alta realitate decat parintii lor. Si sub influenta acestei realitati, doresc sa plece din tara. Aceasta dorinta submineaza tesatura sociala a Romaniei, dar este legitima si inevitabila.

        Ministrii educatiei sunt din ce in ce mai slabi, pentru ca educatia nu are o valoare sociala in Romania. Prin urmare, politicieni si parinti deopotriva, accepta educatia doar ca pe un rau pasager.

        Ori, aceasta acceptare ajunge sa protejeze grupurile mafiote create in jurul educatiei (mafia meditatiilor, mafia manualelor, cea a culegerilor etc.). Acestea au capturat ministerul si ministrii joaca dupa cum li se canta.

        ===

        In treacat remarc faptul ca persoanele dispuse sa comenteze pe Contributors subiectele din educatie au scazut masiv ca numar in ultimii 5 ani.

        Ceea ce demonstreaza ca oamenii nu mai au incredere in sansele de reforma a educatiei si prefera solutia personala – daca vrei sa ai copii, planifici sa pleci din tara. Si asta e!

        Doua generatii succesive sunt produsul acestei mizerii. Romaia supravietuieste din inertie administrativa doar. Nu spun ca ne vom prabusi – tarile nu se prabusesc, ci doar se degradeaza fara nicio limita inferioara.

        Cand se va intoarce roata? Probabil ca nu in urmatorii 40 de ani (doua generatii succesive).

  7. Aristotel spune:

    Multumim mult pentru acest eseu.Tinerii sunt oglinda societatii in care traim, tot mai angoasata si mercantila, individualista. Ceea ce lipsesc sunt puntile sufletesti si materiale dintre generatii. Cei varstnici critica pe cei tineri si invers. Universul unora, cei tineri, dar si a celor varstnici s-a ingustat tot mai mult, fiecare merge pe culoarul sau. Ceea ce au pierdut tinerii de azi este din baza educatiei si a culturii, care ofera o abordarea mai umanista si empatica a realitatilor cotidiene.
    Orientarea extinsa fara limite a instrumentelor digitale nu va oferi mai multa siguranta si optimism, interactiune directa, tinerilor de azi. Reformele de tip Bologna, cu scheme reduse de pregatire nu a oferit mai buna pregatire universitara ci mai multa superficialitate si lipsa de experienta, comasare de discipline, si suprimarea logicii proprii. Cei care reusesc in viata o datoreaza tot relatiei mai stranse cu parintii si bunicii, ce prin experienta lor, le permit sa abordeze problemele societati mai real si pragmatic, isi pierd mai greu busola.

  8. AT spune:

    La intrebarea “cum se face că urmaşii noştri sunt mai puţin buni decât noi”, raspunsul e simplu: asaltul cultural necontenit asupra ideii de autoritate, pana dizolvarea autoritatii parintilor si a scolii asupra copiilor. In locul ei am erijat un egalitarism laissez-faire, copiii si adultii din viata lor fiind vazuti ca parteneri in edificarea propriului viitor. Noile doctrine educationale promulga tot felul de metode educationale centrate pe impulsurile elevului, in locul celor considerate necesare de aduti. Ori, e la mintea cocosului ca fara efort nu se realizeaza nimic, iar copiii nu sunt la stadiul la care se pot angaja intr-un efort de buna voie. Asa ca apare intrebarea: in acest “noi” includem si societatile cu o viziune traditionala asupra educatiei, precum China si India? Pentru ca, in cazul lor, se pare ca pornim de la o premisa falsa.

    • Emil spune:

      Mda, e una din ideie centrale ale excelentului eseu al lui Tom Nichols din 2014, “The death of expertise”. (nu am citit cartea – încă, a apărut și în limba română).

    • Stefan spune:

      :)) “urmașii noștri sunt mai puțin buni decât noi?” :))) Câtă aroganta! Faptul că un matur la 40-50 de ani se compara cu urmașii lui tineri, de 20-30 și îi consideră mai puțin buni este chiar trist, îl descalifica in comparare. De ce nu se compara cu înaintașii lui, care au avut tot 40-50 de ani cândva.
      Am să încerc să citesc cartea, macar recenzii.

  9. Danj spune:

    Felicitari pentru articol, este vizibil interesul si seriozitatea cu care abordati acesta viziune inedita de intelegere a lumii de azi. Comentariile ar fi fascinante, daca ar incerca interpretarea fragmentelor proprii de realitate din aceasta perspectiva. Din pacate o opinie avizata cere timp, pentru citirea cartii si rafinarea opiniilor personale si mai ales un “loc” in care comentariile sa poata fi vizualizate pe masura intelegerii cartii. Pot sa spun cu certitudine ca ma simt inspirat de oportunitatile de utilizare a viziunii in explicarea lipsei de coeziune sociala a Romaniei.

  10. Cinicul spune:

    “Citesc mai puţin, marea moştenire culturală a istoriei e “acolo”, ”
    Cred ca autorul este un profesor care-si iubeste prea mult copiii, este prea indulgent. Realitatea este ca tinerii de azi nu citesc nimic, nici macar cartile din programa scolara. Cumpara si plagiaza rezumatele acestor carti de pe internet.
    Copiii de azi traiesc in vizual. Mesteca filme si, mai rar, documentare de pe net.

    “Copiii generaţiei Internetului – în ciuda spectaculoasei lor dezvoltări somatice – se maturizează mult mai încet decât tinerii de aceeaşi vârstă aparţinând generaţiilor precedente.”
    Da, aici domnul Maci a pus degetul pe rana. Crestem generatii care n-au experimentat nici un fel de greutati, care vad ca mare nenorocire ca nu au wifi pentru 2 ore in tren sau avion, ca trebuie sa-si puna farfuria in chiuveta (de spalat nici nu se pune problema).

  11. Constantin spune:

    “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”

    Aș îndrăzni două observații…
    Una.. Ceea ce scriie în textul citat ste complet fals. Este, exagerând puțin, dar nu mult, așa cum am spune în cazul depanatorilor RTV „există două categorii de tehnicieni: care iubesc electronica și care-și iubesc clienții, ori aparatele TV”, ori, “sunt două categorii de marinari: cei care iubesc marea şi cei care-şi iubesc navele” șamd.

