Home » Opinie »Reactie rapida » Citesti:

Aşa grăit-a Gică Contra. Alexandru Muşina – Epistolele moralistului

Radu Vancu iunie 19, 2013 Opinie, Reactie rapida
11 comentarii 2,952 Vizualizari

Prin 1997 – sau să fi fost deja 1998? –, pe când eram aşadar student în primul sau în al doilea an de facultate, Mircea Ivănescu mi-a recomandat Eseu asupra poeziei moderne, punându-mi, ca de atâtea ori înainte şi după aceea, exemplarul lui în braţe (adnotările tremurate, scrijelite cu creionul pe rama verticală a paginii sau pe pagina albă de la final, îmi arătau locurile unde mintea lui se oprise atentă – şi mă opream şi eu, încercând să ghicesc ce anume văzuse atât de semnificativ în pasajul subliniat cu o linie, uneori două sau, rarissim, trei; ghid mai bun de lectură nu cred să fi fost existibil) şi spunându-mi, ca niciodată până atunci, şi ca de foarte puţine ori ulterior: „Citeşte-o neapărat, e o carte inteligentă”. Ironia blândă cu care demantela de regulă orice construcţie teoretică despre poezie fusese, pentru întâia oară în anul scurs de când îl frecventam, dezactivată. Eram pe atunci un asiduu cititor de teorie literară, cedând aproape la fel de uşor voluptăţilor speculaţiei despre ficţiune ca şi ficţiunii propriu-zise, şi nu puteam să înţeleg reticenţa unui poet hiper-intertextual şi ultra-tehnicizat, ba chiar cândva redactor de carte al multor texte critico-teoretice publicate de editura „Univers”, faţă de tehnicalităţile teoriei literare, faţă de propoziţiile şi teoremele ei, care mie-mi păreau a promite piatra filosofală şi pe care el, în schimb, le numea, surâzând cu persiflajul lui de om bun ca pâinea caldă, „teorempe”. În economia întâlnirilor noastre, eseul lui Alexandru Muşina a fost, prin urmare, prima carte de teorie literară care nu numai că nu era o colecţie „scrobită şi factice”, cum zicea cineva despre textele unui scriitor francez, de „teorempe”, dar era chiar inteligentă şi, luându-mă după urgenţa cu care mi-o indicase şi-mi ceruse s-o citesc, de-a dreptul necesară.

Lui Alexandru Muşina îi citisem deja poemele din antologia poeziei generaţiei ’80, alcătuită chiar de el (ajunsesem să o aşez cu credinţă căpătâi, cum cere un testament poetic), iar „Budila Express” dobândise până la urmă autoritatea de idol al triburilor mele interioare, alături de poeme ale lui Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, şi pe deasupra mai era şi unul dintre primii scriitori în carne şi oase pe care-i văzusem – în Sibiul din care ieşisem până atunci extrem de rar –, venit pesemne la diverse chestiuni literare organizate de revista „Euphorion”. În ce privea poezia lui, avusesem prin urmare prilejul să mă conving cu asupra de măsură că era şi inteligentă, şi strict necesară pentru cine voia să ştie ce se scrisese mai bun în România în anii din urmă; surpriza cea mare venea aşadar pentru mine dintr-o cu totul altă direcţie, şi, colac peste pupăză, mai era şi etajată – primo, exista cartea despre poezie suficient de inteligentă pentru ca Mircea Ivănescu însuşi s-o declare necesară; secundo, nu o scrisese vreun venerabil teoretician literar sau poetician anglo-saxon ori german, profesor celebru la vreo universitate legendară, cu acces nelimitat de nici o deficienţă sau indigenţă la cele mai bune biblioteci ale lumii, ci un poet optzecist, deci tânăr şi în blugi, din România anilor ’90, ţară în care şi bibliotecile, şi universităţile erau vraişte ca toate cele. Ba mai mult, autorul crezuse, se pare, că poate închide o discuţie despre poezia modernă după vreo doar două sute de pagini, cam cât arăta să aibă volumul. Ce mai încoace-încolo, era prima dată (cred că şi ultima) când mă îndoiam serios de judecata literară a Poetului. Am luat cartea lui Muşina, am citit-o ca pe un roman de la o copertă la alta şi, melodramatic vorbind, modul meu de a înţelege poezia s-a schimbat definitiv.

La lectură, şocul major n-a fost unul aşa-zicând intelectual, legat bunăoară de clasificările „eului liric” propuse de Muşina (deja faimoase: eul hiperemic, eul aleatoriu, eul prezenteizat ş.a.m.d.). N-aveam, precum unii onorabili critici, prejudecata că poetul nu poate fi inteligent (iar dacă totuşi poate, atunci n-are voie), aşa că nu sagacitatea distincţiilor era uluitoare. Ce mă uimea era că nu puteam să-l identific pe Muşina-poetul în discursul lui Muşina-criticul; de unde venea forţa aceasta care-l făcea să se disimuleze atât de eficace, încât să nu simţi că se proiectează în una sau alta din cele zece „soluţii” ori „ipostaze ale eului inventate în poezia modernă”, cu toate subdiviziunile şi subclasificările lor („eul multiplu”, spre exemplu, ar avea „trei trepte: eul scindat, eul dedublat, eul multiplu” ş.c.l.1)? Cinismul tandru şi sentimental, dezabuzarea anticulturalistă, dar plurilingvă şi intertextuală, colocvialismul aproape prea bavard, dar irizat pe neaşteptate de concettisme sau de preţiozităţi scientiste, anarhismul ludic – cum anume puteau fi toate aceste mărci, atât de puternice în poezie, camuflate în discursul teoretic? Şi, dacă era limpede că se lăsau camuflate, dacă se lăsau trecute astfel sub tăcere – atunci nu cumva îşi puneau singure sub semnul întrebării vitalitatea şi validitatea?

Din naivitatea întrebărilor de mai sus se poate înţelege că era primul meu contact cu un creator contemporan tot atât de puternic ca teoretician şi critic pe cât era ca poet. Nu sunt mulţi, de altfel, în nici una dintre literaturile moderne, deşi, cel puţin în teorie, de la Baudelaire încoace orice poet ar trebui să aibă şi cromozomi de critic; altfel spus, toată lumea e de acord că un poet modern e de fapt un poet plus un critic, aflaţi într-o relaţie dacă nu de simbioză, atunci încalte de benignă fagocitoză. În teorie, cum ziceam; pentru că, în practică, puţini sunt cei care admit nu necesitatea, dar măcar posibilitatea polivalenţei necesare, cum ar fi zis un critic de tristă amintire (el însuşi, în acelaşi timp, romancier cum nu sunt mulţi după război – paradox al abjecţiei talentate cu care, cum ştim, epistolele muşiniene se luptă îndelung. Însă despre aceasta, ceva mai jos).

Am făcut această digresiune pentru a contextualiza cumva impresia puternică produsă de lectura celui de-al treilea Muşina – epistolierul vetrist, cu scrisorile lui de la Olăneşti2, umorale şi sarcastice cu metodă, reactive, dar şi bune conducătoare de reactivitate, producătoare adică de inflamări în presa literară şi, deseori, chiar dincolo de marginile ei, era diferit şi de malcontent-jemanfişistul poet optzecist, precum şi de eseistul al cărui redutabil cap teoretic inventase şi inventariase o paradigmă coerentă a poeziei moderne. Cel care, în prima serie de scrisori, se lua singur la mişto, prezentându-se autoironic şi autosarcastic drept un „fazan”, pentru ca apoi, în cea de-a doua, tot de capul lui, să se decreteze nimic mai puţin decât „geniu” (şi încă unul în vacanţă, adică „balnear”), se dovedea tot un ludic – însă, de data aceasta, unul cu care nu mai era de glumă.

Îşi făcea intrarea, aşadar, cel de-al treilea Muşina. După ce luase pe cont propriu sistematizarea formelor istoricizate ale poeziei moderne universale, se întorcea la vatră (unde altundeva decât în „Vatra”!) şi, expediind lunar câte o scrisoare din Olăneşti, staţiunea balneară în care îşi reîncărca periodic bateriile, autodeclarându-se un Gică Contra fără cauză (sau al tuturor cauzelor), se punea pe sistematizat literatura română de azi, mai exact viaţa literară contemporană – pentru că nu atât asupra literaturii în sine se exercită nervii lui critici (întrucât are, în mod evident, mai mult decât unul), cât asupra afacerilor literare, cu tot omenescul şi prea omenescul lor (aluzia la Nietzsche nu e câtuşi de puţin întâmplătoare; filosoful ştiinţei voioase e o prezenţă tutelară, invocată în aproape fiecare epistolă, iar ultima se încheie chiar cu un fel de envoi explicit ca o declaraţie de afiliere: „Nietzsche a devenit ‚filosof’ abia după ce şi-a dat demisia de la facultate; iar ce a scris mai valoros a fost prin tot soiul de… staţiuni. O conjuncţie fericită (deşi, paradoxal, sub semnul unei crude boli) a făcut să se nască şi epistolele mele către voi”3. E cu atât mai utilă proclamarea respectivei afinităţi elective, cu cât chiar şi cititorului atent poate să-i scape înrudirea de substanţă dintre cele două spirite, dată fiind acut marcata deosebire stilistică între pathosul declamativ şi tragic al lui Nietzsche, pe de o parte, şi arlechinada cu jerbe bengale de sarcasm a lui Muşina, pe de alta. În fond, însă, adică la nivel atitudinal, crezând cu aceeaşi fervoare în „Da-ul spus vieţii [literare, dar nu numai] chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale”, cum defineşte Nietzsche tragicul dionisiac în Ecce homo, Muşina se arată a fi de fapt un nietzschean ortodox, pe care un histrionism sarcastic îl determină să iasă în lume deghizat în Gică Contra).

Managementul afacerilor literare, deci, ar fi specialitatea principală a epistolelor lui Alexandru Muşina. Chiar dacă el pare să creadă că în epistole încetează să se gândească la afaceri şi descoperă „gândirea adevărată”: „De când sunt aici, mă odihnesc (realmente), ies din cercul infernal al afacerilor (doar pentru fazani – şi în filme, ca fazanii să-şi dorească să fie acolo – lumea oamenilor de afaceri e un Empireu) şi reîncep să gândesc. Cât de cât. Poate de-aia vă şi scriu: să nu pierd, să nu uit puţinele intervale de gândire adevărată din viaţa-mi de universitar şi – hai să mă dau mare! – de om de afaceri.”4. Însă managerul tot manager rămâne, ochiul lui închis afară înlăuntru se deşteaptă şi începe să vadă şi să judece tot… afaceri, doar că de data asta literare. Şi despre ce e, mă rog, dispus să cârcotească ochiul maliţios al lui Muşina? Păi, cam despre tot şi despre contrariul totului; aproape că nu există situaţie privitoare într-un fel sau altul la lumea literară care să nu fie demnă de supus atenţiei fenomenologului epistolier de la Olăneşti. Iată un inventar parţial: se discută tetrapiloctomic despre statutul ASPRO comparativ cu cel al USR, respectiv despre relaţia dintre cele două instituţii şi despre aplicarea riguroasă a modalităţilor de admitere a noilor membri; despre devalorizarea intelectualului/scriitorului, a învăţământului, a studiului, a cercetării, şi despre posibilitatea revalorizării lor; despre ethosul complicităţii în comunism şi în postcomunism; despre „brandul ‚Păltiniş & comp.’”, ca şi despre „principalul lui manager”, precum şi despre strategiile de marketare aferente; despre generaţia ’80 ca brand cultural, şi (bineînţeles) despre posibilităţile ei de marketare; ba chiar şi despre – ce grozăvie! – „o relectură, o revizuire a întregii literaturi române, în special a celei postbelice”, pe care managerul aflător în vacanţă balneară nu consideră necesar s-o producă el însuşi, ci cumpăneşte atent cui anume dintre criticii optzecişti ar fi preferabil să-i delege înalta responsabilitate (ca un manager eficient, cum altfel!); sunt luaţi în calcul, cu pharmakonice dozaje de pro şi contra (nu e prea sigur dacă maliţia sau aritmetica e cea răspunzătoare pentru rezultatul în care, invariabil, iese deasupra contra), Alexandru Cistelecan, Gheorghe Perian, Ştefan Borbely, Virgil Podoabă, Ion Bogdan Lefter (declarat „marea dezamăgire”, întrucât fusese iniţial marea speranţă), Radu G. Ţeposu (luat în discuţie, bineînţeles, doar contrafactual), Ion Simuţ, Dan C. Mihăilescu (creditat cu cele mai multe şanse). Ce mai încoace-încolo, după cum se vede, Muşina face de unul singur cât o întreagă Curte de Conturi a afacerilor literare.

Sau, schimbând metafora finanţist-contabilă, dar rămânând în domeniul semantic al profesiunilor liberale, s-ar putea zice că, spre deosebire de eseul asupra poeziei moderne (şi, în general, de eseurile lui Muşina), epistolele lui tratează nu corpul poetic, metafizic, astral al literaturii, ci corpul fizic, social, al acesteia, fiindu-i cel mai bun administrator al sistemului imunitar, reactivându-i mecanismele de apărare faţă de agenţii patogeni. S-a văzut din înşiruirea temelor de discuţie că, în varianta ei epistolară, inteligenţa lui Muşina acţionează şi reacţionează întocmai după logica mecanismelor unui sistem imunitar: observă şi izolează corpurile străine; semnalează distrugerea propriului ţesut, precum şi celulele bolnave sau defecte; îşi pune monomerii la treabă în zonele cu simptome de „calor, rubor, dolor”; are reacţii prompte în faţa ameninţărilor externe (ciuperci microscopice, protozoare, paraziţi), ca şi interne (celule bolnave tumorale), ba chiar atunci când e nevoie îşi activează grandele autoironice şi secretă autoanticorpi. La rigoare, toate cele de mai sus sunt exemplificabile cu pasaje concrete din epistole.

Cu asemenea vocaţie de prădător sanitar (dacă tot se recomandă undeva drept spirit masculin, activ, „vânător”, nu feminin, „culegător”), nu-i de mirare că cea mai pasionat reiterată dintre pledoariile din epistole e, de departe, cea împotriva colaboraţioniştilor „lingecurişti”. Abia în aceste circumstanţe care implică treptele cele mai de jos ale abjecţiei se vede cât de pură şi dură poate fi fibra de moralist a lui Muşina, denudată de toate volutele şi horbotele ironice şi sarcastice, improprii în situaţie: „Ai turnat la Securitate, ani în şir, ca Paleologu, Doinaş, Caraion şi mai ştiu eu câţi alţii? Afară din cultură pe o perioadă! Lustraţie, stimaţi intelectuali, care aţi cere asta politicienilor, dacă nu v-ar fi frică să o începeţi chiar în ograda voastră! Drieu la Rochelle au fost mari scriitori? Da. Dar 30-40 de ani a[u] stat la fund, ca să nu mai ‚otrăvească’ tinerele generaţii. Apoi au fost reintroduşi în circuit, exclusiv datorită valorii estetice a operelor lor. Le strică lui Paleologu, Doinaş, Caraion & compania un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)? Dacă au valoare, vor fi ‚absolviţi’”5. Filipică de moralist sadea, într-atât de inflamat pentru cauză încât nu ţine să mai seducă; justă literă cu literă, însă tocmai de aceea garantat ineficientă pentru a-l aduce vreodată pe Muşina în poziţia de a putea legifera dintr-un post de decizie o asemenea lege a lustraţiei; de ce anume, e limpede – pentru că, folosind propria lui sintagmă, „ethosul complicităţii” funcţionează bine mersi şi-n postcomunism.

Post de decizie pe care, de altfel, contrar poate aşteptărilor, nu l-ar refuza, ba chiar se simte născut pentru el. „Observi că am cele mai bune idei pentru a face din România o ţară superprosperă (modelul meu e Elveţia).” Când citeşti o frază cum e aceasta, n-are cum să nu-ţi vină în minte delirul de grandoare al lui Nae Ionescu explicându-i lui Mihail Sebastian că a fost mandatat de Léon Blum să discute pactul cu germanii, şi încă în următorii termeni: „Eu le-am spus nemţilor: mă băieţi, trebuie să faceţi pact cu francezii. Altfel nu merge”6, sau cel al lui Camil Petrescu demonstrând, în faţa aceluiaşi Sebastian, „inevitabilele ‚camilisme’. El, în locul lui Hitler, ar şti cum să zdruncine rezistenţa sovietică. (Ar arunca 5.000 de paraşutişti la Moscova, ca să provoace derută). El, în locul lui Antonescu, ar şti cum să ocupe cazematele ruseşti” ş.a.m.d.7. Izomorfia e izbitoare. Singura diferenţă dintre Muşina şi cei doi megalomani de mai sus e însă, vorba bancului, că optzecistul nu e megaloman – la el, acutele frazei sunt în secunda doi abandonate, lăsând loc unei piese bufe care deconstruieşte autoironic şi deriziv, ergo lucid, motivul iniţial: „Din păcate, nu vor fi puse în practică – ar fi prea simplu. Scârbos de eficient, de occidental. Împotriva ethosului tribului nostru. Noi credem doar în ‚n-a fost să fie’, în ‚de-o fi să mor’, în ‚niciodată n-o fost să nu fie cumva’. Nu rezervaţie etnofolclorică (cum visează doamna academician Ispas), ci ‚Rezervaţie sufletească’, ‚Parc tematic psihotic’, asta ar trebui să facem în/din România”8. Spre deosebire de cei doi, care au humor şi umori, epistolierul are în plus şi umor de-a dreptul, inteligenţa lui posedă, cum ziceam mai sus, glande autoironice şi secretă autoanticorpi. De aceea, jucând deseori la limita firului de păr care desparte inteligenţa de ridicol, Muşina nu gafează absolut niciodată; şi tot de aceea e unul dintre puţinii hiperinteligenţi care nu te oboseşte, şi poate singurul „geniu” (balnear sau nu) haios.

Epistolele lui Muşina, aşa vorbăreţe şi mehenghi cum pot părea, camuflează eficient, şi cu atât mai delectabil, un moralist nietzschean pursânge. Sunt un soi de „Aşa grăit-a Gică Contra”, cu Olăneştiul pe post de Sils-Maria (dacă tot vrea Muşina să facă din România o Elveţie). Însă, ca să vorbim pe placul minţii de manager, nu ăsta e target-ul lor cel mai high; ceea ce reuşesc ele e să-l treacă pe Alexandru Muşina de pe lista foarte scurtă a celor mai importanţi cinci-şase poeţi optzecişti pe aceea, încă şi mai scurtă, a poeţilor care sunt mari în tot ce scriu.

1 v. Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne, Chişinău, Cartier, 1997.

2 Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneşti), Chişinău, Cartier, 2006; idem, Scrisorile unui geniu balnear, Braşov, Aula, 2007.

3 Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 202

4 idem, p. 64.

5 idem, p. 52.

6 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 105-106.

7 idem, p. 356.

8 Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 163.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. amanda13 spune:

    Alexandru Musina, ale carui epistole le-am citit candva in reviste, pe vremea cand inca nu erau reunite intr-un volum, este probabil unul dintre cei mai importanti teoreticieni literari, profesori de creative writing, si poeti romani contemporani. Cand m-am mutat peste ocean am luat cu mine putine carti, unele avand numele meu pe coperta, insa nu am uitat poeziile lui Alexandru Musina. Un articol interesant care sper le va deschide si altora apetitul pentru lectura

  2. Am fost bun prieten cu Alexandru Musina. Am ras in repetate randuri impreuna. Simtea ca putini altii comicul secret al lumii. Am multe din cartile sale cu dedicatii. Inclusiv cele pentru copii pe care mi le-a daruit pentru Adam. Veste a aceasta este menita sa ne, sa ma lase fara cuvinte. Cum se poate? De ce?

    • Radu Vancu Radu Vancu spune:

      Din câte înțeleg, a murit astăzi, pe la 14. S-a reactivat ciroza, și în câteva luni s-a sfârșit totul.
      E așa de cinic ca un om care n-a băut practic aproape deloc să moară de ciroză.
      Foarte bolnav încă din prima tinerețe, a ajuns aproape de 60 de ani, ținut în viață numai de vitalitatea lui extraordinară & de încrederea în literatură.
      E, așadar, nu doar unul dintre cei mai puternici trei-patru poeți optzeciști – dar și un exemplu.
      Dumnezeu să-i odihnească sufletul de mare scriitor & minunat profesor.

      • amanda13 spune:

        Revin, mea culpa, am lecturat articolul dvs. intre doua cursuri, fara sa-mi dau seama ce l-a generat. Dumnezeu sa il odihneasca! Nu-mi vine sa cred ca nu mai este printre noi!

  3. Maria Hulber spune:

    Vă mulţumesc pentru această regăsire a lui Alexandru Muşina. Voi căuta epistolarul său, cu siguranţă, şi-l voi citi cu plăcere. Pe scriitor nu l-am văzut de mult. Poate că la toamnă va veni la Oradea, la zilele revistei Familia.
    Vă mulţumesc încă o dată, domnule Radu Vancu, pentru tot. În septembrie 2012 aţi asistat la susţinerea tezei mele de doctorat în catedră, la Universitatea ,,Lucian Blaga”. Recomandările dumneavoastră, dar şi cuvintele de apreciere au însemnat foarte mult. :)

  4. Alexandru Mușina, un Om al Luminii, un proteguitor al celor mai tineri, așa cum arată și prenumele său.

    L-am prețuit mult! A avut încredere în mine și mi-a publicat primele auxiliare școlare!

    Mi-a dat mult curaj și multă încredere în mine! Deși nu mi-a fost profesor, a fost pentru mine un mentor autentic.

    Acum e într-o lume mai frumoasă!

  5. Doru Dumitrescu spune:

    Sandu, Dumnezeu sa te aiba-n LUMINA!

  6. Ionut Russu spune:

    Alexandru Musina, sibian, ramane unul dintre cei mai importanti brasoveni!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu Vancu


Radu Vancu

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” și redactor la revistele „Transilvania” și „Poesis internațion... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)