Home » Analize »Global / Europa »Opinie » Citesti:

Alegerile locale din Turcia – semnificaţii locale şi regionale

Dragos C. Mateescu martie 31, 2014 Analize, Global / Europa, Opinie
11 comentarii 2,319 Vizualizari

De ce par a fi atât de importante alegerile locale de duminică, 30 martie 2014, din Turcia? De ce sunt importante până şi pentru România? Întrebările acestea sunt foarte de dificil de abordat mai ales acum, când rezultatele oficiale încă nu au fost publicate. Cele preliminare sunt însă suficiente pentru a trage concluzii prin care să se poată sugera nişte răspunsuri. Important acum este doar că partidul de guvernământ (Partidul Justitiei şi Dreptăţii, acronim turcesc AKP) pare a-şi fi crescut masa de suporteri de la 39% în alegerile locale din 2009 la aproximativ 43-45% anul acesta. Semnificaţia acestui succes este uriaşă pentru prognozele privind stabilitatea Turciei şi a regiunii iar acesta ar fi raspunsul scurt la întrebările de mai sus. Bineînţeles că, de fapt, chestiunea este mult mai complicată şi necesită o explicaţie mai largă, foarte importantă mai ales pentru factori de decizie din politica externă europeană. Voi porni chiar de la discursul oficial al Primului Ministru Recep Tayyip Erdoğan din noaptea de 30-31 martie, atunci când sondajele de opinie de la secţiile de votare indicau deja fără tăgadă victoria partidului său.

Premierul a continuat pe linia profund divizantă, conflictuală, a tuturor discursurilor sale din ultimul an. Ca urmare mai ales a protestelor antiguvernamentale din mai-iunie 2013 şi a evenimentelor legate de cazul enorm de  corupţie, declanşat pe 17 decembrie 2013 şi în care este personal implicat, Erdoğan a tot găsit şi înfierat inamici. Primul pe lista „proscrişilor” este Fetullah Gülen, un foarte influent imam care trăieşte în Pennsylvania şi care a ajutat iniţial guvernarea AKP dar care ulterior a devenit un opozant făţiş al politicilor iraţionale, mai apoi al autoritarismului crescând al premierului. În ultimele luni, furia electorală a lui Erdoğan s-a abătut din ce în ce mai mult şi asupra principalului partid de opoziţie, Partidul Republican al Poporului (acronim turcesc CHP) şi asupra liderului acestuia, Kemal Kılıçdaroğlu. Discursul din noaptea de după alegeri este important pentru că indică în mod clar acţiunile pe care guvernul le are în vedere faţă de cei doi opozanţi, faţă de susţinătorii lor dar, mai important, faţă de ceea ce reprezintă fiecare. Cele două paragrafe următoare sunt importante pentru o înţelegere a gravităţii unora din afirmaţiile făcute de premier şi a situaţiei de profundă instabilitate pe care o inaugurează.

Gülen este considerat inamic pentru că şi-a „manipulat” simpatizanţii din Poliţia şi Justiţia turcă pentru a deschide cazul flagrant de corupţie împotriva lui Erdoğan, a fiului său Bilal şi a unor miniştri. Un caz de asemenea dimensiuni nu a mai avut loc niciodată în Turcia. El se referă la zeci de milioane de dolari vehiculaţi, nenumărate înregistrări video şi audio în care sunt surprinşi coversând deschis pe tema banilor respectivi oameni de la vărful ierarhiei de stat, inclusiv tatăl premier şi fiul afacerist. Au urmat epurări şi mutări masive de efective, dintr-o parte în alta a ţării, în rândurile funcţionarilor şi ofiţerilor din Poliţie şi Justiţie, apoi trecerea Consiliului Superior al Judecătorilor şi Procurorilor în subordinea Ministerului Justiţiei. Gülen a devenit trădătorul naţiei, înfierat de către presa susţinătoare a AKP-ului precum erau înfieraţi trădătorii burghezi de către comunişti la noi. Asemănarea nu este întâmplătoare: o consecinţă a faptului că Turcia a depăşit China la numărul de jurnalişti deţinuţi în închisori, mulţi dintre ei fără o acuzare formală, este o opinie publică dominată aproape total de presa pro-AKP şi pro-Erdoğan. A critica făţiş liderul este în mod special din ce în ce mai periculos.

Kemal Kılıçdaroğlu este un altfel de „inamic” al guvernului actual turc, unul ideologic şi având o semnificaţie mult mai profundă decât facţiunea Gülen. Partidul pe care îl conduce, CHP, descinde din partidul cu acelaşi nume alături de care şi prin care Mustafa Kemal Atatürk a fondat Republica Turcia, pe ruinele Imperiului Otoman. Acel partid este, deci, responsabil pentru laicizarea statului iar, din punctul de vedere al premierului şi al susţinătorilor lui constituind „Islamul politic”, este responsabil şi pentru oprimarea timp de 91 de ani a sentimentului religios turcesc. Abia acum cred că cititorul poate înţelege mai bine ameninţările proferate de către Erdoğan în discursul său de după alegerile locale de duminică. Iată câteva exemple:

  • „Ne-au infiltrat instituţiile timp de 35-40 de ani. S-au infiltrat peste tot.”
  • „Rezultatul alegerilor de azi arată cine a pierdut mai mult decât cine a câştigat.”
  • „Status quo-ul [Kemalist] a suferit o lovitură uriaşă astăzi.”
  • „Statul tutelar [Kemalist] a primit o palmă otomană din partea naţiunii.”
  • „Vă mulţumesc pentru că aţi protejat [prin votul vostru] lupta noii Turcii pentru independenţă!”
  • „Suntem proprietarii acestei ţări. [Ceilalţi, inamicii noştri] pot să fugă [repetat de trei ori]. [...] vom intra în vizuinele lor. Vor plăti pentru asta [acuzele de corupţie, etc.].”
  • „Aceasta este ziua de nuntă a noii Turcii.”
  • „Opoziţia fără valoare, status quo-ul, încercările de lovituri de stat, şi tutelajul au pierdut.”
  • „Noi nu descriminăm. [...] Proiectul unitaţii naţionale şi fraternităţii au câştigat [azi].”

Nu seamănă deloc cu discursurile post-electorale împăciuitoare cu care ne-au obişnuit politicienii europeni. În contextul politic turcesc actual, toate aceste propoziţii sunt ameninţări făţişe şi foarte grave la adresa tuturor inamicilor personali ai premierului. Venind după acţiunile feroce ale poliţiei turce împotriva manifestanţiilor anti-guvernamentale din mai 2013 până acum, ele au o greutate enormă. Mai mult, este imposibil ca minorităţile etnice să nu se fi simţit şi ele ameninţate de ultima frază care pare a anunţa continuarea negării diferenţelor culturale, în spiritul Tratatului de la Lausanne, şi care a dus la atâtea crime de stat în toate cele nouă decenii de istorie republicană turcă. La fel de important, discursul premierului defineşte clar Turcia cea nouă, născută cu aceste alegeri locale, ca fiind ostilă celei vechi, partizanii status quo-ului Kemalist fiind avertizaţi deschis că vor fi urmăriţi şi pedepsiţi. Statul, cu alte cuvinte, nu mai este al lor, ci al AKP-ului.

Este o perspectivă care se potriveşte foarte bine cu obsedanta folosire de către premier a sintagmei „poliţia mea” în discursuri publice, ori de câte ori are ocazia. Stabilitatea Turciei este deci serios pusă sub semnul întrebării de un guvern care consideră acum că are calea deschisă pentru o răzbunare istorică faţă de opresorii secularişti. Mai există însă mic detaliu pe care Erdoğan şi susţinătorii lor par a-l uita: în niciuna din victoriile lor electorale, din 2002 până acum, AKP nu ajuns să câştige efectiv 50% din votul popular. Ce se întâmplă cu majoritatea anti-AKP atunci? Ce va face guvernul cu cei care, aşa cum am vazut în ultimele 10 luni, au început deja să-şi manifeste făţiş şi din ce în ce mai violent opoziţia faţă de un guvern populist şi din ce în ce mai autoritar?

O veste care s-ar putea să fie şi mai proastă pentru această nouă Turcie a lui Erdoğan vine din sud-est. Reprezentanţii minorităţii kurde (partidul pro-Kurd BDP şi alţii) au arătat clar înainte de alegeri că şi-au pierdut încrederea în sinceritatea sprijinului guvernului pentru soluţionarea problemei kurde. Practic toţi politicienii vizibili din acea tabără au anunţat că vor interpreta o victorie a lor în alegerile locale drept un vot pentru declararea autonomiei regiunii kurde. Şi se pare că au câştigat majoritatea primăriilor din zonă. Având în vedere complicaţiile regionale deja existente, se anunţă zile grele pentru Ankara. La asta se adaugă şi performanţa Turciei de a aluneca rapid de la o politică externă pe principiul „zero probleme cu vecinii”, la o situaţie în care Ankara nu mai are practic niciun vecin cu care sa nu aiba probleme. Grave.

Relaţiile cu SUA au ajuns şi ele la un minimum istoric şi nu se întrevede posibilitatea îmbunătăţirii acestora prea curând. La fel se poate vorbi despre relaţia Turcia-UE. O ţară cu o listă deja enormă de probleme privind drepturile omului, libertatea presei şi independenţa justiţiei nu poate avea vreo influenţă la Bruxelles, ca sa nu mai vorbim despre negocierile de aderare. Acestea vor continua, cu siguranţă, fiind probabil singura cale prin care regimul autoritar de la Ankara va putea fi cumva controlat. Paşii făcuţi înapoi în 2013 şi 2014 sunt însă atât de mari încât cred că Turcia se situează acum chiar mai jos de nivelul din anii ’80 privind acceptabilitatea sa în Uniune. Problema cea mai mare a Turciei rămâne, totuşi, relaţia tradiţional precară dintre statul rigid, monocultural şi arogant, şi o societate multiculturală care tânjeşte de aproape un secol după o atmosferă liberală guvernată de lege şi drepturi.

AKP-ul părea a reforma această relaţie dar a sfârşit prin a transforma statul, prin democraţie siluită populist, într-unul dintre cele mai problematice din zonă. De aceea, votul popular din aceste alegeri locale poate însemna, într-adevăr, hotărârea unei părţi importante a cetăţenilor de a termina o dată pentru totdeauna cu statul represiv kemalist. Nu trebuie să se uite însă că peste 50% nu au votat pentru regimul autoritar al lui Erdoğan. Cheia viitorului Turciei şi a stabilitaţii regionale se află acum la Ankara iar evoluţiile din acest an şi alegerile prezidenţiale din august vor arăta gradual dacă ne îndreptăm spre agravarea extremă a stării conflictuale. Acum, privind de la Izmir, lucrurile par să se îndrepte înspre această direcţie. Dacă Turcia va deveni un stat din ce în ce mai autoritar, ne vom trezi cu Marea Neagră dominată din nord şi din sud de două regimuri-surori care încep să se înţeleagă din ce în ce mai bine. Primul şef de stat care l-a felicitat pe premierul Erdoğan pentru victoria în alegeri a fost Vladimir Putin.

Dacă Turcia va aluneca pe panta unei instabilităţi fatale, va fi tocmai din cauza acestui autoritarism şi datorită amânării reformării relaţiei dintre stat şi societate. In ambele cazuri, Marea Neagră va deveni un mic bazin în care România, Bulgaria şi ceilalţi, inclusiv şi mai ales Comisia Europeană, vom fi nevoiţi să ne jucăm de-a comerţul sub ameninţarea imprevizibilităţii Turciei şi Rusiei. Strâmtorile şi Crimeea, două puncte strategice în economia Mării Negre, nu vor mai fi controlabile de regimuri predictibile. După ce am văzut ce se poate aştepta de la Moscova, este esenţial ca Turcia să fie readusă pe calea integrării europene şi a cooperării nord-atlantice dar nu cu orice preţ. Criteriile politice ale Uniunii Europene trebuie şi mai răspicat indicate ca fiind condiţionalitatea non-negociabilă atât pentru viitorul Turciei cât şi pentru stabilitatea regională. Iar aici nu doar Comisia Europeană trebuie să poarte povara efortului diplomatic, ci şi diplomaţiile română, bulgară şi greacă, interesate direct.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. Andrei Valan Andrei Valan spune:

    Excelentă analiză a situației din Turcia, domnule Mateescu. Doar câteva observații din partea mea. Islamul politic nu face distincția dintre separația puterilor în stat sau dintre interesul public și interesul privat și nici nu acceptă separația dintre religie și autoritatea politică. De aici izvorăsc câteva pericole la adresa democrației și dezvoltării socio-economice a țării:

    1. Populația, mai ales electoratul religios-conservator și deprivat social și majoritar, nu vede în corupția guvernamentală masivă și în folosirea aparatului de stat a domeniului public pentru a se îmbogăți ca de pe moșia proprie un rău social și o șubrezire a stabilității țării.
    2. Liderii politici confundă cu ușurință funcțiile în stat cu proprietatea lor privată, de pe urma căreia obțin rente economice, exact ca pe vremea imperiului otoman.
    3. Luarea în proprietate a statului și comasarea legislativului, executivului și a puterii juridice sub autoritatea unui singur om (adică premierul Erdogan) marchează revenirea la verticala puterii de tip medieval otoman – dictatură – și la revizionism imperial.
    4. Implicarea religiosului în politică riscă să cauzeze întoarcerea completă a Ankarei cu spatele la UE și SUA, cu implicații sociale interne dramatice. Democrația în Turcia este deja aproape eliminată.

    În plan extern, primele semne timide ale revizionismul otoman sunt deja prost primite de lumea arabă, iar apropierea dintre regimurile lui Putin și Erdogan o văd conjuncturală și deseori improbabilă. Din perspectivă revizionistă Turcia și Rusia au interese fundametal divergente. Turcia încearcă de mult să revigoreze relațiile cu populațiile turcice și/sau musulmane din spațiul postsovietic și nu poate vedea cu ochi buni represiunea rusă a rebeliunii islamiste din Caucazul de Nord. Rusia nu vede cu ochi buni interferența turcă în vecinătatea ei apropiată. În conflictul armeano-azer cele două puteri sunt din nou pe poziții opuse. Tătarii din Crimeea reprezintă un alt punct sensibil în relațiile bilaterale. De asemenea, cooperarea în chestiuni energetice poate fi marcată de tensiuni și rivalități.

    Naționalismul revizionist, cu sau fără caracter religios, reprezintă până la urmă o întreprindere solitară, în care excepționalismul național închide punțile de comunicare cu ”celălalt”.

  2. Fatma Ruxandra Yilmaz spune:

    Felicitari! Un articol extraordinar de bine scris, chiar si decat in presa occidentala!

  3. Consonant spune:

    “Succesul” major obtinut de AKP si, in particular, de Erdogan, are explicatii si in slabiciunea organica a opozitiei: CHP, un partid de orientare social-democrata, impaunat cu coroana prea grea de purtator al mosteniri lui Mustafa Kemal Ataturk, dar care nu are mesaje adecvate pentru problemele Turciei de astazi, si MHP, un partid cu accente mult prea nationaliste incompatibile cu cerintele democratiei secolului XXI. Exista o parte mare a Turciei liberale care nu se regaseste in niciunul dintre cele trei oferte. Sistemul electoral din Turcia exclude prin masuri draconice (limita de 10% pentru accedere in parlament) partide noi si ucide dinamica politica din fasa. M-am uitat peste rezultatele din orasele mari: in Ankara, CHP a pierdut la diferenta de 1% si lupta a fost foarte stransa si in alte orase mari. Daca opozitia ar fi cazut de acord asupra unor candidati comuni, in foarte multe orase importante ar fi castigat postul de primar cu usurinta insa asa rasfirati au fost o prada usoara.

    • Consonant spune:

      Ultima ora: sunt suspiciuni foarte mari legate de corectitudinea scritunului in Ankara. CHP a formulat o cerere de renumarare a voturilor si cateva mii de protestatari au fost imprastiati cu, deja celebrele, tunuri cu apa.

  4. Andrei Valan Andrei Valan spune:

    Revin cu o întrebare care mă frământă: Din ce cauză premierul Erdogan și AKP primesc sprijinul unei părți tot mai numeroase a electoratului turc, în pofida acuzațiilor de corupție și autoritarism la adresa lor?
    Sunt menționate în mass media patru explicații:
    1. Revitalizarea islamului politic în rândul păturilor conservatoare din Turcia, deci o schimbare de mentalitate cu vaste consecințe politice.
    2. Clivajul socio-economic dintre elitele sociale, mai liberale și laicizate, și o masă uriașă de oameni săraci și needucați care adoptă idealurile islamului politic în spirit de frondă față de un sistem politic în care se simt marginalizați politic și opresați economic.
    3. Opoziția politică fragmentată și lipsită de lideri carismatici.
    4. Creșterea economică sub guvernul islamo-conservator și dorința pragmatică a păturilor sărace de a beneficia în continuare de creșterea numărului de locuri de muncă și de siguranța zilei de mâine.

    Cum vedeți dumneavoastră, care trăiți în Turcia, situația? Care sunt bazele susținerii populare a AKP? Cât de adânci sunt diviziunile sociale și cum se îmbină acestea cu factorii ideologici; dar cu cei economici?

    • Regret ca nu am timp acum sa raspund la toate intrebarile, ci doar la una (poate ca este o intrebare-cheie): De ce a crescut sustinerea pt Erdoğan desi regimul sau a devenit din ce in ce mai autoritar? In primul rand, popularitatea lui si a partidului AKP de fapt a scazut daca comparam rezultatele de acum cu cele din alegerile generale din 2011. Iar acesta e alt subiect…destul de diferit…si articolul meu nu intra in partea aceea de discutie. A crescut insa cand comparam cu rezultatele alegerilor locale din 2009 (si la asta ma refer in articol). De ce? In primul rand pentru ca au fost votati, in principiu, oamenii propusi sa conduca autoritatile locale, printre cei propusi de AKP aflandu-se unii foarte capabili. Mare parte din ei si-au facut deja un nume de buni administratori etc. Apoi, a fost o campanie extrem de polarizata, mai ales din cauza panicii deja paranoice a liderului vis-a-vis de acuzatiile de coruptie care i se aduc. Si care NU sunt “rezolvate”. Sustinatorii lui au dorit sa-si arate sprijinul fanatic. DAR, anchetele care ar fi trebuit sa inceapa (si sa fie acum in desfasurare) asupra cazurilor respective de coruptie inca nu au inceput. Toata isteria este din cauza nenumaratelor inregistrari audio si video care il acuza, indubitabil, pe Erdoğan, pe Bilal şi pe altii. Insa abia de acum incolo vom avea parte de o ancheta, in primul rand parlamentara. Ramane de vazut cum se va desfasura. Gurile rele spun ca liderul AKP este gata sa sacrifice orice, inclusiv securitatea Turciei (razboi civil sau cu Siria), ca sa scape de proces. Ei, mai este pana acolo si nu este el chiar vreun sfant pentru care sa moara oameni nevinovati. Suntem, deci, intr-un fel de “work in progress” si din cauza asta m-am abtinut de la o analiza la cald, amanand in acelasi timp concluzii mai cuprinzatoare pentru alta data. Numai bine la toata lumea!

      • Mihail spune:

        Daca “gurile rele spun ca liderul AKP ….”, sa inteleg ca inregistrarile dintre cei patru, Davutoglu, Fidan etc. din care rezulta ca vor sa provoace Siria, sunt falsificate?
        Dimpotriva, cred ca “Mavi Marmara” dovedeste ca RTE e in stare sa sacrifice orice si pe oricine.
        Nu cred ca va mai fi vreo ancheta.
        Un razboi cu vecinii va aduce legea martiala si va scapa foarte usor de opozitie.
        Iar de la o populatie needucata, care voteaza pt saci de carbuni si frigidere, nu te poti astepta la nimic bun. Totusi, trebuie sa recunoastem ca-si vand votul mai scump decat altii.

  5. Kor spune:

    Anul trecut am fost mirat sa vad ca in inima Istanbulului mai exista o biserica armeneasca. E greu de gasit, e total ascunsa de cladiri moderne si accesul se face printr-un gang ciudat, dar exista. N-as fi crezut. Nu sunt armean, dar Google mi-a spus ca exista acolo ceea ce n-as fi crezut. Ata ma intreb: oare care va fi soarta minusculei comunitati armene di Istanbul?

    • Mihail spune:

      Aceeasi ca a altor minoritati. Cred ca ati citit ca majoritatea mortilor in urma protestelor pt Gezi sunt alevi.

    • SUnt mai multe biserici armeneşti dar toate sunt fie ascunse de cladiri, fie blocate de-a binelea de cladiri. Cateva sunt asa pentru ca armenii au ales sa blocheze intrarile principale largi cu cladiri care sa le protejeze. Asta dupa nenumarate atacuri la care au fost supuse. Apoi, ganditi-va la asasinate precum cel al lui Hrant Dink, Andreea Santoro si altii. Despre toate (exista multe altele, bineinteles) se spune ca fi fost orchestrate de agentii secrete ale statului. Niciun caz judiciar deshis in niciunul din aceste episoade nu a dus la gasirea si pedepsirea vinovatilor reali, ci doar pe cei care au fost efectiv responsabili de apasatul pe tragaci sau pe implantarea pumnalului. Adica fie nişte puşti manipulati, fie oameni slabi de inger, deci tot manipulabili. Asta deşi presa a adunat dovezi clare ca in spatele crimelor s-ar fi aflat slujbaşi ai statului (armata, interne, servicii secrete). Povestea asta a inceput undeva pe la sfarşitul anilor ’60. Recomand o carte de Kerem Öktem (Turkey: Angry Nation) care rezuma aproape totul. Guvernul AKP nu a facut absolut nimic ca sa reformeze statul responsabil de astfel de acte si nici nu a adus vinovatii in fata justitiei. Cred ca v-am sugerat un raspuns dar un raspuns cu adevarat satisfacator nu va putea fi dat decat de timp. Din pacate.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dragos C. Mateescu


Dragos C. Mateescu

Lector in Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Economică Izmir (Izmir University of Economics) Izmir, Turcia Licenţiat in ştiinţe politice la Univ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)