    Or, în realitate, ceea ce îi definește esențial în profesia lor pe toți cei menționați este dragostea față de profesie, fașă de ceea ce fac, celelalte pasiuni fiind, poate la fel de puternice, dar subordonate. Profesorii sunt profesori pentru că iubesc să fie profesori, pentru că doresc să împărtășească „materia pe care o iubesc”, „copiilor pe care îi iubesc”.

    La fel, tehnicianul și-a ales meseria pentru că îi place să repare aparate electronice, iar marinarul pentru că „iubește” să navigheze etc. Așa este în cvasitotalitatea profesiilor. Prin urmare, autorul, pornind de la premise false, realizează o construcție logică sofistică, eronată, ducând cititorii către ce concluzii dorește.

    A doua observație…
    Situația prezentată în cartea doamnei Jean M. Twenge în jurul căreia este construit articolul nu are nicio relevanță pentru România. Statele Unite și România sunt două lumi diferite. O dată, pentru că România are cea mai mare pondere a cetățenilor săraci (cei mai săraci 20%), mai mare decât a Bulgariei, deși Bulgaria are un prag pentru sărăcia extremă mai ridicat decât România (nu intru în amănunte, datele statistice pot fi consultate pe Eurostat).

    România are un acces rapid la Internet, dar este statul membru al Uniunii Europene cu cea mai mică pondere a utilizatorilor de Internet, după Bulgaria, cu o diferență mică.

    După cum am văzut în cazul învățământului la distanță „școala online” din vremea molimei, elevii care nu acces la cursuri pentru că nu au device-urile necesare sau acces la Internet este foarte mare și face imposibil accesul elevilor – adică, al „copiilor noștri” – la cursuri!

    Despre ce vorbim?! Situația din SUA nu are nicio legătură cu cea din România! Pur și simplu, u pot fi comparate! Articolul poate fi considerat un advertorial util, cartea poate că este interesantă pentru unii, dar România probanil mai are de parcurs vremea unei generații până va ajunge la situații comparabile cu ceea ce este descris acolo.

    • neamtu tiganu spune:

      Una.. Ceea ce scriie în textul citat ste complet fals.
      Se pare ca nu ai inteles sensul citatului, mai ales daca incepi sa compari cu televizorul.
      Exista profesori care preamaresc propria materie, fie ca e importanta, fie ca e mai putin importanta, fie ca se potriveste eleveilor, fie ca nu. Pt ca fiecare eleve e altfel, are alte interese si aptitudini.
      Si exista profesori care iubesc elevii, adica sunt gata chiar sa “neglijeze” un pic propria materie in interesul copiilor, sunt gata sa sara peste “programa analitica” si sa intre si-n domenii inrudite. de ex. am avut un prof de istorie exceptional, a observat repede ca suntem o clasa de viitori ingineri si nu ne prea intereseaza regii si imparatii. A extins materia cu exemple din istoria stiintei si a tehnicii, a extins cu notiuni de filozofie si sociologie.

      • Constantin spune:

        „Se pare ca nu ai înțeles sensul citatului…”

        Trecând peste adresarea dumneavoastră colocvială, deși nu-mi amintesc să fi avut ocazia dea vă cunoaște personal, vă asigur că am înțeles ce am scris și am disponibilitatea de a explica și altora.

        Dacă iubesc fizica, îmbrățișez profesia de fizician, dacă iubesc matematica, mă fac matematician și aprofundez „materia” la cere face referire autorul textului. Dacă iubesc „televizorul” (am observat că asta ați reținut și în această formă), mă dedic studiului și proiectării de astfel de aparate, ori dacă iubesc navele maritime, studiez aprofundat navele maritime și oceanele, iar dacă iubesc copiii voi avea mulți fii și fiice.

        Dar, devin profesor dacă iubesc, în primul rând, să-i învăț pe copii (pe care îi pot iubi, de asemenea, ori mai puțin) „materia despre scrie autorul.

        Una dintre problemele educației din patria noastră este tocmai aceea că se face adesea confuzie (mai ales la nivelul autorităților, dar se vede că și al cetățenilor) între „iubirea”, ori performanța pentru, sau într-un un domeniu științific și abilitățile didactice și pedagogice ale profesorilor.

    • Dedalus spune:

      Exista device-uri necesare suficiente – zac prin depozite calculatoare si se roaga ong-urile de scoli sa le ia.

      Biserica are bani suficienti (Catedrala Neamului) – poate sa cumpere cate device-uri e nevoie, ea si si stie cine sunt saracii (sau asa sper).

      ===

      Ceea ce lipseste este responsabilitatea.

      Nimeni nu e responsabil de nimic:

      - Ce se intampla daca ministerul doarme in cizme cu lunile, nefiind in stare sa dea o procedura de inscriere ca lumea? Nimic.

      - Ce se intampla daca directorul scolii se ocupa de spagile lui, in loc de doatarea scolii? Nimic.

      - Ce se intampla daca un partid politic nu se ocupa deloc de tineri si de educatie? Nimic.

      samd.

      ===

      Pandemia a demonstrat ca nu suntem cuplati la ce se intampla in lume.

      Vorbind despre pedagogie si invatamant (pentru a limita discutia) -a confirmat ca nu avem cadre didactice pregatite suficient, ca ministerul este incapabil sa gestioneze educatia si ca elevii pot sa se descurce foarte bine si fara profesori.

      Intr-o localitate foarte mare din Ro, elevii de liceu au organizat propriul lor “targ de licee” online. Foarte bine organizat si instructiv. A facut ministerul educatiei ceva macar la 10%? Nu.

      Toate acestea demonstreaza ca societatea romaneasca, in frunte cu statul (ca institutie) este invechita, nu mai face fata nici macar de forma societatii digitale.

      Este un clivaj urias intre lalaiala fara de sens si fara de sfarsit a adultilor (aflati la putere intr-o societate gerontocrata, neosocialista si cleptocrata) si demersul tinerilor – tinuti de fapt “cu botul pe labe” pentru berea, mititeii, vilele si bolizii unor rebuturi umane.

      Daca ne uitam in istorie, un astfel de furuncul social nu s-a vindecat vreodata altfel decat prin spargere. Adica, prin violenta sau – echivalent – suferinta in masa.

      • Constantin spune:

        Vorbind despre pedagogie si învățământ (pentru a limita discuția)…

        Pentru a limita discuția, în opinia mea, puteați foarte bine să nu scrieți primele două paragrafe.

        Ceea ce spuneți în finalul comentariului dumneavoastră cu privire la calitatea cadrelor didactice și importanța acesteia în procesul de educație este, cred, corect, iar eu am semnalat în repetate rânduri necesitatea îmbunătățirii ei.

        Performanța în învățământ se obține prin creșterea gradului de competitivitate, prin concurență. Or, vedeți dumneavoastră, cei mai buni absolvenți aleg „să iubească materia” și fie pleacă să lucreze în străinătate, fie se angajează la companii private, unde performează.

        Lipsa de personal didactic, iar numărul mare de suplinitori în învățământul preuniversitar este o elocventă dovadă, scade calitatea corpului profesoral.

        Dar din ce motive, oare?! De ce nu lucrează profesorii doar din iubire și să aibă și performanțe mărețe?! Cu siguranță puteți încerca găsirea răspunsurilor (ori, le puteți afla în comentariile mele anterioare).

        • Dedalus spune:

          Si articolul are multe dimensiuni, sincer nu prea mi-a fost clar subiectul si am incercat sa comentez mai curand punctual.

          ===

          Consider calitatea cadrelor didactice doar o reflectare a cererii pentru serviciul oferit de acestea societatii. Spre deosebire de comentatorii care considera ce educarea sau stimularea intr-un fel sau altul ar fi cheia unei reforme in educatie, eu sustin ca asa ceva este imposibil deoarce nu poti vinde ce nu se cauta.

          Iubirea pentru copii este o cerinta a fisei postului de profesor. Cumva, aceasta “suprascrie” alte nevoi, nu doar acum si nu doar in Romania. Intrebarea este cum ii deosebesti pe cei care vor sa fie profesori din acest imbold de cei care vor doar sa profite de sistem.

          Ideea mea este insqa ca deosebirea nu e relevanta in Romania, pentru ca fortele nivelatoare din fiecare cancelarie, dar si din fiecare judet vor lipsi rapid de eficienta orice incercare de a “iesi din rand”.

          Probabil ca s-ar putea scrie romane psihologice palpitante (!) despre convertirea celor veniti cu dragoste in cei ramasi cu ura.

    • Klopo_Tare spune:

      Se pare că nu ați înțeles. Autorul nu face comparații între situația dinr Ro cu SUA, doar subliniază că periodizarea coincide. Problemele sunt clar enunțate. Categorizarea profesorilor este simplă – adică cei care acordă mai multă importanță predării materiei, și cei care acordă mai multă importanță înțelegerii de către elevi. Cea de-a treia categorie este a celor care acordă importanță doar încasării salariilor (acum mărite) și eventual și primirii de cadouri de la elevii care preferă cadorisirea acestora în locul învățării…

      • Constantin spune:

        „Autorul nu face comparații între situația din RO cu SUA”

        Ba, chiar asta face. Mă tem că nu despre sincronism este vorba, ci tocmai despre o astfel de injustă comparație.

        În ceea ce privește „acordarea importanței”, permiteți-mi vă rog să observ că dumneavoastră aveți o atitudine mai obiectivă în comentariu decât autorul textului pe care îl comentăm, prin plasarea procesului didactico-pedagogic preponderent în plan rațional, în vreme ce domnia-sa vorbește despre el dintr-o perspectivă emoțională (“sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”).

        Lipsa performanței în învățământ este determinată de absența competiției, a concurenței. De ce nu există competitivitate în corpul profesoral?! Vă las pe dumneavoastră să căutați răspunsul. Eu doar îmi amintesc că printre primii „căpșunari” s-au aflat cadrele didactice. Și îmi mai amintesc că prin lege bugetul alocat educației ar trebui să fie 6% din PIB.

        Pentru înțelegerea procesului de îmbunătățire a actului didactic și a performanțelor învățământului nu-i nevoie să descoperim roata și apa caldă, ci este lesne să privim la statele care au performanțe economice impresionante ca urmare a punerii în practică a unor proiecte care au început cu creșterea calității educației.

  12. Stefan spune:

    Sunt “cei frumoși”. De ce SI “blestemați”?
    De multe ori m-am întrebat că părinte care este rolul meu, ce trebuie sa fac eu? Și da, a oferi siguranță și confort pentru dezvoltare este ceea ce ar trebui (în funcție de cât pot eu) sa ofer copiilor mei.
    Urcușurile și coborâșurile emoționale ale adolescentei? Nu cred că eu pot sa le rezolv, doar copiii însiși și le pot rezolva. Eu pot doar să plătesc (daca ar fi nevoie) un psiholog care sa le spună că furtuna hormonala este ok și că va trece. Ii va învăța să își cunoască corpul, să își recunoască stările și sa răspunda la ele civilizat. Le pot povesti experientele mele și cum am trecut eu peste ele, că exemplu. Dar nu le pot oferi soluții la problemele generațiilor lor, probleme pe care eu nu le-am trăit, pe care nu le înțeleg (de cele mai multe ori) și pentru care nu am răspunsuri.
    Ce îmi place la noua generație? De-mitizatea, de-sacralizarea, realismul firesc în care trăiesc. Pe ei nu îi mai poți minți cu “barza”. Ei știu din grădiniță că “mos Crăciun” e o invenție pentru a primi și a da daruri, sunt extrem de refractari la dogme și încă nu știu sigur cum sa se poziționeze fata de Dumnezeu. La ei nu merge cu “pentru că așa am spus eu”! Pentru că “și cine ești tu?” Pai …”sunt tatăl tău”. “Adică responsabil pentru mine. Asta trebuie sa faci tu, e datoria ta de tata. Te-am pus eu sa mă faci? Te-am pus eu sa ai copii? Nu m-ai făcut tu, pentru tine? Puteai alege sa nu mă faci” Wtf! :|
    Da, e timpul sa ne asumam alegerile, ca și generație adulta! Si, prin copiii nostri, sa ne demitizăm și noi, (generația X). Nu avem cum sa îi mințim cu “un tel” ideal. Ei sunt practici și pragmatici, nu accepta bull-shituri idealiste. Accesul rapid și facil la informații le-a demitizat lumea. Stand-up-urile, John Oliver, “influencerii”, toți aceștia pun in discuție fapte și adevăruri. Desigur, le rafinează in ce direcție vor ei, dar spun in 5minute ceea ce generatia mea citea în 30 de cărți. (Idealist, crescut cu cărțile bibliotecilor comuniste, nu înțelegeam curentul stand-up-urile și a “late showurilor”. Până am urmărit cu sunt demolate miturile și zeii de carton după care ne ascundem noi, maturii. Adevăruri aruncate că laturi, in fata).
    Sigur, generațiile bătrâne încă prefera talk-show-urile greoaie, 5-6 ore pe noapte de discuții infinite, săptămâni și chiar luni de zile. Dar tinerii sunt mult mai pragmatici și iau “pastila de 5 minute” de informație. Sunt bătrânii, mai greoi de cap și indeciși, avand nevoie de zile și luni că sa dezbata o idee și să găseasca un răspuns pentru ei? Sau sunt tinerii mai superficiali și nu dau atâta atenție kkturilor gen Elodia, Vulpița, vaccinuri și 5G? Inclin sa cred mai mult prima varianta, dar nu vreau sa jignesc pe nimeni.
    “Pufoseli”. Nu e nimic rău în asta. Rolul nostru este sa ne maturizam in relația cu copiii noștri, sa renunțăm la idealisme și să ne asumăm responsabilitatea de a fi părinți, de a le oferi siguranță și confort. Sa îi învățăm sa fie, la rândul lor, responsabili. Fără idealisme. Fără să îi mințim cu povești și cauze idealizate.
    Câți dintre părinții români ar înțelege-o și și-ar asuma-o pe Greta Thunberg? Sa îi ofere copilului de cate este responsabil libertatea de a fi el însuși, de a avea și exprima propriile păreri, de a-l ajuta pe copil în căutarea propriei cai? De a-i respecta propriile alegeri, nu “lăsa că știu eu mai bine!?” De a fi langa el orice ar fi si a-l proteja chiar împotriva ridicolului la care se expune? (Că român, consider “ridicola” pozitia gălăgioasă a unui adolescent, dar problema este la mentalitatea mea de adult-părinte care nu își înțelege rolul de protecție al copilului, nu de corecție).
    Sa nu ne uitam doar la ei. Sa ne uitam și catre noi, părinții. Cum suntem noi cu ei? Why, what, how in relația cu ei!

    • Stefan spune:

      Am uitat sa va mulțumesc domnule Maci pentru articol. M-a făcut să mă gândesc în această dimineață la mine, că părinte. La faptul că, deseori, mă comport eu că un adolescent nesigur și reactiv in lumea lor. Rolul meu ar fi, probabil, sa le ofer siguranță, stabilitate și îngăduință. Nu ieșiri dictatoriale sau isterii. Dar pentru asta ar trebui să mă maturizez și eu în lumea lor, nu a mea. Pentru că eu am fost crescut și educat sa fiu adult/matur într-o lume care nu mai exista.

    • Principiul spune:

      Cine suntem noi cu ei ? minunata intrebare . Poate daca ? . Unii dintre noi cei care acum vor sa accepte, individualitatea , unicitatea fiecarui copil de pe aceasta planeta, ar putea intelege nevoia lor de libertate, poate ar fi capabili(acesti parinti ) sa nu intervina nicicind in modul de exprimare al copiilor, al tinerilor de oriunde in aceasta lume . Nimic nu am urit mai mult , decit momentul in care parintele raspunde in locul copilului , intr-o discutie oarecare a unui tert cu un copil , si doreste as exprima, ca parinte, propria parere in dauna parerii propriului copil . Nimic nu poate face mai rau evolutiei copilului decit aceasta interventie, – mereu si mereu-, gresit facuta de parinte .

      • Stefan spune:

        @Principiul. Aveți dreptate, a corecta mereu un copil indice nesiguranța. Care, din păcate, se va menține și târziu, în viața de adult.

        • mike spune:

          @Stefan asta se intampla si pentru ca noi, ca parinti, dorim sa vedem in copilul nostru imaginea noastra, sa-i modelam caracterul dupa al nostru, uitand de fapt ca el nu a venit pe lume pentru a ne face noua pe plac si pentru a semana cu noi. Aveti dreptate, copiii astazi traiesc intr-un alt mediu in care informatia reprezinta putere, iar acest mediu ii va modela pentru restul vietii. Poate ca si noi am fi reactionat la fel daca am fi avut un arsenal impresionant de tehnologii in copilaria noastra. Noi trebuie doar sa le creem lor matricea comfortului, sprijinul psihologic si financiar pentru a depasi scoala, un cadru de siguranta. Nu trebuie sa-i “modelam” pe ei dupa imaginea noastra de parinti depasiti (am 41 de ani).

          • Ioan spune:

            @Mike- haideti sa ne destindem putin ca pandemia este aproape trecuta, eu am aproape zece ani in plus fata de dvs., insa prefer sa gandesc ca Terminatorul T-800 ( Schwarzenegger) :
            ” I’m maybe old but not obsolete…”

    • Ioan spune:

      @Stefan- imi pare rau sa va spun, dar gresiti profund. Toti parintii avem la indemana nenumarate mijloace efective de a influenta cresterea si educatia copiilor nostri o foarte lunga perioda de timp, cam pana pe la 20 de ani si nu ma refer la cumpararea de ore la psiholog ( sincer aceasta afirmatie m-a cam intristat…). Nu doresc sa intru in detalii dar este aproape o slujba cu norma intreaga, o batalie continua de la cele mai fragede varste de le devia atentia de la ecranele device-urilor, de a le starni curiozitatea si a-i determina sa faca si altceva (un sport de performanta, unul singur cu competii clare si cu clasament, este o cale sigura, nu o combinatie de pian cu echitatie cu tenis si cu dans sportiv…), de a-i impregna de mici cu anumite obiceiuri, traditii de sarbatori, elemente de identitate familiala ( vizitarea regulata a parintilor nostri/bunicilor lor, a fratilor, surorilor a familiei extinse, unchi, matusi, veri, scoaterea in evidenta a cat de bune sunt prajiturile, dulceturile, sarmalele, zacusca bunicilor, matusilor, taierea porcului….), de a-i scoate in natura, de a-i pune in situatia de a interactiona fizic cu altui oameni de toate varstele, cu speranta ca peste timp macar o parte aceste lucruri se vor pastra.
      Va pot sugera sa cititi acest articol recent din Libertatea, bazat la randul sau pe un articol din New York Times despre aceasta viata online:
      -https://www.libertatea.ro/opinii/vasile-ernu-economie-digitala-2999224
      Mi se pare ca ati capitulat cam devreme si va cautati scuze.
      Pe mine personal ma ingrozeste asa-zisul realism si pragmatism al acestei tinere generatii lipsita de idealuri si de sacru ( desi eu cred ca este o experimare politicoasa pentru o superficialitate crasa), pentru ca poate duce la derapaje inimaginabile in acest moment. Si gazarea evreilor si tiganilor in lagarele naziste a fost tot o decizie pragmatica, realista, bazata pe argumente economice, care a luat in considerare si costurile impuscarii si numarul maxim de impuscari pe zi si efectele asupra moralului celor din plutonul de executie. Si s-a ajuns ca cei care au operat camerele de gazare si crematoriile sa fie tot din randul detinutilor. Cu astfel de urmasi putem sfarsi oricare dintre noi in azile de batrani, ucisi de o pandemie ca cea de azi si declarati dispensabili, in numele cine stie carui principiu de pragmatism sau de realism economic.

      Va redau mai jos un fragment din “Micul Print” de Antoine de Saint-Exupéry. Unii spun ca nu conteaza cate carti ai citit ci cate ai inteles. Mi-as dori ca tanara generatie sa inteleaga macar partial acest fragment, pentru ca in el este cheia majoritatii problemelor lor ( imblanzirea, asteptarea si ritul…) :
      “- Bună ziua, zise vulpea.
      - Bună ziua, răspunse cuviincios micul prinţ întorcându-se, dar nu
      văzu pe nimeni.
      - Sunt aici, zise glasul, sub măr…
      - Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
      - Sunt o vulpe, zise vulpea.
      - Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
      - Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
      - A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.
      Dar după un răstimp de gândire, adăugă:
      - Ce înseamnă „a îmblânzi”?
      - Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?
      - Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
      - Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai
      cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
      - Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
      - E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea
      legături”…
      - A-ţi crea legături?
      - Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un
      băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine.
      Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma
      cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie
      unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru
      tine, fără seamăn în lume…
      - Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că
      m-a îmblânzit…
      - Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
      - O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.
      Vulpea se arătă foarte nedumerită:
      - Pe altă planetă?
      - Da.
      - Pe planeta aceea sunt vânători?
      - Nu.
      - Interesant. Dar găini?
      - Nici.
      - Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.
      Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:
      - Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează
      oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamană
      între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va
      însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora
      mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie.
      Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine.
      Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o
      amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea,
      minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine.
      Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…
      Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.
      - Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi.
      - Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp.
      Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
      - Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu
      mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători.
      Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă
      vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
      - Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
      - Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te
      vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu
      coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă
      vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…
      A doua zi, micul prinţ veni din nou.
      - Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea.
      Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi
      începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi
      simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi
      cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, niciodată nu voi şti
      la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
      - Ce-i acela rit? zise micul prinţ.
      - E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi
      să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii
      mei au un rit. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi
      minunată! Mă plimb şi eu atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc
      la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodată
      vacanţă.
      Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
      - Vai! zise vulpea… Am să plâng.
      - Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai
      tu ai vrut să te-mblânzesc…
      - Aşa e, zise vulpea.
      - Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
      - Aşa e! zise vulpea.
      - Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!
      - Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.
      Apoi adăugă:
      - Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu
      are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi
      dărui o taină.
      Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.
      - Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi
      nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi
      îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o
      vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten,
      iar ea acum nu are în lume seamăn.”

      • Stefan spune:

        @Ioan, tocmai faptul că “greșesc profund” m-a amuzat și intristat. Îmi amintește de copilăria mea când unii îmi spuneau dictatorial că știau ei mai bine si că eu “greșesc profund”. :) Sigur, nu am aroganta sa cred că le știu pe toate, dar incertitudinea pe care ați picurat-o in mine din primul rand m-a intristat putin. Nu m-am maturizat suficient, inca mă afectează! De aceea îmi doresc să fiu un părinte suportiv, nu critic, radical.

        Mulțumesc pentru articolul recomandat. Da, nu sunt adeptul cumpărăturilor online când e vorba de haine. Dar doar pentru că am masuri dificile. Un pantalon 3xl produs in China e cam un xl în Germania. Dar un laptop la oferta nu îl pot găsi decât pe net, precum și bilete de avion și cazare la preț decent.
        Nu subestimez puterea internetului. Cel mai bun jucător Fornite a câștigat 3M$ la ultimul concurs, la 17 ani. Cea mai tânără milionară are peste 350M$ la 21 de ani. Internetul este un tool care trebuie cunoscut și folosit in favoarea noastră. Sigur, putem colinda magazinele când avem timp și ne putem bucura de o vacanta pe yacht. Dar mă întâi trebuie sa avem bani pentru asta. Banii nu se fac ușor (mă rog, nu de către toți).

        :) Am să mai recitesc povestea din Micul Print. Pentru că “overthink”, are trebui să înțeleg că relațiile de prietenie aduc dependenta, dar și unicitate? Voi reciti.

        • MariS spune:

          @Stefan, nu prea a-i inteles ce a vrut sa-ti spuna Ioan. Tu spuneai ca vrei sa fi suportiv pentru copilul tau, adica sa-l ajuti in orice va face, iar Ioan iti spunea ca e gresit. Tu nu trebuie sa fi suport pentru copilul tau, ci partener. Sa-l iei partas la experientele tale si pe el, sigur doar la cele care se preteaza cu varsta lui, dar el sa se vada ca partener a-l tau. Atunci legatura voastra va creste, dar si responsabilitatea lui la fel. Va invata responsabilitatea si celelalte lucruri ca parteneri si prieteni. Ca prieteni e ultima treapta, cea mai inalta. Cele bune.

    • kinn spune:

      Spui ca noi, parintii, trebuie sa renuntam la idealisme, si apoi o dai ca exemplu pe Greta? Wtf?

      S-ar putea scrie volume contra comentariului tau, dar incerc sa rezum totul intr-un paragraf. In esenta, mi se pare ca tu faci apologia lui “5 minute” in fata celor “30 de carti”, sub diverse forme: stand-up in locul talk-show (nu Elodia, ci conceptul de dezbatere amanuntita), pastila de 5 minute in loc de 30 carti de Thomas Mann, pragmatism scurt in loc de bullshit idealist lung, rapiditate fata de decizii greoaie. Asta presupune prezumtia ca lumea e simpla si poate fi intelese in 5 minute. Or, fix asta nu e adevarat. Mai toate lucrurile serioase nu pot fi intelese in 5 minute.

      Auzisem undeva chestiunea urmatoare: Platon sustinea ca adevarata cunoastere nu inseamna sa stii adevarul, ci sa stii si ratiunea pentru care lucrul respectiv este adevarat. Da, poti sa auzi adevarul zvarlit in 5 minute intr-un stand-up, dar ca sa stii de ce este adevarul, iti trebuie 30 de ore. Fara sa stii raspunsul la “de ce”, adevarul auzit va fi inecat in multimea de alte pseudo-adevaruri zvarlite in alte standup-uri. Adica, exact ce vedem astazi: bule de opinie izolate in care fiecare stie propriul sau “adevar”, care se sustine doar fiindca ascultam acele standup-uri care ne plac la TV, pe Twitter, pe Facebook.

  13. mike spune:

    Nu stiu daca acesta poate fi nummit “blestem” sau nu, insa sunt convins ca la fel ne-am fi comportat si noi, cei din Generatia X, de exemplu, daca am fi avut acces la aceste tehnologii. Noi nu aveam nimic de acest fel si am fost nevoiti sa ne folosim la maxim imaginatia si sa relationam in fiecare clipa cu ceilalti. Practic, mediul acesta virtual rupe legaturile cu mediul fizic, cu societatea si celelalte fiinte umane. Noi nu aveam “bule” sau medii ale noastre, pe noi nu ne izola nimic de ceilalti. Criza aceasta pandemica si izolarea au scos la iveala faptul ca ramanem niste fiinte sociale, pana la urma, si ca nu putem trai izolati, chiar daca avem la dispozitie un intreg arsenal de tehnologii prin care putem lucra, putem comunica cu oricine si putem face shopping atunci cand dorim. Insa “experimentul” va da rateuri majore, deoarece tehnologiile nu tin loc de relatii interumane. Nimic nu se compara cu sentimentul pe care-l ai atunci cand te afli la Machu Picchu, pe ghetarul Perito Moreno, intr-un salon de masaj tailandez sau pe o plaja exotica. Ecranele nu pot inlocui acele sentimente incredibile si nu o vor putea face niciodata. “Ecranele” nu constituie un mod de viata si nu trebuie sa inlocuiasca viata. Trebuie sa fie doar niste instrumente pentru noi, pe care sa le folosim doar atunci cand avem nevoie de ele. Nu trebuie sa fie o prelungire a vietii noastre.

  14. Ioan spune:

    @Stefan-imi pare rau ca expresia folosita de mine v-a trezit amintiri atat de dureroase, probabil ca dvs. ati fost un copil si un adolescent extrem de linistit si constiincios, care nu a facut niciodata nici cea mai mica traznaie imaginabila, iar adultii din acea perioada a vietii dvs. sunt probabil 100% vinovati de abordarea dictatoriala gratuita la adresa dvs.
    Statistic nu toti copiii sunt cum ati fost dvs. si tot statistic as estima ca in proportie covarsitoare observatiile adultilor sunt corecte si facute cu buna intentie, dar reverberarea si remanenta lor in mentalul adolescentului este probabil disproportionata. Nu stiu daca este corect sa ne margim a fi doar genitorii si furnizorii de hrana, imbracaminte si ecrane a copiilor nostri. Interactiunea cu parintii si cu alti semeni este esentiala pentru dezvoltarea unui copil si a unui adolescent insa aceasta interactiune presupune si un feedback, care din pacate nu poate fi intotdeauna pozitiv. Se cunosc cazurile de copii crescuti in salbaticie, care dupa o anumita varsta n-au mai putut recupera handicapul lipsei de interactiune cu oamenii si a cadrului organizat in care crestem. Sunt ras-mentionate rezultatele superioare in multiple domenii ale evreilor ( individual si ca natiune), ca urmare a formarii stricte sub presiunea diverselor adversitati externe. Am rezerve asupra superioritatii unui adolescent format de aplicatiile de pe telefonul din mana. Esenta articolului spre care am facut trimitetere mai sus nu este despre eficienta economica indubitabila a cumparaturilor pe internet, ci este despre profilarea unei metode de a creste noua generatie de “stapani”, de copii formati intentionat in interactiune fizica cu ceilalti oamenii si in lipsa device-urilor, capabili sa suporte si confruntarea fata in fata si bullyingul si sa ia si decizii neplacute, caracteristici esentiale pentru conducerea diverselor afaceri sau organizatii, in fapt o viata reala cu care majoritatea celor peste o anumita varsta suntem absolut familiari. Suna cam dur, dar poate vom fi pusi in curand sa alegem daca ne vom creste copiii ca sa fie “stapani” sau “slugi”, in functie de cat de capabili vor fi sa se desprinda de ecrane si sa interactioneze fata in fata, fizic, cu alti oameni. Este de prisos sa amintesc ca majoritatea copiilor occidentali, intr-o situatie de conflict reala, cum sunt in cele din Afganistan sau Siria de ex., ar fi morti inainte de a-si ridica privire din telefon.
    Mi s-a parut destul de clar ca articolul domnului Maci este despre tinerii consumatori de internet si despre efectele interactiunii prin ecran asupra dezvoltarii lor, nu despre cei care creeaza continutul si nu despre internetul ca unealta. Se vor gasi extrem de multe exemple de reusita, de adolescenti deveniti trendy si bogati, unii cu foarte putina educatie formala, dar nu cred ca putem porni de la premisa ca lasandu-ne copii pe mana ecranelor, acestia ar avea un avantaj comparativ cu cei tinuti mai din scurt si ar dobandi astfel o cunoastere sporita exclusiva, neperturbata de imixtiunea parintilor, urmata de sanse crescute de reusita financiara in lumea viitorului. Oricum numarul celor care pot bifa azi o reusita in acest fel este infim, iar succesul este supus de multe ori hazardului. Viitorul are prostul obicei de a fi imprevizibil, cum s-a tocmai ni s-a intamplat cu pandemia actuala si nu putem pune pariu despre ce “skill-uri” se vor cere peste 20-30 de ani.

    • Stefan spune:

      @Ioan, mulțumesc pentru detaliere.
      Inca nu știu ce să spun. Sunt într-o dilemă. Pentru mine, modelele sunt Bill Gates, care a avut maximul de confort și înțelege din partea părinților, Mark Zuckerberg, la fel. Ne mai vorbind de Barack Obama, Elon Musk, Jeff Bezos, Jack Ma. O libertate care a condus către antreprenoriat și auto-asumare.
      In comparație eu îi văd pe Satya Nadella, Sundar Pichai și ceilalți harvardisti de pe Wall Street. Sigur, și acestia câștigă nerușinat de mult. Dar.
      În funcție de educația oferita copilului, el poate fi in prima categorie sau in a doua. Ambele categorii sunt ok, nimic de zis. Sigur, depinde și de firea copilului, de motivații, de partener samd.
      Mie nu mi-e teama deloc de ecrane, sunt un doar un tool. Cu cat reușim să folosim toolul mai bine, in favoarea noastră, cu atât mai bine. Că orice tool, Internetul/telefonul/ecranul/televizorul/netflixul/ au limitările lor. Când le cunoaștem limitele, nu mai avem teama. Le stăpânim noi pe ele, nu ele pe noi.
      Am înțeles ideea despre viața reală, despre bullying, despre interacțiuni. Da, observ și în compania la care lucrez genul de “nerușinați cu 4 clase” care se impun pentru că au skilluri mai dure. Dar e o regulă doar la nivelele inferioare, pentru posturile upper sunt necesare skilluri de finețe, care vin cu educația și cunoașterea.
      Nu vreau sa îmi pregătesc copiii pentru Siria ci pentru civilizație. Oricum, îi pregătesc pentru o lume pe care eu nu o cunosc, dar în care, e foarte clar, tehnologia va juca un rol crucial. :)
      Mulțumesc @MariS, mulțumesc domnule Ioan și mulțumesc domnule Maci. Discuțiile constructive aduc claritate.

      • Ioan spune:

        @Stefan- de data asta m-ati facut dvs. sa zambesc cu modelele propuse. In primul rand ca ei sunt din generatia noastra si nu din generatia copiilor nostri. Nu stiu cum au fost crescuti Bill Gates, Mark Zuckerberg, cum s-au comportat cu ei si ce i-au invatat parintii, dar sunt publice nenumarate informatii despre modul in care isi conduc sau si-au condus afacerile. De la intimidari si preluari fortate pana la procese antitrust, mituirea ofcialitatilor, evaziune fiscala, nu cred ca exista sau a existat “infractiune” pe care sa nu o comita. Despre ceilalti nu ma pot pronunta pentru ca nu le-am urmarit biografiile, dar includerea lui Jack Ma este tare de tot. Nu ma indoiesc ca acesta a avut parte in China anilor ’60-70 , in timpul Marelui Salt Inainte si a Revolutiei Culturale, de o copilarie fara lipsuri, extrem de linistita si plina de suportul parintilor si ca urmare avea toate premisele sa devina miliardar, nu ca celelalte sute de milioane de copii chinezi din acea perioada.
        Toti cei pe care i-ati enumerat, inclusiv Jack Ma, au avut parte la inceputul carierei de o conjunctura favorabila si de injectii masive de capital din partea unora formati la alte scoli de gandire ( din partea unora care investesc statistic in domeniile de frontiera, IT, bio-tech, EV, AI … stiind ca unii, foarte putini, vor reusi ). Deasemenea, la momentul respectiv niciunul dintre cei enumerati de dvs. nu a facut ceva cu adevarat nou, ci doar putin diferit de ceea ce exista deja pe piata. Aici e schepsisul, unele abordari prind mai bine la public decat altele si astfel ne trezim cu Windows, Android, Google, Facebook, You Tube, Instagram, Alibaba, etc… nu si cu cele care au cazut in uitare. Oricat as sta sa ma gandesc, nu gasesc vreo legatura cauzala intre reusita acestor modele propuse de dvs. si o ipotetica atitudine suportiva a parintilor, despre care avem date doar indirecte si care pot fi usor cosmetizate.
        Eu as spune mai degraba ca au avut o idee corecta si o doza sanatoasa de sansa la momentul potivit.
        Dar sa revenim la subiectul articolului domnului Maci. Mi se pare ca sunteti o persoana cu extrem de mult bun simt si chiar as dori sa aflu opiniile dvs referitor la urmatoarele aspecte: Credeti ca problemele semnalate in articol sunt reale sau ba?
        Cum va explicati ca multi dintre corifeii IT-ului isi decupleaza copii de uneltele pe care chiar ei le-au creat ( conform informatiilor disponibile public)?
        Cum va explicati corelatia intre prevalenta depresiei la copii si tineri si numarul de ore petrecut pe social media?

        • Stefan spune:

          @Ioan, La fel ca doamna Mihaela Grancea, eu cred că sunt si profesori care iubesc ceea ce fac, dar își iubesc și își respectă și elevii, și pe părinții acestora. Cele două nu se exclud. Am cunoscut profesori smeriți care au învățat ei de la noi, părinții, dar care ne-au educat la rândul lor, când a fost nevoie (și a fost nevoie, pentru că nu există școala de părinte in Ro și nu le știm noi pe toate, ci incercam sa intuim cum este mai bine).

          Paradoxul declinismului mă amuză in aroganta sa, în a ne considera noi, generația adulților “mai buni” decât generația tinerilor. Domnul Maci are și răspunsul: “înseamnă că noi, maturii, nu ne-am făcut treaba ca părinţi şi ca profesori”. QED. E timpul sa mai tăiem din aroganta și să fim mai smeriți in denigrare și mai hotărâți in asumare/responsabilitate.

          Ocrotiți, dar nu și linistiti, precum și Omniprezenta singurătate. Dap. Asta este noua societate, aglomerați, dar ne-conectati. Singuri. Cu toate ca, privind mult în urma, și noi am consumat multa singurătate în copilărie și adolescență. Veneam cu cheia de gât de la școala și eram singuri până veneau părinții. Și apoi iar singuri, când ne trimiteau in camera noastra la învățat.
          A fi singuri nu a fost/ este neapărat rău. Refugiul la singurătate a generației mele a fost cărțile. Refugiul la singurătate a generației actuale este ecranul. De ce cărțile ar fi mai bune decât ecranul? Cine hotărăște asta? Cine pregătește mai bine pentru viața reală, cărțile idealiste sau ecranul pragmatic? Eu cred că ecranul, pentru că e mai divers și mai rece, cărțile sunt mult sentimentale și mai ne-realiste.

          Are dreptate domnul Maci “Izolarea aceasta contribuie şi ea la perpetuarea copilăriei şi întârzierea maturizării.”. Dar și generația noastra, izolata în cărți, s-a trezit Intr-o lume brutală a schimbărilor de după ’89, lume pe care cărțile nu o prevăzuseră și nici nu ne pregătiseră. Dintr-o dată, “toată citirea din lume” a fost inutilă în fata celor care închideau fabricile și dădeau oamenii afara. Și este încă atunci când ne trezim noi înșine, adolescenți inca visători, la 40+, 50+, 60+. (Deci, sa mai lăsăm din aroganta de a fi generația “mai” buna).

          Nici – nici – nici îmi pare despre pragmatism. Sentimentalismele generațiilor anterioare cu căsătorii caste la 20 de ani și permanentizate din convenienta doar pentru a nu fi “stigmatizat” în urma unui divorț, par depășite. De-mitizatea este corectă și ajută evoluția speciei umane. Cred că e de bine. “misterul dragostei”, “misterul căsătoriei”, “misterul relațiilor,” “misterul religiei”. În sfârșit o generație mai rațională și pragmatică, fără “mistere”, “taine” și “legende”.
          Cum bine spune domnul Maci “Asta nu înseamnă, evident, că tinerii acestui timp nu au probleme spirituale.”. Doar că le privesc mai rațional și pragmatic.

          Corect și despre politica, Alexandra Ocasio și Greta Thunberg sunt exponentele noii generații, “Fiecare are dreptul să spună ce vrea, dacă spune doar lucruri frumoase!”.

          Fix așa sunt ei, o generație diferita. “Parcă ne privesc nu din viitor, ci chiar din prezent, dar dintr-un prezent ce ne rămâne inaccesibil.”. Depinde doar de noi, părinții, daca alegem sa intrăm cu ei in acest prezent al lor, și să ni-l facem accesibil și nouă. Sau alegem să stăm de o parte și să ne categorisim cu aroganță că suntem mai buni decat ei, în lumea noastră, nu în lumea lor.

          Cat despre “corifeii IT” cate își țin copiii departe de “ecran”, desigur! Când ai bani de Disneyland și călătorii în fiecare zi, piscina și shopping, și eu as face-o. Până atunci, compensez cu ecranul. :|
          Nu cred că depresia are legătură cu “ecranul”. Ci cu lipsa de țeluri și activități. “Generația mea” avea învățătura că și tel suprem și activități demonstrative de defilare + activități agricole, că și preocupare. Depresia are legătură cu carenta de nutrienți și vitamine, cu alimentația și lipsa activităților fizice. (Dar e strict ceea ce cred eu, nu sunt psiholog.).

    • mike spune:

      @Ioan porniti de la ideea ca telefonul inteligent reprezinta ceva automat nociv pentru copiii nostri si ca, acesti copii prefera mediul virtual celui in care pot relationa fizic cu altii, ceea ce este total gresit. Exista si copii care imbina joaca pe telefon cu joaca afara, cu prietenii. Exista copii carora le este foarte dor de bunicii din Romania si, datorita telefonului, pot vorbi cu ei oricand si-i pot vedea oricand. Confundati adolescentii care stau cate 12 ore pe internet uitati de parinti in fata ecranului, cu ceilalti care combina mediul virtual cu cel fizic. Haideti sa nu exageram. Depinde de educatia fiecaruia si de implicarea parintilor, insa va rog nu-i bagati pe toti in aceeasi oala. Am 41 de ani, am crescut cu cheia de gat la fel ca multi de aici, puteam sa ma “pierd” in aburii drogurilor daca vroiam, insa printr-o “minune”, careia ii spun responsabilitate, m-am tinut departe de aceste tentatii, la fel cum fac si acum cand folosesc tehnologiile. Apropo, lucrez in IT. Asta nu inseamna ca ma apuc sa sparg conturi prin banci sau sa fac trafic prin dark web.

      • Ioan spune:

        @Mike- sa stiti ca nu-i bag pe toti in aceeasi oala, dar articolul domnului Maci nu mi se pare a fi despre cei care reusesc sa imbine armonios tehnologia cu relationarea fizica, ci mai mult despre cei uitati in fata ecranelor. Nici n-am afirmat ca telefonul inteligent ar fi nociv, din contra, este o unealta excelenta. Anumite aplicatii sunt nocive, mai ales pentru cei de varste fragede sau fara o educatie solida. Exemple punctuale ca sa demonstram contrariul se vor gasi intotdeauna si inteleg ca in opinia dvs. acest articol nu ar fi trebuit sa existe pentru ca problema de la baza este inexistenta.

  15. Liviu Cristea spune:

    Remarcabil eseu domnule profesor Maci,
    Ca de obicei analiza de mare rafinament, argumentata si convingatoare
    Viziune, Clasa, Stil, Incitare la dialog, polemici, controverse, concluzii & feed back
    Le professeur comme dispenseur d`incertitude



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Domnule Teodorescu, calculul scorului relativ de influenţă (SRI) e destul de simplu. Pentru fiecar...

de: Alexandru Babes

la "Competiția de proiecte de cercetare Idei 2020, impresii la cald"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

mai 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)