vineri, martie 29, 2024

„Adio, dar raman cu tine”

În urmă cu câteva zile, dl. Mircea Cărtărescu anunța în ”Evenimentul Zilei”, ziar al cărui colaborator este de ani de zile, decizia irevocabilă de a abandona definitiv jurnalismul politic și de a-și încânta pe viitor cititorii cu orice temă, în afara ”circului nostru politic cotidian”. Nu-mi trece nici o clipă prin minte să pun în discuție sau să mă pronunț asupra deciziei dlui. Cărtărescu și rândurile pe care simt nevoie să le aștern pe hârtie nu sunt altceva decât expresia sinceră și respectoasă a nevoii unor clarificări, pentru toți cei cărora prețuitul scriitor crede că le-a dat ”o veste îmbucurătoare, mai ales pe vremurile astea de viscol şi răscoală”.

Trebuie să fii surd și orb ca să nu percepi amărăciunea fiecărui cuvânt, din scrisoare de rămas pe care editorialistul o adresează cititorilor săi. Este urmarea consecvenței cu care, pe parcursul anilor, și-a exprimat un punct de vedere fidel propriei conștiințe și la care cei care nu-i împărtășesc opiniile au ripostat în modul abominabil în care a ajuns azi să se practice ”schimbul de idei”. Situația lui nu este singulară: ”Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine „. Ca atare, nu pare să existe altă soluție decât cea anunțată în scrisoarea de rămas-bun.

Nimănui nu-i este permis să aprecieze gradul de rezistență la suferință al unui semen, ca atare, repet, nici un cuvânt asupra deciziei luate. Tot ce-mi permit, sunt câteva observații sumare, asupra unor afirmații care cred că ascund o nefericită eroare. Este vorba de convingerea că părăsește ”acest domeniu (politicul – notă R.F.A.) pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele”, după ce s-a lăsat ”prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu”. Ei bine, îl asigur pe dl. Cărtărescu că, prețuindu-i așa cum se cuvine strădaniile și bunele-intenții, nu cunoaște viața politică. Ce crede că știe, ce se vede, ce se aude (eternele ”surse”, de la intoxicare premeditată la indiscreții benigne) nu este decât recuzita unui spectacol de ”sunet și lumină” care, de regulă, drapează și ascunde adevărata viață politică. În desfășurarea lui, ca ”actor politic”, poți să ajungi să faci parte dintr-o gașcă: ”rețea de interese”, cu toate câștigurile aferente (de toate felurile), sau să rămâi un veșnic bântuit de idealism, cel mai adesea infirmat și învins de realitate. Nu mă pronunț asupra raportului aritmetic între cele două categorii. Dar important e că ele co-există și că, datorită celor din urmă, România de azi nu mai seamă din multe și esențiale puncte de vedere cu cea din decembrie ’89. Încercați să identificați și să stați de vorbă cu unul dintre acești oameni. Poate, deși mă îndoiesc că o va face, vă va spune ceva despre ce înseamnă singurătate în mijlocul ”colegilor”, umilință și suferință. Toate într-un ”război” care este al lui, pentru că și-l asumă. Pentru că știe că este al celor mai mulți dintre concetățenii lui și pe care dacă îl abandonează și el, ca mulți alții, se face vinovat de un păcat pentru care greu va obține iertarea. Niciodată în istoria acestei lumi, credința nu a fost răsplătită prioritar cu prețuire și recunoștință. Dar ea a fost motorul care ne-a adus în lumea de azi…

Nu pot să închei aceste triste rânduri fără să mărturisesc strângerea de inimă pe care am simțit-o în fața iluziei căreia dl. Cărtărescu mă tem să nu-i fi căzut pradă, imaginându-și că: ”Dacă va veni sfârşitul lumii, voi fi ultimul care-o s-o afle”. Într-o vreme în care Europa traversa cele mai negre timpuri, pastorul luteran Martin Niemöller a prins în câteva versete întreaga grozăvie în care aveau să se trezească toți cei care și-au imaginat că pot trăi singuri, la adăpost, în afara timpului: “La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti/ Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist,/ Apoi au venit după evrei,/ Și eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu./ Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici/ Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic./ Când au venit după mine,/ Nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea.

Îi doresc dlui. Mircea Cărtărescu, dacă ne va fi dat să ne ajungă  ”sfârșitul lumii”, să nu fie ultimul care s-o afle și să mai fie cineva în jurul lui care să-i sară în ajutor.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Daca vreodata „raportul aritmetic între cele doua categorii” se va modifica sensibil, vom avea o speranta si poate vom „striga”; pina atunci, solutia „Cartarescu” – pastrind proportiile -e singura la indemina oricarui om de bun simt.
    Ce credeti, domnule Radu F. Alexandru, noi in care „verset” am ajuns?

  2. Impartasesc cele spuse de d-voastra, domnule Radu F. Alexandru.
    Ce faceti d-voastra , ce scrie d-l Mircea Cartarescu nu este si nu va fi apreciat „in gura mare”.
    Dar sunteti foarte importanti pentru minoritatea aceea tacuta care va urmarese si care va citeste . Aceea minoritate tine in viata fibra morala a natiei acestea.

    Sa nu credeti ca sunteti singuri , sa nu credeti ca nu aveti pentru cine lupta.

    Trebuie sa aveti constiinta ca sunteti importanti si necesari.

    Sunt oameni care cauta sa inteleaga, cauta sa se dumireasca. In vacarmul acestor ultimi 20 ani, prezenta in spatiul public a unor intelectuali care au harul de a se exprima astfel incat sa intelegem ce se intampla cu noi a insemnat enorm. Nici nu stiti ce mult ne lipsiti atunci cand taceti !

  3. Si contrariul la obiectia lui Fumurescu e adevarat! Trebuie sa fii idiot ca, având de scris, sa faci publicistica de principii in RO. Dovada tocmai represaliile ca ajungi sa bagi pe Google vorba Idiotul, si te trimite la numele Cartarescu!
    Grav e insa altceva: ca exercitiul publicistic a dus la infectarea politica a unor parti ale operei. Singurele fisuri din Orbitor! (Securistul recuperator de manuscrise, marxistul sincer dezamagit de Ceausescu, persiflarea Pietei Universitatii, ridiculizarea lui Eminescu, a moldovenilor si a Voievozilor…)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu F. Alexandru
Radu F. Alexandru
Senator PDL. Profesor-asociat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România; membru PEN-CLUB România; membru titular al Uniunii Cineaștilor din România

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro