vineri, martie 29, 2024

Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei

Ştiu – o ştiu prea bine! – nu sunt decât un oarecare, ce a îmbătrânit ca lector într-o universitate de provincie. Nu pot vorbi nici în numele teoriilor proprii (care să articuleze un domeniu al cunoaşterii), nici în numele funcţiilor (care să-mi dea perspectiva de ansamblu a unei logici instituţionale), nu am specializări în “managementul educaţiei” şi nici nu sunt “expert” în problemele învăţământului. Ca atare, n-am căderea de-a da sfaturi nimănui, cu atât mai puţin cuiva chemat la responsabilitatea ministeriatului. Pot, totuşi, pretinde un lucru: am încercat de-a lungul timpului – atât cât am putut – să gândesc ce s-a întâmplat cu şcoala noastră în ultimele decenii. Mi-am încercat puterile cu această judecată nu pentru că m-aş fi crezut mai altfel decât ceilalţi (deşi m-a mirat întotdeauna carenţa de reflexivitate a mediului academic asupra propriilor probleme), ci pur şi simplu deoarece, alegând să-mi trăiesc viaţa în şcoală, meditaţia asupra destinului acesteia e – pentru mine – o meditaţie asupra rostului propriei mele vieţi. De aceea, am căutat să înţeleg educaţia aşa cum încerc să mă văd pe mine însumi: fără iluzii, fără nostalgii, fără scuze de circumstanţă, fără ură, dar şi fără (auto)compătimire. Nu ştiu cât voi fi izbutit – sunt alţii, suficienţi, să mă judece (căci nu-mi plac “autoevaluările”) – însă în numele acest efort de sinceritate (care, proiectat asupra învăţământului, e unul de luciditate), cred că am şi eu dreptul de a-mi spune părerea. Dacă viitorul ministru va ţine cont sau nu de ea, dacă îi va fi sau nu de folos, asta – deja – e treaba dânsului. Gândul meu nu-mi aparţine decât în lungul drum al formulării; odată plecat în lume e al tuturor celor la care ajunge.

Primul meu sfat pentru viitorul ministru e acela de a fi atent cu retorica schimbării. E inevitabil ca fiecare ministru să vrea să-şi lase amprenta în organizarea şcolii româneşti; e şi necesar – după toate nefăcutele d-nei Andronescu şi a cópiilor dânsei (tot mai imperfecte) – a reaşeza anumite lucruri pe făgaşul lor firesc; însă se cuvine ca cel aflat în fruntea educaţiei (asemeni tuturor colegilor lui de guvern) să ştie că pasiunea schimbării s-a stins demult şi, azi, când aud acest cuvânt cei mai mulţi dascăli (şi nu doar ei) se gândesc la mai rău. Orice am spune despre ei, oamenii înţeleg foarte bine care e logica schimbării: eficientizarea – iar aceasta însemnă, simplu, a produce mai mult cu resurse mai puţine. Aş face o paranteză aici: am spus “a produce mai mult”, nu mai bine, dat fiind că – deocamdată – nu suntem în situaţia de a cântări mai binele, ci doar mai multul. “Mai mult” înseamnă mai multe “puncte” în statisticile care ne-au împânzit existenţa. Tot aşa cum şcoala întreagă e organizată în vederea “performanţelor” de la examene, nu examenele sunt gândite a măsura starea şcolii (a elevilor, a profesorilor, şi a sistemului de evaluare), la fel, “producţia” noastră toată e comandată dinainte de arhitectura statisticilor şi, tocmai de aceea, ele nu dau seama (decât pur formal) de realitatea pe care se pretinde că o cuantifică. Pe scurt, nu dăm examene ca să ştim cât şi cum am învăţat, ci învăţăm pentru examene. Statisticile nu sunt o modalitate de-a raţionaliza (cuatinficând-o şi organizând-o) munca noastră, ci sunt scopul ei ultim. Şi “realitatea” decidenţilor noştri nu e mediul în care trăim, ceea ce atingem şi simţim, ci ceea ce rezultă din comasarea formularelor lor. Această înţelegere a lucrurilor ne obturează – deocamdată – percepţia mai binelui şi de aceea, încă o vreme, vom rămâne doar pe terenul mai multului.

În industrie, eficientizarea are un nume comun: retehnologizare, altfel spus investiţia într-o nouă tehnologie care, economisind energia şi mâna de lucru, produce mai mult şi mai fiabil pe unitatea de timp. Marele avantaj al industriei constă în faptul că noua tehnologie e vizibilă şi palpabilă. Cum stau lucrurile în educaţie? Vreme de un deceniu am căutat să “retehnologizăm” şcolile, ba cu proiecte din care să luăm noi table, măsuţe şi calculatoare, ba cu “traininguri” – din faimoasele POSDRU-uri – care să-i “restarteze” pe profesori la “noile metodologii”, la “egalitatea de şanse” şi la “accesul (elevilor/studenţilor) pe piaţa muncii”. Ce-a rămas din toate? Munţi de “raportări”, câţiva şmecheri care s-au căpătuit şi o enormă vorbărie care s-a dus cu vântul. “Noile metodologii” nu valorează nimic în ochii părinţilor care-şi trimit copiii la “tradiţionalele” meditaţii (şi pe lângă asta mai cumpără din buzunarul propriu “consumabile” la clasă), cu “egalitatea de şanse” stăm ca înainte şi aproape şase milioane de concetăţeni au intrat pe piaţa muncii în Europa şi America de Nord, de regulă cu succes, deşi nu au beneficiat de lumina “trainingurilor”. Despre cei care le-au urmat şi au rămas aici nu ştim nimic; dar asta nu mai e treaba proiectului. Morala: “retehnologizarea” – umană în primul rând a – educaţiei româneşti (beneficiară a fondurilor europene) a fost un eşec patent. Dincolo de nişte schimbări de suprafaţă – care au umplut-o, şi ele, de plasturi – şcoala românească de azi are mai mult în comun cu şcoala de acum 30 de ani decât cu cea pe care ne-am fi dorit-o. Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci singura cale de “eficientizare” posibilă constă în a ne întoarce la “reduceri de personal”, “tăieri salariale” şi a pune – în numele fricii – mai multă presiune pe cei rămăşi ca să facă, muncind mai mult, cu zel şi abnegaţie, ceea ce aiurea se face cu altă tehnologie. Eu am explicat aici foarte lung ceea ce oamenii înţeleg osmotic: cuvinte ca “schimbare”, “reformă”, “eficientizare”, “raţionalizare” au pentru ei acelaşi efect ca un brici prea bine ascuţit pe care li-l plimbă pe gât o mână tremurândă.

Aşa cum s-a mai întâmplat – şi se va mai întâmpla – pe la noi, oamenii vor aplauda discursul despre schimbare (şi ministrul s-ar putea să cadă victimă a propriei lui retorici – abil întreţinută de media), însă se vor regrupa instinctiv într-o reacţie comună la orice modificare preconizată. Nu vor ieşi în stradă din prima – căci liderii indicali vor fi pe-acolo, pe la Minister, ca “să negocieze” şi ei ceva şi bâta grevei e mai eficientă ca ameninţare (telegenică) decât ca întreprindere (ce se lasă /şi/ cu părinţi ce nu ştiu ce să facă cu copiii) – ci vor deveni o masă inerţială pe care efortul de o disloca e mai mare decât beneficiul pe care-l aduce dislocarea. Ministrul Educaţiei are o perioadă de graţie – de o lună, maximum două – în care ori vine cu un set de idei clare despre ce e de făcut şi acţionează scurt şi dând el însuşi (cel dintâi) dovadă de eficienţă, ori a pierdut partida. Dacă în maximum două luni nu i-a convins pe oameni că merită să parieze pe schimbarea pe care el o propune, e inutil să mai încerce altceva. Dacă e vorba de o schimbare adevărată, aceasta se cuvine a fi un nou suflu care să străbată toată şcoala românească, dându-i celui mai umil dascăl sentimentul că, acolo unde e, el are un rost adevărat în arhitectura statului şi că munca lui are o demnitate ce vine din viitorul pe care-l construieşte. Acesta e lucrul de care are cea mai mare nevoie sistemul nostru de învământ. Lipsit de acest suflu, “sistemul” nu e nimic altceva decât un imens corp ce se descompune, cu funcţiile în avarie şi pe care colonii de vietăţi cu un deosebit simţ “adaptativ” îl colonizează deja în interes propriu.

Sigur, mi se va obiecta, “un nou suflu” nu e nimic altceva decât una din acele vorbe mari, care-şi pierd – repede de tot – sensul din cauza prea multei repetări. S-ar cuveni ca lucrurile să fie ceva mai concrete, dat fiind că ministrul – oricare ar fi el – are misiunea de a face ceva şi nu de-a se încurca în vorbe. Două elemente cred că-l pot ajuta să înţeleagă în ce constă acest aer primăvăratec de care avem cu toţii atâta nevoie. Primul e de ordin negativ: să nu se încreadă în funcţionarii din subordinea sa. Evident, orice ministru vine pe post cu “echipa” proprie, numai că – secretari de stat, consilieri, purtători de cuvânt şi ce vor mai fi fiind – oamenii aceştia nu sunt decât (în cel mai bun caz) câteva zeci; piramida educaţiei are la vârf (inspectorate, rectorate, comisii şi consilii naţionale, sindicate, plus Ministerul) câteva mii bune de oameni, dintre care unii învechiţi în funcţii. Aceşti talleyrandzi de Drumul Taberei au văzut venind şi plecând o duzină bună de miniştri şi au deprins – graţie unei mirabile “capacităţi de adaptare” – arta supravieţuirii. Miniştrii vin şi trec, oamenii aparatului rămân. În vreme ce ministrul va fi preocupat din prima zi de schimbările pe care le preconizează, reprezentanţii “sistemului” au tot timpul să îl studieze: ce vrea?, ce poate?, ce-i place?, ce-l deranjează?, pe cine se bazează?, ce-l interesează?, ce reţine? etc. Lucruri mici, dar care – puse cap la cap – dau un portret mai bun decât cel realizat de orice profiler. Şi, odată ce “l-au ghicit” pe ministru, “l-au şi făcut”. Din acea clipă omul nostru va avea senzaţia că e înconjurat doar de executanţi şi că, abia rostit (sau, uneori, nici măcar) cuvântul lui prinde corp. Zâmbete şi plecăciuni obsecvioase (dacă ministrul are apucături de paşă), privire încruntată şi pas cadenţat (dacă se vrea general), “săru’ mânuşiţa” şi o floare-n glastră (dacă e doamnă) şi, mai ales, întotdeauna la-ndemână exact hârtia pe care-o vrea “şefu’”. Iar pe hârtia aceea – ca prin minune – e exact ce vrea “şefu’”. Are ministrul idei, i-am şi dat la semnat proiectele; vrea să înceapă ceva, avem “şcolile pilot”; e de inspecţii, toate inspectoratele sunt “pe teren” şi profesorii sunt “băgăţi în priză”. “Stâlpii” ministerului au această mare artă (de care depinde supravieţuirea în funcţie) de-a ghici de la jumătatea frazei încotro bate ministrul şi, până-şi termină acesta discursul, satele Potemkin îi şi răsar în cale. Dacă va face greşala de a se lăsa pe mâna acestor aparatcici, omul nostru e – de la început – un perdant: “reforma” lui va fi una de platou de televiziune, intercalată între un astrolog şi-o vedetă de muzică populară. Ce trebuie să facă? Să ştie, din prima zi, ce vrea şi când cheamă oamenii din subordine la el să le pună întrebări concrete şi să le dea sarcini precise. Şi, dacă poate, folosind pârghiile instituţiei să pună aceeaşi întrebare unor oameni diferiţi din aparat şi apoi să compare răspunsurile. În ceea ce priveşte sarcinile, se cuvine să-i explice ficăruia, clar, ce are de făcut, dar să păstreze pentru sine viziunea de ansamblu a întregului. Acesta nu apare decât la sfârşit, ca o încununare a muncii tuturor şi în care fiecare se regăseşte. El singur, ministrul, trebuie să decidă timpii în care ceea ce vrea e dus la îndeplinire; nu trebuie să ceară alte “rezultate” decât cele prevăzute de desfăşurarea proiectului şi, dacă i se oferă, se cuvine să le judece cu scepticism. Nimic nu e mai uşor – la vârful piramidelor instituţionale – decât fabricarea “rezultatelor”, lucru ce ţine de o îndelungată experienţă (aproape centenară) a funcţionărimii noastre. Numai că aceste “rezultate” fără măsură comună cu realitatea se interpun între decident şi cei cărora le e destinată decizia acestuia, deturnându-i sensul şi conţinutul, până când din ea nu mai rămâne decât greaţa unei vorbării fără obiect.

De aceea se cuvine ca ministrul să înceapă cu o cartografiere cât mai clară a problemelor învămânţului. Dacă vrea să le înţeleagă amploarea, să mai scadă o jumătăte de la “performanţele” ce i se raportează şi să o adauge la neajunsurile de care se vorbeşte doar şoptit. Dar, mai ales, trecând peste aparat, să se ducă să o vadă, să o audă şi s-o simtă în mediul ei, acolo, între dascălii de rând, între copiii cu probleme şi în familiile de care nu se mai interesează decât Bunul Dumnezeu. O jumătate de oră de discuţie la o cafea cu profesorii unei şcoli la care nu mai urcă autobuzul, doi kilometri de drum alături de un copil ce bate noroaiele către prima oră, un ceai de seară alături de părinţii ce-şi drămuiesc veniturile să ajungă de meditaţii pentru “Testarea naţională”, un manual oarecare răsfoit în metrou (şi încercarea de-a rezolva în gând o temă de clasă) îi vor spune infinit mai mult despre educaţia românească decât toate statisticile cu care-i va pavoaza personalul Ministerului biroul. Din păcate, lucrurile sunt la ora actuală clar departajate: de o parte sunt oamenii, cu copiii şi cu problemele lor şi de alta e inerţia instituţională, cu funcţionarii, cu formularele şi cu pensiile lor speciale. Ministrul nostru va avea de ales – de la bun început – cu cine stă de vorbă, pe cine creditează şi cui îi e destinată schimbarea pe care şi-o doreşte. De va vrea să schimbe instituţia pe care-o patronează, atunci va fi ca un general a cărui unică preocupare sunt uniformele armatei lui în vreme ce ţara îi e devastată de străini.

Dacă, în schimb, va înţelege că şcoala constă doar din elevi şi profeosori şi că tot restul are doar menirea de a face mai viu şi mai adevărat raportul dintre aceştia, atunci va şti să-şi găsească aliaţii cu care să înfrunte opacitatea instituţională pe care nu va întârzia s-o descopere. De aceea, cred că principalul lucru pe care îl are de făcut Ministrul Educaţiei este să le dea oamenilor – profesori, elevi şi părinţi – libertatea de a-şi spune păsul şi să aibă răbdarea de a-i asculta. Doar de la ei, adevăraţii beneficiari ai învăţământului, va putea înţelege care sunt problemele acestuia şi doar pornind de la acestea va putea gândi schimbări menite a le rezolva. Altminteri, ca mulţi alţi miniştri dinaintea lui, va rezolva probleme ce nu există şi va perpetua stări de lucruri care se cer demult rezolvate. Nu de “implementarea” a nu ştiu ce măsuri, care vor fi ele bune pe alte meleaguri, avem noi nevoie stringentă, ci de luarea în serios a deficienţelor de care oamenii se lovesc zilnic în activitatea lor, dar pe care s-au învăţat să le “ocolească” pentru a putea “supravieţui”. Şi în ceea ce priveşte educaţia – ca în multe alte domenii – ne-am învăţat să funcţionăm ca nişte estropiaţi: şchiopătând, cocârjaţi şi strâmbaţi de ceea ce nu putem schimba, revărsându-ne furia pe cei mai slabi decât noi (elevii) şi înghiţindu-ne umilinţa faţă de cei mai puternici (nenumăraţii “şefi”), până la a asimila beteşugul “normalităţii”. Singurei normalităţi care ne e accesibilă în această mioritică vale a plângerii. Domnule Ministru, învăţăţi-i pe oameni să-şi îndrepte spatele, să-şi privească în ochi preopinentul şi să spune ce gândesc. Veţi obiecta poate – ca tot “aparatul” – că nu va fi decât o babilonie de voci, că toţi se vor grăbi să strige câte ceva, dar mai nimeni nu va gândi. Poate; poate e şi acesta un preţ al tăcerii care s-a aşternut de atâta vreme peste şcolile noastre. Dar nu vă fie frică: vorbind – şi, mai ales vorbind deschis unii cu alţii – oamenii noştri vor învăţa şi să gândească. Respectaţi-le gândul şi cuvântul şi vă veţi sprijini de ele atunci când veţi da de greu. Faceţi din oamenii aceştia, care – cu toată “şmecheria” unora dintre ei – au fost doar perdanţii şi victimele “reformelor”; faceţi din ei actorii – şi acţionarii – “schimbării” pe care o veţi predica şi veţi vedea că, dincolo de apatie şi resemnare, încă mai mocneşte speranţa.

Oricât de bine intenţionat ar fi noul ministru, cu o susţinere parlamentară problematică şi cu un mandat, deopotrivă interimar şi de criză, nu va putea face prea multe. Important e să facă acele lucruri care să se propage mai apoi în toată structura învăţământului şi să-i modifice, dinlăuntru, “setarea”. Două asemenea modificări îmi vin în minte şi ambele se referă la începutul şcolii; mai exact la clasele primare, acolo unde – în bună măsură – se decide toată evoluţia ulterioară a copiilor. O spun ca profesor: rari sunt elevii/ studenţii care să supravieţuiacă şocului primilor şase ani de şcoală. Cei mai mulţi, la capătul acestui interval, şi-au pierdut interesul pentru orice le poate oferi şcoala, învaţă mecanic doar pentru examene şi se târăsc – ca fantome – în statisticile educaţiei. Primii 6 ani de şcoală i-au nenorocit (din păcate de multe ori) iremediabil. Ce se se întâmplă în aceşti şase ani? Copiii – care nu au nici un fel de apărare naturală faţă de presiunea instituţională – sunt comasaţi în formaţii industriale, obligaţi să înveţe (cel mai adesea mecanic) o groază de lucruri (cele mai multe inutile), în numele “performanţei” care aduce “punctaje” şcolilor (şi hrăneşte orgoliul bunicuţelor războinice ce văd în pupilul lor un mic Einstein). Iertaţi-mă, vă rog, dar pentru mine unul aproape tot ce se face în şcoală în acest interval e prost.

Mai întâi viziunea clasei ca hală de întreprindere socialistă căreia i se adresează şeful Biroului Organizaţiei de Bază şi unde sunt aduşi “muncitorii din toate secţiile”. Nu ştiu de ce s-a păstrat obiceiul claselor cu 30 de elevi (poate şi mai mulţi; pe vremea mea mergeau către 40). Luaţi unul din acele “planuri de lecţii” ce li se bagă pe gât învăţătorilor şi profesorilor, mergeţi într-o clasă de 30 de elevi şi încercaţi să vedeţi, d-voastră înşivă, dacă îi puteţi respecta toate “momentele”: să parcurgeţi catalogul, să-i ascultăţi pe câţiva, să le verificaţi caietele, să predaţi, să-i întrebaţi pentru a vedea ce au înţeles, să le ascultaţi întrebările etc. Pot fi făcute toate aceste lucruri în 50 de minute cu 30 de oameni? Şi dacă nu pot, de ce le cerem; de ce nu schimbăm ceva? Nu putem avea clase de 12 – 15 elevi cu care să se lucreze, aşa cum se spune astăzi, “personalizat”? Şcoala nu e peroraţie în faţa mulţimilor, ci relaţie personală prin care ceva – fundamental uman – trece dintr-o minte într-alta şi dintr-un suflet într-altul. Noi păstrăm încă reflexele vechii instrucţii, pe model militar, care formata “sălbaticul” rurarului în “bunul cetăţean” de care avea nevoie patria în uzină şi pe câmpul de luptă. Ceea ce comandă totul e o nevoie socială (şi încă una stringentă într-o ţară “în curs de dezvoltare”), nu gândul formării persoanei celui în care cu toţii, părinţi şi profesori, ne vom împlini în ziua de mâine. Rupeţi această “moştenire”, împărţiţi clasele într-un număr mic de elevi şi, în felul acesta, apropiaţi-i pe dascăli de ei şi pe ei de dascăli. Daţi-le bucuria de a fi împreună.

Apoi scoateţi din vocabularul claselor primare acest cuvânt otrăvit: “performanţă”. Nu există şi nu poate exista nici o performanţă în primii ani ai şcolii. Şcoala de bază nu crează “elite”, ci o medie umană civilizată, din care – în faza studiilor avansate – se vor distinge cei mai vrednici. La finele celor patru ani elementari, orice elev trebuie să ştie să citească (fără să se bâlbâie şi fără să silabisească), să scrie citeţ (ducând fraza până la capăt şi punând punctuaţia acolo unde îi e locul) şi să socotească (până la valoarea maximă a bancnotei naţionale – restul poate să facă oricând pe telefon, dacă ştie ce are de căutat). Simplificaţi progroamele noastre absurde – care cer mult peste ce poate nivelul de dezvoltare psihică a copilului; aruncaţi la gunoi manualele agramate, “caietele elevului” şi “culegerile” din care trăiesc armate de profitori. Cunoştinţele – la această vârstă – se cuvine să fie puţine, dar clare şi accentul să se pună pe înţelegerea lor de către fiecare elev. În fiecare dintre ei – că e dintr-un sat uitat de lume, dintr-o familie risipită, din neamul romilor sau dintre străinii aciuaţi pe la noi –, în fiecare, cum spunea poetul, “o lume-şi face încercarea” şi faţă de fiecare în parte (nu doar faţă de toţi, la grămadă) suntem datori. Atunci când un copil înţelege ceea ce i se explică, atunci când se bucură de ceea ce descoperă şi atunci când pleacă acasă – vorbind cu alţii de ceea ce a auzit – pentru a căuta mai mult, atunci în lumea noastră se aprinde o lumină. Iar atunci când cel mic nu înţelege povara ce-l striveşte (şi nici de ce e sortit strivirii), când se chirceşte sub pedeapsă şi se duce acasă umilit şi speriat de pustiul în care-l rătăcesc temele, atunci se stinge o lumină dintre noi. Nu vă luaţi pe suflet acest păcat! Ne-am bătut atâta vreme joc de “viitorul nostru” în numele “curriculeor”, al “metodologiilor” şi – mai ales – al “performanţelor”, până când copiii noştri s-au închis în ei (şi între ei) şi nu ne mai aud nici măcar atunci când plângem. Lăsaţi “performanţele” pentru vârsta la care omul începe a-şi da măsura – în facultate, la studii avansate sau în meserie – şi oferiţi-le celor ce încep şcoala acele lucruri, puţine dar temeinice, care constituie, mai târziu, liantul memoriei şi al naţiunii. Folosirea cuvântului “performanţă” de care un responsabil al educaţiei (învăţător, profesor /universitar/, inspector, funcţionar al Ministerului şi ministrul însuşi) cu privire la şcoala primară ar trebui să constituie clauză de desfacere imediată a contractului de muncă.

Şi încă ceva: “evaluările” de tot soiul nu (mai) trebuie să fie o sperietoare. Menirea lor nu e aceea de a ne aminti că avem “şefi” de care ne depinde viaţa, averea şi sănătatea şi nici că trebuie să falsificăm date, statistici şi hârtii, să minţim şi să ne umilim ca să mai obţinem o amânare (până la viitoarea “reacreditare”), ci aceea că – din când în când – se cuvine să înţelegem unde am ajuns, ca să ştim ce (şi cum) avem de făcut de aici înainte. Nu totul încape în statistici şi “raportări” şi, aş îndrăzni să spun, ceea ce nu încape e – de multe ori – mai important decât ceea ce se sedimentează acolo. Evaluările şi examenele nu au rostul de crea “top”-uri, ci pe acela de a ne da măsura cât mai exactă a raportului dintre aspiraţiile şi posibilităţile noastre. La capătul lor, câteodată se cuvine să ne re-evaluăm posibilităţile, alteori aspiraţiile. Orice “evaluare” e, în aceeaşi măsură, despre evaluatori şi despre cei evaluaţi. Ba aş zice că ceea ce învaţă primii din întâlnirea lor cu ceilalţi e chiar mai important, pentru că e un exerciţiu al judecăţii care – graţie competenţei lor (dacă e să fie) – poate difuza în întreaga societate. Căci justiţia nu e doar ceea ce se decide, ascuns de ochii intruşilor, în sala de judecată, ci dreapta măsură cu care ne încredem unii într-alţii şi cu care ne sondăm propria conştiinţă. Asta se învaţă într-o şcoală care mai ţine la demnitatea ei.

Domnule Ministru, şcoala nu e (doar) o instituţie, nu e (doar) o aglutinare de “curriculum-uri”, programe şi norme, nu e (doar) negocieri cu sindicatele; şcoala sunt poveştile bunicilor şi ale părinţilor, sunt cărţile copilăriei, e “Tovaraşa” educatoare, sunt colegii şi şotiile făcute cu ei, e bucuria primei izbânzi realizată cu propria minte, sunt profesorii din şcoli şi mai ales copiii cărora acestora le vorbesc. Poate că ceea ce am scris eu aici nu vă va ajuta prea mult; dar uitaţi-vă în ochii lor şi veţi şti ce aveţi de făcut!

Un om, un om adevărat – şi tocmai de aceea improbabil în lumea noastră – spunea că vede în ochii copiilor Paradisul. Îl chema Ion D. Sârbu, a murit acum exact 30 de ani şi nu i-a fost dat niciodată să ne fie ministru.

Distribuie acest articol

45 COMENTARII

  1. Lucrurile mari sunt simple:
    a. Reducerea planului cadru in preuniversitar cu cel putin 25%
    b. Acceptarea scolilor (private) cu programa si politica de angajare la libera discretie
    c. Acceptarea homeschoolingului total si partial
    d. Eliminarea after-school din localulrile scolilor publice
    e. Stoparea progarmului „Sali de sport” cel care distruge curtea scolii pentru a pune pe ea un container monstuos si de nimeni utilizat
    f. Responsabilizarea inspectorilor scolari prin verificarea activitatii lor de inspectie la ore – acum e adesea o simpla formalitate- si publicarea rapoartelor de activitate a acestora
    g. Pulicarea pe web-site urile scolilor a CV-urilor profesorilor, a rezultatelor scolare, a unei sinteze a ultimelor rezultate la evaluarea nationala si bac

    Nu ar ajuta nici aceste prea mult, dar ar insemna macar ceva concret, un pas inainte (mic, dar mai bine decat infundarea intr-o retorica stearpa),

    Numarul de cadre didactice trebuie si acesta sa scada la 50% din cel actual iar titularizarea ar trebui limitata la 5 ani.

    • Dedalus vede cel mai limpede situatia din educatie. Pe el l-as numi ministru.

      Eu as face o restructurare rapida a componentei non-core a sistemului de educatie. Intr-o scoala sa ramana 1 director, 1 secretara, 1 femeie de serviciu pe ramura non-teaching. Atat. As da afara tot haremul din secretariate, bibliotecarele, administratorii, paznicii, femeile de serviciu in plus fata de cea pe care as pastra-o, psihologii, informaticianul, fochistii, contabilii, tot.

      Partea tehnica a scolii as aloca-o profesorului de IT, caruia i-as face traininguri specifice si puctuale si caruia i-as dubla salariul (1 norma didactica + 1 norma on demand pentru reteaua de calculatoare, conexiune internet, etc)

      Exista o armata de oameni in plus care nu predau si care nu produc nimic in scoli. Trebuie dati afara si trimisi la munca adevarata. Trebuie dati afara si de prin inspectorate si din minister. Cel putin jumatate din ei.

      Apoi, pentru imbunatatirea calitatii educatiei as face jumatate din materii optionale. Profesorii sa lupte daca vor copii in clasa si sa aiba ce sa manance. Pentru ce am fost fortat sa stau atatia ani la ore de desen, muzica, lucru manual si alte prostii la care nu m-au invatat nimic? Profesorii trebuie sa dovedeasca ca acele materii sunt utile/necesare si sa lupte sa atraga copiii.

      Da, cred ca muzica, desenul, etc sunt foarte importante. Dar nu mizeria la care am fost expus eu in scoala. Aia nu e muzica sau desen. Mai degraba elevii erau niste ostatici ai profesorilor si ai sistemului pentru a isi justifica ei salariile. Nu ne-au invatat nimic. Daca as fi avut posibilitatea sa aleg, nu m-as fi dus la acele mizerii de ore. As fi preferat sa ma jos sau sa fac altceva: informatica, matematica, chineza.

      Apoi, trebuie dati afara cel putin 80% din directorii de scoli, rectori de facultati. Trebuie concurs la care sa poata participa si oameni din afara sistemului de educatie. As face si un program in care sa recrutez 400-500 de directori de scoli din strainatate sa ii aduc 2 ani in Romania.

      Dar acestea sunt folosofii care nu o sa se intample. Ce se intampla acum concret este ca romanii educati incearca sa isi scoata cat mai repede posibil copiii din Romania si sa ii trimita la scoli generale, licee sau facultati din strainatate. Este cea mai simpla si eleganta solutie la nivel individual, care nu asteapta solutii de la pampalai ca orban, iohanis sau barna.

      • Reducerea bugetelor ar rezolva si ce propuneti. Eu nu as da pe nimeni afara, as reduce doar bugetele si as permite autonomia unitatilor scolare private. O autonomie bazata pe autodetermianre, nu tampenia de acum.

        Concurenta si reducerea resursei publice ar conduce la pastrarea a doar ceea ce este necesar.

        +++

        In general m-as feri sa intervin, pe cat posibil, in mod direct in managementul scolilor. Cu exceptia unei prime etape menite sa mentina un nivel acceptabil al educatiei pana in momentul introducerii concurentei atat in educatie, cat si in intreaga economie.

        Acum noi doar mimam concurenta, statul roman este cat se poate de interventionist si paternalist iar princiapul sau scop este eliminarea pietei.

        Cauza majora a esecurilor pseudoreformelor din educatie a fost tocmai incercarea de a conduce direct scolile, prin legi si ordine de ministru.

        Fara concurenta nu exista progres.

        • „Fără concurență, nu există progres!”
          O fi, dar ce înseamnă „progres” în educație? Analfabetismul redus sau o rată mai mare de promovabilitate?! Note mai bune sau mai multe cunoștințe generale? Mai multe „genii” sau mai puține scoli foarte bune?! O distribuire mai uniformă a competențelor sau un învățământ de excelență insular?! Pentru că – să nu ne furăm căciula! – orice experiență concurențială are ca deznodământ un câștigător, fie el văzut ca unitate singulară, fie ca un grup de astfel de unități. Iar „the winner takes it all”. Ori dpdv al unei educații naționale, asta contrazice principiul egalității de șanse: elevii din Damaroaia, Afumați și Balta Albă nu pot fi sacrificați numai de dragul celor din Primăverii.
          Cum s-ar putea face acea bugetare de care vorbiți? Toate școlile țării primesc la fel? Dar există diferențe între numărul celor școlarizați. Să fie finanțare „per capita”? Nici așa nu e bine, școlile comunale fiind practic osândite la dezintegrare: cu elevii răspândiți prin șapte sate, au nevoie și de șofer și de profesori, deci costuri mai mari, deși au mai puțini elevi. Sau finanțare în baza rezultatelor?! Elevii meditați în privat ar ridica implicit și nivelul școlii la care sunt înscriși, deci și finanțarea acesteia, urmărind principiul „ban la ban trage”. Concurență, nu zic nu, dar elevii altor școli nu mai primesc o a doua șansă. Își poate asuma vreun ministru acest fapt?
          Impresia ca totul se poate regla, atunci când ai în vedere concurența cu orice preț, este valabilă doar în mediul de afaceri. Scopul lucrativ al școlilor, nici măcar în învățământul superior, nu trebuie să prevaleze niciodată celui didactic. Iar o limitare pausala cu 50% a bugetelor este tot interventionism statal, oricât am avea impresia că ar fi echitabila. Nu poate să fie, exact la fel cum nu putea să fie egal costul de fabricație al țigărilor din fabricile socialiste, deși la tejghea prețul era același. Dacă nu doriți să vedeți cândva cazinouri sau sex-shop-uri în școlile din cartierele mărginașe, atunci trebuie căutate soluții aplicate fiecărui caz, iar nu heirupisme cu pretenții concurențiale. Asta e ceea ce definește o politică de dreapta, iar nu universalizarea stângace și miza pe autoreglare lui „să se descurce siguri! Nu e treaba ministrului să aibă grijă de fiecare.”
          În condițiile dezvoltării orașelor în perioada comunistă, când se construia un cartier muncitoresc cu școală aferentă în doi ani, iar în anii 90 a „legarii de glie” a muncitorului prin cumpărarea la preț electoral a apartamentului din beton, sistemul de educație a fost definitiv afectat. Impunerea unui sistem concurențial ar realiza, poate, pentru foarte puțini condiții conforme pentru performanță, dar ar obliga pe mult mai mulți la un învățământ fără perspective. Costurile imediate, dar mai ales cele pe termen lung, și nu mă refer doar la bani când scriu despre ele, ar fi prea mari.

          • 1. In acest moment nu avem concurenta intre scoli. Toate incercarile de reforma prin interventie etatista in 30 de ani au esuat. A persevera pe aceasta cale nu va duce la nimic.

            Explicati-mi va rog diferenta dintre scolile generale. Sau cea dintre licee. Se spune de regula ca „se invata” sau „Sunt bune” dar nimeni nu imi poate explica ce diferenta este intre doua licee in care se invata la fel de bine.

            Cand cei care iau bacalaureataul isi aleg facultatea, conteaza ce liceu au terminat? Sau ce profil? Care este diferenta dintre facultatea de X din Sibiu si cea de X din Baia Mare? Nu exista astfel de diferente, asa ca nu are cum sa sa se manifeste orice concurenta.

            Poate un liceu privat sa isi aleaga profilul? Doar dintre cele de la stat, despre care spuneam mai sus ca nu conteaza pentru facultate. Poate un director de liceu privat sa isi faca o politica proprie de personal? Nu, el est obligat sa urmeze aceleasi prescriptii tampe ca si un liceu de stat, Poate un liceu privat sa aiba propria sa organizare a orelor sau a activitatii? Nu. Liceele de stat – ce autonomie au ele?

            +++

            In plus va invit la un exercitiu: aflati-mi si mie de pe internet va rog in ce consta procesul de invatamant din 2 licee la alagere. Continuati exercitiul incercand sa aflati daca (minusculele) informatii sunt si adevarate.

            2. Nu vreau sa salvez 100% din populatia scolara, nu am de ce sa pun in carca educatiei responsabilitatea cresterii copiilor. Sunt copii saraci? Exista asistenta sociala pentru asa ceva, ecista biserica, ONG-uri samd, Evident, in primul rand acestia au parinti. Exceptant putinele cazuri in care parintii sufera de diabilitati majore, acesti parinti pot munci. De ce sa preia statul responsabilitatea copiilor lor?

            Din pacate am si vazut cum se arunca banii aiurea sub pretextul „educatiei incluzive” – este una dintre marile oribile minciuni ale politicilor din educatie. Suna bine sa ai grija sa invete copiii saraci, sa le dai cornuri si dulceata samd.. Dar pentru fiecare leu asa cheltuit sunt alti 100 de lei bagati in punga a tot felul de profitori. Cea mai rentabila afacere este sa te ocupi de saraci, Saracii raman saraci orice ai face, dar tu de umpli te bani mereu, pentru ca saraci vor fi mereu.

            Argumentul ca s-ar putea cheltui mai mult mai tarziu cu ei este unul fals. Pentru a da de mancare unui cetatean care castiga putin vei cheltui aceeasi suma, indiferent cat ai cheltuit anterori incercand sa il „educi”.

            In aceeasi categorie a pseudoargumentelor se inscrie si ideea ca „educatia te scoate din saracie”. Profund fals! Din saracie te scoate efortul tau, responsabiliatea asumata. Una din fatete este dorinta de a studia. Invers insa nu se poate- oricat ai invata, daca pastrezi iresponsbilitatea, tot sarac vei fi, pentru ca vei astepta ca la fel cum ti s-a oferit pe tava educatia sa ti se ofere si locul de munca, si salariul – toate daca se poate pe degeaba, fara sa faci niciun efort.

