vineri, martie 29, 2024

Analfabeti. Si nefunctionali

Într-una dintre universităţile patriei, la două secţii similare ale unui departament (la care predau aceiaşi oameni /aproape/ aceleaşi materii) erau – în total – vreo 40 şi ceva de studenţi. Evident, ne referim la cei înscrişi; promovaţi până în anul III să fie – din nou, împreună – cam 30. La ore veneau între 10 şi 15. Ei bine, la licenţa din iulie s-au prezentat 4 (patru), de la ambele secţii, cumulate. 4 din 40 adică 10 % sau poate mai puţin, dacă ne uităm câţi erau înscrişii peste cei 40 de referinţă. De ce n-au mai venit şi alţii? Dintr-un motiv simplu: nu sunt în stare să scrie 50 de pagini pe o temă definită. Onest vorbind, cei mai mulţi dintre cei ce nu s-au prezentat la licenţă nu sunt capabili să scrie două pagini despre un subiect precizat (din materia de curs sau din bibliografie).

Veţi întreba: cum se poate sa ajungă studenţi – ba încă în anul terminal – oameni care nu pot însăila câteva pagini inteligibile pe un anumit subiect? Răspunsul e deopotrivă simplu şi complicat. Simplu, dat fiind că e limpede că fiecare nivel al studiilor şcolare îi pasează următorului problemele pe care nu le-a putut rezolva. Actul predării a ajuns – după două decenii de reforme fără noimă şi de pervertire pseudo-pedagogică – ceva mecanic, în care nimeni (nici dascăli, nici elevi) nu e dispus să investească mai mult decât “trebuie” Cel mai adesea, de fapt, e mai puţin de atât, căci responsabilitatea profesorilor este exclusiv faţă de eşaloanele superioare (comisii, inspectorate, minister) cărora “trebuie să le raporteze” “rezultate”. În contextul declinului demografic, al slabei finanţări a educaţiei, a deprofesionalizării cadrelor didactice şi al formalizării (până la absurd a) conţinutului materiilor, e limpede că nu se poate obţine nici un fel de performanţă. Ca atare, ea e inventată în fel şi chip, pentru a truca statisticile oficiale. Astfel, simplul fapt că elevii mai sunt prezenţi în catalog e o realizare: ei sunt promovaţi an de an – chiar dacă numărul absenţelor depăşeşte cotele de exmatricualare – pentru ca şcoala să-şi păstreze catedrele, normele şi oamenii (iar dintre aceştia, unii să-şi păstreze funcţiile). Copiii ce se duc la concursuri plătite de părinţi, unde li se dau tuturor diplome de participare sau doar participă la olimpiade (fără a fi premiați) sunt trecuţi ca “olimpici”. Nota de trecere e universală – eu unul n-am auzit de şcoli în care să se lase, astăzi, repetenţi – şi, în multe cazuri, notarea începe de la 7 în sus, indiferent de cunoştinţele celui examinat. Elevii sunt, în marea lor majoritate, dezinteresaţi de şcoală şi, încă de pe clasele primare, mulţi nu mai pot urmări ceea ce se face la tablă. Ca atare se fac că fac ceva, copiază masiv de pe internet (oricum, nimeni nu le citeşte “referatele”), îşi copiază temele în pauză şi, de la o anumită vârstă, se eclipsează prin baruri. Copiatul e pentru ei mult mai firec decât învățarea și mulți se miră dacă li se obiectează atunci când sunt prinși. Cunoaşterea dispensată de şcoală nu le spune nimic şi dacă învaţă mecanic, o fac strict pentru nota care le serveşte la admiterea pe locurile fără taxă în universităţi, sau la dosarele de candidatură pentru burse. Pe scurt, şcoala e un loc al ipocriziei generalizate: profesorii se fac că predau (lucruri care pe mulţi nu-i /mai/ interesează), elevii se fac că vin şi, eventual (mai) învaţă, doar ca să nu aibă probleme cu părinţii şi să-şi poată vedea liniştiţi de ale lor. Toţi ştim că e aşa, şi toţi ne facem că nu vedem. Dintr-un motiv foarte simplu pentru că atunci când ne întrebăm: oare dacă am spune lucrurile acestea, ce s-ar întâmpla?, cunoaştem răspunsul: nimic. Există un lucru de care românul se teme mai tare decât de impostură: anarhia. Dacă am recunoaşte că felul în care se predă nu e cel bun, că mai toate conţinuturile sunt nepotrivite, că noi înşine nu mai urmărim ce se întâmplă în domeniul nostru, că suntem prea prinşi cu nevoile şi cu copiii noştri ca să mai avem timp şi pentru copiii altora, că singurul nostru orizont e salariul şi pensia amărâtă ce decurge din el, ar ieşi o babilonie generală. Fiecare l-ar acuza pe celălalt că a fost mai ipocrit decât el, că a profitat – prin funcţii sau prin meditaţii – de degenerescenţa sitemului şi că e omul lui X sau Y. Ar apare, inevitabil, revoluţionarii, care ar cere abrogarea regulilor şi regulamentelor, fraternizarea cu elevii, abandonarea notării etc. Mulţi ar face-o până s-ar vedea directori (sau rectori), apoi ar redeveni ceva mai clasici. (Aşa a fost dintotdeauna mersul lumii.) Pe de altă parte, în ciuda a ceea ce pare, ministerul (cu toate comisiile lui) şi inspectoratele au încă mijloace de a-i ţine pe oameni sub control: de la distribuirea posturilor (cu jocul dintre suplinitori şi titulari), la punctaje, apoi la cooptarea celor “cooperanţi” în diverse comitete şi comiţii. În fine – şi acesta e un lucru normal din punct de vedere uman – nimeni nu îndrăzneşte să spună primul că ceva nu merge, dat fiind că, imediat, toţi ceilalţi (cu cât mai mici în funcţie, cu atât mai vocali) se vor coaliza împotriva lui şi-l vor arăta cu degetul ca fiind cel din cauza căruia nu merg lucrurile. O ştim dintotdeauna: singura “critică constructivă” e cea încurajată “de sus”; orice altceva e “prejudiciu adus imaginii instituţiei” şi “demnităţii profesiei”. Aşadar, cauza pentru elevi incapabili să scrie două pagini – şi la fel de incapabili să citească altceva decât tweet-uri şi subtitrări de seriale – ajung până la licenţă e frica dascălilor lor: aceştia nu le dau note după merit pentru că acestea ar arăta cât de slabă e pregătirea lor (şi a elevilor, şi a profesorilor), ar afecta “performanţele şcolii” şi i-ar ridica pe părinţi împotriva lor; nu-i cad tot pentru a nu pune şcoala într-o lumină proastă şi pentru că nimeni nu ştie ce e de făcut cu cei care sunt incapabili să urmeze o şcoală. Oamenii se tem că dacă numesc lucrurile aşa cum ar trebui (în primul rând printr-o notare corectă), se va lăsa cu sancţiuni colective şi tăieri (de sporuri şi salarii). În fine, din învăţământ nu se moare, copiii au şi ei părinţi, mai sunt şi alte cicluri de studii şi până la urmă “piaţa va decide”, astfel că profesorii se pot spăla pe mâini şi rămâne cu conştiinţa netulburată atunci când îi împing mai departe pe cei care au rămas, de fapt, în afara şcolii. Elevii pleacă, cu tot cu problemele lor, şi lumea e mulţumită: în ultimă instanţă nu s-a întâmplat nimic şi salariul vine la fiecare jumătate a lunii.

Care e efectul direct al acestei stări de lucruri? Unul extrem de nociv pentru noi toţi: faptul că nu mai ştim care e media umană ce constituie masa de echilibru a societăţii. În fapt, nici vârfurile, nici perdanţii nu sunt definitorii pentru societate, ci mediocrii care se investesc în activităţile utile cu care ne întâlnim şi de care avem nevoie zilnic. Atunci când această masă umană are o medie intelectuală onestă, lumea are un numitor comun, e posibilă specializarea şi orizontul social e cel al dezvoltării. Şcoala nu produce genii (mai curând invers, geniul face şcoală), ci oameni educaţi – adică deschişi faţă de contextul în care se află, disponibili faţă de semenul lor, capabili de atenţie şi de răbdare, care ştiu ce înseamnă munca şi înţeleg cum să se bucure de roadele ei. Acestea sunt trăsăturile care – în viziunea iluminiştilor – îl deosebesc pe omul civilizat de sălbatic, acesta din urmă fiind dependent de un singur context, legat doar de familia (sau tribul lui), trăind într-un feed-back cu natura (şi incapabil să o /şi să se/ strunească), evitând munca şi bucurându-se instinctual de ceea ce-i cade în mână. Dacă – aşa cum voia Haeckel – ontogenia reproduce filogenia, atunci cu toţii, atunci când păşim prima dată pe poarta şcolii, suntem nici mici sălbătatici. Menirea şcolii nu e aceea de-“a ne oferi cunoştinţe”, ci aceea de-a ne civiliza, adică de-a ne deschide către lumea în care urmează să trăim: o lume urbană, în care depindem unii de alţii, care ne solicită disponibilitatea, atenţia şi tenacitatea şi în care se cuvine să fim prezenţi sub semnul grjii şi al responsabilităţii. Lumea modernă a încredinţat sarcina educării acestor lucruri şcolii şi – dacă-şi urmează menirea – asta trebuie să facă şcoala. Tocmai pentru că menirea ei e una civilizatorie, ea li se adresează, în mod universal, tuturor – căci cu toţii sunt chemaţi a deveni, prin faptă, prin alegere şi prin judecată, cetăţeni. Nu e nevoie să botezăm noi, azi, şcoala ca fiind “incluzivă”, căci – dacă e cu adevărat şcoală – ea e astfel în esenţa ei. O şcoală onestă, inteligibilă şi cu examene riguroase e cea mai democratică instituţie a societăţii, căci ea le arată tinerilor că fiecare se poate împlini după talentul lui, că munca e răsplătită, că fapta bună îşi este sieşi măsură şi că, între cei dedicaţi pasiunii lor, se stabileşte o comuniune capabilă să înfrunte deopotrivă distanţele spaţiale şi cele temporale. Aceasta e lecţia şcolii bine făcute, lecţie pe care fiecare o asimilează după puterile lui. Şi într-o lume în şcoala înseamnă ceva, mediocrii sunt cei ce câştigă cel mai mult, deoarece pe lângă lucrurile pe care le-au interiorizat, ei mai dobândesc şi nostalgia unui mai mult pe care-l pot aproxima prin munca lor cotidiană (care, astfel, se spiritualizează – depăşind statutul de corvoadă) şi pe care poate, într-o zi, îl vor realiza copiii lor. O şcoală temeinică asta le lasă elevilor ei: conştiinţa faptului că lumea e inteligibilă, că faptul de a înţelege e, în sine, o bucurie, că mereu mai e ceva de înţeles şi că înţelegerea presupune o statornică exigenţă faţă de sine. Puţini sunt cei care înţeleg cu adevărat lucrurile decisive (ale unui domeniu sau altul) de pe băncile şcolii; cei mai mulţi părăsesc şcoala cu convingerea că pot înţelege şi această certitudine e asemeni unei lumini lăuntrice capabilă a-i orienta în viaţă. De aceea responsabilitatea şcolii e tocmai faţă de ei, cei care n-ajung de la-nceput la pragul de sus. Iar atunci când şcoala nu-şi face treaba, atunci toţi aceşti oameni rătăcesc în întuneric şi – în lipsă de altceva mai bun – se chircesc în condiţia unei vieţi primitive, într-o lume ininteligibilă şi bântuită de spaime.

Şcoala noastră produce “performaţă” la metru cub, ea nu are nici perdanţi şi nici mediocri. Dezinteresul faţă de cei care nu pot ţine pasul cu lucrurile de neînţeles care se fac la clasă şi, apoi, nevoia de-a cosmetiza statisticile făcându-i pe toţi absolveţi ai tuturor ciclurilor educaţionale a avut un efect pervers: prăbuşirea nivelului mediocrităţii. Astfel, dacă în urmă cu un sfert de veac, mediocritatea însemna un 6 – 7 cinstit; astăzi aceste note acoperă, în cel mai bun caz, un 3 – 4 din acele vremuri. Altfel spus, ceea ce noi considerăm astăzi un mediocru, adică un om normal, căruia şcoala i-a dat nu atât nişte cunoştinţe, cât o orientare, e – în fapt – un loser, un perdant, căruia şcoala nu i-a dat nimic, ci doar i-a luat nişte ani din viaţă. Omul acela nu ştie cine e – pentru că nu are conştiinţa unui sistem de raportare la ceilalţi (pe care-l dă nu atât nota, cât interesul şi munca ce-o acoperă), nu are un orizont – căci nimeni nu i-a descoperit umanul din el şi, ca atare, va fi tentat de existenţa sălbaticului, cu feed-back-ul lui permanent şi cu bucuria genuină pe care o dă satisfacţia nevoilor primare. Fireşte că atunci când ajungem aici, societatea se degradează şi lumea omului – care creează prosperitate – e înlocuită de lumea darwinistă a competiţiei pentru nişte resurse ce nu se înmulţesc. Dacă vă întrebaţi de ce plecă atâţia – mai ales tineri – din ţară, aveţi aici o parte din răspuns: pentru că aici munca nu-ţi aduce nici un beneficiu, şi chiar dacă ţi l-ar aduce, nu te-ai putea bucura de el. Aici trăim între prădători: fiecare înşfacă ce apucă şi se retrage în colţul lui peşteră ca să-şi devore prada, fiind mereu înconjurat de privirile fixe ale haitei care-l pândeşte şi-i aşteaptă cel mai mic semn de slăbiciune. Nu doar faptul că munca nu se împlineşte în câştig, ci şi acela că acest câştig ar fi – aici – zadarnic (ce altceva decât să-şi construiască un bunker în care să fie la adăpost, el şi familia lui, ar face omul cu câştigul?) îi face pe oameni să ia calea pribegiei. Carenţa educaţiei face ca regulile sociale să devină caduce şi viaţa publică să fie dominată de o violenţă latentă, care-şi aşteaptă ceasul exploziei. Nu ne lovim doar de absenţa oamenilor pricepuţi, ci şi de o agresivitate cotidiană (al cărui bun exemplu sunt televiziunile) care e, în ultimă instanţă, reversul neputinţei. Acesta e rezultatul prăbuşirii învăţământului: faptul că noi avem – la 18 sau, mai nou, la 21 de ani – generaţii după generaţii de rebutaţi incapabili deopotrivă de carte şi de muncă. Indiferent cum îi luăm şi indiferent cât ajung să câştige, ei nu pot constitui nucleul acelui middle class care să împingă România pe spirala prosperităţii. Dimpotrivă, ei se aglutinează – dacă nu pleacă în străinătăţuri – într-o masă amorfă şi resentimentară, gata să împingă lumea într-un carnaval al violenţei, care, pentru mulţi, ar fi distracţie la cote maxime. Neînfruntând mica anarhie pe care-o declanşează o dezbatere onestă, am reuşit să creem o societate anarhică şi anomică pe care nu o mai ţine împreună decât frica, laşitatea şi şantajul. În fond tinerii aceştia nu sunt altceva decât părinţii şi profesorii lor, văzuţi printr-o lupă ce amplifică apocaliptic slăbiciunile pe care vârstnicii cred că le (mai) pot ascunde.

Se mai poate face ceva? Acum, nu. Au fost câteva momente în care se putea face şi pe care – orbeşte – le-am ratat. Mai întâi a fost acela în care Profesorul Mircea Miclea a făcut o diagnoză a educaţiei, a propus un set de remedii şi a demisionat când nu a putut obţine cei 6 % dedicaţi educaţiei. Am mai vorbit de primele două aspecte, acum se cuvin câteva cuvinte şi despre demisie. D-l Miclea a înţeles, cu luciditate, că un sistem instituţional în care nu se va investi – nici în infrastructură, nici în calificare, nici în bunăstarea oamenilor – nu poate produce nimic altceva decât o face în prezent. Altfel spus, cu şcoli dărăpănate, cu biblioteci ale căror achiziţii se opresc în ’89, cu profesori săraci (şi preocupaţi doar de ranfluarea condiţiei materiale), cu imposibilitatea deplasărilor şi a specializărilor, nu se poate face nici un fel de muncă de calitate. Mai mult, neremedierea rapidă a acestor probleme are ca efect accentuarea lor, adică pauperizarea, deprofesionalizarea şi – finalmente – decredibilizarea dascălilor. Încă odată: cu aceleaşi condiţii – de la clădiri la programe – şi cu aceeaşi oameni – având aceleaşi venituri şi aceeaşi pregătire – nu e posibilă nici o schimbare. A ne inchipui o asemenea schimbare în educaţie e acelaşi lucru cu a ne imagina că fabricile lui Ceauşescu – fără nici un fel de investiţii şi cu aceeaşi oameni (plătiţi ca-n anii ’90) – ar fi concurat astăzi cu marile companii europene. Dacă ne amăgim cu asemenea iluzii, înseamnă că avem orgoliul patologic al mizeriei şi al înapoierii prezentate ca “puritate” şi “independenţă”. Numai că, dincolo de vorbe, şi cei care-şi clamează aceast orgoliu vreau să trăiască cu adevărat “european”. Şi pentru a trăi astfel, tocmai aceşti oameni vor ruina şi mai adânc ţara de mila căreia plâng telegenic. Neluând în seamă gestul radical al Profesurului Miclea, ne-am abandonat “patrioţilor de ocazie”: d-na Ecaterina Andronescu & co.

După D-l Miclea, a venit D-l Daniel Funeriu: dânsul a vrut mai multe lucruri – mai înainte de toate, a dorit ca printr-o lege unitară să scape de păienjenişul de ordonanţe, reguli şi regulamente care blocau activitatea onestă din şcoli. Apoi, prin bacalaureatul cu camere de luat vederi să fixeze un standard al onestităţii (cu tot preţul – greu – de plătit) de la care să pornească reconstrucţia şcolii. În fine, mutând grupa mare în şcoală – drept “clasă pegătitoare” – a acordat învăţământului primar şansa de a forma structurile de învăţare în care să se dispună cunoştinţele celorlalte cicluri de studii. Legea a fost măcelărită fără milă, imediat după adoptare, astfel că, azi, nimeni nu mai poate recunoaşte intenţia ei iniţială. Bacalaureatul a început să se joace şi el, ba ocolind camerele, ba cu “pregătire intensivă” – ce ascunde ani de lipsă de pregătire, ba cu scăderea exigenţelor sau banalizarea cerinţelor. Rămâne clasa pregătitoare. Din păcate, puţini învăţători îi înţeleg rostul. Însă acesta e esenţial: perdanţii acestui ciclu de învăţământ nu se mai reechilibrează niciodată. Rostul şcolii primare e simplu: acela de a forma deprinderile de citit, de scris şi de socotit. Transformând învăţământul elementar în laborator al “noilor pedagogii”, n-am făcut decât să încurcăm totul şi să producem – la finele clasei a IV-a – analfabeţi pe care-i alintăm ca fiind “funcţionali”. Nici pe D-l Daniel Funeriu nu l-am ascultat, ci ne-am întors, iarăşi, la galeria de măşti a d-nei Andronescu.

În fine, mai recent, D-l Mircea Dumitru a încercat să dea autonomie şcolilor – cu directori numiţi prin concurs – şi să instituţionalizeze valoarea şi profesionalismul la nivelul celr care decid criteriile performanţei. Nu poate exista muncă onestă dacă cei abilitaţi să o judece nu se pricep la ea sau nu sunt interesaţi de ea. Ideea D-lui Dumitru era aceea de a propaga schimbarea de jos în sus, dându-le dascălilor de rând conştiinţa faptului că sunt ascultaţi şi luaţi în considerare la vârful sistemului.. În felul acesta, cei ignoraţi şi umiliţi ar fi învăţat să-şi formuleze problemele, să se coalizeze pentru a le expune, să lupte pentru rezolvarea lor şi să reziste măruntului – dar foarte eficientului – arbitrariu local. Nici de data asta n-a fost să fie: “aparatul” s-a pus de-a curmezişul, sindicatele au ieşit – oportun – din adormire iar mandatul D-lui Dumitru a fost prea scurt pentru a reuşi să-şi instituţionalizeze proiectele. Dimpotrivă, alt eşalon de creaturi ieşite din mantaua d-nei Andronescu au modificat – cu o surprinzătoare celeritate – puţinul pe care D-l Dumitru a reuşit să-l articuleze în concret.

Ce-au spus, în fond, D-nii Miclea, Funeriu şi Dumitru? Redaţi-i învăţătorului şi profesorului demnitatea sa – la nivelul pregătirii, la nivelul salarizării, la nivelul ponderii istituţionale. Lăsaţi-l să se ocupe de copiii – mai ales de cei de la-nceputul şcolii; nu-l striviţi cu hârtii inutile şi nu-l obligaţi să mintă sub semnătură în statistici trucate. Începeţi de la bază, descoperiţi-vă pasiunile şi învăţaţi să le cultivaţi în sufletul elevilor. Faceţi mai puţin, dar mai temeinic şi, mai ales, faceţi de aşa manieră ca pe ceea ce a construit temeinic un ciclu, un altul să poată dezvolta la fel de temeinic. Şcoala de înaltă performanţă – cea care pregăteşte specialişti de nişă – e pentru puţini, dar şcoala care formează oameni educaţi şi buni cetăţeni e pentru toţi. Nu e doar pentru genericii “copiii noştri”, ci şi pentru noi, adulţii ce lucrăm în ea. Regăsiţi-vă în ceea ce faceţi şi munca voastră va purta în ea secretul înfăptuirii! Dar n-am ştiut nici să-i ascultăm şi nici să-i apărăm pe aceşti oameni. Cuvintele lor, care au numit o realitate pe care mulţi o simţim, au rămas stinghere în lumea “raportărilor” şi a “statisticilor”. Şi aşa am ajuns la d-l Liviu Pop.

