Avem ce sărbători la 29 de ani de la Revoluție?

Se împlinesc zilele acestea 29 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 și, până la ora scrierii acestui comentariu, nu prea avem indicii că s-ar pregăti sărbătorirea în vreun fel anume a victoriei ei. Ori comemorarea martirilor care au făcut-o posibilă. O singură veste bună. Trimiterea în judecată a numiților Iliescu Ion și Voican Voiculescu Gelu.
În fond, ca și în cazul sărbătoririi evident ratate a Centenarului, atunci când mulți intelectuali de seamă s-au întrebat dacă în cei 100 de ani care au trecut de la Marea Adunare de la 1 Decembrie s-a realizat ceva notabil, s-ar putea formula și de data aceasta întrebarea dacă cei 29 de ani de la căderea comunismului, dar și de libertate, uneori parțială sau șchiopătândă, au fost folosiți cu eficiența așteptată. Răspunsul este unul mai degrabă negativ și poate că cel mai grăitor indiciu al eșecului îl reprezintă rata în creștere a emigrării.
Din câte se pare, astăzi aproape 10 milioane de români se află în afara granițelor țării. Numărul tinerilor care pleacă ori plănuiesc să plece este din ce în ce mai mare. Și, în ciuda faptului că guvernanții le promit lapte și miere celor care ar lua decizia de a reveni în țară, cifrele în acest domeniu nu sunt nicidecum încurajatoare.
Desigur, era de așteptat, era firesc ca în primii ani de după Revoluție să se înregistreze un oarecare exod al populației. Ca reacție normală la faptul că, din 1948 și până la finele anului 1989, România se transformase într-o închisoare, că libera circulație a oamenilor, a ideilor și informațiilor era socotită de comuniștii români, de Nicolae Ceaușescu însuși, o favoare, nu un drept. Aceasta în pofida faptului că România era membră a ONU, era țară semnatară a Declarației Universale a Drepturilor Omului și că, în august 1975, Nicolae Ceaușescu însuși își pusese semnătura pe Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare Europeană de la Helsinki.
Mulți dintre cei care au hotărât să plece în primele luni și în primii ani de după Decembrie 1989 au făcut-o speriați de mineriade, de autoritarismul de tip comunistoid de care deja făcea dovadă noua putere instalată chiar în ziua de 22 decembrie 1989. Atunci când Ion Iliescu și-a făcut apariția din neant și s-a comportat de parcă nu mai era directorul Editurii Tehnice unde fusese exilat, „trimis la meserie” de Nicolae Ceaușescu, ci un veritabil șef de Stat învestit cu puteri depline.
Însă majoritatea celor care au stat cu orele la ghișeele de pașapoarte și apoi la sediile ambasadelor pentru a obține vizele de intrare în țările occidentale și care, mai apoi, au luat decizia de a încerca să-și croiască un nou rost în viață în Franța, în Germania, în Spania, în Italia, au făcut-o din motive economice.
Îngrijorător e că astăzi mulți dintre tinerii, majoritatea având pregătire superioară, cu diplome obținute la Universități adevărate, care plănuiesc să își ia lumea în cap și să-și caute norocul și rostul în străinătate invpcă doar în al doilea rând motive economice. România li se pare o țară din ce în ce mai nesigură în privința viitorului ei democratic, al apartenenței la Uniunea Europeană și la valorile acesteia. Mulți dintre ei se întreabă ce le vor putea oferi ei familiilor lor, copiilor, nu doar fiindcă viața în România este din ce în ce mai scumpă, ci pentru că plutește în aer o amenințare de recădere în autoritarism. Vopsit în haină naționalistă.
Președintele PSD, dl. Liviu Nicolae Dragnea, vorbește de parcă el și partidul lui s-ar fi eternizat la putere. Opoziția e slabă. Presa democratică e din ce în ce mai debilă. Oamenii din ce în ce mai triști și parcă din ce în ce mai îngrijorați de ceea ce le va aduce ziua de mâine. Peste tot plutește în aer intoleranța, agresivitatea, incapacitatea dialogului, sentimentul inutilității. Fiecare zi e egală cu alta. Ternă. Iar zgomotul pe care îl face războiul dintre Palate nu înseamnă decât un substitut de viață democratică autentică.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors. ro și pe blogurile adevărul.ro