Home » Justitie/Ordine publica »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Banalitatea binelui și iluminații

Vintila Mihailescu martie 12, 2016 Justitie/Ordine publica, Opinie, Societate/Life
27 comentarii 7,226 Vizualizari

La noi, statul de drept este precum iarna lui Băsescu: nu e ca vara, ne ia totdeauna prin surprindere și deci necesită intervenții extra-ordinare. Problema pe care mi-o pun în legătură cu aceasta nu este atît de ce, cum se explică acest regim extra-ordinar (în orice caz, nu cred că se trage din „gena Românului”!), ci doar ce înseamnă și ce implică el pentru viața unei societăți, a societății noastre actuale? Altfel spus: în forma sa ideală, ca utopie a perfecțiunii, ceea ce numim, juridic, „statul de drept” este un regim social al „banalității binelui”, în care binele public (nu separat binele moral sau dreptul juridic) se „banalizează”, devine practică obișnuită, curentă, de la sine înțeleasă – pe scurt, „ordinară”, precum respirația unui organism sănătos. Așa ceva nu se întîmplă cu adevărat nicăieri și puțin probabil că se va întîmpla vreodată. Și totuși, de la acest ideal al unei situații „ordinare” a binelui la practici permanent „extra-ordinare” este o cale lungă. Ce înseamnă deci această „iarnă a vrajbei noastre”, în care statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare, iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun?

*

Mai întîi cîteva exemple concrete, cunoscute de toată lumea, dar menite să ilustreze cazul în discuție.

Voi începe aparent trivial cu „legea anti-fumat”. Era firesc să fie elaborată o astfel de lege, după prima încercare parcă dedicată eludării. Dar de ce a trebuit să fie mai catolică decît papa, mai europeană decît UE, mai restrictivă decît oriunde? Și de ce tonul acesta triumfător-justițiar al unor susținători din intelighenția civică descoperind parcă în fumători o nouă categorie de securiști sub acoperire și un nou motiv al luptei anti-comuniste?

Voi sări apoi la cu totul altceva: săptămîna europeană a apărării trecerilor de pietoni. Nu s-a numit așa, dar a fost o campanie a poliției care parcă asta urmărea. Timp de vreo săptămînă, echipaje de poliție s-au așezat la pîndă în jurul unor treceri de pietoni greu vizibile și au ridicat mii de permise de conducere. Am asistat la o astfel de razie și l-am urmărit pe tînărul ofițer care făcea procesele verbale: ferm dar politicos, ridica permisele cu o sinceră mîndrie a lucrului bine făcut. E dispoziție europeană, noi sîntem primii care o aplicăm! – a explicat el, transfigurat, la un moment dat. A fost o acțiune pentru binele public? Desigur! De atunci stau cu ochii pe trecerile de pietoni ca pe butelie. Dar de ce trebuia să fie o acțiune extra-ordinară cînd mai simplu și mai eficient ar fi fost ca poliția să vegheze la „banala” respectare a regulilor de circulație, toate și tot timpul?

Tot punctual: închiderea unităților industriale poluante. Asta ar fi implicat, de pildă, închiderea practic a tuturor termocentralelor din România în plină iarnă. Poluează? Da. Este ilegal? Da. Dar este de mult și pur și simplu nu poți lăsa o țară întreagă fără căldură în plină iarnă doar pentru a aplica, brusc și exemplar, o lege neglijată Dumnezeu știe de cînd. La această decizie s-a renunțat, dar ea a fost gîndită și propusă de înalți funcționari.

În alt registru, mai grav și mai dramatic: deciziile post-Colectiv. Le știm. Trebuiau luate? Evident – și încă de mult. Mai exact, trebuia aplicată legea existentă. A fost astfel mai mult o măsură excepțională de aplicare în regim extra-ordinar a legilor ordinare dintr-un anumit domeniu. Doar că în acest regim extra-ordinar țara întreagă se află, de jure, în situația de a nu avea „aviz de funcționare”.

În sfîrșit, un exemplu tabu: DNA. E bine că există? Mda, e bine. Mai exact, e bine că, în sfîrșit, se aplică legea și acolo unde ajunsesem cu toții să credem că nu poate ajunge. Dar de ce e nevoie de o instituție extra-ordinară care să aplice o legislație ordinară? Justiția, pur și simplu, nu ar trebui să fie suficientă pentru a face justiție? Și apoi, de ce actul de justiție trebuie să iasă din „banalitatea binelui” și să devină spectacol justițiar? Desigur, este ceva spectaculos să-i vezi pe toți acești inamovibili ai echipei naționale de corupție atinși, în sfîrșit, de „brațul lung al legii”, dar aș face o distincție între prezentarea spectaculosului și spectacularul prezentării: cazul din urmă seamănă a circ fără pîine…

*

Am invocat deja de cîteva ori „banalitatea binelui”. Este, în mod evident, o parafrază la celebra „banalitate a răului” invocată de Hannah Arendt pornind de la cazul lui Eichmann. Nu este o metaforă, ci un concept, unul care a marcat gîndirea filosofică, morală, politică și istorică a secolului XX post-shoa. Este chiar mai mult: o viziune asupra condiției umane și a posibilității Răului în lume, mai exact, asupra condiției inumanului (a „demonului”, dacă vreți) în Om. „Banalitatea” răului nu-l disculpă pe rău-făcător, nu banalizează răul, cum au interpretat unii comentatori ai lui Arendt, ci dimpotrivă, elimină orice circumstanță atenuantă a unei bestialități înnăscute, adică a unei excepționalități care să-l excepteze pe acesta de la regula morală comună: Eichman și alții ca el fac răul nu pentru că sînt ființe demonice, ci în ciuda faptului că sînt persoane ordinare – și tocmai de aceea, apariția răului în existența banală a acestora este mai dramatică și mai înfricoșătoare. Faptul că un Eichman este un banal „desk killer”, cum îl numește David Cesarini, nu îl absolvă pe Eichman, ci ne provoacă pe toți și pe fiecare dintre noi în banalitatea existenței noastre „nevinovate”.

Acestei banalități a răului, Michel Terestchenko îi contrapune (nu opune) „banalitatea binelui”. Păstrînd contextul exterminării evreilor în cel de-al doilea război mondial, acesta anchetează cazul a ceea ce numește „les justes”, cei drepți, cei care s-au sacrificat pentru a-i salva pe alții, în speță evrei (Terestchenko se referă, concret, la cazul lui Giorgio Perlasca și satul Chambron sur Lignon). Ca și în cazul contrar, aceștia au făcut binele sub semnul aceleiași „banalități”, pentru că așa au fost învățați, așa au simțit, așa au făcut și alții din jurul lor. Întrebați de ce, supraviețuitorii au dat din umeri: așa mi s-a părut firesc

Pe scurt, sîntem cu toții oameni „banali” care, puși în situație, putem să devenim în cel mai banal mod cu putință „îngeri sau demoni” și vom acționa (fără a prinde chiar de veste – vorba poetului…) în consecință, convinși însă, și într-un caz, și în celălalt, că facem ceea ce trebuie.

În cu totul alt registru și păstrînd proporțiile, tragedia de la Colectiv ne-a pus și ea în fața acestui fenomen general uman – experiență inițială și inițiatică mai ales pentru tînăra generație, confruntată pentru prima dată în viața ei, pe viu, ca spun așa, cu o ipostază a acestui fenomen. Cu această ocazie, pe de o parte, s-a aliniat „banalitatea răului”, acoperită de hîrtii și practici curente: nu am făcut decît ceea ce făceau toți în „sistem”. Pe de altă parte, „banalitatea binelui”: unii s-au întors pur și simplu în foc pentru a-i salva pe alții, cunoscuți sau nu; cei care au scăpat, au mărturisit apoi că pur și simplu asta au știut să facă, așa au simțit, așa li s-a părut firesc. Nimic extra-ordinar nici de o parte, nici de alta…

*

Banalitatea binelui despre care vorbesc în cele de față are însă alt înțeles, chiar dacă legat, inevitabil, de cele de mai sus. Ea se referă, după cum am mai spus, la utopia unei societăți ideale, în care binele public devine practică ordinară, iar les justes, „cei drepți” despre care vorbește Terestchenko, sînt cetățenii banali ai societății. Dar nu această utopie în sine mă interesează, ci referința la acest ideal pentru a măsura distanța care ne desparte de el. Mai exact, mă voi referi la ceea ce voi numi „iluminați”, adică cei care servesc binele public nu ca pe o „banalitate”, ci ca ceva extra-ordinar, care face și din ei eroi excepționali. Este cazul, voit sau nu, conștient sau inconștient, al majorității celor din spatele exemplelor evocate mai sus și a multor altora asemenea din societatea noastră recentă.

Și de ce ar fi aceștia o problemă socială, în general, și una particulară a noastră? Pentru că justiția nu se face cu justițiari, ci cu funcționari ai justiției, pentru că într-un stat de drept funcționînd normal apărarea dreptului este și ea birocrație funcțională, pentru că urmărirea binelui public trebuie să se apropie cît mai mult de banalitate și nu de excepționalitate. Or, „iluminații” se consideră funcționari „ordinari” ai binelui, dar acționează ca eroi „extra-ordinari”, făcînd din exercițiul binelui o excepție, iar din ei înșiși, personaje excepționale. Ei refuză să se pună în slujba banalității binelui deoarece cred (și mulți sînt chiar habotnici în credința lor!) în caracterul extra-ordinar al binelui public, care trebuie pogorît pe pămînt, acum și aici, în clipa astrală a propriei lor meniri pe pămînt. Pentru a practica acest soi de misticism al binelui public, ei cred și într-o sursă „divină” a acestuia, în raport cu care ei înșiși sînt doar mesageri providențiali. Rînd pe rînd sau după caz, această sursă de unde emană Verbul binelui este Neamul sau Uniunea Europeană, cu capitală la Bruxelles sau Washington, nu contează. Punîndu-se în slujba acestui adevăr revelat, devin – eventual fără să știe, poate fără să vrea, dar, în orice caz, fără să o recunoască – funcționari în sensul umil al termenului, slugi parvenite care nu fac decît să „implemeteze” binele revelat. Care s-ar putea să fie sau să nu fie și un bine public real.

Despre ce vorbesc, mai concret? Despre actori publici, politici sau civici, erudiți sau semidocți, care „văd idei” precum personajele lui Camil Petrescu, și care vor – de multe ori de bună-credință – să salveze cu ajutorul lor țara aflată în restriște. Că se află în restriște, este adevărat; că e nevoie de intervenții ferme este și mai adevărat. Dar nu așa. Nu prin măsuri extra-ordinare și, de regulă, reactive și/sau doar electorale; nu în numele unui Neam din „Cîntarea României” reloaded sau al unei Uniuni Europene de deasupra Europei. Nu aplicînd, iluminați, directive europene care nu sînt, de fapt, decît cadre de negociere (și pe care, după cum mi-au mărturist, off the record, mai mulți funcționari europeni, România nu le-a negociat aproape niciodată în avantajul său). Nu certînd poporul că v-am spus eu, dar n-ați vrut să mă asculați! Și, oricum, nu sub imperiul urgenței, al clipei astrale și al misiunii providențiale.

Poate că este adevărat că am avut – și încă mai avem – nevoie, nu știu de ce, de un erou salvator, de un justițiar providențial, dar acum parcă prea mulți se înghesuie să-și ofere serviciile excepționale. Problema este că atunci cînd banalitatea binelui dispare chiar ca ideal, iar binele comun devine o excepționalitate, această stare extra-ordinară generează, la rîndul ei, excepții și exceptări de la binele comun, imposibil de realizat în această formă. Altfel spus, atîta vreme cît statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare, iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun, vom fi condamnați să o luăm mereu de la capăt, la măsuri excepționale societatea răspunzînd prin căutarea de excepții și exceptări, ceea ce va obliga statul să găsească, tot de urgență, alte măsuri extra-ordinare: extra-ordinar, binele nu mai poate fi un „bine durabil”.

*

În concluzie: banalitatea binelui este un ideal de neatins, dar totuși de urmărit permanent; dimpotrivă, excepționalitatea binelui, practicarea lui în regim extra-ordinar nu va institui niciodată o ordine socială funcțională, firească, „ordinară”; mai mult, astfel promovată, banalitatea binelui poate cădea oricînd în banalitatea răului: un bine practicat iluminat – adică orb – în numele binelui public și nu ca bine public poate aluneca oricînd în arbitrar, și de aici în totalitarism.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Bun articolul; cu un amendament: cind inca Basescu nu era nascut, in satul meu batrinii spuneau ca “iarna nu-i ca vara, mă copile!”
    Mass media atribuie sintagma lui Basescu nemeritat. Meritul lui este ca a spus ceva ce trebuia stiut de orice traitor pe meleagurile noastre.
    Referitor la legea antifumat, subscriu in totalitate: “Dar de ce a trebuit să fie mai catolică decît papa, mai europeană decît UE, mai restrictivă decît oriunde? Și de ce tonul acesta triumfător-justițiar al unor susținători din intelighenția civică descoperind parcă în fumători o nouă categorie de securiști sub acoperire și un nou motiv al luptei anti-comuniste?”

  2. Harald spune:

    Soluția ”ordinară” pentru trecerile de pietoni nu o reprezintă pânda permanentă a polițiștilor. Asta e soluția specială, extraordinară. Tipic românească, altfel spus.

    N-o să vedeți în Anglia sau în Germania poliști stând la pândă la trecerile de pietoni. Pentru că n-o să vedeți nici treceri de pietoni de câte 6 benzi. În Anglia sau în Germania nu e nimeni atât de rupt de realitate încât să-și imagineze că a cere unui pieton să traverseze 6 benzi dintr-o dată reprezintă normalitatea, soluția ”ordinară”. Soluția ”ordinară” pentru trecerile de pietoni o reprezintă insulele pe care pietonii așteaptă să traverseze următorul segment. Iar asta elimină complet necesitatea ca polițiștii să stea la pândă.

    De asemenea, soluția ”ordinară” nu e ca polițistul să rețină permisul cu mâna lui. Asta e treabă de judecător în lumea civilizată, nu de polițist. Pentru că diferența de studii juridice dintre cei doi este totuși importantă. Dacă îl ducea mintea să se facă judecător, nu ajungea polițist pus la pândă la trecerea de pietoni. În Anglia chiar se insistă să nu porți permisul la tine, să îl ții acasă într-un loc sigur, astfel încât să nu ajungă furat.

    În concluzie, banalitatea binelui ar consta în construirea de insule în intersecții sau la trecerile de pietoni și în reținerea permisului numai printr-o decizie a unui judecător.

    • man of war spune:

      asa i ! dar asta nu se aplica in romania.
      in germania, franta, cehia, austria, spania chiar si n ungaria nu vei fi agasat de prezenta militianului la fiecare colt de strada. cind ajungi in romania vezi sobolanii cu chipiu (stat militienesc) iesind din boscheti sa ti aplice vreo amenda (bugetul e n criza, leafa lui depinde de amenzi, iar bossul il intreaba ce a produs la sfirsitul zilei). nu vad rostul sarlatanilor de la militia rutiera de vreme ce cotcarii astia nu s interesati de siguranta participantilor in trafic (tara cu cele mai multe accidente rutiere mortale) ci de marimea pedepselor aplicate. ti e scirba de ei cind ii vezi insirati pretutindeni (chipiul lor iti provoaca greata) fara nici o eficienta (decit cea de a umple visteria statului cleptocrat)

    • Ronald spune:

      Mai este ceva si mai normal, Harald. Pietonii sunt si dumnealor participanti la trafic. Drept urmare trebuie ca si dansii sa actioneze in asa fel incat sa nu puna-n pericol fluenta circulatiei si integritatea celorlalti participanti la trafic. Asadar… cand se arunca suicidal pe trecerile de pietoni motivati incorect si anormal de porcaria mediatica conform careia ar avea prioritate absoluta cam ce-ar trebui sa faca militistu aflat la panda?

      • Harald spune:

        Să ia permisul tuturor șoferilor care au avut nefasta inspirație să se afle acolo deodată cu pietonul respectiv. Pentru că polițistul de aia e pus acolo, să ia permise :P

        La modul serios, asta ține mai mult de uzanțele din societate: în Germania te apostrofează lumea pe stradă dacă traversezi pe roșu, în timp ce în Anglia chiar și bătrânii traversează pe roșu printre mașini, cu toate că șoferii englezi cam fugăresc pietonii de pe șosea, spre deosebire de nemții care opresc imediat. Dar în Anglia, ideea e că pietonul ar putea apăsa oricând butonul de la semafor și ar opri 40 sau 70 de mașini ca să traverseze el, astfel încât șoferii apreciază faptul că nu o face, de asta este tolerată traversarea pe roșu.

        În România, uzanțele din societate presupun prioritatea absolută a pietonului pe zebră tocmai pentru că polițiștii iau permise în văzul lumii pe tema asta. Practic de la asta ar trebui început, de la a nu mai permite polițiștilor să ridice permise. În funcție de fapta comisă, suspendarea poate fi oricât de mare, în Anglia sunt și cazuri când judecătorul decide 3 sau 5 ani de suspendare, cu sau fără reexaminare, după caz. Dar așa cum spuneam, asta e treabă de judecător, nu de polițist.

      • Murphy spune:

        sa-i amendeze, fireste! iar legea rutiera sa prevada clar ca pietonul poate traversa, inclusiv pe zebra, doar dupa ce se asigura temeinic!

  3. pro_fan spune:

    banalitatea binelui e o platforma de constructie, care trebuie sa indeplineasca doua conditii: fundament solid si sistematizare
    si chiar daca nu e o masura exceptionala, limitatea vitezei in localitatile nesistematizate ii constrange pe soferi sa incerce sa recupereze in extravilan, ceea ce creste rata mortalitatii, contrar binelui prescris

  4. ion adrian spune:

    In cadrul regnului noetic binele nici macar nu mai este o banalitate, caci raul este aneantizat si deci dispare automat si notiunea de bine.

  5. Pascu Mihai spune:

    Mi-a placut. Unul dintre putinele articole pe care leam citit integral.
    Asa e, normalul a ajuns anormal.

  6. Bucur C spune:

    Americanii au o vorba: Situatii extraordinane cer masuri extraordinare. Repet: americanii.

  7. Lucifer spune:

    Noi,românii,ca și popoarele foste comuniste,avem o circumstanță atenuantă.Pur și simplu,după căderea comunismului,vechiul sistemul de valori s-a făcut țăndări și nimic altceva nu a fost pus în loc.Elitele noastre(culturale,instituționale,educaționale,religioase,politice,etc) nu au fost în stare(din indiferență sau iresponsabilitate) să definească și să implementeze un alt set de valori sociale.Ca urmare sufletele românești nu au mai priceput nimic,nu au știut CUM să se adapteze la noile condiții.La fel instituțiile de stat,au rămas încremenite de anvergura noilor relații sociale.Tot ce s-a reușit a fost apelarea la legile și normele Vestului într-o nouă încercare de adoptare a ”formelor fără fond” în speranța că ”vom și noi ca ăia”.Dar,vai,legislația și viața socială din ”marile democrații” au rezultat dintr-o zbatere permanentă de 200-300 de ani;există,de la stat la stat,un liant,aproape de neînțeles pentru noi,care leagă indivizii între ei și face funcțional corpul social.
    Așa că problema binelui,ca și problema răului,rămân deocamdată pentru noi niște gratuități.Fiindcă,vai,noi nu am definit încă ce înseamnă Bine și Rău.Nu este aici o dialectică ci o metafizică.

    • Jim spune:

      Cand am ajuns si noi ca Vestul, Vestul nu mai stia cine este si nu mai deosebea nici el binele de rau. Asta insa nu e o scuza destul de acoperitoare pentru noi, pentru ca, la noi si la alti estici, in ciuda terorii, saraciei si salbaticirii comuniste a societatii, au existat oameni si chiar eroi destul de multi. Si azi exista mult bine si multi oameni de treaba. Aici acuz eu elitele, ca nu sunt in stare sa arate recunostinta fata de nimeni, sa vada lucrurile bune, sa descopere talente si gesturi de generozitate, sa incurajeze pe cei slabi sau amarati. De 26 de ani elitele ofera critica cea mai coroziva, gaurile din cascavalul mucegait si introspectii in sufletelele lor micute si dezorientate, si dupa asta se asteapta ca noi sa fim creatori, exuberanti, generosi, muncitori si europeni desavarsiti. 98% din articolele si comentariile de pe contributors si 22 sunt vaicareli, predici, glumite sarcastice si condamnari.

  8. Grasul spune:

    Un articol citit cu pe nerasuflate, multa placere!
    Multumesc!

  9. Marin spune:

    Mai usor cu patologia bienelui cu forta ! ca ajungem sa avem politica gandirii ca in occidentul marxist. Binele facut aiurea, este ca atunci cand manci un kilogram de miere. Nu dati orhidee la porci, ca nu vor intelege gestul.

  10. dragos spune:

    De ce lucrurile bine spuse si bine gandite sunt atat de simple ? De ce obiectele cad mereu in jos ,de ce pasarile zboara mereu in sus iar pentru a strica aceasta banalitate a firii a trebuit sa inventam exceptionalitatea prastiei? Ce a fost intai, prastia sau omul? Exceptionalitatea sau banalitea binelui?

  11. Goran spune:

    Respect dle Profesor.
    O prezentare atat de clara, pe intelesul oricarui,indiferent ce statut social sau studii are, despre cum “se face binele” in RO. Cred ca mai merita analizat si aspectul ca toate campaniile de “realizare rapida si in forta a binelui” coincid cu perioadele cand statul are nevoie acuta de bani provenind din sanctionarea pecuniara a celor ce primesc masurile de bine.

  12. cc spune:

    Cel mai periculos fapt / gand al acestor “”enlighted people” este ca ei stiu intotdeauna ce ai tu nevoie. Ei stiu ca tu vrei sa te duci intr-un restaurant de fumatori, ca vrei sa traversezi strada dar traficul ametitor de 6km/h iti poate cauza otita, stiu ca bananele mai curbate sunt moarte de om si ca delfinii vor sa voteze un cimpanzeu netesalat la presedintia Marii Negre. Din pacate, tot circul asta se face pe resursele celor care au grija zilei de maine. Ce
    Diferenta intre leadership-ul de azi si despotii luminati sau generatiile pasoptiste! O mica paranteza la remarca despre micimea lui Eichmann: aparatul birocratic, nazist in cazul de fata, a fost adevaratul generator al Holocaust-ului. O suma de oameni mici ascunsa dupa celebrul Am primit ordin”". Cu o alta dimensiune a dramei, alti oameni mici conduc economia Romaniei catre dezastru. Ma refer la amatorii de la Finante care,.din propria prostie antecalculeaza venituri si implicit impozite pe care apoi le vaneaza pein inchiderea firmelor cu capital integral romanesc. Exemple mai sunt!

  13. Mihai spune:

    E si “problema” ca am fost intr-o zona geopolitica mai ciudata, avem atat influente vest/est-europene, dar avem si influente “balcanice” si chiar slave. Am trait si in socialism iar relativ recent ne-am trezit in capitalism (si acela usor modificat, nici capitalismul nu mai e ce a fost o data :) ). Se spunea demult despre formele fara fond, despre adoptarea unor institutii/reglementari neinteriorizate suficient (si intr-adevar insuficient adaptate realitatilor).

    Cel mai mare “defect” al romanilor (in opinia mea) e o forma de delasare (acel celebru “merge si asa”). Noi tindem sa amanam munca/deciziile/etc. si ne trezim pe ultima suta de metri ca n-am facut mare lucru si incercam sa compensam, iar compensarea e o forma de exagerare. Cred ca avem cei mai buni pompieri din lume.

    De ex. am observat ca cel mai mult in companiile romanesti se munceste vinerea dat fiind ca vineri de obicei faci bilantul saptamanii. O problema in plus, in special in companiile mari private (de alea de stat nici macar nu ma obosesc sa comentez), e un obicei al romanilor de a se intalni joi seara sa bea ceva, iar daca vine unul vineri sa te puna la munca serioasa, de obicei ii dai cu flit. Si de regula se amana pe saptamana/vinerea viitoare. Desi, dat fiind ca si alte natii au defectele lor, e un model sustenabil, desi imperfect.

    Daca se mai adauga si tendinta unora de “rezolva” “problemele” altora (defect caracteristic rasei umane, nu doar romanilor, parerea mea) iese ingredientul perfect a unor masuri/legi proaste/exagerate. Dar nu-i nimic, avem o calitate numita inconsecventa iar aceste hotarari vor functiona mai mult aleatoriu (desi uneori “cand ti-e lumea mai draga”).

  14. R.A.Muresan spune:

    Articolul e lung si nu clarifica mai nimic. Fraza urmatoare contine, cred, esenta:
    “Pentru că justitia nu se face cu justitiari, ci cu functionari ai justitiei, pentru că într-un stat de drept functionînd normal apărarea dreptului este si ea birocratie functională, pentru că urmărirea binelui public trebuie să se apropie cît mai mult de banalitate si nu de exceptionalitate”.

    Cred ca binele tine intim de exceptional, iar asta n-ar trebui sa uitam nici o clipa, tot asa cum n-ar trebui sa uitam ca viata sau cunoasterea sint miracole. Analogia cea mai potrivita este chiar aceea legata de viata tocmai fiindca, in raport cu neviul, viul e exceptional.
    Binele cel mai marunt are in spate o lupta sufleteasca, o cheltuiala importanta si nu e deloc sanatos sa uitam asta. De fapt, ipoteza mea este aceea ca oamenii ajung sa faca raul tocmai fiindca li se pare ca binele ar trebui sa vina pe de-a moaca, pentru toata lumea, cam ca bunastarea in comunism, adica de la stat.
    Ei bine, homeostazia sociala se mentine cu cheltuiala mare facuta mai intii prin educatie si investitii in democratie, dar apoi inclusiv rasplatind sistematic si consistent faptele bune — recunoasterea sociala constituie o asemenea rasplata, una dintre cele mai importante si mai eficace –, dar si pedepsind faptele rele.
    La raul monstruos se ajunge prin blocarea recunoasterii sociale a faptelor bune, concomitent cu acceptarea unui rau initial mic, aparent tranzitoriu, in speranta unui bine major iluzoriu sau utopic. Mecanismul propagarii raului este cel al multiplicarii la scara sociala — din nou analogia cu viul ne e de folos. Ca si viul, neviul se organizeaza si multiplica producind uneori adevarate dezastre.
    Cit despre justitiari, acestia vor fi mereu necesari in orice societate, oricit de democratica. Nu doar ca ei dau tonul atunci cind lupta pare pierduta, dar inclusiv ideea de independenta are legatura cu justitiarul.

  15. Decebal spune:

    “Frica pazeste bostanaria”. In principiu, unele legi ale oamenilor trebuie sa-i oblige pe acestia sa respecte “legile Domnului”, fiindca nu toti le-ar respecta din convingere.
    Alte legi slujesc “binele general”, chiar daca lezeaza anumite categorii sociale, de varsta etc. Legea anti-fumat are ca scop (cred eu) limitarea unui obicei care dauneaza sanatatii.
    Alte legi (codul rutier, codul fiscal etc.) reglementeaza activitati omenesti indispensabile in ziua de azi.
    “Colectiv” a fost doar un semnal de alarma, o sirena care a sunat, demascand mismasuri si complicitati impamantenite, de-a lungul timpului, in institutii ale statului.

    Nici eu nu cred ca binele poate deveni banal. Nu pot intrevedea un orizont de timp in care omenirea sa ajunga la un asa nivel de educatie, intelegere si echilibru, incat binele sa devina banal, iar raul sa se manifeste foarte rar, exceptional. E drept, binele poate deveni banal si prin control absolut si represiune, dar nu cred ca-si doreste cineva asa o banalitate a binelui.

    Pe de alta parte, reactia la rau este (sau trebuie sa fie) binele. Raul mare, adanc, absolut trebuie sa nasca reactia binelui absolut. In razboi sau in situatii exceptional-negative apar adevaratii eroi. Acesti eroi ar putea fi latenti, toata viata, daca raul nu le-ar da “oportunitatea” sa-si scoata la iveala eroismul. Si acesti eroi, manifestandu-si eroismul, dau o speranta omenirii. Iata ca raul, indirect, poate da sperante de mai bine…

    • Harald spune:

      Iar alte legi nu au nicio ultilitate practică, însă există doar pentru a exercita controlul asupra populației. Așa, ca nu cumva să se dezobișnuiască.

    • Ela spune:

      “… reactia la rau este (sau trebuie sa fie) binele.” – numai teoretic, insa!
      In viata reala, reactia la rau este tot raul, pentru simplul motiv ca in societatile noastre civilizate, educatia este o dresare conceputa cu multe restrictii si pedepse, dar putine recompense…
      Omul este obisnuit sa combata raul, nu sa-l neutralizeze prin bine, ceea ce creeaza acel fenomen bulgare de zapada de violenta care ia asemenea proportii, incat devine singurul decor cunoscut…in orice caz, asa se vede de la mine…

      • Decebal spune:

        Este adevarat ca violenta naste violenta, dar nu va limitati doar la ea, atunci cand vorbiti despre rau! Raul are multe fetze.
        Cata vreme specia umana nu dispare, inseamna ca ceva contrabalanseaza tot raul ce se intampla in lume. Acel ceva nu poate fi decat binele, cred. Uneori nu se manifesta vizibil sau nu stim noi sa-l vedem, dar el se manifesta.

  16. Sergiu Simion spune:

    Ambiguitate si deconstructivism in discursul sociologic contemporan

    Articolul profesorului Vintila Mihailescu , este o demonstratie perfecta a ceea ce in jungla lui Meinong se numeste „obiect imposibil” respectiv o competenta universitara dublata de un stil prolix . Pe de alta parte , dispunand de remarcabil talent literar si scriind cu o uimitoare usurinta, autorul se simte in elementul sau in jungla conceptelor teoretice si in padurea de sensuri care o secondeaza , dar in acelasi timp selecteaza din tot ansamblul si cu o dexteritate uluitoare numai ceea ce convine scopului propus.

    Din nefericire, tot acest efort este unul gratuit si un cititor a sesizat perfect aceasta situatie :

    ” Articolul e lung si nu clarifica mai nimic.

    Fraza urmatoare contine, cred, esenta:

    “Pentru că justitia nu se face cu justitiari, ci cu functionari ai justitiei, pentru că într-un stat de drept functionînd normal apărarea dreptului este si ea birocratie functională, pentru că urmărirea binelui public trebuie să se apropie cît mai mult de banalitate si nu de exceptionalitate”.

    Cred totusi ca aceasta situatie interesanta este un bun prilej de a discuta ce se ascunde sub acest gen de „act gratuit” , pe ce principii este construit acesta si ce urmareste de fapt.

    In realitate, scopul unui asemenea articol de opinie nu este nici pe departe acela de a clarifica, ci de a pune intrebari si de relativiza , adica mai exact de a ridica si mai multe confuzii. Practic intreg articolul este scris intr-o tehnica speciala a ambiguitatii “( nici pre-prea, nici foarte-foarte” , adica “si una si alta” ) care prin paralogisme sa aduca cititorul intr-o stare de perplexitate adica un fel de ” e spus adanc, domnule !”.

    Dupa prima fraza a articolului chiar ma intrebam daca merita sa mai citim si sa decodificam un text suprasaturat de ambiguitati, confuzii, paradoxuri si exprimari si care se bat cap in cap :

    „ La noi, statul de drept… ne ia totdeauna prin surprindere și deci necesită intervenții extra-ordinare.”

    „… statul de drept se manifestă predilect prin acțiuni extra-ordinare , iar binele comun este urmărit prin măsuri ieșite din comun?”

    „…ceea ce numim, juridic, „statul de drept” este un regim social al „banalității binelui” ( adevarat –s.n.)…. Așa ceva nu se întîmplă cu adevărat nicăieri și puțin probabil că se va întîmpla vreodată (fals –s.n.).”

    La o privire atenta observam ca nu este clar despre ce fel de „stat de drept” vorbim , nici ale cui sunt de fapt interventiile extra-ordinare, etc. pentru ca autorul nu opereaza cu sensuri clare nici in acest caz , nici cele care urmeaza , si folosind tehnici ambigue incalca regulile generale unanim acceptate intr-un discurs.

    Daca tot nu este clar despre ce fel de „stat de drept” vorbim, ca lucrurile sa fie si mai interesante este aruncata o suspiciune si asupra cetatenilor care il populeaza . Daca teza de baza a egalitarismului comunist si a santajului de sistem era una de genul : „nimeni nu este de inlocuit” , in timpul tranzitiei originale de la noi , aceasta a devenit una a prezumtiei generalizate de vinovatie si/sau coruptie in care , nu-i asa , „toti pot fi supusi greselii si fiecare are un pret” .

    In cazul de fata , autorul avanseaza exact aceasta teza :

    „ Pe scurt, sîntem cu toții oameni „banali” care, puși în situație, putem să devenim în cel mai banal mod cu putință „îngeri sau demoni” și vom acționa (fără a prinde chiar de veste – vorba poetului…) în consecință, convinși însă, și într-un caz, și în celălalt, că facem ceea ce trebuie.”

    Afirmatiile sunt gratuite , pur speculative de genul dezbaterilor scolastice din Evul Mediu care incercau sa afle un raspunsul la intrebarea „Care este sexul ingerilor ?” si continua in cascada trecand de la atitudinea contemplativa ( „banalitatea raului” ) la disiparea vinovatiei si la anularea dimensiunii morale a unor comportamente altruiste ( „banalitatea binelui ”) :

    „Cu această ocazie, pe de o parte, s-a aliniat „banalitatea răului” , acoperită de hîrtii și practici curente: nu am făcut decît ceea ce făceau toți în „sistem”. Pe de altă parte, „banalitatea binelui” : unii s-au întors pur și simplu în foc pentru a-i salva pe alții, cunoscuți sau nu; cei care au scăpat, au mărturisit apoi că pur și simplu asta au știut să facă, așa au simțit, așa li s-a părut firesc. Nimic extra-ordinar nici de o parte, nici de alta…” ( atunci care mai este diferenta intre bine si rau ?! –s.n.) .

    In mod absolut surprinzator , autorul se multumeste doar sa constate existenta unor anomalii de sistem) in care nu exista nici cauze, nici vinovati, exact ca in moto-ul filmului „Calauza „al lui Tarkowski ( „a venit ceva in lume fara chip si fara nume” ) si sa puna intrebari retorice in care se amesteca in mod profesionist planurile discursului, actiunile institutiilor cu reactiile populatiei, cauzele cu efectele , etc. iar rezultatul nu poate fi decat o punere sub semnul intrebarii a ordinii de drept , a justititiei sociale, si a eficacitatii institutiilor care lupta cu anormalitatea sociala, etc. :

    „Voi începe aparent trivial cu „legea anti-fumat”. Era firesc să fie elaborată o astfel de lege, după prima încercare parcă dedicată eludării. Dar de ce a trebuit să fie mai catolică decît papa, mai europeană decît UE, mai restrictivă decît oriunde? (s.n.) ”

    „Mai exact, trebuia aplicată legea existentă. A fost astfel mai mult o măsură excepțională de aplicare în regim extra-ordinar a legilor ordinare dintr-un anumit domeniu. Doar că în acest regim extra-ordinar țara întreagă se află, de jure, în situația de a nu avea „aviz de funcționare”(s.n.) .

    „Am asistat la o astfel de razie și l-am urmărit pe tînărul ofițer care făcea procesele verbale: ferm dar politicos, ridica permisele ( auto-n.n.) cu o sinceră mîndrie a lucrului bine făcut. E dispoziție europeană, noi sîntem primii care o aplicăm! – a explicat el, transfigurat, la un moment dat.”

    „În sfîrșit, un exemplu tabu: DNA. E bine că există? Mda (s.n.), e bine. Mai exact, e bine că, în sfîrșit, se aplică legea și acolo unde ajunsesem cu toții să credem că nu poate ajunge. Dar de ce e nevoie de o instituție extra-ordinară care să aplice o legislație ordinară ( s.n.- chiar asa, de ce ?! :) ) Justitia pur și simplu, nu ar trebui să fie suficientă pentru a face justiție ? Desigur, este ceva spectaculos să-i vezi pe toți acești inamovibili ai echipei naționale de corupție atinși, în sfîrșit, de „brațul lung al legii”, dar aș face o distincție între prezentarea spectaculosului și spectacularul prezentării : cazul din urmă seamănă a circ fără pîine…(s.n.)”.

    Abordarea contemplativa a realitatii sociale are si o posibila explicatie. Pentru sociologul Vintila Mihailescu nu exista societati in care binele public devine o practica ordinara :

    „Banalitatea binelui ……. se referă, după cum am mai spus, la utopia unei societăți ideale, în care binele public devine practică ordinară ( s.n.), iar les justes, „cei drepți” despre care vorbește Terestchenko, sînt cetățenii banali ai societății.”

    In acest caz , intrebarea ar fi cum ar califica atunci existenta democratiilor occidentale consolidate in care avem si state cu cel mai bun sistem educational din lume , cu cel mai bun sistem de sanatate din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai ,etc. ) .

    Acest negativism si nihilism social este de fapt un mod de a eticheta spiritul civic si practicarea binelui public, respectiv un punct de plecare pentru speculatiile ulterioare despre „misticismul binelui public”. Mai exact , pentru sociologul Vintila Mihailescu nu par sa existe spirit civic, valori civice, comunitare , nationale, spirit civic, etc. In egala masura, Uniunea Europeana cu directivele ei , Bruxelles-ul si Washington-ul nu fac decat sa emita decat unele „cadre de negociere” pe care Romania nu le-a negociat de fapt niciodata in folosul ei ca si cand ar fi oprit-o cineva :

    „ Pentru a practica acest soi de misticism al binelui public, ei cred și într-o sursă „divină” a acestuia, în raport cu care ei înșiși sînt doar mesageri providențiali. Rînd pe rînd sau după caz, această sursă de unde emană „Verbul binelui’ este Neamul sau Uniunea Europeană, cu capitală la Bruxelles sau Washington, nu contează.”

    Dincolo de aceste personificari bune poate in literatura ( ce inseamna in realitate sursa „divina” , „Verbul binelui”,etc. ?!) , pentru sociologul Vintila Mihailescu valorile europene in general sunt de fapt optionale deoarece ar fi aflat chiar de la sursa ca directivele europene in general :

    „ nu sînt, de fapt, decît cadre de negociere (și pe care, după cum mi-au mărturist, off the record, mai mulți funcționari uropeni, România nu le-a negociat aproape niciodată în avantajul său)”

    In sfarsit , sociologul Vintila Mihailescu este de-a dreptul iritat de aceasta prezumata inflatie a spiritului civic ( bun sau rau ) al romanilor asa cum se manifesta acesta in prezent :

    „Poate că este adevărat că am avut – și încă mai avem – nevoie, nu știu de ce, de un erou salvator, de un justițiar providențial, dar acum parcă prea mulți se înghesuie să-și ofere serviciile excepționale(s.n.)”.

    Concluziile autorului la propriul articol sunt la fel de tautologice si de ambigue ca intreg textul :

    „ În concluzie: banalitatea binelui este un ideal de neatins ( s.n.-oare ?!) , dar totuși de urmărit permanent; dimpotrivă, excepționalitatea binelui, practicarea lui în regim extra-ordinar (s.n.-adica ?!) nu va institui niciodată o ordine socială funcțională” .

    „…banalitatea binelui poate cădea oricînd în banalitatea răului ( paralogism-s.n. ) : un bine practicat iluminat – adică orb – în numele binelui public (s.n.) și nu ca bine public (s.n.) poate aluneca oricînd în arbitrar, și de aici în totalitarism.”

    Dupa toate aceste piruete si volute abstracte prin „meandrele concretului” in care nisipul se scurge printre degetele autorului si ale cititorilor sai si nu mai ramane aproape nimic , ramane intrebarea ce a reusit sa faca acest interesant articol in afara de ridicarea unor dubii asupra statului de drept, asupra institutiilor si valorilor europene, etc.

    Daca a reusit ceva in mod cert , a reusit sa evite orice discutie asupra starii de fapt din societatea romaneasca si asupra cauzelor ei , respectiv asupra metodelor si tehnicilor de conducere si de guvernare de tip birocratic-administrativ si represiv care certifica existenta unei anumite mentalitati la acest nivel si care nu au nici o legatura cu probleme reale ale societatii, cu normalitatea sociala , democratica si europeana si cu asteptarile cetatenilor, dar , cum spunea odata Wittgenstein , ” despre lucrurile despre care nu putem vorbi trebuie sa tacem” .



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vintila Mihailescu


Vintila Mihailescu

Vintila Mihailescu este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Sociologie din cadrul Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative (SNSPA). A fost visi... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Perfect de accord. In plus, copy-paste ajunge un mod de viata, o dezumanizare totala. Multe personae...

de: Dedalus

la "Mintea copy-paste"

Cauta articole

iulie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)