Când acesta a venit cu enormitatea manualelor de sport şi de dirigenţie – pe care elevii trebuie doar să le cumpere şi să le care, nu să le şi citească! – lumea, după caz, s-a indignat sau s-a amuzat. Nu ştiu să fi observat cineva că, în acest act ratat, d-l Pop şi-a expus – în mod transparent – concepţia dânsului despre şcoală şi educaţie. Pentru d-l Pop nu contează ce se face efectiv, la urma urmei profesorii de sport şi diriginţii pot face în constinuare cum vor. Ceea ce contează cu adevărat e formalismul căruia vor trebui să i se supună: căci manualele nu sunt “gratuite”; ele vin la pachet cu “metodologii”, “norme”, “fişe ale disciplinelor”, inspecţii (poate vom avea şi-un inspector de dirigenţie!), comisii, “raportări” şi tot tacâmul. Această structură formală este realitatea, nu ceea ce se întâmplă cu adevărat în şcoli. Nu contează ce pot şi ce nu pot elevii (Cum să stea în mâini unul de 80 de kilograme pe a III-a? Dar la bareme nu umblă nimeni.) sau profesorii care nu au săli de sport. Nu, singurul lucru care contează e faptul că după ce am definit “ştiinţific” statul în picioare şi mişcarea; realitatea – prin intermediul “raportărilor” şi al “statisticilor” – “trebuie să” corespundă acestor definiţii. Nimeni nu şi-a pus problema ca orele de sport sau de dirigenţie ar putea fi ore de relaxare între (sau după) materiile grele. Nu, totul trebuie încorsetat în reguli şi regulamente inutile, care definesc preţios şi ridicol banalităţi (asta fiind singura ştiinţă ce ne e accesibilă), dar care devin coercitive în mâna unor primitivi pentru care nu contează decât conformitatea. Asta e esenţa gândirii d-lui Pop şi a sămădăului din Teleorman ce-i e stăpân. Acesta e secretul fricii care-i transformă pe profesori în maşini de promovat analfabeţi efectivi. Aceasta e reţeta înapoierii şcolii româneşti şi a sărăciei din care nu reuşim să mai ieşim. D-l Pop nu e un ministru oarecare; dânsul e imaginea caricaturală a obscenităţii care – prin intermediul partidului ce l-a numit – a infestat lumea românească a ultimilor 28 de ani.

Mai mult decât oricare din “corifeii” partidului, d-l Liviu Pop e faţa adevărată a PSD-ului: un primitiv ajuns la putere şi pentru care puterea nu înseamnă nimic altceva decât a-i supune pe ceilalţi. Credeam că lucrurile acestea s-au dus odată cu goţii, hunii, gepizii şi avarii. Dar iată că au revenit odată cu d-l Pop şi cu d-l Dragnea. Singurul lucru ce ne desparte de acea lume e faptul că dacă astăzi prădătorii nu mai vor să plece, pot să să se ducă încotro văd cu ochii cei prădaţi. Mai ales cei prădaţi de umanitatea lor în şcolile cu manuale de sport ale celui mai grotesc ministru al educaţiei din istoria noastră.

Distribuie acest articol

76 COMENTARII

  1. Eu inca nu m-am lovit de problemele sistemului de invatamant actual, copiii mei abia vor incepe scoala primara. Dar dupa 3 ani de gradinita pot spune ca daca exista o problema fundamentala in educatia romaneasca atunci ea apartine parintilor. Faptul ca niste tineri ajung sa treaca prin scoala ca rata prin apa mi se pare ca releva in primul rand o problema a familiei si abia secundar o problema a scolii. Poate ma insel, ramane sa vedem ce voi reusi sa fac in practica dar nu stiu ce parinte trebuie sa fii ca sa nu realizezi cum copilul tau isi iroseste 13 ani din viata fara sa acumuleze nimic.
    Si ma mai intreb daca acesti copii i-au vazut vreodata pe parintii lor citind o carte. Una al carui titlu sa nu includa cuvintele ”in sapte pasi simpli” sau ”for dummies”.

    • Si scoala, si parintii apartin aceleiasi societati. Nu sunt doua lucruri izolate. Sau nu ar trebui sa fie.

      Sedintele cu parintii sunt adesea rare (semestriale), si asta pe undeva si pe buna dreptate, pentru ca nu exista nici o obisnuinta a discutiei si degenerarea e oricand posibila, din multe cauze.

      Educatia in familie este si ea precara, tocmai in epoca in care ea este esentiala. Nu ma refer aici la instruire (=dobandirea de cunostinte si aptitudini) ci la educatia morala. Educatia morala nu se poate recupera. Ce caracter ai pe la 16 ani (14-21, in functie de diverse teorii) cu acela ramai.

      Principii, valori – despre asta e vorba in primul rand in educatia in familie. Si asta nu inseamna sa stai pe fotoliu perorand despre ce inseamna „principii de viata:, in timp ce odrasla sta smirna in fata ta…

      Inseamna sa explici copilului ce faci, de ce, sa subliniezi aspectele morale, pricniliale ale faptelor tale, sa ii dai sfaturi de viata din care sa deduca asemenea principii sanatoase.

      Aveti insa dreptate ca asa ceva e imposibil daca parintii sunt ei insisi de o moralitate indoielnica, daca le dau de inteles odraslelor ca a fi paraciosi, a-si turna colegii la diriginte, a minti ca sa te descurici la ore, daca pentru ei a trisa este o valoare de viata pana la urma.

      In educatie, instruirea urmeaza morala, nu invers. Sau cel putin invers e mult mai greu.

      Copiii nu citesc nu pentru ca nu vad la parinti asta, ci pentru ca parintii insisi nu dau doi bani pe acumularea de cunostinte si pe educatie in general. Tocmai pentru ca le lipsesc acele pricnipii morale.

      Si, intr-adevar, scoala nu are ce sa faca aici. Ar fi putut biserica, dar de mult in Romania cel putin cea majoritara a pierdut rolul de calauza morala, din multe motive pe care nu le discutam aici.

      Toata povestea asta se lega si de respectul pentru munca. Atunci cand muncesti de iti sar capacele, esti recunoscator penru ce primesi si apreciezi si la altii acelasi lucru. Cand banii tai vin pe mai nimic, nici nu ii apreciezi si nici nu esti recuoscator angajatorului tau. Ori, intr-o astfel de amosfera, e greu de crezut ca odraslele vor aprecia munca si dobandirea de cunostinte.

      • Comentariul lui dedalus precizează foarte bine cauza relelor din
        societatea română: imoralitatea. În consecință, românii au școala
        pe care o merită, conducătorii pe care îi merită, clasa politică pe care
        o merită, biserica majoritară pe care o merită, …

        • Culmea este ca ne lovim de acesti semianalfabeti(stiu sa citeasa si sa srie vreo 2 pagini pe un subiect de diploma),dar nu inteleg nimic si ne face viata amara in contat cu institutiile statului.
          Sistemul de invatamant edte la pamant.Dupa parerea mea ar trebui trasi la raspundere toti ministrii invatamantului de dupa 1990 incoace.Avem o tara plina cu handincapati cu „studii”.

    • Va inselati si veti realiza ca va inselati atunci cand veti reusi sa inlocuiti in mod firesc, involuntar, cuvantul „acumulare” cu „invatare”.
      Problema fundamentala a sistemului – parintele needucat, care nu citeste (e deja cliseu! pare ca toti sunt ignoranti, cu exceptia celor putini care, nu-i asa, comenteaza, deci au citit!) – enuntata asa, perpetueaza la infinit si scuza neputinta sistemului sublim de invatamant in fata enormei materii prime greu prelucrabile.

      Pana una alta, cand va veti duce copilul in primul an la scoala e foarte probabil sa va loviti de lipsa hartiei igienice si a sapunului (ca nu-i asa, se fura!). Si a unei inexplicabile impotriviri a unitatii de invatamant de a mai angaja 1 invatator, astfel incat copilul dumneavoastra sa poata respira, asculta, vorbi impreuna cu doar 19 alti colegi, nu cu 30, asa cum cei mai multi scolari isi petrec 4 ore zilnic.

      • Nu dragule , LP nu ai dreptate, asa cum sa instalat boala „Cancer”, mai fregvent decit ” Gripa”. sa instalat sin mintea romanului NARCISISMUL, mai al dracului de rau ca invidia…..

  2. O radiografie corecta si dura a sistemului de invatamant.
    Din pacate nu PSD este principalul vinovat ci parintii copiilor care de 27 de ani voteaza aceeasi mizerie de politicieni fara sa se gandeasca la viitorul propriilor lor copii.

      • Din pacate trebuie adaugati si cei care „intelectuali” fiind si/sau superiori „prostimii” care iese la vot, nu se prezinta la vot sau nu se implica nicicum in viata civica/politica! Ce dai aia ai!

    • Doresc din suflet ca invatamantul romanesc sa progreseze.
      Va rog insistent sa ma luminati si sa-mi indicati partidul politic pentru care ar trebui sa votez pentru a nu mai alege niste „mizerii de politicieni” !

  3. Absolut remarcabil; va citesc de obicei si am gasit intotdeauna analize realiste; de data asta mi se pare si foarte frumos scris, detectez un oaresce fior metafizic. O fi vara, vacanta sau doar sentimentul exercitiului intelectual fara previzibile urmari practice din pacate…

  4. „…ale celui mai grotesc ministru al educaţiei din istoria noastră”.
    Pe care nu-l pot desparti de cel mai sinistru personaj ajuns ministru, Abramburica. Adevaratul gropar al invatamintului.

  5. O autoare (remarcabila) de pe Contributors amintea mai zilele trecute de faptul (si non e vero e bene trovato) cum ca Papa si-a lipit pe usa resedintei un afis cu textul „Vietato lamentarsi!” (vaicareala interzisa!).

    Daca analizezi cu atentie si incerci sa aduci educatia pe drumul cel bun foarte repede te vei afla in fata a 2 alternative:

    a) reglementezi mai tot ce se poate, ajungand de fapt la micro-management- dar asta nu e posibil decat in conditiile unei stabilitati a societatii asigurate de o conducere unica si egalitarista: comunista, fascista sau socialista.

    b) actionezi la nivelulk cerereii, adica creezi mecanismul prin care absolventii de diverite nivele sunt apreciati dupa ce stiu, si nu dupa ce diplome au (diploma ar urma sa aiba valoare mai mare sau mai mica dupa cat sunt de apreciati absolventii respectivi, nu dupa nu stiu ce criterii adiminstrative) => estge nevoie de o economie de piata libera, la modul real , fiind singura in stare sa departajeze.

    Bun, daca mergem pe prima solutie, putem face tot ce s-a tot spus pe aici pe Contributors (si prin alte parti), rezolvand miriade de probleme mici prin tot atatea reglementari. Experineta insa ne deomonstreaza ca o asemenea cale inseamna sa repari intr-un loc si sa crape in altul

    Daca mergem pe a doua solutie observam imediat ca rezolvarea este in afara sistemului educativ, anume in acceptarea economiei de piata si, mai ales, a acceptarii responsabiloitatii personale pentru deciziile vietii.

    Suna poetic, dar e foarte pragmatic.

    In esenta, ar insemna ca o persoana care nu depune eforutri, care nu munceste, sa nu beneficieze de clementa societatii. Astfel, s-ar crea o legatura intre efort si calitatea vietii individului. Cuplata evident si cu riscul prabusirii.

    ====
    Trebiue sa intelegem si sa acceptam capitalismul, nu sa incercam sa inventam o societate in care fiecare are dupa nevoi si da dupa chef.

    Am mai spus, si daca nu am mai spus-om o repet (:-)):

    Se vand diplome pentru ca se cer diplome. Ca sa se vanda cunostinte, trebuie sa se ceara cunostinte,

    Ca sa se ceara cunostinte, trebuie ca sectorul de afaceri sa primeze, nu sa fie doar vaca de muls a statului (citeste: bani pentru puturosi si clientela – cum e acum).

    Daca asta nu se rezolva, o mie de vorbe un ban nu fac si reforma educatiei se va naste mereu moarta. Reforma educatei sta in doctrina politica ajunsa la conducere, nu in talentul administrativ al unor scribi de legi.

    • Ei bine, daca autoarea amintita il apreciaza pe Papa pentru afisul lipit pe usa “Vietato lamentarsi!” atunci ar trebui sa fie si motto-ul ei.
      Dar dupa cum se lamenteaza contra „apocalipticului” Trump, ma tem ca vrea doar sa ne impresioneze prin altii.

  6. Apreciez articolele dumneavoastră de opinie. Dar prezentați problema doar din prisma „umanioarelor” (nu a tuturor, desigur).
    Provin din domeniul real, am absolvit o Facultate de Științe Reale și, cu bucurie, citesc despre examenele de admitere care au fost reintroduse de câțiva ani. Despre mediile mari de admitere dar și de terminare. Lucrez zi de zi cu tineri extrem de abili, învățați, cultivati, care cunosc tehnologii noi, inexistente in Facultate pe vremea mea. Sunt mândru sa fiu colegul lor.
    Nu putem generaliza despre analfabetism. Exista domenii super. Nu în top 1000 mondial, dar bune.

    • Sa nu generalizam. Acei cativa de tineri performanti nu au ajuns asa decat prin propriile lor eforturi, precum si ale familiilor lor. Eventual au avut un liceu unde se putea face carte (accent pe putea). Dar situatia nu este reprezentativa pentru intreg ansamblul. Cum spunea autorul, cei mediocri sunt baza, iar ei sunt foarte jos. Cauta eventual survivor’s bias.

    • Am făcut zeci de interviuri cu studenți și proaspeți ingineri și vă rog să mă credeți că deseori m-am crucit la propriu deși sunt ateu. Mi-ar plăcea să vă pot împărtăși opinia dar din păcate nu asta am văzut eu încercând să recrutez tineri.
      Pe lângă cunoștințele puține am mai văzut și (culmea) o supra-apreciere a capacităților proprii de speriat. Adică de exemplu un student la Poli care nu știa în ce se măsoară intensitatea curentului dar cerea 1000 Euro net ca începător. Ar fi fost dispus să negocieze asupra mașinii de serviciu… :)
      Problemele învățământului românesc sunt multe și nu se mărginesc la un singur nivel.
      Atâta vreme cât părintele se zburlește exclusiv la profesor pentru că loaza e repetentă, atâta vreme cât profesorul nu consideră important să predea în timpul orelor tot ce e necesar pentru elevul său, atâta vreme cât ministerul încurajează lipsa de performanță iar noi cu toții o acceptăm nu se va schimba nimic. De fapt se va schimba, dar în rău. Nu vom fi capabili să producem bunuri cu valoare adăugată mai mare, deci ne vom zbate într-o spirală descendentă a sărăciei.
      Pow!

  7. O radiografie corecta a sistemului de invatamant romanesc. Sunt un parinte prins in mijlocul acestui sistem in care platesc meditatii de ani de zile, si nu pentru a trece clasa ci pentru a suplini ignoranta si deontologia profesorilor. S-a ajuns in situatia in care copiii sunt testati la scoala si examene pentru ceea ce au invatat acasa, pe banii parintilor (si aici ii dau dreptate profundului ministru „copilul nu plateste nimic”).
    E foarte bine ca lucrurile incep sa fie spuse de profesionisti care au ajuns de nisa…dar de multe ori ca simplu parinte mi-am pus problema ca trebuie sa fac mai mult, dar ce??? Daca am spus-o in sedinte profesorii s-au facut ca nu inteleg sau au aprobat tacit subintelegandu-se ca nu e vorba de ei ci de altii.
    Va multumesc pentru articol si sper ca aceasta dezbatere sa continue.

    • Schimbati scoala,

      Exista si scoli decente.

      Ce e de preferat:
      a) o mica dificultate de adaptare a copilului – care dureaza cateva luni maxim
      sau
      b) ani lungi de chin intr-o scoala care nu il invata.

      Mai este insa si situatiea- imi pare rau sa o spun, dar trebuie sa fim corecti – in care ii cereti copiluliui mult mai mult decat e necesar. Atunci, evident, scoala nu poate sa livreze asa ceva si de aici multe nemultumiri din toate partile.

      Am vazut parinti care solicitau „performanta” din partea copilului, fapt ce se traducea din lungi si complicate teme, timp folosit pentru „invatat” la greu, admonestari pentru note „mici” (8 si 9…). Si altele de acest fel.

      Cand insa spuneam acelui parinte ca nu e cazul sa chinuie asa copilul, ca invatatura nu inseamna sa piarda copilaria, copilaria nu e o pregatire pentru adult, dupa cum adult nu e o pregatire pentru pensie… :-). Ei bine, atunci primeam un discurs de tipul „Copilul trebuie sa invete ca sa ajunga ceva in viata”!

      E adevarat, si din partea profesorilor exista multa delasare. Dar, ca de obicei, viata e compelxa… :-)

        • Dupa parerea mea, faima scolilor este cat se poate de subiectiva.

          De exemplu, multi considerea drept „scoli bune” scolile la care profesorii sunt severi, se dau teme multe samd. Eu nu as considera o asemenea scoala ca fiind „buna”.

          Alteroi faima scolii este data de minciuna prin omisiune. De exemplu, o scoala „are cercuri extrascolare” – poate sa scrie pe web-sie-ul ei. Dar daca intrebi, acele „cercuri” sunt doar..unul. Si a avut os singura sedinta, cand a fost randul scolii respective la comisia metodica…

          Educatia este un imperiu al minciunii.

  8. De ce sa predai cum trebuie – in univ. – cand avansarea/promovarea si accederea la gradatii de merit se fac cvasi- exclusiv pe baza punctajului de cercetare? Astfel incat un cadru didactic este „judecat” dupa aceleasi criterii ca si un cercetator.

    • In toate universitatile din lume avansarea se face evaluandu-se partea stiintifica.: in primul rand articolele publicate, invitatii, conferinte, colaborari internationale, proiecte internationale, comitete de doctorat, abilitare etc. Daca vrei doar sa predai, poti sa o faci si sa ramai toata viata pe prima treapta pe care ai intrat in universitate ( ceea ce face o impresie proasta, este adevarat, dar poti face acest lucru, completand cu anumite responsabilitati administrative pe care nu le vrea nimeni, in general) ba exista si posturi speciale pentru cei care doar predau ( si au o norma de predare dubla fata de ceilalti). Deci, unde este problema? De ce in Romania ar trebui sa fie altfel?

      • Lara, nu e adevarat! Un cadru didactic este evaluat pornind de la activitatea didactica, nu stiintifica. In fond, el fososeste rezultatele cercetatorilor, nu?

        • @Basil Se vede ca nu aveti nici macar un colaborator din afara tarii, ca nu ati fost niciodata invitat intr-o universitate straina si nici nu ati partiicpat la vreo evaluare internationala. Si in general, ca nu aveti habar de situatia universitara din afara.
          Toate recrutarile, avansarile, primele, granturile etc se fac pe criterii majoritar stiintifice. Bineieteles, in dosarul oricarui candidat exista rubrica „predare” dar nu aceasta face diferenta cand e vorba de un concurs pe un post de conferentiar, profesor, pentru un grant etc.
          Eu zic sa va interesati inainte sa afirmati lucruri false.

    • Aceasta paradigma a universitatii care e si unitate de cercetare nu pea mai e valabila astazi.

      Va dau dtreptate 100%: care este sensul in a evalua un cadru didactic universitar dupa rezultatele din cercetarea stiintifica?!

      Este un criteriu aberant, care merge mana in mana cu finantarea absurditatilor numite „cercetare stiintifica” in unele universiotati de stat.

      A fost valabil in urma cu multi ani si, intr-o anumita masura, ela mai poate fi folosit si astazi, dar nu in halul in care este. Si , mai ales, nu dupa stupiditatea numita „ISI” – o descurajare a celor care chiar ar dori sa faca o cercetare stiintifica adevarata. Nu o pot face, pentru ca trebuie sa … „publice!”. Sigur ca trebuie sa (si ) publice, dar activitateea asta nu trebuie sa inlocuiasca cercetarea proipriu siza.

      Dar e de fapt rezultatul; unui foramlism care pica bine unora,.

      • ISI este un monstru, cel putin in Romania. Esti obligat sa publici ISI, dar la noi in tara revistele cotate ISI nu sunt deloc diferite de grupurile mafiote, unde trebuie sa cotizezi pentru a avea o sansa de a-ti vedea articolul in respectiva revista si/sau sa publici cu „unul de-al lor”

    • Tocmai lipsa cercetarii fundamentale in invatamantul universitar românesc a condus la slaba lui calitate.
      În toate universitățile mari, profesorii universitari sunt renumiți cercetători în domeniul lor. Studenții sunt adulți (peste 18 ani) care își înțeleg foarte bine rolul lor acolo: vin pentru a învăța, nu pentru a fi învățați. Baza învățării este pusă pe student, pentru că este interesul și dorința lui să învețe. Pe profesor este pusă cerința de a fi mereu la curent cu noutățile științifice din domeniul lui și de a le stăpâni până la esența (stăpânire demonstrabilă prin cercetare).
      Pare că exista o tendința de infantilizare, și a studenților, dar și a profesorilor. Studenții nu (mai) sunt copii, dar nici profesorii părinții sau prietenii lor. Da, suntem balcanici/sentimentali, dar e necesara o atitudine profesionala în relația student-profesor. Skilluri pedagogice deosebite sunt necesare poate la grădiniță sau școala primară (cu toate că și acolo elevul ar trebui stimulat să învețe și să caute informația singur). Dar la 20 de ani adultul are nevoie de informație e calitate, nu de „pamperseala”.

  9. Degringolada sistemului national de invatamint, ca si a intreagii tari de altfel, a depasit de mult punctul de unde mai era posibila o redresare ” in cadrul sistemului „.
    Nu se mai poate face nimic prin legi, oricut de capabili ar fi ministrii educatiei si de binevoitor ar fi guvernul.
    Punctul acesta limita a fost marcat de alegerile din noiembrie 2017, care au aratat clar ca tara, poporul, nu doreste o administratie corecta, sanatoasa, desprinsa de minciuni si de delatiune. Scurta si frumoasa aventura a guvernarii Ciolos , nu a mobilizat pe nimeni.
    Asa ca sa nu ne amagim. Poporul roman nu doreste munca, cinste si adevar. Admiram lenea, hotia si minciuna !
    Asa sintem, asa raminem, daca nu se intervine cu o operatie chirurgicala radicala, prin desfiintarea jocului de=a democratia intr-o tara pervertita. Poate ne apropiem de acest punct si nici nu stim inca, deoarece nu prea cred ca in repozitionarea militara si politica in curs, i se va mai permite Romaniei jocul asta mincinos de=a democratia si „lumea ibera „, mentinerea climatului de hotie si minciuna. In fata provocarii unui mare conflict militar, cred ca Romaniei i se va impune din afara un regim de mina forte. Dintr-o parte sau alta.
    Poate cu aceasta ocazie sa se reaseze si sistemul educational ! Intr-o parte sau alta !

  10. Totusi, Andronescu a fost ministru doar 4 ani (2000-2003 cu Nastase si 2008-2009 cu Boc). Restul de ani ar fi fost suficienti pentru lucruri bune, nu?

    • Nu prea.

      In guvernele PSD de dupa epoca Funeriu, am avut la MEN numai interfete destul de palide care au aplicat destul de orbeste ce a a venit de la partid, acolo unde Kati Andronescu face legea in materie de educatie. Adica am macelarit legea educatiei pana nu s-a mai inteles nimic din ea si au readus sistemul la „standardele” Andronescu.

      Un simplu exemplu de ministru al educatiei propus de PSD:

      „Sorin Campeanu este rectorul Universitatii de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti si presedintele Consiliului National al Rectorilor, for condus anterior de Ecaterina Andronescu si care sub conducerea lui Cimpeanu a salutat ordonanta de urgenta din vara prin care au fost aduse 97 de schimbari la Legea Educatiei. „

    • Pentru acuratete, mai adaugati un mandat de jumatate de an in 2012 (sub Ponta).
      Iar prin pozitia din comisia de invatamant de la Senat, ca si prin interpusii supusi plantati in sistem, ea a reusit sa darame cam toate eforturile constructive din perioadele cand n-a fost ea ministru.

  11. Scrieti de mai multa vreme si va citesc articolele.
    Tema e interesanta si de actualitate mereu – invatamintul.
    Dar discursul e mai mereu acelasi: ministrii nu fac!

    Exista lucruri minime insa ce tin de fiecare si care nu sunt facute:
    1. As dori sa vad scris ceva ce a facut domnia ta in sensul imbunatatirii. De exemplu nepromovarea studentilor, dar nu pe baza de absente… Personal cred asta incorect. Facultate are si sensul ca e facultativ sa vii la cursuri, ca in fond la primul curs studentii ar trebui sa primeasca o bibliografie din care sa studieze, nu numai notitele de curs. (Exista invatamintul la distanta de acum, altadata numit fara frecventa si deci se poate.)
    2. As dori sa vad scris cum procedeaza domnia voastra vis-a-vis de plagiatul endemic.

    Sigur ca ministrul face sau nu, sigur ca legea e masacrata mai mult sau mai putin. Insa stiu sigur ca omul sfinteste locul. Exista in lume, dar ea este mult mai pregnanta in mediul universitar, autoritate dobindita si autoritate conferita. Cu cea conferita va infatisati in prima zi in fata studentilor. Cea dobindita vine mai de demult, din anii trecuti si se transmite oral, dar nu numai din generatie in generatie. Si aceasta este cea mai importanta.
    In fata autoritatii dobindite toate se pleaca.
    Ori despre asta puteti depune marturie. Dupa numarul de studenti de la curs, dupa modul cum se straduiesc la examen, dupa modul cum redacteaza un referat, dupa interesul de la seminarii, va puteti da seama daca aveti o astfel de autoritate sau nu.
    Da, nu mai e vremea (oare?) a cursurilor deschise, unde sa vina si altii, dar nu cred ca cineva s-ar opune.
    Deci?
    Am citit acum ceva vreme un raspuns extrem de interesant, in care un absolvent de filozofie spunea despre profesor ca a venit la master cu aceleasi note de curs folosite la cursul de zi.
    Daca cursul de anul asta e la fel cu cel de anul trecut sau acum 5 ani… Hm. Nu e numai o problema de student. Daca subiectele de la examen sunt aceleasi de 5 ani, iar nu e o problema de student.

    Si in fond, ce e rau ca din 40 vor termina 4? Dar din 4 citi vor lucra in domeniul terminat? Si cit de repede?

    • Vă mulțumesc pentru observații. Așa e, nu trebuie să așteptăm ca lucrurile „să se întâmple”, în urma unor decizii „de sus”, fără participarea noastră. Fiecare dintre noi, acolo unde e, poate face ceva. În ce mă privește, am câteva standarde, minimale, dar non-negociabile:

      – nu dau note oamenilor pe care nu îi văd. Altfel spus, nu primesc referate, proiecte, lucrări etc nici imprimate, nici pe mai, pe post de examen. Condiția notei e prezența persoanei și răspunsul în fața tuturor colegilor săi (căci și la examen se învață). Am refuzat și prieteni și superiori care au intervenit pentru a da note unor oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Au fost și supărări, dar, până la urmă, oamenii s-au obișnuit.
      – există un minimum pentru examen. La fiecare curs le dau bibliografie și cerința la examen e aceea de a-mi prezenta cel puțin o carte din bibliografie și opinia personală față de conținutul ei. Prefer examinarea orală, la care îmi pot da seama mai bine de ce a înțeles studentul din ce am predat și din ce a citit. Toți studenții unui an participă – de la început până la sfârșit – la examen. Cei ce au intervenit la seminarii și intervin, cu precizări sau observații, și la examinare, beneficiază de o notă mai mare.
      – notele sunt de la 2 la 10. Da, există și căzuți.
      – nu notez lucrările plagiate. Dacă cineva plagiază la scară mare (atunci când la cer să redacteze puncte de vedere asupra unui subiect, sau când le dau – pentru a le verifica exprimarea scrisă – lucrări scrise), nu primește notă și nu poate veni în examen. Dacă plagiază fragmente, ia – după caz – 3 sau 4 – și aceasta notă se adună cu cea de la examen, iar în catalog se trece media lor. Sigur, ca profesor îmi dau seama ce poate și ce nu poate scrie un student. Dacă văd că textul prezentat nu e al lui, caut – în bibliografie și pe internet – sursa. Mi-o notez și i-o indic la corectarea lucrărilor, în fața întregului an.
      – toate lucrările, la fel ca și rezultatele examenului oral. se discută în comun
      – nu primesc la licență oameni care nu-mi prezintă cel târziu în decembrie planul tezei și cu care nu lucrez efectiv pe perioada redactării acesteia
      – cursul nu e „standard”, ci e modulat – anual – în funcție de problematica de actualitate, de lecturile mele și de cele ale studenților.

      Nu e mult, dar mă țin de lucrurile acestea. Iar lucrurile pe care le scriu aici, le spun deschis și colegilor mei, fie ei preparatori sau rectorul. Și le spun cu conștiința deplină a faptului că și eu pot greși sau vedea parțial anumite lucruri.

      Un gând bun,

      Mihai Maci

    • @Stelian. „Facultate are și sensul că este facultativ să participi la cursuri…” Nu stimate domnule, are sensul că este facultativ să o faci! Părerea mea!

      • Am colegi tineri care muncesc pentru a se întreține dar care sunt și studenți. Ei nu reușesc întotdeauna să ajungă la cursuri sau seminarii. Pentru laboratoarele obligatorii găsesc de cele mai multe ori înțelegere din partea profesorilor sa le facă seara după ora 4 sau 6. Totul depinde de vantitatea profesorului și de egoul sau.
        Prin natura muncii lor, multi din tinerii coleg stiu mai multe decât profesorii lor. Pentru că ei lucrează aplicat și au înțelegerea realului mult mai dezvoltată. Uneori chiar vorbesc între ei daca să îl corecteze pe „vanitos” in greșelile cursului lui. În cazul profesorilor deschiși la colaborare, învățarea devine reciprocă, laboratoarele sunt lecții aplicative, lucrările de licență și master se pot transforma in lucrări științifice.
        Nu prezenta la curs sau seminar ar trebui să determine nota, cu îndeplinirea cerințelor științifice agreate de comun acord. „Soclul” profesorului s-a dărâmat de mult in tarile civilizate.

  12. Concluziile spuse in articol despre sistemul de invatament sunt corecte, dar intr-un anume fel sunt un reflex al societatii si al unei mentalitati mult mai profunde si vechi.Dimitrie Cantemir scria despre moldoveni si este valabil pentru toti romanii. “Moldovenii nu numai ca nu sunt iubitori de invatatura, dar chiar le e urata aproape la toti.”

    Dovada ca este vorba de mentalitate este lipsa voluntarilor cu vocatie, de ex in limba spaniola, exista o biblioteca de podcasturi, IVOOX, un fel de trilulilu, dar fara muzica sau imagini.

    Daca cauti cuvantul historia iti apar 135 000 de rezultate. Cautand in seriile de istorie exista un proiect facut de3-4 voluntari numit Histocast, ei bine, am ascultat o dezbatere de 13 ore impartita in doua capitole despre razboiul din Vietnam.

    In limba romana gasim o gramada de filmulete pseudostiintifice delirante despre daci, practic o intoxicatie care s-a inradacinat la sute de mii de romani.

  13. Acesta este unul dintre rezultatele echipei ”galeria de măşti a d-nei Andronescu”
    https://www.usab-tm.ro/utilizatori/universitate/file/doctorat/2017/abilitare/camen%20dorin/Rezumatul%20Tezei%20de%20abilitare.pdf

    credeți ca acest domn nu face parte din ”Şcoala noastră produce “performaţă” la metru cub, ea nu are nici perdanţi şi nici mediocri. Dezinteresul faţă de cei care nu pot ţine pasul cu lucrurile de neînţeles care se fac la clasă şi, apoi, nevoia de-a cosmetiza statisticile făcându-i pe toţi absolveţi ai tuturor ciclurilor educaţionale a avut un efect pervers: prăbuşirea nivelului mediocrităţii. ”

    dar toate sunt la fel
    https://www.usab-tm.ro/USAMVBT_Abilitare_ro_1118.html

  14. Bun articol – adevarul nemilos si cotropitor – o multime de tineri incapabili sa scrie sau sa citeasca altceva decat pseudocuvinte scrise cu hashtag in fatza. Poate mai renuntzam la mitologia conform careia IN TINERI STA SALVAREA patriei. Vezi sa nu ! Sa zicem mersi cat timp sunt inca functionali CEILALTI , cei de care radea neika nimeni ca ar fi stirbi

  15. Doar o curiozitate, care ar fi argumentele, măcar două, împotriva manualelor la educație fizică și dirigenție? Mă rog, lucrurile de felul sunt o inepție, o idioțenie, nu s-a mai pomenit, etc. nu se încadrează la argumente.

    • Prin comparație, e ca și cum ai folosi banii pentru ferestrele de la casa proaspăt construită pentru a face un șemineu. Ați găsi vreun contraargument pentru construcția unui șemineu?

      • Așa o fi cu șemineul, poate o fi necesar,poate nu. Dar comparația nu își are rostul. Orele de educație fizică și dirigenție nu își ating acum obiectivele și pentru că se desfășoară după ureche. Și chiar dacă manualul e doar material auxiliar, atunci când mulți profesori sunt incapabili să lucreze fără acest ajutor, el e necesar.

  16. “… dânsul e imaginea caricaturală a obscenităţii care – prin intermediul partidului ce l-a numit – a infestat lumea românească a ultimilor 28 de ani”. Plato spunea “What is honored in a country is cultivated there.” (Republic, Book VIII) La noi de 28 de ani unii, si-s cam aceeasi, au ales sa onoreze printr-un vot liber exprimat hotia si prostia. Dealtfel, partidul la care faceti referire are nevoie de cat mai multi analfabeti si nefunctionali ca sa se perpetueze.

  17. „Dintr-un motiv simplu: nu sunt în stare să scrie 50 de pagini pe o temă definită.”
    E, nu e chiar asa de simplu.
    Eu am ales sa nu dau examenul de licienta deoarece printre altele era necesar sa am o lucrare de minim 80 de pagini.
    Profilul era de informatica, proiectul il aveam scris (era un program) si culmea era folosit zii de zii in Universitatea Bucuresti insa sa scriu o lucrare de minim 80 de pagini pentru el era si este o aberatie. Nici daca publicam tot codul sursa plus sa scriu tot felul de povesti nu ajungeam la 80 de pagini fara sa fabulez excesiv.
    Am 15 ani activi in industria IT, pana acum am lucrat in 8 companii, 3 tari diferite si pe 2 continente si niciodata nu am avut de scris un singur document ce sa totalizeze 80 de pagini (sau 40). Da, am scris documentatie insa succinta si fara sa fabulez.
    Realitatea este ca cel putin in cazul meu acel examen de licienta era o ineptie si am ales sa nu il dau si sa imi continui cariera fara o hartie.

    • Am 15 ani activi in industria IT, pana acum am lucrat in 8 companii, 3 tari diferite si pe 2 continente

      Nu mi se pare prea laudabil sa schimbi compania la fiecare doi ani, ma rog..

      Desigur e cumva absurd sa impui nr. de pagini ai licentei, nimeni nu are nevoie de vorbaraie, dar pe de alta parte sunt situatii in care trebuie sa scri si scoala trebuie sa te familiarizeze si cu acest aspect.
      Si eu, atita timp cit am fost doar proiectanat cinstit si harnic, nu prea am avut nevoie sa scriu, cu exceptia unor descrieri tehnice ale produselor. Cu timpul insa depasesti conditia de proiectant si esti nevoit sa faci prezentari, rapoarte, caiete de sarcini, manuale de intretinere, sau, de ce nu, cursuri didactice. Iata ca esti confruntat cu „scrisul”, pt. multi dintre noi un adevarat calvar, unde mai pui ca trebuie sa ne luptam si cu virgule, cratime…

    • @ Alexandru, de acord.

      In 1995 s-a introdus licenta (primul an – a fost facultativa). Unii au sustinut-o, altii nu. N-am sustinut-o, in schimb a trebuit sa sustin lucrarea de diploma. Dintre temele de pe lista lucrarilor (nu puteai veni cu propuneri extra-lista) trebuia sa alegi o tema care n-a fost „alocata”.
      Un coleg a ales din electroacustica – Sistemul Dloby. Discutam cu el de inutilitatea unei lucrari care de fapt prezenta un sistem inventat de cel care-i poarta numele, cat si de aberatia redactarii cu mestesug a unei lucrari pe cel putin 80 de pagini :), c-asa trebuia
      20 de pagini a fost introducerea + un „mic” isoric, in rest nu stiu ce a mai putut scrie pe langa scheme si cicuite :)
      Pentru 10 era „recomandat” sa faca si o demostratie practica cu un circuit „proiectat” si executat de el.
      N-a vrut 10. Acum nu lucreaza la Holywood sau Bombay sa-i apara numele minuscul la sfarsitul vreunui film, i-a placut mai mult la General Electric :)

    • Daca ai fi scris cele 80 de pagini poate ai fi reusit acum sa scrii „zi de zi ” corect….dar cine mai scrie corect in ziua de azi!!!

    • Sunt de acord cu dvs. Ca urmare a mai multor cunostinte pe care mi le-am format odata ce am parasit Romania, multe dintre ele fiind tineri studenti europeni dar si de peste ocean, din SUA, Canada, am ramas uimit dupa ce am realizat ce diferenta enorma este intre facultatea straina si cea romaneasca. Practic in strainatate, ca student, jumatate din an esti trimis direct la munca in domeniul de activitate cel mai relevant sau apropiat de studiile pe care le urmezi, iar cealalta jumatate este rezervata cursurilor + examenelor, si acestea de 1000% mai stricte decat la noi, cu follow-up si sintetizare!!! Eficienta maxima, pragmatism neiertator, termina numai cine merita/lupta cu adevarat, asta se cauta, intr-o societate aflata in pragul preluarii de catre roboti ultra-performatnti a majoritatii activitatilor umane. Sa mai facem comparatii acum, nu merita…

    • Acum , ca sa fim cinstiti in totalitate , insasi Facultatea de Informatica – Matematica de la Universitate va este inutila. Cel putin asa mi-a spus cineva care are o cariera asemanatoare cu a Dvs.

  18. Facultatea (si in speta anii terminali) scot la iveala toate neajunsurile si carentele celor 12-17 ani anteriori de studii (fara gradinita). Imi amintesc discutile avute cu multi studenti romani ce studiau in Bavaria,ori in Freiburg si care,relatau ca la facultatile tehnice,la 19 ani erau cei mai tineri studenti (de obicei nemtii incep ingineria pe la 22-23 ani).Acelasi profesor cu care nu te tutuiesti, insa il apelezi doar cu numele mic in pauza, cand poti bea si o cafea cu el, la ore ii dai respectul cuvenit . Tot ei imi relatau ca in Germania nu cunosc „meditatiile” (fie la liceu- Gymnasium, fie in cursurile primare/secundare),decat pentru cei neputinciosi sau inabili intelectual.
    Sistemul vestic de invatamant („scholastic”,zic ei), e bazat pe functionalitate, pe utilitatea rezultatului final (un absolvent pregatit), astfel incat sa nu fii indobitocit de inutilitati invatate pe dinafara, sa nu fii umilit ca ti se scad 2 pct. ca nu ai trecut pe la cursuri/seminarii, sau ca te-ai uitat „cum nu trebuie sa se uite un student, la profesorul sau”, …. etc.
    Ce avem noi in acest moment, la facultati „de elita”. Copii care mor din cauza suprasolicitarii. Copii ce se sinucid, deoarece nu a „cam” trecut pe la cursuri/seminarii, sau ca s-a uitat „cum nu trebuie sa se uite un student, la profesorul sau”.Dincolo de presiunile sexuale (de ambele sexe, stati linistiti), avem „carti” care te fac „sa treci mai usor peste socul de avea grile, la licenta, in fata”.Avem profesori universitari ce MEDITEAZA pt. licenta, la materiile din anul terminal. Avem profesori si Decani ce indeamna studentii sa se medteze la materiile de licenta, insa, „aveti grija cu cine si cum va meditati” (!). Este in Ro europeana anului 2017, (iunie). Acesti studenti, nauci de cap si cu valorile inversate, vor fi directori de banca, judecatori, procurori, sefi la deconcentrate, ministri, … (apropos, si aici am un pont, cei din capitala sustin ca numai faclutatile din Buc pot furniza mnistri, … etc.).Cand fata mea a inceput cursurile primare, la inceputul anilor 2000, am constatat amar, ca dinozaurii din invatamant (minister, ISJ si scoli) nu vor abandona usor acelasi sistem mostenit si care nu poate scoate decat aceleasi produse .II VAD ACUM PE ACEEASI DINOZAURI CA NU VOR SA IASA LA PENSIE si imi aduc aminte de un dirctor de scoala cu care am venit in tren prin 98′-99′ si care cu naduf povestea ca sunt (la vremea aceea) brontozauri in Minister ce nu au predat o ora la catedra. Existau acolo,deoarece si tatal/mama, nasu’ … au existat in acel minister. La fel este si in Patriarhie, daca taticu a fost „omul cu relatiile externe” ale patriarhiei, baiatu’ nu poate sa existe decat acolo . La fel este si in magistratura, si in avocatura, si in .. banci … si peste tot . Nu conteaza ca baiatu’ tatii e un prost, un bun boxer sau bun la vioara, „vrei nu vrei, bea Grigore Quick”.

    • „ – Când vei constata că, în scopul de a produce, trebuie să obţii aprobarea de la acei care nu produc nimic,
      – când vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activează în bunuri, ci în favoruri,
      – când vei înţelege că o mulțime de oameni se îmbogățesc prin luare de mită şi influența lor e mai eficace decât munca lor, că legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta,
      – când vei descoperi că este răsplătită corupția iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fără teama de a greşi,că soarta societăţii în care trăieşti, este condamnată.”
      Zinovievna Alisa Rosenbaum (Ayn Rand) – 1950

  19. Se întâmplă să cunosc bine sistemele de învățământ tehinic britanic și canadian. Nu știu dacă ar trebui să liniștească pe cineva faptul că elevii și studenții britanici sunt la fel de slabi ca cei români de astăzi, însă e o realitate pe care o văd zilnic. Nu însă cei canadieni. În UK, cunosc directori tehnici de rețele termice în corporații mari, bine-cunoscute, care au degree în „drama” sau ” politics” și și-au început carierele în administrația unor teatre din Soho sau ca ” office manageri” în firme de jucării. Bine-nțeles, tot corpul ingineresc care îl comandă este format în majoritate absolută de ingineri străini formați în afara UK. Probabil că aici va ajunge și România. Necazul e că nimeni din exterior nu va dori să emigreze în România.
    În comparație, în Canada, corporațiile mari sau mici din tehnologie au un număr semnificativ de ingineri străini care însă nu reprezintă o majoritate. Cei formați locali sunt în majoritate.
    Probabil, (speculez acum) calitatea ridicată a școlii în Canada a făcut posibil ca șocul din 2008-2009 să nu fie simțit aproape deloc în Canada. Australia, e într-o poziție similară, fără recesiune economică de aproape 25 de ani, însă cu un sistem de învățământ extraordinar de performant.
    De asemenea, Germania, cu un învățământ foarte solid, a trecut relativ ușor peste șocul economic din 2008.
    Brexitul in UK a dezvăluit adevărata dependență a industriei Britanice de inginerii și tehnicienii formați în exterior. Panica e de-acum serioasă.
    Această relatie între stabilitatea și anduranța unei economii și calitatea învățământului indigen e un subiect de explorat în mod serios pentru că ceea ce avem până acum sunt doar evidențe anecdotice.

  20. Si totusi autorul care a scris un articol bine inchegat nu are profunzimea sa taie raul de la radacina. Il ocoleste voit. Invatamintul, educatia si in general societatea sufera de faptul ca elita (10%) societatii nu-si cunoaste rolul conducator, nu are abilitati de a prelua societatea. Aceasta elita merituasa, uneori cu studii prestigioase prefera joburi bine platite (pe termen scurt) care in timp ii duc intr-o zona nesemnificativa. Cei care au curajul si se intorc vor lupta cu mizerii si neajunsuri care ii vor impinge tot spre aceasi zona. Vrem promovarea societatii? Cu mediocrii si prostii care nu se rusineaza sa isi voteze salarii si pensii nesimtite? Un calcul simplu arata ca platitorii de impozite sunt clasa de mijloc. Cei care sunt bogati si cei care fac invirteli ocolesc sistemul de impozitare. Clasa saracilor traieste din ajutoarele sociale. Deci platitorii de impozite nu trebuie sa faca revolutie pentru a da jos guvernul. Trebuie sa nu plateasca 6-8 luni impozitele si totul se prabuseste. Visteria este goala, guvernul este plin de prosti si imbecili cu ifose. Acum este momentul. Desteaptate omule……

  21. Dacă ar fi să aleg un aspect esențial al educației și al civilizației europene pe care școala rumaneasca nu reușește să’l insufle copchiilor aflați în captivitatea să, fără îndoială ar fi exigența. E o abstracțiune ce necesită la rândul ei o capacitate dezvoltată de evaluare și abstractizare. Sună banal, dar viețile noastre băltesc în insignifianță și în precaritate pentru că nu reușim să ne desprindem de inutil, zgomotos, scump, flecar, frazeologic. Propunem celorlalți lucruri fără substanță, de proastă calitate și acceptăm de la semeni bunuri și servicii execrabile. Plătim fără crâcnire prețuri aberant de mari pentru un serviciu mizerabil și, în același timp, acceptăm prețuri derizorii pentru produsele noastre, dintr’un difuz complex de inferioritate. De pildă acest text al domnului Maci, un autor ale cărui texte le citesc frecvent și cu plăcere pe contributors chiar dacă adeseori nu sunt pe aceeași frecvență cu domnia lui. Câți bani a primit domnul Maci pentru efortul său? Chiar nu va întrebați deloc cât valorează munca acestui om? Cât ați oferi? Ziceți repede, domnilor, cât dați pe eseu? Da, e bine scris, bine structurat, conține neologisme simpatice, e poate oleacă prolix, poate un pic cam lung, dar totuși…mult peste medie. În mod cert nu este mediocru. Și totuși, nimeni nu dă 2 bani pe el. De ce? [lăsăm deoparte faptul că este publicat pe o platformă non-profit, în peisajul .ro nici nu este posibil altfel]. Poate pentru că, în afara stilului, ne deprimă conținutul? Poate pentru că simțim că timpul nostru prețios -resursă tare limitată- compensează întru totul eforturile autorului? Oferim timp personal în schimbul muncii intelectuale depuse de profesor și suntem chit. Sau…poate mai e ceva în conținut care ne cam dăunează și nu știm să’l apucăm pentru că am trecut prin școala rumaneasca și nu am învățat să’l identificăm? Haideți să vedem ce ar putea fi acel lucru ce scade valoarea unui text. O încercare modestă, zic io.

    Susține domnul profesor că:
    „Firește că atunci când ajungem aici, societatea se degradează și lumea omului – care creează prosperitate – e inlocuită de lumea darwinistă a competiției pentru niște resurse ce nu se înmulțesc.”

    Ce rezultă de aici? că, în optica domnului Maci, societatea civilizată nu este una a competiției. Avem o gravă eroare de logică aici. Și nu vreau să cobor în mațele filozofiei, la Hobbes și Locke, ci doar la teoria pomenită, a lui Darwin. Cum poate exista o altă lume, superioară, în care ne’am situa, din care să decădem iarăși la stadiul de maimuțe competitive din moment ce nu aflăm nici din istorie nici din discursul domnului Maci despre revoluția societală care ne’ar fi eliberat de chingile „darwiniste” ale goanei dupa resurse și bunăstare? Adică da, știm de o serie de revoluții, de exemplu cele comuniste, dar nu au fost nicidecum antidarwiniste în program, poate doar în aplicare. În teoria lui Darwin nu există 2 lumi, una brutală, feroce, a luptei pentru supraviețuire și o alta feerică, pașnică, făuritoare de prosperitate si populată de ființe diafane ce colaborează fructuos pentru bunastarea generală; ci una singură; știți care. Dacă ai convingerea că evoluționismul este o teză validă nu poți în același timp să presupui că mai există și altceva după, sau înainte, ca un soi de Paradis pierdut.

    Dar nu este culpa dumnealui. Nu întru totul; este efectul negativ al unei lungi captivități. Este comun, generalizat. Este frica de competiție caracteristică oricărui individ ce petrece ani lungi în claustrare și funcționalitate determinată extern. Ne afecteaza pe toti. Frica redefineste obiectul ei. Procesul de abstractizare determinat de impulsuri iraționale nu mai este controlat și naște corelații forțate între competiție și fenomene negative. Competiția începe să fie ‘de vina’ pentru toate nenorocile omenirii. Este rădăcina râului. Este degradare. Este capitalism sălbatic și odios și noroc cu școala publică care ne salvează prin domesticire. Școala publică apare astfel ca o oaste a Îngerilor salvatori care țin în frâu geniile malefice darwiniste. Fără supravegherea educatorilor, geniile și’ar construi bombe atomice pe care și le’ar arunca peste pârleaz și lumea ar pieri cât ai zice pește. Și da, trăind cu frica’n sân rămâi cu funcționalitatea definită de altcineva; adică nefuncțional.

    E clar cum dăunează minților noastre astfel de panseuri? E evident cât de anticapitalist este un astfel de discurs chiar dacă e involuntar nostalgic? Putem socoti acum, în bani, cât ne costă textul atât de lăudat al domnului Maci? Există printre cititorii contributors și matematicieni capabili să conceapă și să calculeze datoria domnului Maci către cititorii săi? Sunt destui oameni capabili să gândească critic și să refuze textele și prestațiile intelectuale care nu aduc niciun folos nici personal, nici societal, ci dimpotrivă dăunează societății la fel ca alcoolul și tutunul? Eu recunosc că nu, nu întotdeauna, nu cu oricine. Dintr’o bizară înclinație, slăbiciune sau poate compasiune, continui să citesc autori rumâni previzibili, dar savuroși în fatalismul lor. Și tare sper să nu îl fi mâhnit pe domnul Maci cu intervenția mea agresivă, mercantilă, exagerat de funcțională în finalitatea ei asumată.

    • Câți bani a primit domnul Maci pentru efortul său? […] Și totuși, nimeni nu dă 2 bani pe el

      Banii nu aduc fericirea :) si totusi, filozofic vorbind, din piramida lui Maslow, nu banii sunt rasplata cea mai dorita.
      Uneori o lauda, o recunoastere si, de ce nu, o discutie spumoasa, fascinanta care-ti incinta creerul, e o rasplata mult mai elevata decit citeva sute cu care-si ia nefasta margele.

    • Va multumesc pentru comentariu. Cred ca nu am spus suficient de clar ceea ce am dorit in pasajul pe care il citati. In intentia mea sensul lui era urmatorul: lumea in care se creeaza prosperitatea e inlocuita de lumea in care fiecare se lupta cu ceilalti pentru a jefui ceea ce a ramas sau exista in mod natural. Polaritatea e aceea dintre prosperitate si datul natural. Prosperitatea se creeaza: cu efort, investitie si foarte multa competitie. Datul natural e aici, e atata cat ni l-a oferit natura si pe el e o bataie totala a carei miza nu e faptul de-a crea ceva, ci acela ca unul (sau o gasca) sa se instapaneasca pe tot si, impartind resursa existenta, sa si-i aserveasca pe ceilalti. Acesta e sensul a ceea ce am vrut sa spun. Nu sunt impotriva competitiei; dimpotriva o sustin. Cu o mica obiectie: La fel ca multi alti termeni, si cel de competitie e unul generic, altfel spus, el numeste la fel de bine efortul de crea un nou produs, mai eficient si mai aducator de profit (in capitalism) si lupta pentru putere (in Biroul Politic al PCUS) care l-a facut pe Stalin atototputernic. Ambele sunt forme ale competitiei. Cum le distingem? Cat despre scoala – publica sau privata – cred ca ea e mediul in care avem sansa de a deprinde care e rostul cometitiei, dincolo de avantajul imediat. Parca Stefan Zweig era cel care spunea ca pentru un evreu realizarea nu consta niciodata in bogatie, ci in implinirea culturala pe care benefiul prosperitatii o face cu putinta. Mie unuia mi se pare ca asta ar trebui sa spuna scoala: exista un orizont in care ne putem regasi si implini cu totii. Numai ca, pana acolo, trebuie sa traversam un drum al formarii de sine in care munca, exigenta, competitia si responsabilitatea sunt esentiale.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • Si eu va multumesc pentru rabdarea si stradania de a explica mai pe indelete fragmentul impricinat de mine. Cred ca am inteles gresit de la bun inceput „competitia” de care vorbeati, am privit’o strict in sens economic. Nu mai pot retrage ce am scris atat de virulent, pot sa mai spun doar atat: mea culpa.

        [ii multumesc si comentatorului @Lucian, m’a ajutat si interventia dumnealui]

    • De fiecare dată când comentează euNuke, mă reped să-l citesc. Și de fiecare dată am avut parte de comentarii extraordinare. De această dată însă am descoperit un text scris într-o altă manieră.
      Îmi permit astfel, în primul rând, să adaug pe lângă exigență și stoicismul.
      Cât despre teoria lui Darwin, epigeneticienii v-ar contrazice spunând: Regiunile neo-corticale au permis, pentru beneficiul grupului, modularea instinctelor primitive oprimând impulsurile hedonistice. Gena egoistă a ajuns să promoveze comportamente sociale de reciprocitate eliminând pur și simplu noțiunea de „supraviețuirea celui mai adaptat.”
      Cea mai mare problemă nu e competiția însăși, ci lipsa fair-playului, fără de care orice competiție se transformă în cu totul altceva. E ca și cum ai defini războiul ca fiind o competiție și nu cea mai odioasă formă de exprimare a omului. Dacă eliminăm fair-playul ca și condiție obligatorie a oricărei competiții nu este holocaustul o competiție darwiniană?
      Orice competiție are câștigători și pierzători(a nu se confunda cu „the last winner” a lui George Carlin https://www.youtube.com/watch?v=w6Xtk7ALaUI). Și pentru că marea masă a competitorilor sunt pierzători, lipsa stoicismului ne face să nu știm să pierdem, să nu apreciem adevărata valoare a câștigătorilor, să nu-i luăm ca model pentru a încerca să câștigăm următoarea competiție. Să-i susținem pe câștigătorii unei competiții fair-play ca fiind liderii noștri? Exclus, muri-i-ar vecinului capra.
      Ca și o negociere, și o competiție poate avea finalul win-win, atât timp cât cei care au pierdut învață din experiența ei și încearcă să-și depășească condiția cu următoarea ocazie.

  22. Desi avem cel mai mic consum de peste din Europa, cre4d ca avem cel mai mare numar de dezbateri care se termina in coada de peste… :-))

    Este cat se poate de clar pentru toata lumea ca educatia din Romania este cat se poate de desprinsa de realitate.

    Nimeni insa nu incearca nimic serios. Incercarile timide de „reforma” in cele (in curand) 3 decenii ce s-au scurs din 1989 nu sunt decat incercari dispoerate de a impiedica pacientul sa moara.

    La un moment dat am avut chiar impresia ca ne place tuturor sa avem acest motiv perpetuu de lamentare – educatia national.

    „Ne-am plans astazi de ea? Ne-am plans. Bine, atunci hai sa ne vedem de altele!” – Cam asa sunt mai toate dezbaterile pe aceasta tema, de mai peste tot.

    De cate ori nu a fost inceputa reforma asta, nimeni nu mai stie. A fost o „Romanie Educata” – Brava! Am zis. Si gata, S-a rezolvat. Au venit partide diverse. Unele „au stat prea putin” , altele au acut „mandat limitat”, altele au spus ca „e suficient cum e acum mai carpim pe unde putem”.

    Nu e om sa nu se planga de educatia nationala. Din toate pozitiile si in toate felurile. Si? Nimic.

    Exista un singur motiv credibil pentru aceasta situatie: ne convine asa cum e. Fiecarfe si-a gasit cai de a ocoli acest dezastru, solutiile personale abunda. Cea mai simpla ramane cea a studiilor in strainatate. Cel putin cele universitare.

    Al doilea motiv pentru care ne convine asa dezastruoasa cum e, educatia nationala a prezentuljui este structura economica a tarii. Anume, cu salarii foarte mari in sectorul public, unde de prea multe cunostinte (=cunoastere :-)) nu-i nevoie si un sector comercial hiperdezvoltat bazat pe a cumpara din Vest sau din China si a vinde in Romania. Au mai mers si constructiile, unde „actorii lor si caii nostri”… Nimeni nu are nevoie de competente reale. Doar de diplome. Ca asa cere legea, sau asa mai cred inca unii…

    ===

    Solutia educatiei nationale nu este reforma ei. In nici un caz. Cel putin pentru simplul motiv ca reforma educatiei intr-un sistem economic caruia educatia ii ajunge asa cum e, reforma educatiei este logic imposibila.

    Nu poti face ceva de care nimeni nu are nevoie, din simplul motiv ca numeni nu te va sustine.

    Solutia educatiei nationale sta in aparitia cererii reale pentru competente. Adica, intr-un sector privat puternic, bazat pe antrerenoriat, dublat de o reducere drastica a veniturilor individuale si personalului platit de la buget. Cum este acum, intretinem iluzia dezvoltarii, cocotati pe munti de datorii ascunse si pe cresterea consumului fara rost.

    ====

    Vreti sa dezvoltam educatia pornind de la masuri pur administrative, pastrand actuala organizare politica socialista a tarii? Foarte bine, se poate si asa, daca ne asumam ca asta vrem. Sa fim un fel de China. Va trebui insa sa fim suficient de abili pentru a evita sa devenim Grecia sau Venezuela.

    • Soluția pe care o propuneți este perfectă pentru o țară ieșită din iluzia descrisă în fraza penultimului alineat. Iar pentru a ajunge acolo, într-adevăr trebuie început cu măsuri administrative, abile ce-i drept, dar care să conducă la o dezvoltare a capacității antreprenoriale. Marea masă a românilor încă simt nevoia unui „tătucă”. Ne putem aștepta la altceva de la copiii lor dacă școala nu face tot posibilul să-i îndrume către direcția despre care vorbeați? Așchia nu sare departe de trunchi zice o vorbă veche. La urma urmei, dacă ar tăia lemne, spăla pe jos, culege curechi, împleti coșuri, etc. n-ar fi chiar o tragedie totală. Problema este că toate aceste activități vor fi operate, în maxim jumătate de secol, de non-oameni. Și atunci ei ce vor face? https://republica.ro/saptamana-trecuta-pe-aeroportul-din-viena-m-a-lasat-perplex-o-imagine-tulburatoare-lumea-fara-job-uri.

      • La capitalism se ajunge intr-un singur fel. Acceptand suferinta.

        Masurile administrative necesare trecerii la capitalism sunt extreme de dure, dar cu cat suferinta e mai scurta, cu atat mai bine.

        Romania traieste intr-o „noua sinteza” formata din 50% socialism, 40% fascism si 10% capitalism mimat. Acest tip de societate e lipsita nu doar de motor economic si de sanse sociale, ci si de baza morala.

        Sa va dau un singur exemplu: trecerea de la contractile de munca protejate la contractele „la dispozitie” – absolut necesara, chiar daca va duce si la abuzuri. Pana la urma, orice ai face poate fi abuzat. Alt exemplu in acest sens: privatizarea totala si reala a tuturor serviciilor in afara apararii nationale. Care ar trebui, dimpotriva, intarita. Sau modul kalnic in care cei mai multi romani se poarta cu ceilalti. Nu intru in detalii, le stim toti.

        Nu inventez eu roata – trecerea la capitalism e arhicunoscuta. Dupa cum este cunoscut si impactul catastrofal al ramanerii in socialism o perioada prea indelungata.

        Din pacate, pentru multi socialismul pare OK, e ca un fel de rai in care are loc re-repartizrea sociala a venitului de la cei care au mai mult catre cei care au mai putin, Efectul pervers este insa ca aia care castiga mai mult in timp vor intelege ca e mai bine pentru ei sa castige mai putin.

        Este arhicunoscuta si mi-e si jena sa o repet, asertiunea „Problema scoalismului este ca banii altora se termina”.

        In ce priveste legatura cu articolul de fata, ea este foarte puternica, desi poate nu asa de vizibila: numai capitalismul, doar el poate cere competente reale, pe care educatia ar fi astfel fortata sa le ofere.

        De-asta tot spun ca nu merge sa reformezi educatia prin masuri administrative pastrand oranduirea de tip socialist.

        ====

        Nici nu poti sa faci trecerea la capitalism asa, cu toata lumea zambind si duminica la gratare. Sunt cativa ani de suferinte majore, sunt oameni care vor pierde mult, altii care nu vor intelege ca datoria lor pe planeta nu consta in a exista, ci in a face ceva pentru ceilalalti samd.

  23. Domnule Maci,
    Cu toata admiratia pentru dumneavoastra, Liviu Pop nu este altceva decat o unealta de sifonat bani de la stat.
    Pentru fiecare ministru exista cate doua fise de post: una impusa de partid, cealalta de ministerul respectiv.
    In cazul dlui Pop, e valabila numai prima, cea impusa de partid, care are o singura cerinta: sa nu se precupeteasca nici un efort pentru propasirea intregului popor, prin reprezentantii sai, alesi „democratic”, inclusiv cu certificatul de deces, acceptat de dl Dragnea.

    In concluzie, Dl Pop a fost numit pentru a crea mecanisme de sustragere a banului public de catre cei agreati de partid. Ideea de manual de sport, de dirigentie, e un exemplu a unui astfel de mecanism.

    Nu are legatura nici cu educatia si nici cu birocratia la care va referiti in articol.

  24. asa este : „analfabeti si nefunctionali” . dar cum s a ajuns aici ? prin cedarea libertatii individuale in favoarea reprezentativitatii . va reprezinta politrucul ? sau va apara agoniseala militianul si magistratul ? nu cumva criteriile de selectie v au scapat de sub control ? de mult nu va mai reprezinta, dimpotriva, va umileste si estorcheaza. ceea ce produceti se duce n leafa si pensia lui speciala. din slujbas ( in solda dvs ) s a transformat in vataf. v a subtilizat portofelul cu dexteritate, pe nesimtite. iar cind v ati dezmeticit a fost prea tirziu

  25. O clasa politica submediocra (d.p.d.v. al educatiei si moralitatii) nu are nevoie de un electorat superior ei. Este evident ca, cel putin pentru portofoliul educatiei si invatamantului, aceasta clasa politica va alege oamenii cei mai potriviti pentru a distruge educatia si invatamantul.

  26. La un moment dat, invatamantul romanesc ar putea renaste din propria cenusa, daca nu cumva e prea tarziu in context european. Europa are suficiente universitati de prima mana.

    Dar in nici un caz invatamantul romanesc de stat nu-si mai poate reveni vreodata. Doar cel privat. Si doar dupa disparitia mafiei. Daca oameni dedicati ar incerca acum infiintarea unei scoli profesioniste, mafia din invatamant ar anihila imediat initiativa. E inutil. Nu se poate construi nimic serios pana nu scapam de mafie in general. Dar inca putem constata liberi realitatile. Bineinteles, daca nu cumva mafia da jos militaria din pod. Sa tot citesti jurnalism atunci! Ca in Turcia lui Erdogan. Departe nu suntem.

    • Invatamantul romanesc va renaste abia atunci cand se vor gasi oameni care sa poata intelege diferenta dintre eficacizare si eficientizare.
      Altfel spus: n-are vreo sansa de renastere cata vreme ridicam statui unui personaj cu „pohte” care a legiferat sclavagismul si/sau unui manelist-socialist (scuze pt pleonasm) care credea ca i-am batut pe turcii care au batut toata floarea apusului. Si care, de asemenea, spunea despre pashoptisti: ai nostri tineri la Paris invata la gat cravatei nodul cum se leaga.

  27. /

    Domnule Mihai Maci, va admir capacitatea de a prezenta probleme, stilul de scris si aproape perfecta respectare a limbii. Am si cumparat cartea Dvs ce prezinta criza educatiei, si regret doar circumstantele care v-au „fortat” sa o scrieti.
    Ma simt ca un semi-analfabet incercand sa imi exprim ideile… si nereusind… dar imi e la fel de greu sa ma desprind de articolele Dvs precum imi venea la 10 ani sa ma desprind de Jules Verne. Diferenta fiind, evident, ca in cartile lui Jules Verne se mai intamplau si lucruri bune.

    Cu respect
    si anticipand urmatoarele articole
    Calin

  28. De ce in Ungaria Victor Orban doreste sa interzica finantarea educatiei venita din exterior (SOROS)? oare doreste sa controleze output-ul?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro