vineri, martie 29, 2024

America lui Obama şi lumea. Politica externă care nu duce nicăieri: nici nu strică, nici nu ajută

De la „prea mult” la „prea puţin” este, probabil, formula care ar caracteriza cel mai bine turnura semnificativă din politica externă a Statelor Unite, după plecarea neoconservatorilor de la guvernare, pe 20 ianuarie 2009.

Lipsită de un grand vision pentru secolul XXI, obosită de o criză internă prelungită, parcă puţin timorată, America supravieţuieşte astăzi ca putere globală consumând din extraordinarul capital de încredere, speranţă, forţă civilizatoare, bunăvoinţă şi excepţionalism acumulat în ultimele două secole, prin efortul luminat al generaţiilor trecute de politicieni şi strategi de la Washington. Precauţia excesivă şi mininalismul acţiunii politice externe din prezent nu duc însă nicăieri, lăsând scena internaţională într-un vid de putere pe care nici o Uniune Europeană vulnerabilizată de criza datoriilor şi de şomajul în creştere, nici o Chină obsedată de mirajul creşterii economice permanente (deci, ceilalţi doi poli de influenţă ai lumii actuale) nu îl pot deocamdată compensa. Faptul că America nu se mai implică nu a fost neapărat un câştig de securitate la nivel global.

Revoltele populare masive din Siria şi Egipt, declanşate împotriva unor longevive regimuri de forţă brută, bazate pe armată şi pe desconsiderarea sistematică a voinţei cetăţenilor, au pus Occidentul în general, şi America în particular, în faţa unor dileme morale, politice, de strategie şi de atitudine realmente fără precedent, pe care încă nu au reuşit să le depăşească onorabil. Ceea ce era clar şi indiscutabil până mai ieri, a devenit brusc interpretabil, nuanţat şi evaziv, din momentul în care s-a realizat că nu există opţiune perfect convenabilă. Convenabilă cui? Oamenilor care trăiesc acolo sau „intereselor de stat” din regiune?

Am încredere deplină că America şi Europa se vor trezi curând din această pauză morală (practic, din buimăceala de după „primăvara arabă”, atât de surprinzătoare) şi vor reinstala în relaţiile internaţionale codul politicii corecte, bazată pe acelaşi set de principii aplicate creştinilor şi musulmanilor, nu pe dubla măsură. Dacă nu fac acest lucru şi nu condamnă ferm violenţa împotriva civililor şi încălcarea voinţei politice a oamenilor de către armată (aşa cum scrie, negru pe alb, în legislaţia Statelor Unite, care interzice colaborarea cu regimurile ilegitime), preţul plătit pentru bumerangul care se întoarce peste nas va fi, peste ani, înzecit. A condamna acum o lovitură de stat militară şi un regim ilegitim, violent, obligându-l prin nefinanţare internaţională să nu mai tragă în civili, nu înseamnă nicidecum a încuraja islamismul ci dimpotrivă, a-i reteza argumentele de expansiune cu motivaţie „eliberatoare”, la nivelul unei naţiuni frustrate, de peste 80 de milioane de oameni, majoritatea săraci.

Soluţia la criza severă de la Cairo este, cred, o negociere foarte energică pentru demisia lui Morsi (aşa cum s-a întâmplat cu Mubarak în 2011), intrarea imediată în legitimitate a unor autorităţi tranzitorii, eventual printr-o cooptare a tuturor partidelor semnificative, şi organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale monitorizate internaţional, cu speranţa că rezultatul acestora va fi de această dată respectat de armata egipteană. Oricum, nu va fi o campanie electorală uşoară iar islamiştii vor avea vânt în pânze după sfidarea, de către militari, a votului popular din iunie 2012. Citesc cu surprindere, acum câteva minute, că fostul lider Hosni Mubarak va fi eliberat, în urma unei decizii de ultimă oră a justiţiei locale. Preşedintele Morsi este şi el arestat, nu ştim exact pentru ce acuzaţii. Pregăteşte oare ceva această eliberare?

Multora le vine astăzi greu să digere noua imagine a unui Occident ipocrit, care se preface că nu vede o lovitură de stat militară ca „de manual” sau ignoră miile de victime ale violenţei armate, ridicând din umeri. Pentru că Arabia Saudită, pentru că Israelul, pentru că Iranul, pentru că şiiţii, pentru că suniţii… În fine, ştim bine calculele strategice şi de securitate ale regiunii, au devenit subiect de curs pentru studenţi. Dar de civilii morţi şi de familiile distruse din Orientul Mijlociu, care au devenit simple statistici la ONU, cui îi pasă cu adevărat? Un singur lucru mai trebuie spus, cred, despre morţii din Egipt: până la lovitura de stat din 3 iulie nu fusese nicio victimă (a început să se tragă din seara de 5 iulie, împotriva simpatizanţilor pro-Morsi care protestau faţă de arestarea preşedintelui legitim, recunoscut de comunitatea internaţională), până atunci erau doar protestatarii anti-Morsi în Piaţa Tahrir iar numărul lor ar fi crescut cu siguranţă, ca şi opoziţia la regimul Frăţiei Musulmane, pe care tot egiptenii l-ar fi schimbat în timp, atunci când o majoritate s-ar fi convins că guvernul islamist nu dă satisfacţie economică şi socială. Acesta era mersul firesc al lucrurilor. Dar intervenţia armatei a schimbat, neinspirat, abrupt şi dramatic, regulile jocului. Al Sisi nu e Kemal Atatürk şi asta se vede uşor pe străzile din Cairo. Acum, suporterii lui Morsi ştiu că nu vor putea accede niciodată la putere prin mijloace democratice, că totul este o farsă, şi îşi vor convinge adepţii să nu aibă încredere în modelul democraţiei, propus de occidentali. Cu ce s-au ales deci egiptenii, după 3 iulie (în afară de cei o mie de morţi de până acum), ce beneficii le-a adus lovitura de stat? America a fost, încă o dată, ca şi în Siria, ezitantă şi indecisă, pendulând între principiile democratice, drepturile civililor şi interesele aliaţilor din Orientul Mijlociu. Dar şi Washingtonul, şi Bruxelles-ul, vor ieşi curând din ambiguitate, într-un sens sau altul. Sper, în aceeaşi direcţie.

Nici democraţia şi legitimitatea nu mai sunt ce-au fost, pe considerentul „relativismului cultural” (chipurile, de inspiraţie huntingtoniană?!), conform căruia aceste valori sunt, de fapt, valabile numai pentru occidentali, în timp ce pentru arabi sunt potrivite dictaturile militare, suferinţa şi loviturile de stat. Cine, când şi cum a decretat această incompatibilitate? Cum poţi crea falsa contradicţie între liberalism şi democraţie, fără să ţi se vadă epoleţii de sub haină? Cine poate crede că există două categorii de oameni: unii care vor să trăiască în prosperitate şi libertate, şi alţii care vor să fie săraci şi oprimaţi? Personal, sunt absolut convins că, dacă ar avea posibilitatea să aleagă cu adevărat şi ar cunoaşte în profunzime alternativele, toate naţiunile ar alege acelaşi drum al democraţiei liberale, bazată în esenţă pe Visul American întemeietor. Singura diferenţă este că oamenii nu au peste tot aceleaşi condiţii (informaţie, educaţie, cadru legislativ, mijloace materiale, tradiţii istorice etc.) în care să-şi exprime liber opţiunile. Altminteri toată lumea şi-ar dori, negreşit, exact aceleaşi lucruri, chiar dacă ar dura douăzeci-treizeci de ani pentru a se deprinde cu un nou sistem de viaţă. Dacă, de pildă, raţionamentul cinic de acum, din Orientul Mijlociu, ar fi fost aplicat României în decembrie 1989, elveţienii sau danezii ar fi putut întreba retoric: ce le trebuie românilor democraţie?, că nu sunt pregătiţi cultural pentru pluralism politic şi libertate şi or să vină peste noi să fure şi să cerşească, ia să-i lăsăm mai bine sub un regim de mână forte, că nu e democraţia pentru ortodocşi, ci numai pentru catolici şi protestanţi…Sunt uimit să văd astăzi conaţionali de ai mei, de-abia ieşiţi de sub dictatura lui Ceauşescu, caricaturizând dorinţa „musulmanilor nepregătiţi politic şi cultural” de a avea lideri aleşi şi nu anunţaţi peste noapte de generali, şi de a nu fi împuşcaţi în moschei. Dar când Armata Română a tras în oamenii de pe treptele Catedralei din Timişoara, ce fel de evaluări geopolitice subtile aşteptam noi din partea „lumii civilizate”?

