joi, martie 28, 2024

Alegeri pentru Bucureşti: miza şi şansa

La 1835, un ofiţer german descoperă în plină pustietate un Bucureşti cu palate, ziare şi teatre alături de cocioabele cele mai mizerabile, unde luxul opulent stă lângă sărăcia amară, iar Europa se atinge cu Asia. Un secol mai târziu, un scriitor francez observă cum Bucureştiul e rămas între Occident şi Răsărit, între străzile centrale, franţuzeşti şi mahala, regat al ruinelor, Orientul care nu-şi îngroapă cadavrele şi mătură gunoaiele. Peste încă cincizeci de ani, un scriitor italian vede în Bucureşti o etapă a declinului gradual al oraşului european, pe măsură ce înaintezi spre sud-est.

Între amurgul fanariot şi cel ceauşist, pe parcursul unui secol şi jumătate, călătorii europeni au găsit în Bucureşti acelaşi tărâm trans-terminus, dincolo de limitele civilizaţiei europene. Cea mai dinamică perioadă din istoria românilor, care le-a adus stat modern, întregit şi european, a trecut peste oraş ca apa peste mâl, lăsându-l în aceeaşi stare hibridă, de loc unde periferia Levantului maimuţăreşte Occidentul.

Nu doar evocările ilustre mărturisesc un Bucureşti încremenit în declasare, ci şi impresiile vizitatorilor din lumea civilizată trădează dezgustul şi dispreţul. Studenţi sau expaţi, turişti sau călători de afaceri, oameni de toată mâna, de orientări, vârstă ori educaţie diversă, atunci când se exprimă deschis, sunt unanimi în a observa hidosul unui oraş de blocuri comuniste, unde clădirile vechi stau să se prăbuşească, privirea e împăienjenită de cabluri, maşina are întâietate în faţa persoanei, iar traficul rutier este o plagă: un oraş urât, deseori mizerabil, fără stil şi fără noimă, neprietenos cu locuitorii, care n-are ceva de oferit şi unde se trăieşte incomod.

Oare şi bucureştenii îşi percep oraşul în acelaşi mod ? Cei mai mulţi, probabil că nu. Este şocant să observi modul rutinat în care se preling pe lângă ziduri sau merg pe carosabil din cauza maşinilor de pe trotuare, se strecoară prin noroi şi gunoaie evitând gropile şi obstacolele, asudă în coliviile de tablă pe patru roţi blocate în trafic, sau continuă, ca şi acum treizeci de ani, să privească tulbure în zare autobuzul care nu mai soseşte, doritori să ajungă acasă, la bloc. Preocupaţi de viaţa zilnică, cu simţurile tocite de un mediu coroziv şi agresiv, obişnuiţi de mici cu urâţenia şi disconfortul, bucureştenii se mişcă prin oraş resemnaţi şi absenţi, nişte zombies ai unei urbanităţi degradate.

Nu a fost întotdeauna atât de rău, au fost necesare şase decenii de distrugeri şi modernitate falsificată pentru a se ajunge aci. Arhitect al exterminării oamenilor şi anihilării valorilor, regimul terorist al anilor ’50 ţintea pe de altă parte la obţinerea unei legitimităţi în faţa „maselor largi populare“, nu în ultimul rând şi prin proiecte urbane de locuire colectivă, din inspiraţie sovietică. Când s-a trecut însă la marele program de construcţie socialistă, ce consta în crearea unei clase muncitoare fidele şi dependente, printr-un uriaş transfer de populaţie rurală către oraşe, problema cazării acesteia n-a mai putut fi rezolvată cu ajutorul ansamblurilor în stil sovietic.

Soluţia a fost copiată din Occident, unde tocmai începuse realizarea cartierelor de locuinţe sociale, construcţii tipizate ieftine, dar oferind un minim standard de confort populaţiei angrenate în boom-ul economic postbelic. În timp însă ce în Occident experimentul marilor ansambluri tipizate era abandonat la începutul anilor ’70, la noi acestea şi-au continuat o carieră ce nu s-a încheiat nici acum, după cincizeci de ani.

Blocul tipizat, care în Europa civilizată a reprezentat doar o soluţie rapidă şi ieftină a crizei de locuinţe, a fost preluat de regimul comunist şi ridicat la rangul de model absolut al confortului, modernităţii şi progresului, transmis din generaţie în generaţie, ca mărgelele colorate primite de străbunicul african de la primul colonist alb.

Aşa cum România a continuat timp de decenii să fabrice mereu acelaşi tip de automobil importat din Apus, în aceeaşi logică a “dezvoltării” comuniste, incapabilă de progres şi supravieţuind doar prin reproducerea la nesfârşit a aceloraşi patente, proiecte şi idei cumpărate sau furate din Occident, definiţia modernităţii urbane a îngheţat în stadiul la care a fost copiată din Vest, acela al industrializării anilor ’60, dominată de maşinile mici şi marile cartiere de blocuri.

Din acel proiect conceput pentru strâmtoraţii Occidentului de acum cincizeci de ani s-a născut oraşul socialist, cu blocul ieftin standardizat ca celulă reproductibilă la infinit şi care, după ce a ocupat periferia, a invadat şi centrul, distrugând aproape tot ce era identitate, stil şi tradiţie, atât cât fusese prin oraşele noastre. Aşa s-a născut traiul în cazărmile sordide din beton, cu activităţile de timp liber la scara blocului, strecuratul printre „aleile“ interconfundabile şi plimbatul la „complex“, devenit Mall, ca suprem gest de mondenitate urbană.

Oraşul comunist a creat noi cadre de viaţă, triste, urâte şi fără speranţă, modelând gusturile şi aspiraţiile, instalând o nouă normalitate, alterată şi falsă, care continuă să-şi trimită semnele derizorii şi în prezent, de la adresele poştale complicate şi ridicol redundante până la asociaţiile de blocatari … Suntem deja la a treia generaţie de orăşeni ce n-au cunoscut o viaţă urbană autentică, ci doar surogatul kitsch şi degradant confecţionat sub comunism şi adâncit în ultimele două decenii.

Cum să mai ştie vieţaşul oraşului comunist ce înseamnă traiul într-o comunitate civilizată, când el s-a format în Ceauşima, ferindu-se de maşini printre blocuri sinistre, ruine şi maidane !? N-au fost ei capabili de o viziune înşişi părinţii fondatori ai naţiei, care sub domnia lui Carol I-ul au distrus marile repere ale Bucureştiului medieval. De ce ar şti să facă mai bine mârlănimea venală care controlează azi oraşul !? N-au înţeles mare lucru din dezvoltarea urbană nici elitele carliste, modernizând cu toporul centrul Bucureştiului din anii ’30. Ce s-aştepţi de la un sociopat analfabet ca Ceauşescu, atunci când a distrus un sfert din oraş !?

Oraşul captiv

Într-un Bucureşti aflat sub blestemul năruirii ciclice, unde fiecare generaţie se răzbună pe trecut, în mod paradoxal problema cea mai acută nu este acum cea a politicilor urbane, a conservării patrimoniului sau a strategiilor de dezvoltare, ci a haosului, jafului şi fărădelegii din administraţie. Atâta vreme cât cadrul general rămâne cel impus de reţelele predatoare, problemele esenţiale ale oraşului nu-şi vor putea găsi rezolvare.

Ar fi însă naiv şi iluzoriu de aplicat schema opoziţiei dintre bine şi rău, în care o clică scelerată a pus stăpânire pe destinele bietului Bucureşti, spre disperarea orăşenimii mortificate de atâta hoţie şi arbitrar.

Lucrurile sunt mai complexe, Bucureştiul este atipic, fiind condamnat să reprezinte capitala-vitrină a unei ţări încă rurale. În timp ce pretenţiile mimează modernitatea postindustrială, majoritatea locuitorilor se află pe lungul drum al adaptării la urban, în no man’s land-ul dintre sat şi oraş, opunându-se spontan oricărei normări, invadând cum, când şi pe unde pot spaţiul public în scopuri private şi transportând asupra oraşului filosofia micii chiverniseli individuale, specifică gospodăriei rurale. Consensul de bază asupra unor minime standarde de urbanitate încă nu s-a născut. În absenţa unei conştiinţe a drepturilor şi obligaţiilor, stări considerate ca de la sine insuportabile prin oraşele străine, gunoaiele, gropile, degradarea, bunul plac privat ori arbitrariul administrativ sunt tolerate cu resemnare, devenind “normalitate”.

Pe fondul acestui mediu lipsit de structuri şi repere s-a lăţit şi intensificat devalizarea resurselor publice. În ultimii douăzeci de ani Bucureştiul a devenit prizonierul speculaţiei imobiliare şi distribuirii contractelor de prestaţii şi achiziţii publice în paguba cetăţenilor. Grupuri şi reţele întrepătrunse cu administraţia stabilesc structura şi priorităţile oraşului în funcţie de interesele proprii, dirijează fluxurile financiare şi parazitează cheltuielile publice. Fiecare nou proiect urban, orice măsură sau iniţiativă sunt absorbite de logica predatoare, devenind doar noi ocazii de contracte scumpe pentru prestaţii proaste. Nu întâmplător marile proiecte fac obiectul promisiunilor electorale celor mai aberante, într-un dezmăţ al iresponsabilităţii cinice: orice „proiect“ este aducător de câştiguri frauduloase, cu cât mai megalomanic şi inutil, cu atât mai profitabil.

De altfel, proiectele de prestigiu sunt întâmpinate cu stimă şi mândrie de majoritatea populaţiei. Ele sunt locul de întâlnire dintre energia criminală a clicilor predatoare şi setea de simboluri compensatorii a unei majorităţi pauperizate şi ignorante. Oricât ar fi de scumpe, inutile şi prost realizate, oricât s-ar fura la realizarea lor, pentru omul majoritar proiectele de prestigiu reprezintă semnele visului de viaţă bună, antena parabolică de pe acoperişul cocioabei.

Roata infernală a contractelor publice cu preţuri neruşinate, la care distribuitorii din administraţie primesc “îndărăt” cote importante din profit de la contractori, a corupţiei generalizate şi a dictatului rechinilor imobiliari se învârte tot mai repede. Departe de a putea fi stăvilite, jaful public, ilegalitatea şi arbitrariul administrativ nu doar se menţin, dar se află într-o spirală ascendentă.

Istoria Bucureştiului ultimilor douăzeci de ani este istoria maturizării jafului public, în care fiecare azi a fost mai bine ca mâine. Dughenizarea d-lui Lis n-a fost decât o găinărie ţigănească în comparaţie cu retrocedările dubioase din timpul d-lui Băsescu, ce par acum simple gafe naive în comparaţie cu afacerismul în dauna banilor publici patronat de dl. Videanu, care la rândul său a fost doar un timid început în comparaţie cu secarea completă a bugetului, ducerea practic în faliment şi îndatorarea irecuperabilă a Bucureştiului, opera d-lui Oprescu.

Căruţa cu paiaţe

Sub actualul primar general, Bucureştiul a fost luat sub control de grupurile de pradă transpartinice, pentru al doilea mandat preconizându-se o subjugare ireversibilă de către reţelele şi grupurile deja existente. Dacă dl. S. Oprescu va fi reales, vom avea în următorii ani prima capitală europeană mafiotizată.

Miza este bugetul uriaş, de mai multe miliarde de euro, o pradă ce trebuie împărţită până la ultimul leu. Dacă în ţară, la nivel local, puterea poate fi confiscată de reţeaua vreunui bulibaşă, baştan ori şef interlop rebotezat “lider politic”, dimensiunile şi statusul capitalei au împiedicat acapararea puterii de către o singură reţea “baronială”, soluţia fiind coabitarea mai multor structuri policentrice, cu vice-comandanţi zonali sub conducerea unei figuri integratoare, amestec de comunicator şi om de paie, un “vector de imagine” perfect cunoscător al reţelelor de corupţie şi devalizare, patron simbolic, protector şi arbitru. Este rolul jucat cu atâta succes de dl. S. Oprescu, încât comanditarii săi îi mai acordă încă patru ani.

Promovarea acestui tip de lider ţine de contextul naţional, acolo unde reţeaua cleptocratică controlată de securitate şi fostul activ de partid s-a structurat sub oblăduirea d-lui I. Iliescu, ce reuşise trecerea de la modelul despotului luminat la cel al “monarhului constituţional”. Şocul pierderii puterii în 2005 dăinuie până azi şi a determinat o schimbare de strategie destinată a împiedica apariţia unui nou Băsescu: nicicând o persoană cunoscută şi verificată de sistem nu mai trebuie adusă în poziţia dominantă de unde s-ar putea întoarce împotriva acestuia.

Filtrul a fost setat în aşa fel, încât la vârf să ajungă doar personajele cele mai slabe, mai lipsite de conţinut, mai controlabile şi mai inepte, aceasta fiind garanţia că cel urcat la conducere nu va avea idei şi iniţiative personale, nu va tenta crearea unei baze proprii de putere, nu va căuta eliberarea de tutela cleptocraţiei transpartinice. Pentru a evita orice surpriză, establishmentul a promovat personaje dedesubtul oricărei bănuieli de personalitate, figuri ca d-nii M. Geoană, C. Antonescu, V. Ponta, iar pentru Bucureşti, dl. S. Oprescu. Modelul iliescian al monarhului cleptocraţiei a fost abandonat în favoarea conducătorilor-paravan.

Acum, strategia paiaţelor este adoptată în concordie transpartinică. Candidaţii la primăria Bucureştiului evocă o curte a miracolelor, unde emanaţiile securităţii se împletesc cu efluviile suburbanităţii profunde, un cabinet al ororii frankensteinilor de partid. Din acest tunel al groazei îţi sare în faţă ba mahalagiul inept şi iresponsabil, ba puşlamaua impostoare, piticul porno te pândeşte după colţ, abia te fereşti de derbedeul interlop că dai peste escrocul şantajist.

Principalul concurent al d-lui S. Oprescu, primarul secătuirii banilor publici, este dl. S. Prigoană, îmbogăţit prin contracte cu primăriile. Tătucul contractelor este concurat electoral de jupânul contractelor: cel care dă contracte sau cel care ia contracte, cam atât are de ales cetăţeanul, garanţie că, indiferent de rezultat, viitorul primar va funcţiona ca interfaţă a afacerilor îndestulătoare pentru prădătorii transpartinici şi devastatoare pentru Bucureşti.

Campania electorală are chipul şi asemănarea candidaţilor: un bâlci al promisiunilor deşănţate şi inepte, făcute în batjocura şi dispreţul alegătorilor, candidaţi-măscărici delirând fără inhibiţii într-o spirală a neruşinării, triumful ticăloşiei cinice pe spinarea unui electorat ignorant şi dezorientat. Lungii ani de când canalele private sunt gazde pentru puşcărie şi casa de nebuni au dat roade: cu ajutorul smintiţilor şi mişeilor chemaţi să oglindească naţia pe ecranele televizoarelor, stilul dominant în viaţa publică a fost impus de farsa tembelă şi iresponsabilă, al cărei festival quadrienal este campania electorală.

Între timp, poporul majoritar, necontaminat de idealurile şi valorile transmise prin educaţie, şi-a construit propriile referenţiale morale, isvorâte din practica ultimelor decenii. Un nou „bun-simţ” s-a născut, o nouă „normalitate” pentru care funcţia publică este în mod firesc destinată abuzului în scopuri personale, singura diferenţă constând în modul în care deţinătorul ei concede un minim de largheţe către administraţi: fură, da’ ne lasă şi pe noi, îşi ia partea, da’ ne mai dă şi nouă. Pentru purtătorii acestei morale este irelevant că podul sau stadionul a costat mult mai mult decât era necesar, atâta vreme cât acesta, iată, există.

La fel, pentru omul concret, corupţia este intrinsecă vieţii, iar bunul om de afaceri este cel care stăpâneşte această artă: a şti cui, cât, cum şi când să dai este însăşi definiţia afacerii româneşti. Omul nostru, pentru care economia de piaţă şi capitalismul nu sunt noţiuni teoretice, ci realităţi trăite direct şi identice cu corupţia, va vota afaceristul murdar nu în pofida, ci tocmai datorită profilului său corupt, garanţie că acela cunoaşte sistemul şi-l foloseşte cu succes.

Un exerciţiu de normalitate

Deşi sistemul de drenare a resurselor publice beneficiază de înţelegerea maselor, există segmente importante de populaţie care i se opun. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Bucureştiul continuă să creeze urbanitate autentică. Dacă istoria nu l-ar fi siluit în rolul de vitrină a construcţiei socialiste ori obiect al tuturor poftelor şi ambiţiilor, Bucureştiul ar fi avut parte de o dezvoltare mai firească, cu o populaţie mult redusă faţa de cea actuală, dar formată din locuitori legaţi de oraşul lor şi preocupaţi de calitatea vieţii comunitare. Aceşti oameni există şi acum, ce-i drept în minoritate, diluaţi în masa iloţilor, totuşi nu invizibili şi nici nesemnificativi. Probabil că o treime din populaţia oraşului încă formează un nucleu urban de aspiraţie occidentală. Lor li se adresează Nicuşor Dan, un candidat independent pentru primăria Bucureştiului.

Personajul este atât de puţin cunoscut, încât prezentarea este inevitabilă. Matematician de talent precoce, cu studii remarcabile la Paris, Nicuşor Dan revine în ţară, unde se dedică unor proiecte publice. Este iniţiatorul şi primul administrator al Şcolii Normale Superioare Bucureşti, o formă de învăţământ cu adevărat superior, singura instituţie românească de înalte studii, cu performanţe comparabile celor din lumea civilizată. Că o astfel de instituţie este necunoscută publicului larg, nu trebuie să mire. În ţara în care învăţământul superior nici nu-şi mai merită numele, devenit prizonierul armatei de mizerabili impostori „universitari”, ramificaţi în toate  partidele politice, este de înţeles că o instituţie de învăţământ superior autentic, cu norme de calitate şi exigenţă la nivelul marilor universităţi ale lumii, va fi privită cu suspiciune şi ţinută departe de conştiinţa publică.

Nicuşor Dan dezvăluie similarităţi de stil şi destin cu un alt „marginal”, Raed Arafat. Ca şi acela, porneşte de la zero şi întemeiază un fel de SMURD al învăţământului superior, împotriva logicii româneşti, înconjurat de scepticismul celor care ştiu întotdeauna mai bine că la noi nu poate creşte nimic. Ca şi acela, îşi continuă munca punând pe picioare o structură care poate funcţiona normal, pe termen nelimitat, independent de impulsul iniţial, aici, unde orice iniţiativă este o minune de 72 de ore.

Într-o ţară măcar pe jumătate sănătoasă, întemeietorul Şcolii Normale Superioare ar fi binemeritat de la lumea academică, nu şi în România nulităţilor triumfătoare, unde a rămas un anonim.

O oarecare notorietate a câştigat Nicuşor Dan atunci când s-a interpus pe traiectoria rechinilor imobiliari, pe care în mod uluitor, doar prin intermediul justiţiei române, i-a împiedicat să masacreze puţinul care a mai rămas din capitalul urban al Bucureştiului. Însemnătatea acestor acţiuni se măsoară în ura şi atacurile furioase ale „dezvoltatorilor”, cărora această piatră de pe drum le-a răsturnat căruţa. Deocamdată, Nicuşor Dan s-a dovedit o nucă mai tare decât au fost capabile să spargă fălcile d-lor Oprescu & Co.

Acum vine cu o iniţiativă şi mai nebunească: doreşte să candideze ca primar general. Reacţiile au fost aceleaşi zâmbete superior-ironice, ridicări din umeri, ignorare, sau respingere reflexă, cum îndepărtezi distrat o albină de pe rever. Şi totuşi omul a reuşit şi de astă dată să se impună, obţinând un număr mult mai mare de semnături decât foarte dificilul barem necesar depunerii unei candidaturi independente.

Profilul personajului se conturează: Nicuşor Dan e cel pe care-l subestimezi, cantitatea neglijabilă, outsider-ul care în final creează surpriza, construieşte, mişcă şi realizează ceva. Într-o ţară normală, unul ca el şi-ar fi văzut de cercetarea matematică, rămânând un cetăţean netulburat al republicii abstracţiilor şi n-ar fi ieşit în arena publică pentru a construi normalitate. În ţara noastră însă, unde nu se mai distinge piatră de piatră din edificiul civilizaţiei, trebuie să iasă la luptă şi ultimii rezervişti ai decenţei şi onestităţii.

Ales primar al oraşului, Nicuşor Dan va putea construi o nouă administraţie, lucru pe care l-a mai făcut cu succes. Puterile primarului general sunt considerabile, el numeşte, controlează şi revocă uriaşul aparat administrativ al primăriei, sursa celor mai multe rele. Nimic important nu se poate face în Bucureşti fără sau împotriva primarului, iar impotenţa acestuia din cauza lipsei unui Consiliu General favorabil nu a fost decât un pretext, un alibi politic.

La fel de relevant ca ceea ce este, poate fi şi ce nu este Nicuşor Dan. Nu este corupt, nu-i şmecher, avid de carieră sau căpătuială. Nu-i din nici un partid, din nici o coterie, reţea ocultă, năşărie, frăţie sau grup de interese. Deja, o asemenea caracterizare nedumereşte, pare neverosimilă, iar dacă totuşi este adevărată, logica vieţii noastre sociale te îndeamnă să te întrebi ce mai caută în viaţa publică un asemenea personaj neadaptat. Probabil, să reprezinte alte câteva sute de mii de neadaptaţi, care-şi plătesc impozitele, încearcă să progreseze prin muncă, nu fură, nu înşeală şi nici nu se lasă îmbătaţi de vinul prost al demagogiei.

Nicuşor Dan nu este nici vreun freak ori idealist steril, un apucat ori hipster snob şi ridicol, ci un om care a construit instituţii exemplare şi a realizat acţiuni concrete, cu consecinţe publice salutare. Deşi, fatalitate, se cunoaşte cu dl. Paleologu jr., nu este un intelectual de partid, la fel cum nu este nici amic al poporului, boier al minţii ori emanaţie ONG-istă. Nu suportă comparaţia cu ipochimeni ca dl. R. Cernea, nu are legătură cu dl. M. Neamţu, nici afinităţi prea elective cu d-na T.A. Mungiu-Pippidi, este atipic pentru fauna noastră publică.

Iar dacă ar fi totuşi de identificat un gen proxim, atunci i s-ar putea găsi similarităţi de consistenţă intelectuală şi mentalitate occidentală cu Daniel Funeriu, de curaj, forţă şi morală cu Monica Macovei. Probabil că în spaţiul nostru public n-a apărut de ani buni o persoană mai autentică şi cu mai multă substanţă.

În lupta electorală, matematicianul candidat de primar se confruntă cu handicapul unei prezenţe publice neconvingătoare. Pentru moravurile publice de la noi, este un slab comunicator: nu-i neruşinat, nu taie vorba interlocutorilor, nu se răţoieşte, nici garagaţă nu face. Om al gândirii concentrate, introvert cu un aer retras şi reflexiv, nu oferă spectacol, nu-i spontan, nu captează. Probabil că nu s-a urcat pe scenă la serbările şcolare, probabil că n-ar fi în stare să vândă aspiratoare sau asigurări auto.

Oricare din lichelele inepte ce populează canalele televizate îl surclasează prin iuţeală, tupeu şi gălăgie.

Arta prezenţei publice se învaţă: la debuturile sale politice, nici Monica Macovei nu era tocmai un star PR, dar cu inteligenţă şi perseverenţă şi-a construit un stil de comunicare original şi redutabil. Pentru ameliorări artistice, Nicuşor Dan nu prea mai are însă timp.

O problemă mult mai mare este că nici noi nu mai avem timp. Restauraţia unui regim întunecat se precipită. Pactul istoric dintre activiştii prosovietici şi securişti, simbolizaţi de d-nii I. Iliescu şi D. Voiculescu, este mai valabil ca oricând şi oricât de imatură ar fi înfăptuirea lui de către dl. Ponta, regimul de inspiraţie oligarhic asiatică şi-a anunţat clar intenţiile. Alegerile locale vor fi repetiţia generală a unei catastrofe anunţate, unde Bucureştiul joacă un rol determinant. Prin non-combat-ul unui PD-L descompus, realegerea d-lui S. Oprescu, ucenic declarat al d-lui I. Iliescu, va pecetlui nu doar soarta Bucureştiului, ci va netezi triumful USL la alegerile parlamentare.

La această primejdie nu există decât alternativa Nicuşor Dan. Prin ea nu se încredinţează oceanului un SOS închis în sticlă, nu este un gest de abandon, o fluturare vlăguită a ultimei speranţe, ci un act de normalitate, singurul. Nu este scrisoarea către Moş Crăciun, ci acţiunea raţională şi utilă, biletul la lotto cu şanse suficiente pentru a merita să-l cumperi.

Recoltarea semnăturilor pentru candidatură a demonstrat că Nicuşor Dan dispune de capacitatea operaţională şi de baza de aderenţi pentru a produce un moment centripet, de adunare a unui număr foarte semnificativ de voturi. Publicul său se regăseşte doar parţial în jumătatea de milion care se duce de obicei la urne. Adevăratul său public este cealaltă jumătate de milion de bucureşteni, care s-ar duce la vot, dacă nu s-ar simţi scârbiţi, dezorientaţi şi fără speranţă.

Nicuşor Dan este exerciţiul de normalitate pentru care merită să ieşi din casă, sau să te abaţi din drum, duminica. Dacă o treime din absenteiştii voluntari o va face, vom avea cea mai mare surpriză politică de la împuşcarea lui Ceauşescu.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Silozurile de locuinte si capitala mafiotizata: mai sumbru nu se poate!

    Captivant, ca de obicei, textul dumitale, Rasvan Lalu. NU pot vota pentru Bucuresti, dar as dori ca domnul Nicusor Dan sa castige.

      • Nu sunt de niciunde … e ciudat, dar adevarat! La alegerile locale eu nu pot vota, dar mi-as dori ca in fiecare localitate sa castige un om, independent sau nu, precum domnul Nicusor Dan. E insa doar opinia mea, care nu excede, desigur, aspiratiile alegatorilor respectivi.

  2. Cred ca trebuia inceput cu sfirsitul. Cu normalitatea. Cu Nicusor Dan. Cred ca intelectualitatea se face tot mai simtita. Cred ca bucuresteanul a evoluat politic si este mai avizat. Nu stiu si nu vom sti daca s-a ajuns la masa critica sa determine votantii sa voteze in cunostinta de cauza. Trebuie gasit ingredientul minune, rapid.

  3. La un moment dat se iscase mare scandal pe tema plagiatului lui Sorin Oprescu. Se parea ca omul isi insusise niste articole care nu erau ale lui pt a le depune la dosarul sau universitar. Am auzit asta dar m’am si intalnit la BCU cu echipa de reporteri care cautau articolele respective. Dupa spusele lor parea ca se confirma. Apoi batista pe tambal.
    Un prieten tocmai observa daunazi ca Sorin Oprescu are o presa favorabila. Discutam cauzele…
    Eu observan ca si mediile care se opun lui Sorin Oprescu nu vorbesc prea mult despre afacerile primarului.

    Apoi, nu pot sa nu observ cu tristete cum s’a fasait entuziasmul tuturor cu privire la problema plagiatului in aceasta tara de cand a aparut si d-na Laura Codruta Kovesi pe doua coloane…
    Nimic nu se va putea face daca atitudinea nu este consecventa si principiala. Nu vom ajunge nicaieri daca judecam cu doua unitati de masura.

    Si un argument in favoarea Nicusor Dan:
    Multi aduc argumentul ca un vot pentru Nicusor Dan este un vot pierdut impotriva lui Oprescu. Ca aceasta candidatura oricat de respectabila ar fi nu are sanse si deci voturile impotriva lui Sorin Oprescu s’ar disipa … pierzand orice sansa.
    Ideea este ca chiar si asa de ar fi… este nevoie de o identitate noua care sa devina constienta de existenta sa. Si poate nu va avea succes din prima confruntare… dar este nevoie de aceasta confruntare pentru a castiga identitatea respectiva, pentru a se vedea ca exista si pentru a avea de unde sa creasca.
    Mai tineti minte artileristul din Razboiul Stelelor? Nu filmul ci cartea. Eh, avem nevoie de acel entuziasm care poate intr’o zi… cine stie, va putea avea castig de cauza.

    • @Razvan, profit de ocazie pentru a exprima admiratia pentru comentariile Dvs. de pe contributors, deseori superioare articolelor la care se refera.

  4. am o singura problema: daca nu cumva risipim voturile intre nicusor dan si prigoana si cistiga doctorul mafiot nas-in-gura fara probleme. Expunerea mediatica a lui nicusor dan e foarte mica si inertia alegatorului mare. Greu de rezolvat.
    Altfel, cel mai bun articol pe care l-am citit vreodata despre bucuresti, o adevarata incintare.

    • Nicusor Dan e singurul care creste in sondaje pe masura ce tot mai multa lume aude de el. In plus el aduce la vot oameni care altfel nu ar vota. E practic singurul candidat care are sanse reale sa il bata pe Oprescu.

    • bec, cred ca nu, pentru ca nu vad diferenta. Despre Oprescu se stia ca e corupt – a fost ales in ca primar, cu acces la un buget de peste 4 miliarde de euro in cei 4 ani de mandat, si a aratat cat de mult poate sa pretuiasca banul si sa dispretuiasca legea. Despre Prigoana se stie ca e corupt – daca va fi ales, va urma aceeasi cale. Abia asta inseamna un vot pierdut – sa votezi ca sa scapi de un om, alegand pe unul la fel. Pentru ca, sincer, dincolo de speranta ca poate nu va fi la fel de rau, vezi o deosebire reala in felurile in care cei doi se raporteaza la lege ?

      • Iti sustin pdv 110%… cred ca este singura cu adevarat independenta si „la obiect” din toate comentariile editorialului.

        Astfel, daca luam in considerare eventualitatea ca ND sa nu acceada in turul 2, ar trebui sa consideram ca voturile noastre trebuie aruncate pe fereastra… Sau nu?!…
        Sau poate (in inconstienta unora) nici n-ar trebui sa ne gandim vreodata la asa ceva (?!?!?!?!!!!!)

        In concluzie, …avem misiunea de-a fi independenti pana in turul 2, dupa care volens-nolens tre’ sa ne „inregimentam”??????… E si asta o optiune!… Cu cap, dar fara coada (viziune)!…

    • Nu sint din Bucuresti dar cred ca problema principala este lupta cu sitemul. Cei care au fost atenti ce se intimpla in Pd stiu ca grupul reformistilor (Cristian Preda) la- sustinut pe Nicusor Dan. Daca cei de la pd ar avea o minima viziune ar trebui sa il sustina macar acum pe ND. De ce? Simplu. Turul 2 nu exista, cistigatorul ia totul iar Pd voteaza organizat (cu Prigoana) pe cind ND aduce societatea civila pierduta in mare parte de PD. De ce ma intereseaza insa pe mine ce se intimpla in Bucuresti. Nu numai ptr ca e capitala dar ptr ca USL poate fi antagonizat serios ACUM. Am arata ca nu sint invincibili. Cred ca ND este singurul candidat care are sanse sa creasca. Depinde de noi. Le-am trimis azi un articol despre ND colegilor mei de facultate (Timisoara); poate vreunul sa fie in Bucuresti.. Sint convinsa ca succesul lui ND ar fi succesul tuturor si el nu se va alia sistemului; nu m-as fi implicat altfel. Excelent articolul de mai sus, by the way..)))

    • Nicusor Dan are toate sansele din lume, trebuie doar ca lumea sa auda de el, sa creada in utilitatea votului lor si sa si mearga sa-l voteze!
      Nicusor e un om nepatat, cu o reputatie impecabila si cu o istorie de toata stima…asa ca sunt convins ca aproape oricine aude pentru prima data de el isi zice: „gata, uite un om ce merita votat”. Problema e daca face pasul urmator – sa mearga la vot si sa nu se lase coplesit de gandirea defetista, „ca oricum nu are sanse”…am auzit destui oameni chiar si cu scaun la cap spunand asta. Oamenii astia au nevoie de un declick, de incredere si o doza de optimism.
      Avem nevoie ca tinerii din corporatii – zecile de mii de bucuresteni activi, indiferenti, scarbiti sau fara timp de politica – sa auda de Nicusor! pe iei daca ii aducem la urne impreuna cu pensionarii din fata blocului care pot afla de la fiecare dintre noi care este alegerea logica,
      e posibil ca pe 10 iunie sa avem parte de a acea mare uimire pe care ne-o dorim de fapt atat de mult! Haideti sa credem in minuni asa cum si Antanas Mockhus a crezut si mai apoi a schimbat complet fata Bogotei!

      P.S.: urmariti Bogota Change pe youtube, va va inspira!

  5. Astept de foarte multi ani sa votez un om ca Nicusor Dan! Am toata increderea ca poate castiga daca electoratul sau se va mobiliza pe 10 iunie.

  6. Nu vreau sa fiu o Cassandra si stiu ca entuziasmul pro-ND este foarte mare, in mediile virtuale (mai ales). Insa as vrea sa nu se ajunga la un nou caz gen Radu Opaina, pe care nu stiu daca vi-l mai amintiti: un tanar reprezentant al Asociatiilor de Proprietari din Bucuresti, care se lupta foarte vocal si, deseori, eficient cu abuzurile RADET asupra cetatenilor Capitalei. Intr-o buna zi, surpriza! Consiliul General il numeste pe Radu Opaina Director General la RADET! Din acel moment, omul respectiv a capatat exact fata sistemului si a devenit la fel de detestat ca si predecesorii lui, in acea functie. Desigur, a dat si el vina pe sistem, care l-ar fi sabotat: nimic nou sub soare…
    Sper sa ma insel si ND sa aiba acele calitati (usor supraomenesti) care i se atribuie de catre cei care il sustin. Multa bafta!

  7. Foarte bun articol si in acelasi timp o captivanta prezentare a prezentului nostru istoric, cu singura mentiune ca ofera prea putine solutii. Ma opresc asupra unui singur aspect semnalat :

    ” Lungii ani de când canalele private sunt gazde pentru puşcărie şi casa de nebuni au dat roade: cu ajutorul smintiţilor şi mişeilor chemaţi să oglindească naţia pe ecranele televizoarelor, stilul dominant în viaţa publică a fost impus de farsa tembelă şi iresponsabilă, al cărei festival quadrienal este campania electorală.”

    Cred ca de aici ar trebui pornit daca vrem cu adevarat sa spargem cercul vicios . „Farsa tembela si iresponsabila” a fost fie consecinta unui haos social provenit din incompetenta si iresponsabilitate, fie ceva planificat metodic si construit in mod cinic . Ca atare, degradarea limbajului, comportamentului si vietii publice au fost fie consecinte ale unui haos social neintentionat, fie scopuri urmarite in mod deliberat prin invocarea eternei minciuni a „cererii” populatiei cand de fapt asa-zisa „cerere” , a fost creata permanent de „oferta”in exces !
    O mica demonstratie. Am fost recent in Germania ( e drept intr-o zona de provincie ) si cu amabilitatea si rabdarea gazdei mele mele careia ii puneam intrebari despre ce vedeam ( nu cunosc germana ), am facut urmatorul experiment : aproximativ intre ora 20.30 – 21.00, am parcurs cu rabdare zecile de canale TV aflate in emisie acolo. Rezultatul ? Niciodata sonorul televizorului nu urca de unul singur la intensitati maxime ca in timpul reclamelor de la noi si , cel mai important lucru, raportul vizual estimat de noi a fost cam de 1(anormalitate) la 99( normalitate vizuala si sociala) respectiv aproape nimic strident, vulgar, indecent de genul „celebritatilor” cu sau fara perdea care ranjesc zilnic pe ecranele noastre TV pe post de „modele sociale”, chiar si inainte de ora 22 . Pe de alta parte, in saptamana petrecuta in Germania, nici in provincie, nici intr-un oras mare cum este Nurnberg-ul de exemplu, nici pe strada si nici in locuri publice, nu am auzit vreodata claxoane, oameni strigand , tipand , vorbind urat sau injurand. Am realizat cu adevarat acest lucru abia cand m-am intors in tara si am privit din alta perspectiva dimensiunea epopeica a vacarmului nostru social ca sa nu mai amintesc de sarabanda balcanica cotidiana ce asalteaza non-stop simturile noastre olfactive dincolo de limita suportabilului. Dupa aceste experiente , am dat in sfarsit credit unei relatari mai vechi : o cunostinta plecata de multa vreme in Germania si care spunea ca dupa fiecare vizita in tara noastra, are nevoie de minimum 2-3 saptamani ca sa se refaca dupa Romania si sa se readapteze din nou la normalitatea sociala de acolo.
    Revenind la subiect, si dupa experienta pe care am descris-o anterior, sentimentul care mi-a ramas este ca romanii sunt tinuti de fapt si acum , in mod deliberat , intr-un fel de „cusca” , respectiv o falsa realitate si o lume paralela creata prin mass-media , cu complicitatea tacita a celor care , prin pregatirea si competentele lor, si conform deontologiei profesionale, ar trebui sa faca exact contrariul. Pe scurt , daca domnul Nicusor Dan si-a indeplinit datoria fata de cetateni, si chiar daca cetatenii doresc sa-si indeplineasca datoria fata de Nicusor Dan , mai exista inca un termen al ecuatiei pentru care deocamdata nu s-a gasit un antidot deoarece nici o instanta oficiala nu are acest interes .

    • Vă mărturisesc că, deşi ca sociolog se aşteaptă să am totuşi un răspuns la diversele dileme sociale, sunt ani buni de când mă tot întreb dacă farsa tembelă şi iresponsabilă care se vinde la noi de către mass media drept viaţă publică este “ fie consecinta unui haos social provenit din incompetenta si iresponsabilitate, fie ceva planificat metodic si construit in mod cinic”.

      • Intrebarea aceasta a fost pusa inca din anii `90 , dar presa romaneasca a ocolit sistematic acest subiect. Exceptia o constituie un foarte scurt si straniu articol scris prin 1991-1992 in ziarul Romania Libera si semnat de catre Eugen Radu Chirovici ( din cate imi amintesc , atunci ziarist sau economist la acel ziar ) care mi-a ramas in memorie pentru ca se detasa net de stilul si tonul articolelor din ziar ( traiectoria sociala ulterioara a autorului este captivanta – http://eochirovici.ro/pages/cv) . Articolul prezenta, cu argumente si in mod cinic , extraordinara ambiguitate a tragediilor si catastrofelor din societatea acelor ani care in perceptia cetatenilor obisnuiti ( si in raport cu modul de prezentare in mass-media –s.n.) puteau bascula foarte usor intre „a fi sau a nu fi”, de exemplu : a fost Revolutie…/ n-a fost Revolutie… ; a fost lovitura de stat…/ n-a fost lovitura de stat…; au fost teroristi…/ n-au fost teroristi… ; au fost crime si criminali …/ n-au fost crime… ; a fost mineriada din `90 organizata de fosta Securitate…/ n-a fost organizata… , etc. Despre ambiguitatea sociala si nevoia de psihologie din acei ani de cosmar am scris in singurul articol pe care am reusit sa-l public in presa acelor ani (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Socioambiguitatea%20de%20Se%20Simion.htm
        ) . Ceva mai recent, despre starea de parabioza in care care a ajuns societatea romanesca si care intereseaza analistii sociali, am scris intr-un articol publicat in Canada (http://www.alternativaonline.ca/Opinii0511.html ) . Paradoxul este ca ceea ce intereseaza la noi cercetatorii si analistii din domeniul social , dar si cetatenii obisnuiti, nu intereseaza in mod necesar si presa noastra ( trecuta sau chiar actuala ) care de multe ori are cu totul alte prioritati.
        Intrebarea si mai grea la care nu putem raspunde este de ce atunci cand una din baricadele societatii este mereu ocupata ( si extrem de eficient) de catre infractorii ei, cetatenii onesti, titrati sau nu, nu reusesc niciodata sa se grupeze eficient de cealalta parte a ei.

        • Va multumesc pentru interesantele Dvs. articole: primul îsi pastreaza actualitatea si acum, dupa 21 de ani, cel de-al doilea ofera o buna baza explicativa fenomenelor de psihologie sociala cu care ne confruntam în ultimele doua decenii si care induc senzatia de alergare pe loc într-o cusca rulanta.

          • Va multumesc si eu pentru aprecierile Dvs, cu atat mai mult cu cat captivantele articole pe care le scrieti si care starnesc atat de mult interesul cititorilor , sunt marturia faptului ca priviti sociologia in primul rand ca pe o profesiune de constiinta . Pe de alta parte , poate ca discutiile de aci care coaguleaza deja perceptii si sisteme de valori cu anumite similaritati , ar putea sa fie continuate si intr-un alt cadru mai propice. Domnul Razvan de pe acest forum ( am schimbat deja cateva opinii si ne cunoastem reciproc ) de exemplu , are o modestie care nu este depasita decat de competentele sale personale. In ceea ce ma priveste , consider ca aceste mici oportunitati de socializare si agregare sociala , nu ar trebui irosite .

  8. foarte bun articol, mi-a placut foaret mult. apreciez efortul autorului si eforturile altor autori, dar formula „independent” e pur si simplu o inselatorie fiindca functia de primar general e o functie politica.

  9. Bogota Change – film relevant pentru alegerile locale din Bucuresti 2012 si totusi Bogota se confrunta in anii ’90, perioada prezentata in material, cu probleme mult mai mari fata de cele actuale ale noastre, ale Bucurestiului.

    Concluzie, deci se poate!!!

    Votez, Nicusor Dan!

  10. Permiteţi-mi să precizez că denumirea uzuală de “independent” aplicată unui candidat electoral este un fel de termen tehnic ce se referă strict la neapartenenţa candidatului la un partid politic. Sunt foarte mulţi candidaţi independenţi (neafiliaţi ofociali la nici un partid), dar care depind în cele mai varii forme de partide, lobby-uri, grupuri de interese, etc. Cel mai la îndemână exemplu este însuşi dl. Oprescu, un exponent dintre cei mai fideli şi obedienţi ai cercurilor securisto-comuniste al caror lider este dl. Iliescu.
    Nu cred că Nicuşor Dan este un fals independent, adică un candidat care depinde în secret de grupuri ori cercuri oculte.

  11. Foarte frumos scris, si starea actuala a lucrurilor corect zugravita. Nu sunt bucurestean dar am facut o donatie modesta cu niste prieteni pentru Nicusor Dan.

    Este un mare lucru, un sacrificiu pe care eu (cred ca) il inteleg, ca un astfel de om s-a hotarat sa aiba de a face cu politica. Eu privesc momentul acesta ca pe o revolutie, in adevaratul sens al cuvantului.

    Felicitari pentru articol!

  12. Cred ca lupta lui Nicusor Dan pentru Bucuresti poate continua chiar daca acesti nerusinati vor oficializa pentru inca 4 ani aceasta stapanire de neam prost.
    Posibil sa avem si surprize tinand cont si de mega marlania/prostia alegerii intr-un singur tur.
    Imi voi duce toata familia de mana la vot si, chiar daca rezultatul nu va fi cel dorit, il voi sustine prin mediatizare si donatii pe acest om care a dovedit prin fapte si nu doar cu promisiuni.

  13. Am remarcat paralelele discrete privind asemanarea de profil a lui Nicusor Dan cu reprezentanti ai fostei guvernari. Nu fac nici o judecata de valoare asupra lor…

    Deasemeni, am remarcat insa si semnale de alarma virulente trase la adresa actualei guvernari si a reprezentantilor acestora, atat din aparatul de stat, cat si a celor suspectati de pactizare din cadrul administratiei locale…

    Daca era angajat doar unul din aspectele de mai sus, puteam sa concluzionez dand vina pe coincidente conjuncturale. Cu ambele corelate insa, mi-e greu sa mai suspectez coincidente!!
    Pana inainte sa citesc editorialul, credeam ca am cu cine sa votez. Mi-am revizuit insa optiunea inapoi catre „rezervat”…

    Nu am intentii de descurajare si respect opinia sustinatorilor. Opiniile celor care injura si latra nu ma intereseaza si nici nu ma afecteaza…
    O mie de injuraturi nu fac cat o vorba buna!… Mult succes!

    • Iimpresionant
      …n-am mai citit de mult timp un asemenea articol, despre
      asa zisa politica romaneasca !
      Care va sa zica, mai sunt si oameni de bun simt in tara asta !!!
      Mai scrieti ,Domnule Lalu, poate mai invata si lumea cate ceva…

  14. L-as fi votat daca ar fi fost putin mai inteligent sau ar fi avut niste sfatuitori de campanie mai inteligenti (culmea nu, sa te astepti la inteligenta de la un geniu al matematicii si sa nu o gasesti?):

    In loc sa acceseze bazinul electoral reprezentat de cei peste 90% din bucurestenii care vor o solutie radicala si fara sifonarea altor banii publici in privinta maidanezilor (eutanasiere dupa 7 zile, daca nu sunt revendicati si inregistrati pe numele cuiva), el a pus botu la agitatorii din asociatiile gen „Patru labe batrane si asezate” si vine cu acelasi solutii rasuflate care si-au aratat ineficienta in ultimile doua decenii: construirea de adaposturi, tolerarea de adaposturi langa blocuri „da sa se faca curatenie” etc. (pai stupidule, cand o sa-ti urle aia sub fereastra blocului cum mai poti sa dormi?).

    Adica niste tonti ca Prigoana sau Vanghelie se orienteaza mult mai bine pe subiectul asta si vorbesc de matrasirea maidanezilor, iar un geniu pustiu ca Nicusor Dan nu reuseste sa se prinda de orizontul de asteptare al bucurestenilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Rasvan Lalu
Rasvan Lalu
sociolog, cercet. st.(München), dr.(Kassel) doc.(Jena)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro