Home » Opinie »Reactie rapida »Societate/Life » Citesti:

Atunci când am sărutat mâna Regelui

Filip Lucian Iorga decembrie 6, 2017 Opinie, Reactie rapida, Societate/Life
22 comentarii 3,072 Vizualizari

Plenus annis abiit, plenus honoribus

Grea e despărţirea de oamenii pe care i-ai iubit, pe care i-ai respectat, care au reprezentat modele absolute pentru tine. Cu atât mai adâncă e tristeţea atunci când durerea individuală se înalţă la statutul unei despărţiri colective. Românii se despart de Regele lor, de Unsul lui Dumnezeu care, încărcat de mulţimea anilor şi a onorurilor, a trecut la cele veşnice.

Nu e orice fel de rege acela de care trebuie să ne despărţim. Regele Mihai a fost un Rege mare şi un Rege bun. Rară alăturare. Cărţile de istorie nu-l vor reţine ca pe un monarh care a domnit ani mulţi. Istoria nu i-a dat voie. Mihai I a domnit în total 10 ani: 3 ani ca rege-copil, sub Regenţă, 4 ani pe timp de război, sub autoritatea generalului Ion Antonescu, 3 ani sub apăsarea trupelor sovietice şi a comuniştilor.

Regele-copil Mihai I

Regele-copil Mihai I

Într-o altă istorie, imaginară şi fericită, Regele Mihai, încoronat în 1927, ar fi domnit 90 de ani peste Regatul României. Ar fi avut, astfel, cea mai lungă domnie din istoria umanităţii. Iar noi, supuşii lui, am fi trăit într-o Românie evoluată, nemutilată de comunism şi care nu ar fi fost smulsă brutal din tradiţiile şi din matca firească a evoluţiei ei. Cu toţii, Familie Regală şi oameni de rând, am fi păşit şi am fi respirat cu sfială în zilele din urmă, respectând pregătirea marelui Rege pentru trecerea Dincolo. Am fi plâns apoi împreună, uniţi, decenţi şi demni, plecarea Regelui nostru la Domnul.

Dar nu trăim într-o istorie ideală, ci în realitatea unei Românii mutilate şi batjocorite de comunişti şi de urmaşii lor de azi, pradă încă dezinformărilor, jocurilor murdare ale unor grupuri de influenţă şi structuri de informaţii, pradă sărăciei, lipsei de educaţie şi confuziei valorilor. Şi aşa, avem spasmele de azi, lipsa de măsură şi de decenţă.

Ce va reţine istoria

Dar istoria nu va reţine nici zgomotul de fond, nici zgura, nici zvârcolirile inestetice. Va reţine că Regele Mihai I al României este cel care a salvat, împreună cu mama lui, Regina Elena, vieţile a mii de evrei prigoniţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tanarul Rege Mihai

Tanarul Rege Mihai

Va reţine că Mihai I, tânăr rege în vârstă de doar 22 de ani, nepotul lui Ferdinand Întregitorul, şi-a asumat, la 23 august 1944, actul de mare curaj de a scoate România din alianţa cu Germania nazistă. Regele de 22 de ani l-a sfidat pe Hitler, unul dintre cei mai cruzi criminali din istoria omenirii, punându-şi în pericol propria viaţă, dar contribuind decisiv la prăbuşirea nazismului, la scurtarea războiului şi la salvarea a sute de mii de vieţi.

Va mai reţine istoria că tânărul Rege Mihai a îndrăznit să-l sfideze şi pe celălalt mare criminal al istoriei europene a secolului al XX-lea: pe dictatorul comunist sovietic Stalin. Mihai I s-a opus comunizării României, deşi aliaţii occidentali îl abandonaseră, a declarat o curajoasă grevă regală şi nu a abdicat, la 30 decembrie 1947, decât atunci când a fost şantajat cu uciderea, de către autorităţile controlate de Petru Groza şi de Gheorghiu-Dej, a 1000 de tineri anticomunişti.

Regele Mihai I al Romaniei

Regele Mihai I al Romaniei

Peste decenii, cărţile de istorie vor mai nota că Regele Mihai a rămas un reper pentru rezistenţa anticomunistă din ţară, pentru deţinuţii politici, pentru toţi românii striviţi de dictatura comunistă şi pentru cei aflaţi în exil. Că trenurile pline de averi cu care Regele ar fi plecat din ţară nu au fost decât nişte minciuni sfruntate scornite de securişti şi perpetuate de urmaşii lor, „istorici” sau „comentatori” de după 1989. Nici vorbă de averi şi nici vorbă de puncte slabe care ar fi putut să fie exploatate de comunişti. Ce dovadă poate fi mai edificatoare în acest sens decât dosarul de urmărire al Regelui? Nici măcar securiştii, cu tot zelul lor criminal şi antinaţional, nu au putut găsi în viaţa Regelui fapte sau atitudini pe baza cărora să-l poată denigra. Aşa că au scornit minciuni absurde şi şchioape.

Va mai reţine istoria că Regelui exilat nu i-a fost ruşine să muncească pentru a-şi întreţine familia şi că a fost împiedicat în repetate rânduri să se întoarcă în ţară, după 1989. Şi că atunci când, în cele din urmă, s-a putut reîntâlni cu românii, de Sfintele Paşti, în 1992, a refuzat să folosească forţa uriaşă a sutelor de mii de bucureşteni care îl aclamau entuziaşti, pentru a încerca să preia puterea politică. Mihai I a rezistat tentaţiei şi a rămas până la capăt un monarh pe temeiuri constituţionale. A aşteptat cu o răbdare nesfârşită ca românii să-i redea coroana. Nu în cele din urmă, istoria va reţine că Regele exilat de comunişti şi apoi insultat de liderii republicii „democratice” şi-a slujit ţara, chiar dacă nu a fost rechemat pe tron, în eforturile de revenire în lumea civilizată şi democratică, prin intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

He was a man of sorrows, and acquainted with grief

Regele Mihai a cunoscut, într-adevăr, ce înseamnă suferinţa. A avut o copilărie extrem de scurtă. La vârsta de 5 ani, în 1927, îşi pierdea bunicul şi devenea rege, pentru că tatăl lui renunţase la tron şi la familia lui pentru un amor tumultuos. Acelaşi tată, devenit Regele Carol al II-lea, îşi va detrona fiul şi îi va alunga mama, pe Regina Elena. Adolescentul Mihai a suferit enorm din cauza absenţei mamei şi din cauza felului în care tatăl lui a aşezat mai mereu poftele personale înaintea interesului ţării.

A urmat apoi suferinţa de a asista la sfâşierea ţării, în 1940, şi de a deveni un rege decorativ, puternic din punct de vedere simbolic, respectat de Armată şi de populaţie, dar neluat în seamă de autoritarul general Antonescu, care nu l-a consultat în privinţa marilor decizii ale României, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

L-a durut pe tânărul rege să-şi vadă apoi ţara căzută sub stăpânirea comuniştilor şi fără vreun sprijin de la aliaţii occidentali tradiţionali. Iar ruptura cea mai dureroasă s-a produs, fireşte, la momentul abdicării. Tânărul de 26 de ani a pierdut atunci tot, aproape tot. Şi-a pierdut ţara, şi-a pierdut poporul, şi-a pierdut coroana. Şi totuşi, nu şi-a pierdut dragostea pentru România şi convingerea că trebuie să o servească până la capăt, chiar şi în exil. Au urmat decenii în care bucuriile aduse de căsătorie, de naşterea celor cinci fiice, apoi de naşterea nepoţilor, de pasiunea pentru mecanică, muzică şi fotografie sau de succesele profesionale nu au putut să aline decât în mică măsură durerea înstrăinării. Într-un fel, securiştii au găsit o metaforă nimerită numindu-l pe Rege, în dosarul de urmărire, „Străinul”. Dar nu pentru ţara lui era Regele un străin, ci oriunde era departe de ea.

Imposibil să ne imaginăm ce a fost în sufletul Regelui atunci când autorităţile României „libere de comunism” l-au fugărit cu armele automate pe autostradă şi l-au împiedicat să se reculeagă la mormintele strămoşilor care construiseră România modernă.

Regele Mihai a cunoscut ce înseamnă suferinţa. Dar nu s-a plâns niciodată.

He was despised and rejected by men

Regele Mihai a fost dispreţuit şi respins. L-au dispreţuit şi l-au respins Hitler, Stalin şi generalul Antonescu, Carol al II-lea, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, Ion Iliescu, Petre Roman şi Traian Băsescu, politicieni, ziarişti, intelectuali, nazişti, fascişti, legionari, comunişti, securişti, laşi şi profitori, corupţi şi corupători, chiar rude, prieteni sau „monarhişti”. Acum, după trecerea la cele veşnice a Regelui, şi o dată cu trecerea anilor, va deveni din ce în ce mai limpede că Regele Mihai s-a aflat mereu de partea bună a lucrurilor, în timp ce aceia care l-au dispreţuit sau l-au respins, i-au dorit dispariţia sau nu l-au luat în seamă, l-au insultat sau au perpetuat minciuni despre el, au rătăcit de la calea cea dreaptă.

Pe unii dintre ei, Regele i-a acceptat în preajma lui, cu unii a ajuns chiar să dea mâna. Dar nu din slăbiciune, ci din milă creştină. Şi pentru că Regele Mihai nu a aparţinut doar Familiei Sale. Nici doar românilor anticomunişti, sau românilor regalişti, sau românilor cumsecade. Regele a fost al tuturor românilor. Chiar şi al românilor ticăloşi.

Dar Regele a fost şi iubit. Şi această iubire l-a ajutat să ierte şi să poată să se dăruiască tuturor, cu totală generozitate şi indiferenţă de sine. Această iubire a Reginei-Mamă Elena, a Reginei Maria, a Reginei Ana, sufletul care l-a însoţit şi l-a sprijinit aproape întreaga viaţă, a militarilor căzuţi sub sceptrul lui în cel de-al Doilea Război Mondial, a soldatului înlăcrimat din gara Sinaia, din momentul plecării Regelui în exil, a Elisabetei Rizea, a lui Eugen Ionesco şi a lui Alexandru Paleologu, a milioanelor de români, din toate generaţiile, care i-au rămas loiali şi cărora li s-a dedicat.

Tumneata ochitor

Aproape fiecare familie de români are povestea ei legată de Monarhie şi de Regele Mihai. Străbunicul meu, Nicolae Stănescu, urmaş al vechilor moşneni Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, a avut o conversaţie cu Regele Carol I, pe când îşi satisfăcea serviciul militar. Conversaţia nu are nimic extraordinar în sine, dar a rămas un titlu de glorie în familia noastră, una care luptase timp de secole pentru voievozii Ţării Româneşti (legenda spune că întemeietorul neamului de moşneni de la Poiana-Ialomiţa ar fi luptat alături de Mihai Vodă Viteazul) şi care, iată, se afla acum în serviciul primului Rege al României. Discuţia dintre Rege şi străbunicul meu a sunat cam aşa (Carol I îşi păstra accentul german):

Carol I: Tumneata, ochitor?

Străbunicul: Da, să trăiţi, Majestate!

Carol I: Câte mitralii aveţi la tun?

Străbunicul: (spune numărul mitraliilor)

Carol I: Pun, pun! (adică „Bun, bun”)

Strabunicul Nicolae Stanescu, in stanga, si fratele lui, Costache Barbulescu, pe frontul din Moldova, in 1917, in timpul Primului Razboi Mondial.

Strabunicul Nicolae Stanescu, in stanga, si fratele lui, Costache Barbulescu, pe frontul din Moldova, in 1917, in timpul Primului Razboi Mondial.

Vorbe aparent lipsite de o mare semnificaţie, dar care au fost prima legătură a familiei mele cu Dinastia. Apoi străbunicul a luptat în Primul Război Mondial, la Bucureşti şi pe frontul din Moldova, într-una dintre primele unităţi româneşti de artilerie antiaeriană, sub sceptrul Regelui Ferdinand Întregitorul. Bunicul meu, Mircea Stănescu, a luptat, ca ofiţer, tot în arma Artileriei Antiaeriene, în cel de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta sub sceptrul Regelui Mihai. Atât bunicul matern, Mircea Stănescu, cât şi cel patern, Constantin Iorga, ofiţer rezervist rănit de trei ori pe front, au primit de la Regele Mihai Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. Iar Radu C. Mihail, bunicul soţiei mele, ofiţer la Vânătorii de Munte în timpul aceluiaşi război, a fost cavaler al Ordinului militar „Mihai Viteazul”.

Un alt străbunic al meu, Nicolae Costache, a luptat şi el sub sceptrul Regelui Ferdinand şi a fost luat prizonier la Turtucaia. Fiica lui, bunica mea, Alexandrina, îmi povesteşte mereu cu emoţie despre moartea Reginei Maria şi despre doliul pe care şi-l aminteşte. În fine, străbunicul Iordache Iorga a luptat şi el în oastea lui Ferdinand cel Loial, participând la bătălia de la Mărăşeşti.

Doi unchi, urmaşi de boieri moldoveni şi de prinţi fanarioţi, ofiţerul de Cavalerie Dinu Străjescu şi ofiţerul de Marină Paul Străjescu, l-au cunoscut pe Regele Mihai. Unchiul Dinu a făcut parte din Garda Călare.

Regele Mihai in mijlocul unui grup de ofiteri de Marina. Primul din dreapta, unchiul Paul Strajescu.

Regele Mihai in mijlocul unui grup de ofiteri de Marina. Primul din dreapta, unchiul Paul Strajescu.

Alt unchi, urmaş şi el al Bărbuleştilor ialomiţeni, Constantin M. Vasilescu-Doru, şi soţia lui, aristocrata săsoaică Rosa von Kraus (urmaşa directă a lui Thomas von Kraus, ofiţer înnobilat în 1702, de către Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru faptele de arme din timpul bătăliei antiotomane de la Zenta, din 1697), le-au primit de mai multe ori, la serele lor de flori din Codlea, pe Regina-Mamă Elena şi pe Principesa Ileana. De altfel, serele „C. M. Vasilescu-Doru” din Codlea s-au numărat printre furnizorii Casei Regale, în perioada interbelică.

Dintre rudele prin alianţă mai îndepărtate, figura care leagă cel mai puternic familia noastră de Dinastie este prinţul Petre Mavrogheni, candidat la Domnia Moldovei în 1859, partizan al Unirii Principatelor, ministru al Finanţelor şi al Afacerilor Străine în timpul lui Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol, Roma şi Viena. El a fost unul dintre bărbaţii politici români pe care Regele Carol I i-a respectat cel mai mult. Iar soţia lui, Olga Mavrogheni născută Catargi, a fost, timp de peste trei decenii, cea mai importantă doamnă de onoare a Reginei Elisabeta Carmen-Sylva.

O întrebare la desert

Dincolo de vechiul ataşament al familiei mele faţă de Dinastie şi de influenţa pe care a avut-o asupra mea intensitatea convingerilor regaliste ale lui Alexandru Paleologu sau ale lui Jean Antonescu, participant la demonstraţia monarhistă şi anticomunistă de la 8 noiembrie 1945, şi ale prietenului Alin Saidac, am avut ocazia, graţie istoricilor de artă Barbu Brezianu şi Radu Ionescu, şi ei vechi regalişti, să devin parte activă a INFORR, asociaţie regalistă discretă, ale cărei contribuţii la reînrădăcinarea Familiei Regale în România au fost apreciate de Regele Mihai. INFORR era animat de loialul Valentin Popescu şi din el făceau parte oameni de cea mai înaltă calitate, precum Viorica Andriţoiu, Sultana Gagea, Petre Culcer sau Sergiu Stelian Iliescu.

Am avut şansa să iau parte la multe evenimente importante din viaţa Familiei Regale: revenirea oficială a Regelui Mihai la Castelul Peleş, în 5 iunie 2008; Nunta de Diamant a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, în iunie 2008, când am fost honorary equerry al Principelui Lorenz al Belgiei, Arhiduce de Austria-Este; discursul istoric al Regelui în Parlamentul României, la împlinirea a 90 de ani, în 25 octombrie 2011; inaugurarea Piaţetei Regelui din Bucureşti, în 25 octombrie 2012, când am ţinut un discurs în prezenţa Regelui; aniversări, concerte, dineuri şi primiri regale; participări la redactarea unor cărţi despre istoria Dinastiei române.

Revenirea istorica a Regelui Mihai la Castelul Peles, 5 iunie 2008.

Revenirea istorica a Regelui Mihai la Castelul Peles, 5 iunie 2008.

Nunta de Diamant, Ateneul Roman. In prim-plan, de la stanga la dreapta, Regina Ana si Regele Mihai, Regina Sofia a Spaniei. In randul doi, Principele Lorenz al Belgiei. 10 iunie 2008.

Nunta de Diamant, Ateneul Roman. In prim-plan, de la stanga la dreapta, Regina Ana si Regele Mihai, Regina Sofia a Spaniei. In randul doi, Principele Lorenz al Belgiei. 10 iunie 2008.

Nu pot uita o împrejurare în care Regele a primit în audienţă câţiva membri INFORR, printre care mă aflam. Eram, cred, încă student pe atunci. După ce membrii seniori ai asociaţiei au prezentat ultimele activităţi şi opinii despre realităţile româneşti ale momentului, am avut privilegiul de a fi martorul unuia dintre momentele rare, dar definitorii pentru umorul salvator al Regelui. Participase recent la o masă la care fusese invitat de către Fericitul întru adormire Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române. Şi povestea Regele, amuzat: „La desert, îmi spune Patriarhul: «Majestate, ce facem? Ştiţi că la Curtea de Argeş nu mai e loc»…” Adică Regele Mihai şi Regina Ana nu mai aveau loc de îngropăciune în necropola strămoşilor, din vechea catedrală episcopală de la Curtea de Argeş. Şi Regele completează, râzând de-a dreptul: „Auziţi voi, întrebare de desert!” Nici urmă, în această relatare, de îmbufnare, de supărare la adresa Patriarhului sau de sfială în a face referire la propria moarte. Doar o reacţie simplă de râs sănătos, în faţa unei împrejurări destul de puţin protocolare, atât pentru un Rege, cât şi pentru un Patriarh. Reacţia unui creştin inteligent.

Regele Mihai, martie 2009, Opera Romana.

Regele Mihai, martie 2009, Opera Romana.

Lucrează timpul în favoarea sau împotriva noastră?

Cea mai mare onoare pe care am trăit-o în viaţa mea a fost aceea de primi, din mâna Regelui Mihai, medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”, la 10 Mai 2008. Faptul în sine de a primi o decoraţie regală, la fel ca înaintaşii mei, a fost onorant. Dar cel mai mare privilegiu a fost acela de a putea primi distincţia din chiar mâna Regelui sub sceptrul căruia luptaseră bunicii mei şi sub aura căruia crescusem şi mă formasem.

Palatul Elisabeta, 10 mai 2008.

Palatul Elisabeta, 10 mai 2008.

Primind Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, 10 mai 2008, Palatul Elisabeta.

Primind Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, 10 mai 2008, Palatul Elisabeta.

După ceremonie, Regele a vorbit cu fiecare, iar eu i-am spus că, în urmă cu exact 65 de ani, la 10 mai 1943, bunicul meu, Mircea Stănescu, participase, la Sibiu, ca elev la şcoala militară, la ceremonia în cadrul căreia promoţia anterioară de elevi a depus jurământul ofiţeresc în faţa Majestăţii Sale.

Bunicul Mircea Stanescu, in centru, in picioare, comandant de Baterie, in cadrul Centrului de instructie al Artileriei Antiaeriene, Bucuresti, 1947.

Bunicul Mircea Stanescu, in centru, in picioare, comandant de Baterie, in cadrul Centrului de instructie al Artileriei Antiaeriene, Bucuresti, 1947.

Regele s-a uitat la mine atent şi mi-a spus: „Ce trece vremea…” Eu i-am răspuns, cu avântul tinereţii, ca să zic aşa: „Aşa este. Dar uneori trece şi în favoarea noastră!” Am spus asta gândindu-mă la faptul că, totuşi, prezenţa Regelui în România, după deceniile de comunism, şi reînnodarea cu tradiţia românească erau adevărate miracole. Şi la faptul că Regele era, dincolo de destinul său dramatic, de toate suferinţele pe care le îndurase, un învingător. Nazismul şi comunismul se prăbuşiseră, Hitler, Stalin şi Gheorghiu-Dej fuseseră condamnaţi pentru totdeauna de istorie, iar Regele bunicilor mei era şi Regele meu, la fel de nepătat şi de vertical.

Cu Regele Mihai, povestindu-i despre bunicul meu, care a luptat sub sceptrul sau. 10 mai 2008.

Cu Regele Mihai, povestindu-i despre bunicul meu, care a luptat sub sceptrul sau. 10 mai 2008.

Atunci, Regele a privit undeva, departe, în zare parcă, în depărtarea amintirilor lui, sau poate în adâncurile reflecţiilor lui, nu mâhnit, nici resemnat, ci senin şi îngăduitor faţă de tânărul care îi stătea în acea clipă alături. Şi Regele nu a spus nimic. Dar acea tăcere m-a făcut, de atunci, să reflectez mai mult decât majoritatea cărţilor pe care le-am citit sau a vorbelor înţelepte pe care am avut şansa să le ascult. O tăcere regală care era cel mai elocvent răspuns pregătit la şcoala suferinţei, a demnităţii şi a bunătăţii. Astăzi nu mai sunt deloc sigur că timpul trece vreodată în favoarea noastră. Dar sunt convins că suntem datori să nu ne batem joc de timpul care trece, să nu pregetăm în a încerca să populăm acest timp cu fapte bune şi cu iubire. Şi că nu avem voie să uităm.

Cu Regele Mihai, intrebandu-ne daca timpul trece sau nu si in favoarea noastra. 10 mai 2008.

Cu Regele Mihai, intrebandu-ne daca timpul trece sau nu si in favoarea noastra. 10 mai 2008.

Regele Mihai si Regina Ana, impreuna cu familia mea. In mijloc, in fata, bunica Alexandrina. In stanga, mama mea, Lucia Iorga. In spate, Rodica si George Copot.

Regele Mihai si Regina Ana, impreuna cu familia mea. In mijloc, in fata, bunica Alexandrina. In stanga, mama mea, Lucia Iorga. In spate, Rodica si George Copot.

Veşnicia unei clipe

În septembrie 1998 aveam 16 ani. Eram deja, de mulţi ani, pasionat de muzica simfonică şi mergeam, în acea toamnă, la mai multe concerte din cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Şi cel mai aşteptat concert era cel dirijat de Lordul Yehudi Menuhin. La care urma să participe şi Majestatea Sa Regele Mihai. M-am dus la Sala Palatului cu haină şi cravată, aşa cum se cade chiar şi când nu asistă la concert un Rege.

Încântat de concertul pe care tocmai îl ascultasem, m-am alăturat sutelor de oameni care îl aşteptau pe Rege la ieşire, în foaierul Sălii Palatului. Sute de oameni dornici să-l vadă, să-l atingă, să-i strângă mâna, să-i spună câteva cuvinte.

Îmi amintesc cu limpezime coborârea Regelui spre noi. Era prima dată când îl vedeam de-adevăratelea. Era înconjurat de câţiva politicieni importanţi ai momentului, ale căror nume nici nu ni le mai amintim azi. Erau aşa de mărunţi şi de caraghioşi pe lângă Rege. El cobora cu eleganţă, plutind parcă, iar ei ţopăiau împiedicat. Chipul Regelui era, ca întotdeauna, impenetrabil. Pe chipurile însoţitorilor erau întipărite, în acelaşi timp, admiraţia, stânjeneala, mirarea şi parcă teama la vederea mulţimii care îl aştepta, îl admira şi îl iubea doar pe Rege.

Regele s-a apropiat, mulţimea s-a îmbulzit. Nu aveam absolut nicio şansă să mă apropii. Am urmat mulţimea afară. Regele saluta şi strângea mâini. Mulţimea aplauda şi scanda.

Şi atunci, nu ştiu cum, s-a întâmplat un miracol pentru mine. Nu mă înghesuisem să ajung lângă Rege, eram cumva paralizat de prezenţa lui, paralizat de admiraţie şi de fericire. Şi în toată acea îmbulzeală, dintr-o dată, m-am găsit singur în faţa Regelui. Cu sute de persoane în jur, dar pentru mine emoţia a fost mai mare ca la o audienţă de taină. Mă întâlneam faţă în faţă cu modelul şi idealurile mele, cu un Rege pe care îl veneram, cu un om pe care îl admiram, cu o întreagă istorie ce ne fusese refuzată, cu versiunea neviciată a poporului din care făceam parte, cu păstrătorul unor valori şi al unei identităţi pe care le visam recuperate şi restaurate.

M-am aflat faţă în faţă cu Regele meu. Şi atunci i-am sărutat mâna. Nu mă pregătisem să fac asta şi poate dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, i-aş fi spus că aşa ceva nu se face. Şi totuşi, în acea clipă pe care nimeni nu mi-o va putea răpi, gestul mi s-a impus de la sine, ca o reparaţie obligatorie.

Am strâns multe mâini. Unele aspre, altele nevolnice, unele strivitoare, altele evazive, unele constrângătoare, altele neangajante. Strângerea de mână a Regelui nu era nimic din toate acestea. O strângere fermă, dar caldă, învăluitoare, protectoare. O mână de Rege care îşi dorea, parcă, să ocrotească pe fiecare dintre cei pe care-i întâlnea în cale, să ocrotească toată România lui dragă. Şi apoi am văzut chipul Regelui. Puţin mirat şi parcă spunând că nu era nevoie. În acelaşi timp însă, senin şi îngăduitor, plin de dragoste şi împăcat cu mersul vieţii şi al istoriei, care mie îmi dictaseră, în acea clipă, necesitatea gestului.

Celălalt model absolut pentru mine, bunicul Mircea, nu a aprobat neapărat gestul. Deşi lăcrima la auzul imnului „Trăiască Regele”, ca şi fraţii lui, Bogdan şi Vasile, ca şi sora lui Marioara, privea cu mai mult realism decât mine, la vremea respectivă, posibilitatea unei restaurări imediate a Monarhiei în România. Nu credea că Monarhia ar putea salva România, atâta timp cât România nu catadicseşte să încerce să se salveze singură. Şi era probabil prea ataşat de fosta lui carieră de ofiţer al Armatei Regale şi de demnitatea lui bărbătească. Era, doar, urmaş al unui neam de stăpâni de moşii şi de războinici nesupuşi, care nu se cădea să-i sărute mâna nici măcar lui Vodă.

Cu Regele Mihai, 10 mai 2008, Palatul Elisabeta.

Cu Regele Mihai, 10 mai 2008, Palatul Elisabeta.

Mihai cel Bun: un Rege din aluat de sfânt

Dar acum, după aproape 20 de ani, sunt şi mai convins că nu am greşit atunci. Că nu m-am umilit sărutând mâna Regelui, ci că m-am înălţat puţin. Am sărutat atunci, de fapt, toate suferinţele de jumătate de secol ale unui Rege alungat şi ale poporului său chinuit.

Pentru că nu trăim într-o istorie şi într-o lume ideale, apar, pe marginea trecerii la cele veşnice a unui mare Rege şi a unui mare Om, zvârcoliri veninoase, comentarii nepotrivite, teorii ridicole, conflicte meschine. Prin moartea lui, lăsând un gol uriaş, bunul nostru Rege parcă mai încearcă o dată să ne ajute, îndemnându-ne ca, privind către felul în care a trăit, să încercăm azi să separăm, în societatea românească şi în vieţile noastre, grâul de neghină.

Nu va fi uşor, dar până la urmă mincinoşii şi bufonii vor obosi. Iar chipul Regelui va rămâne, luminos, ca un îndemn la bună vieţuire. Va rămâne, fireşte, personajul istoric strivitor, a cărui posteritate nu va ţine cont de oamenii mărunţi care încearcă azi să coboare o viaţă exemplară în derizoriu. Timpul va trece, iar legenda Regelui Mihai cel Bun al românilor va rămâne în cartea de istorie atâta timp cât va exista neamul românesc.

Dincolo de personajul istoric va rămâne exemplul de umanitate. Exemplul curajului din momentele esenţiale. Exemplul de vieţuire creştină. Exemplul Regelui care s-a sacrificat mereu pentru poporul lui. Exemplul omului demn, vertical, discret, elocvent prin tăcerile lui. Exemplul de iertare şi de bunătate, de slujire a aproapelui. Exemplul unui Rege plăsmuit din aluat de sfânt.

Iar atunci când ne va fi dor, când vom deznădăjdui, când cântecele înşelătoare ale lumii vor încerca să ne abată de la calea cea dreaptă, când vom uita să fim oneşti, demni, curajoşi, decenţi şi discreţi, când bunătatea ni se va părea o cruce prea greu de dus, vom avea mereu în suflete, ca sprijin şi alinare, exemplul Regelui nostru. De acum, el nu mai aparţine doar familiei sale, doar cărţilor de istorie sau doar acelora care l-au cunoscut nemijlocit. Regele Mihai cel Bun este al tuturor românilor, al tuturor acelora care vor să ducă lupta cea mai grea: aceea de a fi oameni cumsecade şi de a-şi trăi cum se cade vieţile.

Moştenirea Regelui Mihai nu este în primul rând una palpabilă şi efemeră. Nu castelele sau bunurile pe care le lasă în urmă contează. Ci moştenirea morală şi sufletească, o moştenire care va putea fi multiplicată şi transmisă la infinit, fără să poată fi epuizată. În ciuda speranţelor deşarte ale urmaşilor acelora care l-au alungat pe Rege din ţară şi care i-au întârziat revenirea, graţie vieţii exemplare a Regelui Mihai modelul monarhic nu numai că va supravieţui pentru totdeauna în România, dar va deveni din ce în ce mai puternic. Şansa ratată după 1989 va atârna greu pe umerii unor generaţii de „lideri” prea puţin vrednici, care nu au ştiut să-şi iubească ţara, să fie la fel de curajoşi şi de inteligenţi ca acele generaţii care au făcut, acum un veac, România Mare. Prin comparaţie cu icoana luminoasă a Regelui plecat la Domnul, prichindeii de azi vor părea din ce în ce mai nesemnificativi. Iar românii care îşi iubesc ţara şi viitorul, şi care îşi respectă şi se mândresc cu trecutul lor, vor păstra amintirea Regelui lor. Şi poate, într-o zi, îi vor împlini visul.

Şi vor asculta glasul unui simbol regal care le va spune mereu, aşa cum a spus cândva Mântuitorul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, 10 mai 2008.

Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, 10 mai 2008.

Articol aparut pe blogul autorului

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. M. Constantin spune:

    Domnule Flip Lucian Iorga va felicit!
    Admirabil acest memento al d-voastra: un om a incarnat o idee si a impamantenit-o printre noroaie. Nu i-a fost usor si nici rusine. Explozia entuziasmului spontan al poporului sau, dupa ani si ani de reeducare, a fost fascinanta si a fost un moment de mare gratie semnaland in lume pulsul inimilor ce bat pentru o tara. Din cate stim, nimeni nu a mai reusit asemenea miracol cu atat de putine mijloace.
    In contra acestor manifestatii spontane de iubire ale poporului fata de rege s-au ridicat tot felul de bariere: de la forta bruta a statului republican pana la subtile minti iezuite. Chiar si cand aduceau/ aduc, in aparenta, un omagiu regelui, nu putini autori vorbesc in aceeasi pagina despre maruntii preopinentii istorici ai acestuia vesnicindu-i prin contaminare in propriul beneficiu.
    Majestatea Sa, patru cincimi din viata, nu a avut decat o curte modesta. Cu toate acestea, straniu fenomen, s-a inaltat peste tara pana a putut fi vazut de toata lumea si cu asta a transfigurat metafizic un popor. Vulgul este convins ca “din nimic, nimic rasare”. Poetul da mereu scris ca “din nimic – un mandru soare”
    Odihneasca-se in pace!

  2. Irene spune:

    Bunicul meu avea 16 ani, atunci cand frontul “inainta hulpav” pe teritoriul Ro, iar capitala era mutata la Iasi. Cum armata nu mai exista, fiecare urbe isi apara proprietatile infiintand potere, cu barbati intre 16-… ani. Pe vreme aceea, regalitatea exista doar cu numele. Eh, as zice eu, “a la guerre, come a la guerre”. Se intampla ca si regii sa (planga) se replieze cateodata. Ulterior acelasi bunic, devenit inginer agronom a simpatizat cu cei pe care Carol al II-lea nu ii agrea.Si gruparea simpatizata de bunic, ca si regele abdicator Carol 2, erau anticomunisti/antisovietici (ambele tabere, la acea vreme).Ba chiar regele a si executat cate 10 insi din fiecare judet/plasa (nu stiu pe ce criterii). Ghinion; insa cateva luni mai tarziu, Mihai noul rege, saluta cu salutul tipic legionar. Nu singur impreuna cu maresalu ANTONESCU.Cativa ani (nu multi), i-a trimis pe toti in linia I-ii. Ulterior, cand bunicul a fost trimis la canal, a avut nevoie de rege. Toata tara avea nevoie de rege, insa regele nu mai era (rege). De fapt nu a fost sa fie niciodata rege. Nu putea sa fie rege.Nu fusese niciodata rege.
    Cu deosebit regret ca Romania nu a avut in persoana lui MIHAI HOHENZOLER un rege, Irene

    • unu' spune:

      1. De mortuis nihil … sine Deo !
      2. Hohenzollern-Sigmaringen.
      …………………………………………
      3. Ce trebuia sa faca, in acele vremuri, ca sa va satisfaca exigentele, exprimate atat de insistent si de incoerent ?

      • Irene spune:

        2. Ma indoiesc ca in actul de identitate scrie si Sigmaringen. Cel putin, din 2009, incoace.Dar, ma pot insela .
        3. “Ce trebuia sa faca, in acele vremuri, ca sa va satisfaca exigentele, exprimate atat de insistent si de incoerent” ?
        Sa fie Rege. Sa dea dovada ca poate fi Rege; chiar daca era tanar. Ulterior, in mod natural, a devenit prea batran … ca sa fie rege . Poate nu si-a dorit sa fie Rege. Oricum, pentru Romania a fost un rege trist, cu un destin, la fel de trist !

    • Paganel spune:

      @Irene: înțeleg că nu vă place Monarhia și nici faptul că cel decedat era – și este! – Regele Mihai. Totuși, un pic de respect față de cel răposat, fie el monarh sau nu, se impune. Din câte știu, încă din anii Primului Război Mondial, odată ce Regele Ferdinand a mers împotriva propriilor rude, decizând, în 1916, intrarea României în război alături de țările Antantei, deci ÎMPOTRIVA kaizerului Germaniei, cu care era rudă, familia imperială germană l-a exclus din familia „de Hohenzollern”. Așa că, din 1916, începând cu Regele Ferdinand și Regina Maria, familia regală s-a numit „de România”. Deci numele corect și complet al ultimului monarh român este Regele Mihai DE ROMÂNIA! Chiar dacă regimul comunist, care l-a silit pe Regele Mihai să abdice, FĂRĂ CONSULTARE POPULARĂ (nu s-a realizat niciodată, nici după 1989, fiindcă s-au temut neo/cripto-comuniștii!), a „popularizat” numele de dinainte de 1916 – „de Hohenzollern” (spre a acredita ideea că Monarhia era „străină” de neamul românesc!) -, nu acesta e numele actual al dinastiei regale a României! Și, dacă tot l-ați folosit pe acesta, puteați măcar să-l scrieți corect! Nu de alta, dar dacă eu mă adresez dumneavoastră cu (să zicem) „Iren”, în loc de „Irene”, nu o să vă placă!… Sau, dacă ați avea un nume de familie, îl schimbați la un moment dat, dar eu l-aș folosi pe cel de dinainte de a-l fi adoptat pe cel nou, v-ați simți bine? Puteți să vă manifestați (dez)acordul cu opiniile celor care scriu aici și respectând numele celor pe care nu-i simpatizați!… „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” – zice un vechi proverb românesc. Sau, altfel spus: respectă, ca să fii respectat(ă)!

      • Irene spune:

        1) Nu aveti nici cel mai mic indiciu ca as fi adus atingere omului Mihai Argesanu !
        2) Referirile mele, vizau domnia lui “Mihai I”. De altfel, chiar autorul articolului face REZUMATUL INTREGII DOMNII :” Mihai I a domnit în total 10 ani:
        - 3 ani ca rege-copil, sub Regenţă,
        - 4 ani pe timp de război, sub autoritatea generalului Ion Antonescu,
        - 3 ani sub apăsarea trupelor sovietice şi a comuniştilor”.
        Un rege trist, cu un destin trist .
        3) Cand esti REGE, esti rege, si nimeni nu te poate sili să abdici (cu, sau fara CONSULTARE POPULARĂ).
        Cand nu poti, nu stii sau nu vrei sa fii rege, … istoria nu te va retine astfel .
        Ca om, a fost bun; nespus de bun. Rege nu a putut sa fie, nu a fost si nici nu este .

        Cu siguranta ca istoria romanilor, ar fi fost cu totul alta, daca nu ar fi abdicat, iar acest refuz de abdicare s-ar fi propagat in mass media de atunci. Dar a abdicat, si odata cu el, si idealurile romanilor de bun simt, visele lor, … si toata munca acestei natii; de la 1848, pana in 1947. In decembrie 1947 s-a estompat regalitatea . Si Romania odata cu ea.

        Imi cer scuze pentru greseala de redactare numeli de Hohenzollern (fara 2 xl si fara n).Greseala grava imi apartine, si mi-o asum.

        • Paganel spune:

          @Irene: Răspundeți, strict personal, la întrebarea de mai jos:
          Contextul:
          Vin doi lachei ai Moscovei – gheorghiu-dej și petru groza (unul din ei, cu un pistol în buzunar) – și îți pun sub nas un „act de abdicare”, sugerându-ți, „amical”, că, dacă nu semnezi, vor fi uciși 1000 de tineri, închiși de regimul comunist. Afară ai soldați din Divizia (de trădători, fugiți la ruși, în perioada 1941-22 august 1944) „Tudor Vladimirescu”, fideli lacheilor și Moscovei, iar legăturile telefonice ale Palatului îți sunt tăiate! Știi că Vestul te-a „abandonat” rușilor! Nu ai nici o garanție că cei doi lachei – personal, sau dând ordine celor (înarmați) de afară – nu vor face, la nevoie, uz de forța fizică sau chiar de arme…

          Întrebare:
          Punându-vă, în locul Regelui Mihai, cum ați fi procedat???

          Un pic de empatie și de efort (dacă se poate) de a ne pune, fie și pentru 3 secunde, în locul celui pe care-l „punem la zid” comentând, „vitejește”, din fața tastaturii/monitorului poate că n-ar strica!…

          • Irene spune:

            As fi ales sa fiu REGE. Si inca unul ROMAN. Macar in acele momente sa fi fost Rege. Doar atat ! Dumneavoastra nu ati fi ales la fel ? Fiti sincer! Nu pot sa cred ca nu v-ati fi comportat ca un rege.

          • Ventidius spune:

            Nu e chiar greu de raspuns la intrebarea voastra. Trebuia sa procedeze la fel cum se procedeaza cu teroristii. Isi da vreun guvern vreodata demisia la solicitarea unui grup de teroristi care are niste ostateci? Mihai stia cu ce monstrii are de-a face, pe mana cui lasa tara. Stia de Katyn si de crimele monstroase ale comunistilor. O mie de victime nu insemna nimic fata de ce urma sa vina. Macar acele victime aveu sansa de a muri cu demnitate, ca martiri. Nu era treaba lui Mihai sa se induioseze de soarta lor si sa-si gaseasca astfel scuze pentru refuzul asumarii responsabilitatii. Ce trebuia sa faca Mihai? Sa ia un pistol din panoplia proprie si sa scape tara de doua secaturi, dand un exeplu de urmat tarii. Dupa care, sa suporte consecintele.

            • Paganel spune:

              Ei, bine, probabil că răspunsul meu vă va dezamăgi.
              Nu știu ce aș face! Decât să continuu să mă „dau viteaz” în fața ecranului/tastaturii, nu pot să zic ce aș face! Sincer! Nu sunt ca alții care nu au întrebări, îndoieli, ci numai certitudini și „le știu pe toate!” Eu nu mă pot lăuda cu așa ceva!

        • unu' spune:

          Ma bucur ca ati priceput, in sfarsit, ce va sugeram la punctul 2.
          Apreciez si ca ati ‘revizuit’ exprimarile HAZARDATE (ca sa nu fiu cenzurat) pe care le-ati enuntat intr-un comentariu la alt articol pe aceeasi tema:

          “De aceea poate ne și plac uneori deși suntem cu toții produși și crescuți în comunism sau mai rău, în perioada tranziției”, comunism adus si datorita (in cea mai mare parte) dlui. MIHAI DE HOHENZOLER.

          Ramane sa pricepeti si ce v-am zis la punctul 3., si sa va asumati erorile.

    • Nicu spune:

      Nu va cred. Exact asa ar scrie si un trol. Exact asta ziceau si comunistii, ca nu a fost al nostru intre noi, etc.

  3. mike spune:

    Impresionanta experienta dumneavoastra cu Regele Mihai. Aceste randuri spun mai multe decat ar putea spune orice carte de istorie.
    “În ciuda speranţelor deşarte ale urmaşilor acelora care l-au alungat pe Rege din ţară şi care i-au întârziat revenirea, graţie vieţii exemplare a Regelui Mihai modelul monarhic nu numai că va supravieţui pentru totdeauna în România, dar va deveni din ce în ce mai puternic. “— Cred ca Romania ar putea fi salvata din ghearele actualilor lideri doar prin reinstaurarea unei monarhii.

  4. eu****** spune:

    Poate acest timp sa fie unul dedicat valorilor pe care le-a avut si pe care le are inca Romania.
    Avem modele dar este important sa le urmam. Poate nu este usor, dar eforturile sunt rasplatite.

    Sa ne amintim si sa pretuim cu mult drag si respect istoria noastra si pe Regele Mihai I.
    R.I.P.

  5. Ronnie spune:

    “Pe unii dintre ei, Regele i-a acceptat în preajma lui, cu unii a ajuns chiar să dea mâna. Dar nu din slăbiciune, ci din milă creştină. Şi pentru că Regele Mihai nu a aparţinut doar Familiei Sale. Nici doar românilor anticomunişti, sau românilor regalişti, sau românilor cumsecade. Regele a fost al tuturor românilor. Chiar şi al românilor ticăloşi.”

    Foarte frumos spus: pacat ca nu intelege lumea. Fiecare dintre noi a cerut ceva Regelui si fiecare a avut cate ceva de reprosat, de criticat si de aratat cu degetul, uitand ca el era un om, si toata viata a invatat cum sa fie un om si sa ramana un om.

  6. Cititor spune:

    Ați scris frumos despre omul si regele Mihai I. Nimic din ceea ce spuneți nu poate fi, in esența, contrazis. Asta se simte mai mult decât se înțelege. “Puterea celui fara de putere” este mai mare, adevărata si copleșitoare decât cealaltă, a forței. Omul credincios este puternic in slăbiciunea sa. Mihai a fost, a trăit, s-a purtat mereu ca ceea ce ar trebui sa fim toți, sa ne consideram toți:_ca rob al lui Dumnezeu. Din suferință a căpătat mereu puterea de a merge mai departe.
    Singurul regret, singura nedumerire, pentru mine, e legata de urmașii sai. De faptul ca nimic din demnitatea, smerenia, devotamentul sau nu a fost preluat, in mod natural, ca moștenire de fiica sa, Margareta. Despre celelalte fiice stiu prea puțin.

  7. Serban Pretor Serban Pretor spune:

    “Aproape fiecare familie de români are povestea ei legată de Monarhie şi de Regele Mihai.”
    Nici nu va imaginati cit adevar ati grait. Tatal meu, locotenent-comandor aviator Dumitru Ion Pretor, cavaler al ordinului Mihai Viteazu, mi-a povestit, pe linga ceremonia de decorare, o intilnire de “om obisnuit”, care astazi ar aparea absolut imposibila. Era cu masina personala, in uniforma de ofiter, pe soseaua Ploiesti-Bucuresti, ramas in pana linga padurea de la Saftica, aplecat sub capota. Regele venea de la Sinaia si vazind masina unui ofiter in pana, a oprit si a trimis aghiotantul sa intrebe daca are vreo nevoie de ajutor. Emotionat si profund miscat, cu demnitatea care i-a calauzit intreaga viata, tata a multumit si a spus ca se descurca singur. Mult mai tirziu am inteles cit de multa putere si dragoste iti poate transmite un asemenea gest.

  8. Liviu spune:

    1. In epoca moderna nu se saruta mina unui om pentru ce este el, nici pentru ce reprezinta, ci doar pentru ce face sau a facut.

    2. Regii domnesc, nu guverneaza si chiar cu un rege, eram si mai saraci; presedintii Romaniei nu sint atit de scumpi ca o monarhie – nu uitati cite familii trebuiau sustinute de la buget !
    Si tot PSD-ul ar fi fost la putere. Asa, am avut macar sansa ca Basescu sa faca Justitia independenta.

    3. PSD-ul comite o mascarada fara limite; nimic nu e din respect fata de rege. Daca calculele se schimba miine, am vedea cum nu se mai aude nimic de regalitate.

    4. Marea greseala a lui Mihai a fost ca niciodata nu s-a dezis si n-a condamnat faptele lui Carol al II-a, unul dintre cei mai odiosi criminali din istoria noastra.

    5. Daca Mihai se mai simtea rege, trebuia sa-si invete familia romaneste – asa, habar n-au, ceea ce arata ca renuntasera la regalitate.

    6. Acum, peisajul regalitatii a devenit grotesc, cu o Margareta care nu stie romaneste, cu Radu care arata ca un peste cu pretentii, cu principesa din SUA care organiza lupte de cocosi, ce mai, o elita.

    7. Marele merit al lui Mihai este ca a trait demn, si-a cistigat piinea in exil si a crescut o familie numeroasa.

    8. Nici returnarea averilor nu e tocmai kosher, pentru ca de unde atitea proprietati, ca Domeniile Coroanei erau ale Statului; nu mai punem la socoteala pagubele colosale provocate de Carol II si care niciodata n-au fost compensate.

  9. Mircea Ordean spune:

    „Grea e despărţirea de oamenii pe care i-ai iubit, pe care i-ai respectat, care au reprezentat modele absolute pentru tine”

    Dincolo de ideea ”model ABSOLUT”…

    Admit că nu am trecut niciodată prin așa stadiu, de-avea modele absolute prin jur…

    Întreb însă, de curiozitate:
    Spiritul critic, legat de acel om, dispare ori realmente nu găsește hibă cît de mică la respectivul?

    PS
    Să mă iertați dacă o spun, dar vă simt foarte copil, cu așa text.
    Asta dacă nu cumva sînteți un om deplin, cu toate tipurile de însușiri ale maturilor speciei.

  10. Liviu spune:

    1. Ma straduiesc sa-mi folosesc discernamintul.

    2. Mihai I, a fost un om cu un destin tragic: nascut sa domneasca, a trebuit sa se adapteze la o viata de palmas si a reusit foarte onorabil.

    3. Da, a avut un comportament regal si nu uit nici un moment din cele legate de alungarea lui din tara.

    4. Dar nu trebuie sa uitam citeva lucruri: tatal lui a fost un criminal fara pereche. Numai Hitler si-a mai hacuit dusmanii din SA, dar si atunci victimele au fost alese. Carol a dat ordin sa fie pur si simplu ucisi oameni, la numar, cum a facut Stalin cam in aceeasi perioada.

    5. Ei bine, Mihai niciodata n-a pomenit lucrurile astea.

    6. Desigur, ne place ca altii sa fie superoameni si cind nu sint sintem dezamagiti – aici ma gindesc la pacea pe care Iliescu a cumparat-o cu proprietati. Cine ar fi rezistat ? Nu stiu, poate o figura mitologica.

    7. Treptat, se contruieste o statuie care nu are corespondent – Mihai n-a fost vreun Prometeu, dar a fost o personalitate, cu plusuri de admirat si minusuri de inteles si acceptat.

    8. In ce proveste politica, cred ca toata lumea e de acord ca nimic n-ar fi fost diferit – pina cind dezastrul produs de comunism in mintile oamenilor nu va trece, tot ca o natiune de Sisifi vom trai.

  11. Incomod spune:

    Mihai I a fost un rege purtat de istorie si nu unul care a facut istorie. trist este ca a lasat in urma o gasca de profitori oportunisti care maculeaza si bruma de demnitate pe care a avut-o de-a lungul anilor. cat despre articol, senzatia mea esta ca ati confundat Contributors cu Facebook-ul…. acesta din urma are instrumente specializate unde va puteti prezenta mult mai ergonomic arborele genealogic cu care va madriti



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Filip Lucian Iorga


Filip Lucian Iorga

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2011. Teza de postdoctorat are titlul "Impactul Primului... Citeste mai departe


În memoria Regelui Mihai

În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

E randul tau

Am asistat, într-o duminică în care străbăteam în coloană Magheru, de la Piața Victoriei spr...

de: Cristian Felea

la "Despre oportunitatea convocării alegerilor anticipate"

Cauta articole

decembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)