Dacă războaiele costisitoare ale deceniului trecut, iniţiate şi conduse de americani în Afganistan şi Irak, au definit brandul atât de impopular al politicii intervenţioniste a lui George Bush şi a echipei sale de „ulii” (Dick Cheney – Donald Rumsfeld – Condoleezza Rice), se pare că precauţia, tergiversarea, indecizia şi ezitările desenează profilul actual al politicii externe americane. „Primăvara arabă” şi extensiile tragice din Siria şi Egipt vorbesc cât se poate de limpede despre aceste dileme de politică externă, ale unei Americi neintervenţioniste.

Din nefericire pentru Hilarry Clinton, o persoană altminteri educată şi inteligentă, dar confruntându-se cu o situaţie dură pentru care a fost total nepregătită, tulburările din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii i-au marcat negativ mandatul de secretar de stat şi l-au consacrat în istorie drept unul mai degrabă modest, lipsit de succese notabile. Retragerea ei tactică în al doilea mandat al lui Obama a fost binevenită, mai ales după stânjenitorul moment Benghazi (uciderea ambasadorului american Cristopher Stevens în Libia, în septembrie 2012, după ce acesta avertizase în scris Departamentul de Stat, prin două telegrame, că se simte ameninţat şi lipsit de protecţie), lăsând locul mai experimentatului John Kerry şi intrând într-o lungă refacere a imaginii personale, probabil pentru campanii viitoare.

Trezirea unei voinţe politice proprii a populaţiei în lumea arabă, chiar puternic divizată fiind (ceea ce este firesc, la începutul oricărui proces democratic) altfel spus emanciparea politică a generaţiei Twitter în cadrul Islamului a surprins America nepregătită, cu concepte şi principii fie nerealiste, de pe vremea revoluţiilor est-europene din 1989, fie nesustenabile, fie pur şi simplu suspendate, generând astfel o prăpastie între discursul idealist şi practica neo-realistă sau pur şi simplu lipsa oricărei atitudini, prăpastie mai adâncă şi mai flagrantă ca oricând.

Nici prea ideologizată, nici prea asertivă, nici idealist-wilsoniană, nici pragmatic-kissingeriană, nici sensibil pro-activă, nici prompt reactivă, nici complet absentă dar nici fermă şi cu soluţii la pachet, politica externă americană de după 2009 nu a reuşit, practic, soluţionarea niciunui dosar important de pe agenda internaţională, cu excepţia anihilării spectaculoase a lui Osama bin Laden în 2011, episod care oricum nu este un succes al diplomaţiei. Noul secretar de stat Kerry a dat recent semnalul pozitiv al reluării negocierilor de pace palestiniano-israeliene sub coordonarea Statelor Unite, după 13 ani de impas, ceea ce este desigur o veste bună pentru întreaga regiune. Poate va urma abordarea cu mai multă determinare şi a altor teme diplomatice îngheţate (Siria, Iranul, Peninsula Coreeană, refacerea parteneriatului transatlantic etc.), cu soluţionări care ar însemna mult pentru climatul de securitate şi implicit pentru încrederea investitorilor pe pieţele globale.

În lipsa unui leadership global asumat, lumea de astăzi îşi trăieşte conflictele în partituri confuze şi prelungite, în băi de sânge şi blocaje politice, în situaţii de incertitudine regională, de ameninţări, instabilitate şi expansiune a puterilor emergente non-occidentale cu agende lipsite de transparenţă, într-o neîncredere sporită a opiniei publice în capacitatea instituţiilor ordinii occidentale postbelice (NATO, ONU, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OECD) de a gestiona eficient problematica politică, economică, de securitate, de mediu, migraţională etc. În esenţă, se observă chiar o încredere ştirbită în paradigma democratică, ceea ce este alarmant.

Ne place sau nu, Statele Unite şi Uniunea Europeană sunt obligate să redevină puterile capabile să inspire generaţiile actuale şi cele viitoare, să apere principii şi valori universal valabile, să evite ipocrizia şi interesele meschine, să genereze bunăstare şi dezvoltare. Nimeni altcineva nu va face acest lucru. Ştiu că pot părea cuvinte mari, dar nimic nu e mai important în politica lumii decât oamenii, cu voinţa şi interesele lor. În aceasta constă, pe scurt, superioritatea morală a democraţiei liberale de tip occidental în faţa oricărui alt regim, în faptul că a permis şi încurajat „Life, Liberty and the pursuit of Hapiness”. Dar acestea nu vin de la sine, ele trebuie apărate de tentaţia puterii abuzive, ca şi de indiferenţa celor „dăruiţi” cu şanse de viaţă prosperă faţă de soarta celor mai puţin norocoşi.

O politică ce nu serveşte cu adevărat oamenilor pe care-i reprezintă nu ajută la nimic şi este condamnată să dispară.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Cred că premiza articolului e greşită – sau greşit formulată: SUA suferă în prezent tocmai efectele politicii neoconservatorilor – războaiele şi, prin ricoşeu, creşterea sentimentelor anti-americane şi, prin alt ricoşeu, infiltrarea chinei în spaţiile astfel create, slăbirea economică.

  2. Imi scapa mie ceva? As vrea sa numar pe degete democratiile functionale din statele cu populatii majoritar musulmane si nu reusesc, probabil vederile astea de dreapta anti-drepturile-omului imi intuneca privirea.

    Pur si simplu nu cred ca democratia este compatibila cu religia islamica. Asta nu inseamna ca orice masura pentru a starpi islamismul e buna, dar in nici un caz acceptarea islamizarii unei tari nu este o solutie, indiferent de consecinte.

    Traiesc de ceva timp in Paris si aici se vede cu ochiul liber islamizarea inceata si foarte foarte sigura a cartierelor marginase. Femei imbracate astfel incat sa nu se mai vada decat ochii, barbati care stau intotdeauna in grup si se uita dezaprobator la tot ce nu li se pare corect in religia lor, politie absolut inexistenta si ingrozita de perspectiva de a interveni in zona controlata de aceste adevarate militii musulmane. Unde apar, dispar turistii, raman in urma afaceri foarte mici si specifice tarilor de origine, totul devine un mic satuc islamic controlat de relatii de rudenie si evident: de religie.
    Moschei la tot pasul, biserici foarte rare ramase din alte vremuri cu program de deschidere ca orice magazin.

    Ce ramane ca sa fie cu adevarat o fantastica forta in toata societatea? Un partid politiv si ceva imi spune ca nu vor profita de multipartitism.

    A, da, sa nu uitam: raportul de 10 la 1 intre nr de copii ai familiilor musulmane si restul. Viitorul suna un pic ca o chemare la moschee…

    • Dan spune:
      „Pur si simplu nu cred ca democratia este compatibila cu religia islamica. Asta nu inseamna ca orice masura pentru a starpi islamismul e buna, dar in nici un caz acceptarea islamizarii unei tari nu este o solutie, indiferent de consecinte.”

      Aberatie. Zeci de mii de musulmani traiesc in Dobrogea bine-mersi, in democratie. Plus o gramada de alte tari. Confuzi religia cu extremismul ( care poate fi de orice fel, nu numai religios)/

      • aberatie, miloane de musulmani traiesc in franta si da distrug bunuri de zeci de milioane de euro pe an, absolut fara motiv, fura,si fac trafic de orice, toarna puradei in nestire. si incaseaza alocatii de la guvernul socialist imbeciloid francez. Majoritatea sint semianalfabeti si necalificati pentru orice meserie. nu se asimileaza sub nici o forma, in schimb blocheaza ilegal strazile ca sa se roage la alahul dumnealor. E doar un exemplu, ma. Mai departe e plictisitor , ma sa-ti tot povestesc despre cea mai imbecila religie din lume, ma. Daca ar fi doar imbecila n-ar fi nimic, ma, dar e si cea mai singeroasa, ma. Prietenii ca tine stiu de ce, ma.

  3. Afirmatria ca cea ce se intimpla in Egipt (interventia militara de partea protestantilor sau de scoatere de la putere a unui guvent totalitar si abuziv si chiar folosirea vilontei in act de aparare) e o lovitura de stat „textbook” e cit nu se paote de falsa. Cear fi sa va puneti banii und ve si sa explicati sau sa definiti ce inseamna lovitura de stat ca sa inteleaga si masele la cea ce va referiti.

  4. „Ne place sau nu, Statele Unite şi Uniunea Europeană sunt obligate să redevină puterile capabile să inspire generaţiile actuale şi cele viitoare, să apere principii şi valori universal valabile, să evite ipocrizia şi interesele meschine, să genereze bunăstare şi dezvoltare.”

    Ar trebui sa vrea si Grivei. iar aici (in Statele Unite) dupa esecul din Iraq, dupa „mocirla” in care inca suntem in Afganistan, ne-a trecut, la multi, cheful. Si nici nu avem bani pentru „obligatia” deespre care vorbiti de la marginea terenului. .

  5. Toate aprecierile, comentariile se refera la trecutul apropiat, cand lucrurile erau mai simple, mai usor de controlat, cand nu scosesera capul la lumina atat de muti ‘destepti’, din toata lumea.
    Aceasta stare ‘angelica’ a trecut, s-au schimbat profund lucrurile, echilibrele, totul este ‘in tranzitie’ catre epoca pentru care lumea civilizata de azi, aflata in ciondaneli minore, nu are solutii sa bareze sau, cel putin da tempereze, invazia norului noilor giganti (China, India).
    Predecesorii nostri s-au descurcat cumva, si noi am scos-o la capat.
    Ce vor face urmasii nostri, neavand solutii, neimaginate inca de noi, pentru protejare impotriva invaziei implacabile.
    Atunci, in viitor, vor fi fost uitate micile frictiuni din trecut si din actualitate.

  6. Si pe mine m-a stupefiat vestea eliberarii lui Mubarak, dupa ce asa-zisa procuratura egipteana si-a retras toate acuzatiile de coruptie (!!!) facute dupa caderea regimului sau. Ca unul care am fost de multe ori in Egipt cam de 20 de ani incoace – inclusiv in „Scornicestiul” lui Mubarak – Shebin-el-Qom, in delta Nilului, unde rais-ul si-a facut universitate (!!) dar oraselul avea strazile NEASFALTATE, ma uimeste prostia sau ticalosia celor care vorbesc de terorismul islamist la care au aderat zeci de milioane de egipteni ascunzand aspectul esential – cel SOCIAL. Lupta se da pe viata si pe moarte la propriu intre coruptii privilegiati ai regimului Mubarak – armata si politia, platite practic de ajutorul american, plus eterna birocratie oriental-otomana corupta si ineficienta (ca si „glorioasa” armata egipteana de altfel) care insa se „hraneste” din bacsis si pesches, asa cum i-au invatat turcii timp de secole, si SARACIME, zecile de milioane de felahi imbracati in largile lor gabii care-si mana cotiugile trase de magari incolo si incoace (Egiptul e de departe tzara in care cel mai raspandit animal domestic e magarul). Sunt saracii islamisti? Aiurea, au imbratisat aceasta ideologie pentru ca era singura oferta promitatoare plus datorita actiunilr sociale solide si serioase – scoli, spitale pentru saraci (nu degeaba multi conducatori ai Fratiei sunt medici) inteligent si eficient puse in functiune in ultimii zeci de ani de Fratie. Daca in locul islamismului era bolsevismul, fiti siguri ca egiptenii saraci erau acum bolsevici cu totii. De altfel, paralela cu Rusia tzarista este izbitoare – acelasi autism sangeros al claselor oprimante si foarte probabil aceeasi evolutie sangeroasa.
    Nu cred ca establishmentele USA si EU au curaj macar sa inteleaga ca in lumea araba e vorba intai de o problema SOCIALA. Vor inchide ochii la masacre si mai mari asteptand ca timpul sa rezolve totul. Greseala care se va deconta in mult sange nevinovat.

    • As fi de acord cu ratiunea Dvs daca ati putea explica dece islamismul care are originea in crestinism, propovadueste la saraci inegalitatea sexelor, intoleranta fata de alte religii si sacrificarea tinerilor in scopuri extremiste, ca sa enumerez numai cateva incompatibilitati cu o societate civilizata.

      • @mucenic: ai mari lipsuri de cultura generala.
        – islamismul e cu totul altceva decat Islamul
        – prostia cu Islamul provenind din Crestinism e echivalenta cu a spune Islamul provine din Iudaism prin Parintele Avraam tatal copilului Sarei si al copilului sclavei Agar
        – inegalitatea dintre sexe este decisa mai ales de Social, nu de religie. Si Sf. Petru cerea femeilor SA ASCULTE de barbati, SA TACA in Biserica, etc
        – indemnuri la extremism sunt la toate religiile, dar si aici ele depind de Social. Sunt cateva pagini in Talmudul babilonic…..si chiar finalul Psalmului 137(„La apa Vavilonului sezum si plansum”) e jenant de explicat
        – si apropos de „ascunderea” sub val a femeilor: teologic ea se explica in Islam prin protejarea barbatilor ca sa nu fie ispititi sa ravneasca la femeia altuia dar si prin protejarea femeilor ca sa nu fie agresate. Tinand cont ce se intampla prin societatea „civilizata” de tip anti-religios de azi parca temerile legate de „val” nu sunt asa absurde. Esti crestin? Ai vazut vreodata o Icoana a Maicii Domnului? De ce crezi ca INTOTDEAUNA este reprezentata cu capul acoperit de val ca femeile musulmane?
        Ignoranta si lipsa credintei in Dumnezeu – indiferent cum Il numesti – este poarta deschisa spre extremism.

        • d-le Lucid, din dorinţa d-vs de a avea dreptate „aţi dat-o în bară”
          – „islamismul e cu totul altceva decat Islamul” GREŞIT! Islamismul E EXACT Islamul, mahomedanismul… dacă vorbiţi română în mod curent probabil aveţi şi un DEX să verificaţi… Si dacă aveţi curiozitatea puteţi verifica şi în franceză şi în engleză…
          Un sfat pentru viitor : NU CITAŢI din Biblie dacă nu ştiţi ce citaţi şi doar bâjbâiţi… nu vă creşte credibilitatea afirmaţiilor d-vs, dimpotrivă!
          – Inegalitatea în Coran e decisă religios şi pentru „social”, în Biblie inegalitatea e definită doar în biserică. ( spre exemplu Sf. Petru cere bărbaţilor să-şi iubească şi să-şi respecte nevestele, să se comporte cu ele demn – prin contrast Coranul te invaţă cum să-ţi BAŢI nevasta, la propriu)
          – Doctrinele creştine se bazează pe Noul testament – după cum ziceam, citatul d-vs din Psalm nu vă ajută! Nu veţi găsi în Noul testament un îndemn de a pune mâna pe sabie şi de a ucide pe necredincioşi similar celor din Coran!
          – Dincolo de „protecţia” oferită de Hijab – statuată în Coran – contra „bărbaţilor”, probabil veţi avea curiozitatea să decoperiţi vârsta la care Coranul permite căsătoria (prin vânzare) a unei femei… sau drepturile de care se bucură o femeie căsătorită…
          – „De ce crezi ca INTOTDEAUNA este reprezentata cu capul acoperit de val ca femeile musulmane?” Cred că aţi dat-o în bara(IAR), numai prin prisma faptului că Islamul a apărut la aprox 600 ani după creştinism… Capul acoperit e o cerinţă creştină pentru momentul când femeia e ÎN BISERICĂ. Nu există obligaţia creştină de a se acoperi capul în afara bisericii… sau de a ascunde corpul după modelul Islamic…
          – „Ignoranta si lipsa credintei in Dumnezeu – indiferent cum Il numesti – este poarta deschisa spre extremism.” Şi necunoaşterea are efecte perverse… Nu cunoaşteti vă cunoaşteţi baza creştină a educaţiei d-vs dar protejaţi islamul pe considerente greşite după o gândire tipic stângistă…

  7. cred ca articolul sufera de o profunda lipsa de realism si aspeptarile autorului sunt utopice pe de o parte iar pe de alta parte nerecomandabile – adica ar duce la rezultate si mai rele decat cele de acum
    nici UE nicI US nu mai sunt ce erau acum 10 ani si in curand nu vor mai insemna mare lucru, recomand autorului daca are posibilitatea sa calatoreasca prin asia si orientul mijlociu cum am facut eu extensiv in ultimii ani
    dezvoltarea economica incredibila de acolo pe de o parte si stagnarea daca nu recesiunea prelungita din lumea occidentala m-a lamurit ca suntem din pacate la sfarsitul unui ciclu, ca democratia liberala multa putere nu va mai avea in viitor si ca mai degraba trebuie sa ne resemnam decat sa asteptam nu stiu ce rezultate de la lumea occidentala, ca pur si simplu occidentul nu isi mai permite economic ceea ce isi permitea acum o vreme si de acolo probabil si indecizia, inconsecventa, jumatatile de masura, inconsistenta politicilor etc
    pe de alta parte sa se uite autorul nu mai departe de turcia si sa vada ce se intampla acolo cu un partid islamist la putere intr-un stat care partea acum 10 ani definitiv laic
    egiptul probabil ca ar fi ajuns cu mult mai rau intr-un timp mult mai scurt
    nu se poate asezona democratia liberala cu islamul, cine crede asta nu intelege nimic si mai bine merge si se culca decat sa scrie cai verzi pe pereti
    lucrez de cativa ani la nivel suficient de inalt intr-un stat islamic si am vazut prea multe deja in ceea ce priveste mentalitatile care nu au nimic de-a face cu ale noastre
    islamul este o ideologie religioasa cu o componenta politica, asa a fost el de la inceput si democratia liberala se potriveste intr-o tara de musulmani practicanti ca nuca in perete
    singura sansa este educatia, internetul, extinderea stilului de viata occidental la nivelul populatiei, asa vor depasi bariera religioasa si vor fi in masura sa aprecieze valori politice din alta sfera culturala
    altfel, pana cand nu se intampla asta, dumnezeu cu mila

  8. Obama este intruchiparea mediocritatii arogante. Lucrurile la care se pricepe el cel mai bine sunt golful, vitriolul la adresa adversarilor sai politici, „drepturile” homosexualilor, si supararea eterna pe „omul alb”.

    Obama vrea sa fie adulat, nu sa faca politica externa, si oamenii pe care i-a adus el la putere asta trebuie sa faca – sa-i cante-n struna. Despre esecurile diplomatiei americane ar fi de scris volume dar presa de stanga nu indrazneste sa spuna ceva.

  9. Slava Domnului, domnul Naumescu a lipsit de la ultimele şedinţe de pregătire politico-ideologică: Obama, Hilarry Clinton (dar şi Cameron in GB) au declarat de acum 3 ani, ca in centrul politicii externe promovate de actuala administratie se afla promovarea drepturilor homosexualilor (LGBT). Ei n-au timp sa se ocupe de niste „barbari” cu barbi, asa ca i-au lasat pe seama Israelului. „Divide ut impera” – in loc de o potentiala coalizare islamica, respectiv pan-araba, asistam la un sir de razboaie civile… Si s-au mai castigat vreo doua decenii pentru statul evreiesc. Pe urma… Voia Domnului!

    “As President Obama said, ‘the struggle to end discrimination against lesbian, gay, bisexual, and transgender persons is a global challenge, and one that is central to the United States’ commitment to promoting human rights,’” said Kerry. “

    “As Secretary,” Kerry added, “I join with my colleagues at our embassies, consulates, and USAID missions around the world in saying, no matter where you are, and no matter who you love, we stand with you.” –– Intre timp vreo 20 milioane de crestini ai Bisericilor apostolice orientale, avand o continuitate de 2000 de ani, sunt in pragul unui HOLOCAUST catalizat de SUA & Co. Si probabil ca in curand vom asista la o noua „Conferinta de la Evian” cu un asemanator de tragic sfarsit.

    http://www.lifesitenews.com/news/secretary-of-state-kerry-promoting-gay-rights-abroad-at-the-very-heart-of-u/

    http://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89vian_Conference

  10. Dupa fiasco-ul din Libia m-as fi gandit ca SUA a invatat ceva despre resorturile ascunse ale „primaverii arabe”! A deplange soarta unora care se declara de partea al-Qaida mi se pare cel putin neproductiv. Armata egipteana a avut taria de a face ceea ce trebuie, spre deosebire, paradoxal, de armata turca, aflata deocamdata intr-o expectativa periculoasa. Nu exista conceptul de „democratie islamista”, intr-o tara musulmana e preferabila o dictatura militara unei conduceri islamiste!

  11. Daca imi permiteti, d-le Naumescu, cateva opinii.
    M-as intoarce putin in timp, in Iranul anului 1979. Poate cineva acum sa afirme, cu constiinta impacata, ca indepartarea sahului si instaurarea regimului dictatorial al ayatolahilor a fost/este o solutie ?
    Idem Siria/Egipt. Nu vreau sa fiu inteles gresit, dar il „sustin” pe Bashad pentru ca incearca sa salveze Siria de la instaurarea shariei. Pentru ca asta se va intampla in Siria, daca islamistii fundamentalisti pun mana pe putere. Era o tara relativ „democratica” – democratia occidentala este oricum o utopie in tarile arabe, nu discut acum motivele. Sirienii erau multumiti, traiau mult mai bine decat alti vecini arabi, Bashad este tanar, educat in Anglia, intentiona sa introduca reforme in toate domeniile…
    Este/era Bashad un dictator ? Poate aveti timp sa ma ajutati sa inteleg, nu sunt un specialist in politici.
    Egiptul. Cam aceeasi situatie ca in Siria. Relativ OK sub Mubarak, dar au venit islamistii, alesi „democratic”. Sunt de acord cu interventia armatei, acest Morsi fiind o catastrofa pentru un Egipt si asa sarac si divizat.
    SUA ? Hmmm…cu mr. president Hussein Obama, care a avut grija sa condamne cu fermitate atacurile armatei impotriva civililor islamisti, dar nu a scos un cuvintel despre teroarea exercizata de acestia asupra coptilor. Mii de biserici, magazine, cartiere incendiate de catre propovaduitorii Shariei. Muzee !!! distruse, in numele a ce ?! 12% din PIB-ul lor s-au dus pe apa sambetei (turismul), pentru ca niste scelerati spera ca vor intalni fecioare cand vor muri.
    Asadar, sunteti de acord cu „democratia” islamista, ce va urma cat de curand in Siria si Egipt ?
    Of course, cu largul concurs al lui Barack HUSSEIN Obama…

    • D-le Naumescu afirmaţi că „Soluţia la criza severă de la Cairo este, cred, o negociere foarte energică pentru demisia lui Morsi (aşa cum s-a întâmplat cu Mubarak în 2011), intrarea imediată în legitimitate a unor autorităţi tranzitorii…”
      Probabil o minimă cercetare aţi fi aflat că această negociere A EXISTAT în zilele dinaintea „puciului militar” demisia fiind respinsă atât de Morsi cât si de ambasadoarea SUA în Egipt Anne Patterson – o susţinătoare ferventă în mod public a Frăţiei Musulmane. Mai mult aceaşi ambasadoare făcea apel la liderii biserici copte – având o întălnire directă în acest sens cu papa Tawadros II – să NU PARTICIPE şi să NU SPRIJINE demonstraţiile anti-Morsi …
      Din prisma evenimentelor deja trecute, soluţia d-vs e deja expirată…

  12. http://www.washingtonpost.com/opinions/david-ignatius-saudi-arabia-stirs-the-middle-east-pot/2013/08/21/51dce448-09c5-11e3-8974-f97ab3b3c677_story.html

    „Leaders in Saudi Arabia, the United Arab Emirates and Bahrain have been disappointed that the United States hasn’t joined them in embracing the military government in Egypt that toppled President Mohamed Morsi. They see this as further evidence of American power in retreat globally, rather than, in simpler (and more accurate) terms, a function of the American public’s wariness, after Iraq and Afghanistan, of intervening in Muslim domestic conflicts.”

    Assta ca sa intelegeti mai bine de ce, dle Naumescu …

  13. Buna ziua,
    daca ne luam dupa dumneavoastra regimul islamic a fost unul ultra pacific si doar actiunea armatei i-a scos din minti pe aceste modele de civism. „Un singur lucru mai trebuie spus, cred, despre morţii din Egipt: până la lovitura de stat din 3 iulie nu fusese nicio victimă”

    Cum ramane cu
    http://www.businessinsider.com/attack-at-st-marks-coptic-church-in-cairo-2013-4

    Asta a fost doar cel mai vizibil eveniment. Gurile rele spun ca in timpul guvernarii Morsi cam 1500 de crestini au trecut la cele sfinte.
    Cam atat despre democratia in viziunea islamica.

  14. Dl. Naumescu nu are o minima detasarea teoretica pentru a face astfel de analize. SUA traieste din capitalul de incredere lasat de guvernarile republicane anterioare? Get real.
    Am inteles ca dl. Naumescu e pro-american, eurosceptic, conservator (in sensul republicanilor americani) s.a.m.d. Treaba lui. Dar sa prezinti lucrurile astea ca fiind de la sine intelese, ca fiind premisele oricarei discutii cu sens, e rudimentar. Tocmai premisele astea trebuie discutate.

  15. @ marius

    Opinii exprimate cu foarte mult bun simt! Si apropos: ” Poate aveti timp sa ma ajutati sa inteleg, nu sunt un specialist in politici.” Mare noroc ai! Desi, unii mai relativisti ar spune ca daca esti doctor in politici „nici nu strica, nici nu ajuta” :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro