Home » Opinie » Citesti:

Are you American? Despre vectorii de apărare împotriva extremismului religios

Marius Vasileanu septembrie 11, 2011 Opinie
4 comentarii 1,856 Vizualizari

Citind mai multe editoriale publicate în aceste zile, m-am întrebat din nou care a fost lecţia de învăţat pe 9/11 şi de pe ce poziţii criticăm fanatismul & extremismul religios.

Mai întâi, o întâmplare. Eram pentru prima oară în Anvers (Belgia) în această vară când mi-am propus, într-o după-amiază, după ce am vizitat oraşul şi două muzee, să ajung într-un cartier şi să caut o anume biserică. Cum nu-mi place să mă uit pe hartă din cinci în cinci minute în timp ce merg pe jos, m-am lăsat dus de intuiţie şi de simţul orientării. Numai că de această dată am ajuns în cu totul altă parte. Am descoperit o biserică, era, desigur, închisă, cum sunt majoritatea în zona flamandă. Mai exact, cu excepţia marilor catedrale, sunt deschise (unele) doar trei (!) ore pe zi. În faţă era o mică piaţetă unde toate băncile erau ocupate numai de arabi îmbrăcaţi în binecunoscutul costum tradiţional. Unii jucau table, alţii vorbeau zgomotos etc. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că la uşa bisericii (catolică, cel mai probabil) erau 3-4 copii care jucau mingea trimiţând-o în uşa edificiului religios. Am scos aparatul de fotografiat ca să reţin momentul. Unul dintre tineri, mai măricel, de vreo 15-16 ani, îmbrăcat la rândul său în costumul tradiţional, a zbughit-o din cadru astfel încât să nu-l prind. Nu ştiu dacă se simţea cu musca pe căciulă, dar i-am mulţumit amical (în realitate, am apucat să-l prind la marginea pozei). Şi, vorbind în engleză, l-am chemat mai aproape. Unde este moscheea voastră, l-am întrebat? Uite-acolo, la vreo 300 de metri, mi-a răspuns tânărul încântat de întrebare. OK, să ştii că fiul meu nu va juca niciodată mingea cu uşa moscheii tale, i-am spus zâmbind. Încredinţat că tânărul a înţeles ceea ce i-am zis, după figura pe care a făcut-o, m-am îndepărtat, înconjurând biserica, ca să mai fac câteva fotografii, chiar dacă, aveam să descopăr, nu era cea pe care o căutam. După doar două-trei minute tânărul a apărut însoţit de un altul, cam de aceeaşi vârstă, şi, de pe celălalt trotuar, a strigat arţăgos către mine, ca şi cum ar vrea să mă înjure, într-o engleză aproximativă: “You are American or Great Britain?”. I-am dat un răspuns parţial greşit: i-am spus că sunt român.

…Două au fost editorialele care mi-au atras atenţia în mod special în aceste zile. Primul este cel scris de profesorul Vladimir Tismăneanu, chiar aici, pe contributors.ro: http://www.contributors.ro/global-europa/barbarie-si-civilizatie-despre-11-septembrie-nihilism-si-anti-americanism/?cfcc . Mărturie şi veritabilă lecţie, Vladimir Tismăneanu zugrăveşte cum nu se poate mai clar atmosfera în care s-a petrecut această coliziune dintre barbarism şi civilizaţie în 11 septembrie 2001. Diabolizarea la care au fost şi continuă să fie supuse Statele Unite ale Americii provine dintr-o continuă isterie în care mitul politic antiamerican este inseparabil “de acela anti-modern, anti-capitalist, anti-burghez, anti-semit, anti-creştin şi, prin afinităţi mărturisite sau nu, anti-umanist”. Nu ezitaţi să citiţi sau să recitiţi, mai ales că, spre deosebire de majoritatea semnatarilor de pe contributors.ro, Vladimir Tismăneanu răspunde cu generozitate şi pe forumul din subsolul articolului în binecunoscutu-i stil strălucit, debordant în informaţii, furnizând repetate recitaluri de acribie, cultură şi inteligenţă politică.

Mi-a mai atras atenţia un alt editorial http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/mai-suntem-cu-totii-americani-236978.html apărut în cotidianul “România liberă” sub semnătura excelentului analist Cristian Câmpeanu, intitulat: “Mai suntem cu toţii americani?”. Acesta din urmă este şi motivul pentru care scriu rândurile de faţă. Ca un răspuns implicit dat lui Vladimir Tismăneanu, Cristian Câmpeanu constată că solidaritatea de care am dat cu toţii dovadă la manifestările barbariei a durat foarte puţin. Occidentul continuă să fie o lume mult prea pestriţă ca să ne fi aşteptat la altceva. Dureroase sunt, într-adevăr, obtuzităţile în care continuă să vieţuiască mulţi occidentali. Suntem într-o lume liberă care aduce, inevitabil, inclusiv inepţii precum aceasta: americanii ar fi “meritat din plin ce li s-a întâmplat… ei înşişi sunt responsabili pentru 9/11. Pentru că sărăcia de care ar fi responsabil capitalismul american dezlănţuit ar crea monştri”…

Echilibrat şi respectabil analist politic, pe care-l citesc constant şi cu reală plăcere, tocmai fiindcă mă regăsesc adesea în spusele sale, Cristian Câmpeanu notează în acelaşi articol un pasaj care mă pune serios pe gânduri. Acesta afirmă: “Semnele nu sunt bune. Zilele acestea, de exemplu, universităţile şi multe din clădirile guvernamentale din Statele Unite sunt împânzite de expoziţii, anunţuri de seminarii şi lecturi publice despre islam, musulmani, diferenţele subtile dintre islam şi islamismul radical, dintre islamism şi terorism etc.”. Din cele de mai sus autorul trage concluzia: “Comemorarea celor 3000 de oameni nevinovaţi ucişi pe 11 septembrie s-a transformat pe nesimţite în aceşti ani într-un exerciţiu de “înţelegere” a inamicului”, ceea ce ar însemna că “e ca şi cum Americii înseşi i-ar fi ruşine să-şi comemoreze victimele ucise într-o singură zi de 19 terorişti în numele unei doctrine islamiste criminale şi simte nevoia să îşi ceară scuze”. Nimic mai puţin adevărat!!

Care sunt vectorii de securitate şi de apărare împotriva extremismului religios?

Este cumva greşită strategia de a “înţelege” inamicul? În mod evident, nu! Încă de la legendarul strateg chinez Sun Tzu (Tzî) cunoaşterea celuilalt a devenit adevăr elementar: “Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine însuţi; într-o sută de bătălii nu te vei expune nici unei primejdii”. Apoi, se impun câteva tuşe sine qua non. Islamul nu trebuie confundat cu fundamentalismul islamic! Cum te simţi ca aderent al acestei respectabile şi uriaşe religii, în condiţiile în care unii deraiază spre extremism, producând asemenea grozăvii precum 9/11? – ar trebui să ne întrebăm cu toţii, indiferent de religie, confesiune, credinţă, ideologie.

Dimpotrivă, semnele sunt bune! Căci mi se pare inteligent, atât politic, cât şi strategic, să se petreacă astfel de întâlniri în universităţile americane sau în media, precum cele invocate de Cristian Câmpeanu. Tocmai pentru a nu diaboliza islamul în întregul său – aşa cum fac anumiţi fanatici (şi islamişti, şi creştin ortodocşi etc.) diabolizând SUA şi valorile occidentale! Cine dintre occidentali, chiar liber cugetător sau ateu, poate rămâne indiferent la afirmaţia unuia dintre marii mistici ai islamului, Ibn ‘Arabî,  care sună astfel: “Inima mea se deschide spre toate formele: e păşune pentru gazele, mănăstire pentru călugării creştini, templu al idolilor pentru păgâni, Kaaba pentru pelerinii musulmani, tablele Legii pentru evrei, cartea Koranului pentru arabi. Practic, religia Iubirii. Ori încotro se vor îndrepta caravanele ei, religia Iubirii va fi religia şi credinţa mea”?… Am constatat în cursurile de introducere în istoria religiilor pe care le-am predat atât în mediul preuniversitar, cât şi în cel universitar că nici creştinii, dar nici musulmanii (adesea) nu cunosc aceste minunăţii ale islamului.

A porni dialogul cu celălalt de pe terenul său, de la valorile sale spirituale reale, iar nu închipuite sau măsluite de ideologi, este filonul de aur care aparţine strategiei win-win. Este vectorul fundamental izvorât din verticala spirituală pentru a putea fi proiectat apoi în orizontala terestră. Este una din modalităţile, poate singura, de a nu te pierde în imensul labirint al chestiunilor istorice, culturale, geopolitice, strategice, militare, politice etc. De aici ar trebui să pornească în pasul a doilea identificarea principalilor vectori de securitate şi de apărare, iar nu, îmi pare rău să o spun, de la valorile iluminismului liberal în faţa cărora procente însemnate dintre credincioşii musulmani sunt încă opaci. Nu este vorba aici despre valabilitatea valorilor (liberale) occidentale, la care cei care scriem/citim aceste rânduri se subînţelege că aderăm necondiţionat, ci de faptul că majoritatea musulmanilor (inclusiv mulţi dintre cei ce trăiesc în Occident!) nu sunt capabili ÎNCĂ să le înţeleagă, cu atât mai puţin să le împărtăşească.

Apoi, a-l cunoaşte mai bine pe celălalt nu înseamnă nicidecum pierderea identităţii proprii, aşa cum susţine Cristian Câmpeanu în finalul articolului. Dimpotrivă, ajungi să redescoperi, să rafinezi propria ta identitate. În metodologia practicării istoriei religiilor este una dintre abordările curente pentru anumite şcoli. Poate că astfel ne vom răspunde noi înşine de ce în Occident sunt atâtea biserici închise sau transformate, în cel mai fericit caz, în restaurante, teatre, librării, săli de expoziţii etc., în timp ce se construiesc din ce în ce mai multe moschei. Iar dialogul “în oglindă” continuă: ce ecou are acest fapt în sufletul şi mintea unui musulman a cărui religie este încă atât de vie? Dar tu cum te simţi ca occidental când vrei să vizitezi o importantă biserică (mi s-a întâmplat chiar în Bruxelles), măcar din motive culturale, dacă nu spirituale, şi o găseşti închisă ziua în amiaza mare, în timp ce pe micul gard ce o înconjoară stau aşezaţi grupuri-grupuri de arabi-musulmani care mănâncă seminţe şi scuipă cojile pe jos?…

Autismul şi aroganţa, ignorarea biunivocă a valorilor celuilalt nu poate duce decât la alte tragedii. Sau, în cel mai bun caz, vom ajunge precum în anecdota care circula cândva, înainte de 9/11, tot pe teritoriul SUA: doi americani merg cu maşina pe o autostradă, întrebându-se “ce-o mai fi şi asta?” la vederea unei construcţii, o moschee, aproape terminată. La care unul răspunde: trebuie să revenim când va fi gata, cred că este un nou restaurant mexican…

Iată de ce consider că în mica întâmplare personală trăită în Anvers am dat, neinspirat, răspunsul greşit. Astăzi aş răspunde, simplu: Yes, I am American. Dar dacă, creştin ortodox fiind, aş fi adăugat: sunt, ca şi tine, supusul lui Allah?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. euNuke spune:

    Domnule Vasileanu, vă urmăresc cu interes materialele de presă şi atît dumneavoastră cît şi domnul Cîmpeanu vă aflaţi, din punctul meu de vedere, printre reperele umane ale publicisticii de limbă romană, prin profesionalism, decenţă şi o principialitate rară in acest peisaj. Tocmai de aceea îndrăznesc să ‘atac’ imparţialitatea dumneavoastră, tipic profesională, in ideea de a demonstra că neutralitatea, in special cea adoptată de către oamenii cu background in ştiinţe umaniste, nu este echivalentul obiectivităţii. A alege cu obstinaţie căutarea laturii pozitive sau într-un fenomen supus studiului nu conduce întotdeauna la o cunoaştere obiectivă cu relevanţă politică.
    Susţineţi, oarecum in răspăr cu domnul Campeanu, următoarele:
    “Este cumva greşită strategia de a “înţelege” inamicul? În mod evident, nu! [...] Apoi, se impun câteva tuşe sine qua non. Islamul nu trebuie confundat cu fundamentalismul islamic!”
    Atît dumneavoastră cît şi domnul Cîmpeanu sugeraţi că ar fi vorba de o veritabilă campanie massmedia menită să ajute la diseminarea cunoaşterii despre ‘inamic’. Dar această aserţiune se întemeiază pe o premisă şubredă, aceea că există o convergenţă de opinii şi poziţii oficiale care să ateste un inamic decelabil in contextul şi proximitatea fenomenului islamic. Or, imediat după atentatele din 2001, preşedintele Bush a declarat ritos că America nu se află in război cu Islamul, ba mai mult, a insistat asupra unei terminologii conflictuale care să contracareze tendinţa unor cercetători şi analişti americani de a aşeza islamul sub lentila antagonismului civilizaţional sau cultural. Ulterior preşedintele Obama a reiterat această politică, şi a avansat chiar in direcţia împăciuitoristă susţinînd in cadrul discsului de la Cairo că, nici mai mult nici mai puţin, este de datoria dumnealui să combată stereotipurile negative ce circulă pe seama Islamului. Bun. Poziţia oficială a US ar fi trebuit să fie cunoscută de toată lumea – islamul nu este duşmanul Americii- iar cei care totuşi persistă in dezacord cu teza oficială sînt ilustraţi de presa mainstream drept extremişti şi islamofobi. Ca atare, astăzi oricine priveşte islamul drept inamic al civilizaţiei noastre riscă să fie etichetat drept extremist, iar circul CoPo îşi face de fiecare dată datoria cu promptitudine. Iată de ce, imediat după ce emiteţi comentariul de bun-simţ ce ridică procesul de cunoaştere a inamicului la rang de strategie pragmatică, imediat simţiţi nevoia de a disocia Islamul de un presupus fundamentalism islamic. Inamicul dumneavoastră nu este şi nu poate fi Islamul, ci doar acele mişcări vag islamice ce apelează la rădăcinile mistice şi la litera coranică pentru a combate o realitate incomodă şi a colporta o doctrină a intoleranţei şi violenţei. Dar lansînd o astfel de distincţie obligatorie forţăm interlocutorul să accepte o realitate politică extrem de ambiguă, pentru că este imposibil pentru un occidental cu cultură medie să citească un potenţial filon fundamentalist islamic atunci cînd îl întîlneşte, pur şi simplu renunţăm la posibilitatea decelării unui inamic, şi in loc de cunoaştere a inamicului obţinem o orbire colectivă.

    Este adevărat că Islamul nu trebuie confundat cu fundamentalismul islamic, însă nu trebuie să uităm că Islamul conţine şi naşte aceste mişcări radicale. Şi, nici măcar nu putem să evaluăm răul dacă persistăm in ideea că Islamul este doar o religie. Pe lîngă definiţiile inerente mediului universitar occidental care exhibă islamul-civilizaţie, islamul-cultură şi islamul-religie, există o pronunţată latură politică şi juridică a viziunii islamice asupra lumii, mai puţin analizate in presă, insă intuită de cîţiva filozofi drept o paradigmă totalitaristă ce înglobează şi o propensiune hegemonică de tip imperialist. Islamul a fost şi este şi un imperiu al răului politic, nu numai un taram propice dezvoltarii artelor plastice, al caligrafiei şi arabescurilor. De pildă, prin intermediul lumii islamice, sclavagismul a reuşit să supravieţuiască evului mediu şi să reapără viguros in pragul modernităţii, alimentat fiind de vechile filiere şi porturi de sub stăpînirea unor emiri islamici, şi, aşa cum astăzi analizam şi sancţionăm fără scrupule trecutul ruşinos al puterilor coloniale ce s-au slujit de sclavie pentru expansiunea lor economică, dar şi cultural-religioasă, aşa ar trebui să procedăm şi cu Islamul. Răul nu rezidă doar din anumite pasaje mai belicoase ale Coranului, ci din mentalul colectiv clădit într-un univers concentraţionar, iar cei care evadează de acolonu sînt neapărat mai buni, nu devin fiinţe civilizate, ci deseori contrariul, şi este suficient să ne gîndim la întemeietorul Turciei moderne şi la atrocităţile prilejuite de ascensiunea sa. Ca atare, fundamentaliştii islamici nu sînt neapărat răi prin natura lor, ei pot fi anchilozaţi de o gîndire vetustă dar nu neapărat orientaţi către violenţă, şi acelaşi lucru se poate susţine şi despre fundamentalismul creştin, in mod nedrept ilustrat drept o mişcare violentă, in răspăr cu adevărul istoric. Trebui să introducem alte criterii care să ne ajute la identificarea răului islamic, fundamentalismul este prea larg şi prea răspîndit in orient, pentru a-l considera drept prim argument. De pildă, jihadismul privit nu ca strădanie lăuntrică ci ca pornire războinică izvorîtă din dorinţa de aşeza lumea întreagă sub semnul păcii eterne. Jihadismul înfloreşte chiar in zonele de conflict, probabil ca o reacţie a localnicilor, sătui de haos şi crime, gata să cedeze in faţa celui ce îşi arogă mai cu patos calitatea de împăciuitor de obîrşie şi chemare divină. Ceea ce noi privim ca radicalism inuman, ei, buimacii locuitorii ai unui islam contradictoriu -căci se pretinde tărîm al păcii, dar măcelurile şi bombele sînt la ordinea zilei- consideră drept datorie de seamă, căci jihadistul este omul care aduce pacea de care se leagă speranţele tuturor. Dar nici jihadismul nu este un criteriu suficient, ar urma, logic, naţionalismul şi, in special, panarabismul ce împînzeşte islamul în mod originar. Multe din conflicte au drept sursă un superiorism arab latent, atît faţă de popoarele cucerite, cît şi, ca rasism primitiv, faţă de negrii Africii şi indienii politeişti. Panarabismul este îngemănat cu un dispreţ suveran augmentat religios faţă de politeiştii indieni, păgînii şi animiştii africani.

    Ca atare, ar trebui să ne punem mai întîi întrebarea dacă nu cumva pentru tot mai multe populaţii intrate sub dominaţia islamică restul lumii se transformă într-un inamic potenţial, căci duşmănia, dispreţul, spiritul vindicativ, superiorismul circulă liber in multe din organele media ale lumii islamice; valul de veselie orientală ce a urmat atentale din 2001 este elocvent. Prea mulţi oameni s-au bucurat de răul nostru atunci, in acele clipe oribile. Noi totuşi nu i-am considerat duşmani, nimeni nu i-a atacat pe acei sărăntoci scrîntiţi din Pakistan care incendiau ritualic steagurile americii şi portretele liderilor noştri, nici acum nu-i considerăm duşmani, şi ştim destul de bine ce le ia minţile şi le tulbură pacea interioară…însă, din delicateţe omitem să rostim adevărul gol-goluţ.

    • liliana spune:

      exceptional argumentat si punctat…ma bucur nespus cand intilnesc in spatiul virtual intelectuali cu un fundament despre religie si istorie corect, nepartinitor si clar. Ma inclin!!

  2. crestinul spune:

    Musulmanii nu-L recunosc pe Isus Cristos ca fiu al lui Dumnezeu. Dar consideră că este de responsabilitatea lor să creeze – prin orice mijloace – Imperiul lui Allah pe pământ.
    Când islamiştii devin majoritari într-o zonă, creştinii sunt persecutaţi, prigoniţi, ba uneori chiar bombardaţi (sudul Sudanului, Nigeria) pe cât posibil până la eliminare! Bisericile creştine sunt distruse fără milă. Nu “pe-alocuri”, ci peste tot. Şi foarte ciudat: aceste evenimente sunt rând pe rând evitate de mediile occidentale…

    Nu trebuie să ne războim cu ei. Ba chiar trebuie să-i privim cu bunăvoinţă. Că sunt nişte rătăciţi. La fel cum sunt şi homosexualii, comunisto-securiştii, mincinoşii sau şmecherii de tot felul (chiar dacă buzunarele unora dintre ei sunt aplaudaţi în public). Dar dacă-i “înţelegem”, avem o problemă. Cu noi înşine.

    • anonymous coward spune:

      Crestinii nu-L recunosc pe Allah ca Dumnezeu. Dar consideră că este de responsabilitatea lor să creeze – prin orice mijloace – Imperiul lui Dumnezeu pe pământ.

      Nu trebuie să ne războim cu voii. Ba chiar vai privim cu bunăvoinţă. Ca pe niste colipasi neprihaniti ce sunteti.

      .



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Vasileanu


Marius Vasileanu

MARIUS Vasileanu este jurnalist şi profesor de istoria religiilor. Ultima carte publicată: „Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine” (Edit... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)