Home » Opinie » Citesti:

Acolo unde cuvantul marturiseste prin arsura…

Vladimir Tismaneanu noiembrie 5, 2013 Opinie
22 comentarii 1,784 Vizualizari

Motto: “Tiranii tin monologuri deasupra unui milion de singuratati”–Albert Camus, “Omul revoltat”

Nu sunt de acord cu Bernard-Henri Lévy: secolul al XX-lea nu a fost al lui Sartre. Pe linia Raului, a fost secolul lui Lenin. Pe cea a onestitatii, a adevarului, a Binelui, a fost veacul lui Albert Camus. Atunci cand suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudoamvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine, atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus.

Când se vorbeşte despre „trădarea intelectualilor“, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Un Soljenitin nu a tradat. Nici un Havel. N. Steinhardt nu a cedat presiunilor fizice si psihologice. Camus -a nascut acum un veac, pe data de 7 noiembrie 1913. A incetat din viata la 4 ianuarie 1960, într-un tragic şi absurd accident de automobil. Opera sa ramane o dovada ca se poate trai, gandi si scrie cu demnitate, fara a face compromisuri cu infamia. A diagnosticat maladia, a numit-o ciuma. Stia ca, lasand iluziile de-o parte, poate oricand reveni.

Îmi revine în memorie o frază a autorului Omului revoltat, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi“. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace“, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Aron, Koestler, Ionesco, Orwell, Manès Sperber, Karl Popper, Jaspers, Milosz, Silone, Sidney Hook, Lionel si Diana Trilling, Isaiah Berlin, Dwight Macdonald, Nicola Chiaromonte, Ghita Ionescu, grupul de la “Partisan Review”.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor ’50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov, denunţa „cultul personalităţii“, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnachtul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul Ciumei genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului xx.

În cartea sa Camus: A Romance, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes reconstituie de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerar spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre „le sičcle de Sartre“, mai suntem unii care credem că a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Léon Blum: The Burden of Responsibility (apărută în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor Străinul şi Ciuma, ca şi a Mitului lui Sisif. Imi amnitesc de conversatiile febrile cu George Purdea, cel care avea sa devina traducatorul lui Jaspers, despe exil si despre im[paratie. La fel, am fost multi dintre noi, pe veci marcati de L’homme révolté, carte care circula pe sub mână, complementul perfect la Posedatii lui Dostoievski.

În timp ce Sartre şi chiar Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a „vicleniei Raţiunii“, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile.Replica lui Sartre la Omul revoltat a fost textul de 300 de pagini din 1952, Les Communistes et la Paix, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din Omul revoltat: deci chiar în Les Temps Modernes. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson.

Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un „piedestal portabil“ de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupată de Armata Roşie, autorul lui L’ętre et le Néant răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste“. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat.El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katynuluişi al gulagului.

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. Sisif nu se resemneaza, isi continua, sperand impotriva sperantei, ca va izbandi. Camus a descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest, fiind expulzat din „fraternitatea“ sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia „Zeitgeist“ la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei antitotalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: „Moartea transformă viaţa în destin“. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…“ (era miez de noapte în veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în Trecut-au anii găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului Mitului lui Sisif: „Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură“. Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potrivit căruia viaţa şi opera marelui romancier şi moralist au dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: „Cine e nobil?“

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell, carte care ar trebui tradusă cât mai repede în limba română. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Cineva se întreba ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre mineriadele din presă, despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o „iluzie“. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent Etica neuitării (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În Fenomenul Piteşti, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelştam, pentru care „Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor“.

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelştam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al recunoaşterii şi al rezistenţei: „Pentru cei adormiţi de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când au fost victime de apărat, amintirea însăşi a victimelor este supărătoare“ (Unde scurte, Bucureşti: Humanitas, 1990, p. 170). Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi“, scria Manes Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii“, din revista Apostrof (nr. 12, 2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expierea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică a Monicăi Lovinescu: „Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?“ O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost intelectuali oneşti, în pofida constrângerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moştenirea lor este aceea a virtuţilor modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: “Onestitatea, datoria de a-şi pune în discuţie certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbiţe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloace aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violenţa” (Unde scurte, p. 136).

Acest articol dezvolta texte anterioare aparute in “Evenimentul Zilei” si “Apostrof”.

Text aparut pe revista LaPunkt.ro

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. Razvan spune:

    «Adevăru’i cea mai prețioasă grână pe pământ. Dar odată când grânele se legănau ca valul pe câmpie, dezgustătorul vierme și lacoma omidă, lăcustele și toate roiurile de vătămătoare se încleștară’n holde cu fălci puternice și iuți. Și grânele se transformară’n ciumă. Până când omu’și spuse: „La ce bun să mai semăn?”» (A. Camus)

    Cred ca asta este cea mai rea ciumă… să îi descurajezi pe oameni. Cu oameni descurajați nu poți avea o sicietate. Când orice înseamnă harnicie și silință este batjocorit de niște speculanți, iar toate lipitorile au câștig de cauză și se bucură privilegii în vreme ce omul onest este umilit… aceea nu mai este o societate. Oamenii nu mai au acel ceva comun care să aibă sens să fie apărat.

    Într’un regim totalitar parcă minciuna are o altă dimensiune… de catastrofă naturală cauzată patologic… dar în democrația noastră mâloasă dâmbovițeană are alura viciului ridicat la rang de virtute. Toate partidele cultiva viciul și apoi îl vand drept virtute și asta se cheamă marketing politic.

    Nu vom ieși din acest marasm decât atunci când oamenii vor cultiva iarăși adevărul. Adevărul cu orice preț! Chiar și când el este dureros pentru prieteni. Chiar și când pune în pericol cutare alegere sau cutare proiect. Adevărul fără rest. Adevărul care nu este adevărul “nostru” sau adevărul “lor”.

    Numai atunci. Numai atunci când omul va fi suficient de demn pentru a nu se umili, pentru anu accepta umilința minciunii. Pentru ca a minții este o umilință. Cel ce minte îi umilește pe ceilalți dar și se umilește și pe sine. Doamne, ce umilă clasă politică avem !

  2. Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

    Cred ca putem fi de acord si cu dvs. si cu Bernard-Henri Lévy.

    Sartre e omul secolului al XX-lea, daca ne referim la incercarea acestuia de a explica lumea prin opera sa.
    Lenin e si el omul secolului al XX-lea, daca discutam despre ideologiile care au incercat sa schimbe lumea.
    In ceea ce-l priveste pe Camus (unul dintre scriitorii mei preferati din toate timpurile si literaturile) este omul secolului al XX-lea daca avem in vedere demersul acestuia de a exprima lumea in cartile sale.

    • victor L spune:

      @ Adriana Gorga ,
      ca sa inchidem cercul: si dvoastra aveti dreptate.
      (Dar ca sa fiu sincer: Sartre si Lenin au slujit/preamarit si facut Raul; Camus a incercat, cum ziceti, sa-l explice.)

    • JB spune:

      @ Adriana Gorga

      sec.XX este, indiscutabil, secolul lui Lenin. Fara a lua in considerare influenta leninista sec.XX nu poate fi inteles. Lenin este indispensabil unui asemenea demers.
      Este adevarat, insa, ca fara Stalin astazi nu am atribui acest sec.lui Lenin. Amindoi sint unici. Nu sint asa….unii printre cei cu ideologii care au vrut sa schimbe lumea.

      B.-H.Levy ori comite un grosier fals intelectual ori e, pina la urma, de-o naivitate teribila. Sarte, S.de Beauvoir et j’en passe et de meilleurs se inscriu urît in lista celor care au pus o “cinstita” caramida la soclul lui Lenin, mare cit sec.XX.

      • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

        Facand acest comentariu am vrut sa transmit ceea ce victor L a inteles foarte bine si anume faptul ca putem sa ne exprimam convingeri profunde si pornind de pe un fundament al consensualitatii si al echilibrului, nu doar de pe pozitii de confruntare.

        • JB spune:

          Sint de acord cu dvs. In principiu se poate. In realitate insa…..e un pic mai dificil.
          In situatia de fata ar fi ca la scoala primara din Ro.unde ia “premu’ intii cu coronita” juma’ de clasa. “Sa dam la toata lumea ca sa nu se supere nimeni”.

          Da’ sigur ca da. Ideea consensualismului nu este rea daca nu facem din ea un obiectiv obligatoriu de atins.

  3. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Secolul gîndirii pervertite !

    Îmi permit să utilizez o sintagmă ce aparține Prof. Tismăneanu, alterată „franțuzește”:

    IACOBINISM PENTRU ETERNITATE

    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Les aristocrates à la lanterne! Aristocraţii la felinar !
    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Les aristocrates on les pendra ! Pe-aristocraţi îi vom spînzura !

    Si on n’ les pend pas Dacă nu-i spînzurăm
    On les rompra O să-i rupem
    Si on n’ les rompt pas Dacă nu-i rupem
    On les brûlera. O să-i ardem

    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Les aristocrates à la lanterne ! Aristocraţii la felinar !
    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Les aristocrates on les pendra ! Pe-aristocraţi îi vom spînzura !

    Nous n’avions plus ni nobles, ni prêtres, Nu mai avem nici nobili, nici preoţi,
    Ah ! ça ira, ça ira, ça ira, Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    L’égalité partout régnera. Egalitatea va domni peste tot
    L’esclave autrichien le suivra, Sclavul austriac le va călca pe urme,

    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Et leur infernale clique Şi clica lor infernală
    Au diable s’envolera. Se va duce dracului.

    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Les aristocrates à la lanterne ! Aristocraţii la felinar !
    Ah! ça ira, ça ira, ça ira Ah ! O să meargă, o să meargă, o să meargă
    Les aristocrates on les pendra ! Pe-aristocraţi îi vom spînzura !

    Et quand on les aura tous pendus Şi după ce-i vom fi spînzurat pe toţi
    On leur fichera la pelle au CUL. Le vom înfige lopata-n CUR.

    Franţa ? Lopata-n… Ohoho ! Vai, vai, vai !

    Aceasta este varianta populară a unui foarte (foarte) celebru cîntec revoluţionar francez. Atît de celebru încît o revistă (comunistă) pentru copii (Vaillant) din anul 1957 făcea aluzie directă la el, semn că şi în miezul Sec.XX micii francezi îl cunoşteau perfect. Cînd spunem „populară” ne referim la faptul că a existat şi o variantă „cultă”, adică mai puţin violentă. Pentru a nu subzista nici un fel de dubii, al doilea vers al acesteia începe cu „Le peuple en ce jour sans cesse répète,”.

    Aşadar ultra-civilizatul popor al Franţei păstrează „vie”, precum o „comoară” naţională, vulgaritatea lugubră de mai sus.

    Ne mai miră obsesia patologică pentru violență a lui Sartre ?

    Fără a intra în detaliile hidoase ale evenimentelor din acele vremuri îl cităm din nou pe Soljeniţîn:
    - „ … pentru tine, chiar dupǎ 150 de ani, revoluţia francezǎ nu e decît o rebeliune stupidǎ a JANGHINOŞILOR, o dezlǎnţuire de INSTINCTE DIABOLICE, o nimicire a naţiunii, nu-i aşa ?
    - Desigur ! Încearcǎ sǎ-mi dovedeşti contrariul ! Toatǎ grandoarea Franţei se terminǎ în secolul XVIII. Ce s-a petrecut dupǎ rǎzmeriţǎ ? O mînǎ de mari oameni rǎtǎciţi ? O completǎ degenerare a naţiunii, da ! Guvernele jucînd capra, spre bucuria lumii întregi ! Impotenţa ! Abulia ! Nulitatea ! Cenuşa ! …Şi Franţa nu-şi va reveni ! Poate doar graţie Bisericii romane !

    • vlad spune:

      Stimabile, dvs folositi existenta unui cantec cu mesaj violent din perioada revolutiei franceze pentru a sugera ca este ceva profund viciat/pervers/violent in insasi inima culturii acelui popor, si apoi prin aceasta explicati “obsesia patologică pentru violență a lui Sartre”. Scuzati-ma, dar modul in care puneti problema denota mai degraba la dvs o “obsesie patologica” anti-franceza, cu nimic mai respectabila decat obsesia patologica anti-americana (cea din urma, din pacate, mult mai raspandita). Nu are nimic normal “condamnarea” culturii unui intreg popor in modul in care o faceti.

      • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

        Cităm din lucrarea lui Jean Sévilla Terorismul intelectual, Editura Humanitas pag.83:

        În săptămînalul său La cause du peuple, Stînga proletară foloseşte un limbaj de război civil: „Clasă murdară de patroni, ai face bine să fii atentă ! Iar cînd noi vom vrea, cu toţii uniţi, vă vom sechestra, vă vom scuipa în gură şi vă vom spînzura; mai întîi de picioare; şi dacă tot n-aţi înţeles, de gît (31 Octombrie 1969)”.

        Ei, bine măcar că nu şi-au versificat textul precum la 1789. Oricum se vede clar filiaţia ideilor tip Ah ! Ça ira ! Ça ira !.

        Dragul nostru Sartre, după ce preia conducerea ziarului maoist în discuţie continuă să călărească aceeaşi balauri resentimentari şi spune cam aşa într-un interviu din 1973: Un regim revoluţionar trebuie să se debaraseze de un anumit număr de indivizi care-l ameninţă, iar eu nu văd alt mijloc decît moartea. Întotdeauna se poate ieşi dintr-o închisoare. Revoluţionarii din 1793 n-au ucis poate îndeajuns.

        Un “maare” filosof şi janghinoşii lui Soljenițîn “uniţi în cuget şi simţiri”.

        Aicea a ajuns Franţa.

        Ar mai fi de contabilizat oribilul comportament al hexagonalei națiuni în timpul ultimului război mondial (de la înfrîngerea apocaliptică prin non-combat, trecînd prin completa supușenie a comuniștilor față de Moscova cînd s-a pus problema rezistenței, pînă la răzbunarea odioasă asupra femeilor – „les tondues” – ZECI DE MII de cazuri)

        Ca să încheiem: au fost PREA MULȚI intelectuali francezi precum Sartre ȘI PREA PUȚINI precum Camus. Deformarea curbei lui Gauss spune tot. Nici nu mai vorbesc de gargaragii răsuciți gen Malraux – ascultați (nu citiți) un discurs al respectivului și vă veți cutremura.

        Pentru noi, românii, aceste giumbușlucuri tragice au avut efecte cumplite.

  4. Ela spune:

    Am citit cu deosebit interes si emotie acest superb articol,omagiu lui A.Camus,multumesc!
    Daca as avea de citat azi,in contextul complex al vietii din Ro si din lume,doar o singura fraza din opera sa,as alege (tot din “Omul revoltat”) : “eu ma revolt,deci noi suntem….”
    Cred ca nu mai stim cum sa ne revoltam si,in loc sa ne reamintim sau sa invatam,(re-)citindu-l,de ce nu,pe A.Camus,renuntam prea usor la binefacerile intelectuale,si poate ca nu numai,ale revoltei!
    La moda sunt astazi indignarea si revolutia,doua extreme deci,cu consecintele pe care le cunoastem,nule,si respectiv radicale,doar ca nu pentru cine trebuia…!
    Adeptii indignarii vulgarizate de Fessel intr-un fascicol pur demagogic,simplu de citit,deci accesibil multimii,se identifica prin masca reprezentandu-l pe Guy Fawkes,ignorand (probabil?) ca acesta a esuat in tentativa sa de regicid,pentru care a fost totusi executat in 1606!Sa fie oare o coincidenta faptul ca efectul actiunii “indignatilor” este,deocamdata,un fel de petarda muiata?
    In cealalta extrema,popoarele arabe practica fratricidul la scara nationala si numesc asta revolutie,doar ca,lasand frau liber doar urei si resentimentelor,tot ce se obtine este inlocuirea unor dictatori cu altii! – Orice asemanare cu alti revolutionari – care nu sunt arabi ci ortodoxi mioritici,la fel de enervati si nu mai putin dezamagiti – este voita!
    Diferenta dintre indignare,revolta si revolutie,poate parea nesemnificativa unei priviri superficiale,dar este esentiala pentru educarea discernamantului,si acesta poate fi unul din mesajele operei camusiene…
    Refuzul interior de a admite fatalitatea ca atare,opozitia mintala in fata oricarei tentative de manipulare,forjarea propriilor idei fara teama ca n-ar fi juste,curajul de a spune NU pentru a cauta solutii acolo unde se spune ca n-ar fi,etc,cam acestea sunt “simptomele revoltei”…
    A.Camus ii confera doar ei forta unica de a converti reflexul in reflectie,si aceasta subtilitate cred ca ne scapa multora astazi…

  5. homosexual militant spune:

    Ce a “uitat” domnul Tismaneanu sa aminteasca este faptul ca A.Camus a fost tot timpul un intelectual de stanga/centru-stanga…A.Camus a condamnat pe buna dreptate comunismul si excesele lui totalitare dar in acelasi timp nu si-a negat niciodata apartenta ideologica…:)

    • ALX spune:

      @homosexual militant
      Vai, cum admiteti, poate din politete sau dintr-un soi de (falsa) obiectivitate pe care o practicati cu mandrie, ca “pe buna dreptate” Camus a condamnat comunismul. Nimeni care a inteles esenta criminala a comunismului nu s-ar simti dator sa adauge acest “pe buna dreptate”. Ca nu spunem niciodata ca un criminal in serie a fost condamnat pe buna dreptate. Spunem eventual ca a fost, in sfarsit, condamnat sau comentam ca i s-a dat o pedeapsa prea mica. Apoi va tradati cu totul sentimentele amestecate pe care le aveti fata de comunism (ca fata de cineva care este in fond un om bun doar ca are niste vicii, de pilda devine violent cand bea) vorbind despre “excesele totalitare ale comunsimului”. Cu alte cuvinte, comunismul a avut si o parte democratica, doar ca mai avea anumite excese, pe ici pe colo, nu-i asa?

      • homosexual militant spune:

        Nu domnule, nu justific in niciun fel comunismul….il detest la fel de mult ca pe fratele lui geaman fascismul…

        Daca vreti o confesiune, nici macar nu sunt de stanga (in sensul criticii capitalismului, pe care il vad ca sursa esentiala de progres) dar asta nu inseamna ca voi vota vreodata dreapta conservatoare

        Ce reprosez eu dreptei este o anumita ipocrizie in a-si asuma aprioric si exclusivist valente democratice, uitand ca atat social-liberalismul cat si social-democratia sunt la fel de legitime procesul democratic..

        In Romania, intelectualii ce se autodenumesc de dreapta de multe ori ajung sa puna anateme: daca esti de centru-stanga/stanga esti obligatoriu stalinist sau in cel mai bun caz urmasul lui Iliescu…este un tip de delegitimare al adversarului lipsit de onestitate

        Dar se uita in acelasi timp ca au existat numerosi intelectuali de stanga precum Camus, Orwell sau Koestler ( sa numesc doar cativa dintre cei amintiti de domnul Tismaneanu) care s-au luptat cu totalitarismele indiferent de natura lor…

        • ALX spune:

          @homosexual militant
          Vad ca sariti cu gratie de la una la alta si indiferent despre ce ar fi vorba ajungeti tot la suferinta dumneavoastra legata de dreapta conservatoare :) . Inteleg, deci, ca a fost vorba de o exprimare nefericita in cazul “exceselor totalitare ale comunismului” si ma bucur ca nu ati simtit nevoia sa invocati beneficiile pe care ni le-a adus comunismul: metroul, locul de munca sigur si altele.
          Apropo de intelectualii care se “autodenumesc” de dreapta (inteleg de aici ca in realitate nu sunt de dreapta, ci doar le place sa pretinda ca sunt, fiind de fapt oameni de stanga… sau poate ca nu stiu ce inseamna dreapta… sau cum?) si care ii acuza de stalinism pe cei care sunt de stanga (sau de centru-stanga) puteti sa dati niste exemple, ca nu am inteles unde bateti, nu m-am prins :-( . Dar va rog sa nu uitati sa o faceti.
          In rest, ca sa nu spun mai mult, nu v-ar strica un pic de prudenta in folosirea cuvintelor “anatema”, “aprioric” si chiar “ipocrizie”, ca nu prea par la locul lor in textul dumneavoastra :-) . Si, surprinzator, desi le reprosati altora ca fac generalizari si etichetari, discursul dumneavoastra e plin de asa ceva. Se poate, chiar dumneavoastra? :-)

  6. doru spune:

    Albert Camus a însemnat pentru mine un reper, în felul în care a abordat Omul şi problematica sa. Pentru că am deja un scurt comentariu la acelaşi articol apărut în ”LaPunkt” nu voi insista. Dar pentru că domnul Vasiliu Mircea Paul a adus o mostră din spiritul revoluţionar francez aş dori să împărtăşesc o nedumerire. Ceea ce m-a intrigat pe mine în 1990 a fost apariţia revistei ”Secolul XX” cu tema revoluţiei franceze. Revistă care îmi fusese mulţi ani ghid în cultura universală. Nu mai înţelegeam nimic. Am încercat să justific prezenţa acestei teme cu ideea că, în nemernicia ei, nomenclatura încercase să se identifice cu vechea aristocraţie. Caricaturizând-o, desigur. Dar nu mergea nici aşa. Iar confuzia din anii următori, confuzie care persistă şi acum, mi-a dat dreptate: nu mergea nicicum. Sau poate sunt eu mai greu de cap. Nu ştiu ce să zic.

  7. Grammaticus spune:

    Si mie imi place Camus si romanele lui (mai ales “Ciuma”) imi staruie in suflet de atunci. Voi face tot ce e posibil sa ajung la lansarea cartii Dvs. si de abia astept. va doresc de pe acum mult success!

  8. trestieni spune:

    Daca Albert Camus ar trebui sa rescrie cartea “CIUMA” folosindu-se de datele “la zi”, printr-un procedeu asemanator cu cel enuntat de Borges in nuvela “Pierre Menard, autorul lui Don’Quijote”, atunci ar trebui sa tina cont de date care-ti ingheata sangele in vine:
    - razboiul se numeste “bioterorism”;
    -se folosesc “drone” pentru raspandirea mortii, adica un dusman invizibil;
    -daca s-ar vaporiza peste un oras de 5 milioane de locuitori 50 de kilograme de bacili de ciuma – Yersinia Pestis – ar fi contaminati 150.000 de oameni si ar muri 36.000 dintre ei.
    - nu stiu daca notiunea de “rezistenta” ar mai avea sens.(scenariu OMS)
    La propriu, ciuma nu numai ca nu este eradicata – vezi cazurile din Madagascar si Congo- dar este si o arma posibil utilizabila de bioteroristi. Camus ar trebui sa scrie despre rafinarea inducerii mortii si despre slabele sanse de a te opune acestei tendinte. Conform teoriei lui Borges, daca ar rescrie Camus CIUMA cu noile date ar trebui sa iasa din nou o capodopera literara.

  9. eu****** spune:

    Parafrazez: “Viitorul exista pentru ca cel putin o parte din trecut a fost platita.”

    Dar oare vrem sa cerem plata integrala ca sa putem avea un viitor cu adevarat liber?

    • Ela spune:

      “Trecutul nostru este catastrofal,prezentul o nenorocire,din fericire insa:n-avem viitor!” – proverb armenesc :( :)

  10. amanda13 spune:

    Va multumesc pentru minunata invitatie la relectura. L-am citit pe Camus cand eram foarte tanara si acum mi s-a facut dor de Ciuma si de Strainul si chiar si de Primul om. Imi aduc aminte ca mi-a placut Ciuma enorm, am simtit-o aproape dureros, ca si cum ar fi fost aproape o experienta palpabila. Cred ca imi voi ruga familia sa-mi trimita volumele – nu sunt in general adepta relecturii, insa cred ca vor suna foarte diferit acum din perspectiva maturului. Si da, as putea sa le comand aici in engleza, insa cred ca in acest caz mi se pare mult mai aproape romana.

    Off-topic: m-am gandit ca poate v-ar interesa acest articol, in cazul in care nu l-ati vazut.
    http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/nov/21/arendt-eichmann-new-truth/

    • Ela spune:

      Amanda 13,nici pe mine nu ma interesa,pana nu de mult,sa recitesc aceleasi carti,parandu-mi-se o pura pierdere de timp,in contextul in care sunt atatea altele pe care as vrea sa le citesc si mi se pare ca n-am suficient timp!
      Am avut insa sansa ca,intr-o zi,un om exceptional si pe care-l admiram de mica,sa-mi sugereze ca ar fi posibil sa simt “altceva” recitind,periodic(!) carti care m-au interesat la un moment dat in trecut…Mi-a mai spus ca astfel voi intelege si in ce masura m-am schimbat eu insami,si acesta ar fi un sentiment incomparabil…Asa a fost!
      De atunci,am in permanenta cate 2-3 carti de citit in paralel,dintre care 1 “veche”…drept oglinda :)
      Incercati experienta,si cred ca veti fi surprinsa de rezultat!?

  11. CarmenD spune:

    “Nimic n-a lăsat în istorie o urmă mai luminoasă decât rarii reprezentanţi ai demnităţii omeneşti în vremuri de josnicie.” (LACORDAIRE)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)