            • @Dedalus, mulțumesc!
              1. Înainte de toate, nu doresc menținerea paradigmei actuale, cea care n-a dat rezultate de 30 de ani. Dar înainte de a mă avânta pariind pe concurență, trebuie să știu ce vreau să obțin! Dacă intenția e ca un liceu să fie mai bun ca altul, iar facultatea X din Sibiu mai performantă decât cea din Baia Mare, atunci trebuie să iau în calcul și realitatea că pentru fiecare profesionist de la Sibiu, voi avea și 4-5 incompetenți din restul țării. Nu pentru că respectivii n-ar avea potențial, ci pentru că nu îl pot valorifica, asimiland suficiente cunoștințe într-un sistem concurențial, care presupune în primul rând mai mulți perdanți. Concurența, în acest caz, poate iniția o spirală degradanta, care duce în final la un soi de monopol educațional.
              Ca să înțelegeți mai bine, atunci când vreau să pregătesc masa de prânz, înainte de a întocmi lista de cumpărături, stabilesc meniul, cu aperitiv, felul principal, desert și băuturile aferente. Trebuie să am grijă ca el să conțină atât nutrientii necesari, cât și gustul și aromele pentru a-l face atractiv pentru TOȚI membrii familiei. Nu îmi pot permite să îl sacrific pe fiul cel mare, care are diabet, oferindu-i același tort precum surorii sale. Pentru că, din frustrare, băiatul s-ar putea apuca de fumat sau de droguri, iar lipsa banilor l-ar împinge la fărădelegi mai târziu. Costurile ar fi, cu siguranță, mai mari. Iar dacă îi sacrific pe ambii băieți, care iubesc friptura, preferând să țin cont de gustul surorii lor, căreia îi plac fructele de mare, atunci costurile ulterioare cresc încă și mai mult. Pentru a preveni un astfel de deznodământ, sunt obligată să gătesc diferențiat, ținând cont de preferințele și necesitățile fiecăruia. Trebuie să știu ce vreau, ca să știu ce să cumpăr!
              Încă mi-e neclar ce înțelegeți prin acel „progres” și deci mi-e imposibil să evaluez capacitatea ingredientelor propuse de dumneavoastră pentru a vă atinge acel scop neclar.

              2. Eu nu am scris de vreo educație cu de-a sila și nici de cornulețe cu dulceață. (BTW, evaziunea e o realitate și în asistența socială, nu doar în cadouri nastasiene.) Am scris despre egalitate de șanse. Nu vorbesc de sărăcie, ci de oportunități și perspective, care trebuie să existe, într-un raport cât mai echilibrat, pentru toți copiii. Neșansa unor părinți trăitori într-un oraș mort, cum sunt astăzi zeci în România, nu trebuie transmisă automat și asupra copiilor lor. Nu vorbesc de preluarea responsabilității creșterii copiilor de către stat, ci de o ofertă școlară echitabilă și de aceeași calitate pentru toți copiii. Asta poate exista, neinfluetata fiind de situația materială a părinților.
              Concurența trebuie să se manifeste intre aptitudinile și puterea de asimilare a le elevilor, iar nu între perspectivele oferite de diverse unități de învățământ, criteriile de diferențiere fiind regionale sau, și mai rău, influențate de veniturile părinților. Altfel spus, nu are niciun ministru căderea de a poziționa favorabil anumite școli în detrimentul altora, tocmai pentru a nu influența o concurență directă intre școlari. Căci concurența asta e interesantă, iar nu cea dintre facultatea X din Sibiu și X din Baia Mare.
              Împotriva unor licee sau universități private nu am absolut nimic. E firesc ca părinții cu stare, obținută poate chiar motivați de dorința de a-și vedea urmașii „realizați”, să îi poată înscrie în instituții de învățământ exclusiviste, mai ales dacă acestea au posibilitatea de a transforma un copil de bani gata într-un profesionist responsabil. Și sunt de acord cu dumneavoastră când scrieți că programele școlare trebuie lăsate mai mult la alegerea instituțiilor de învățământ, curriculele centrale fixând cel mult niște borne de parcurs minime în etapele primare.

      • Multumesc si pentru apreciere!

        In principiu, ministrul este chemat sa administreze, mai putin sa creeze.

        Educatia din Romania este catastrofala din 2 mari motive:

        a) ignorarea lipsei cererii economice pentru competente, perfect sustinuta de un stat paternalist si interventionist

        b) incercarea de a conduce fiecare scoala, fiecare clasa daca se poate, prin legi si ordine de ministru extrem de detaliate, dublate de verificarea praactic exclusiv a unor documente

        Suntem toti cuprinsi de sindromul „gandirii in cutie”. Am repetat de milioane de ori cu totii aceleasi dorinte si aceleasi pseudosolutii, aceleasi si aceleasi vaiete si indemne, incat am devenit surzi si orbi la realitate. L-am asteptat pe Superman (e un film documetnar superinteresant despre educatia din SUA cu acest titlu :-)). Sa ne rezolve el aceste probleme. Am tot sperat ca va veni un super geniu ministru, care sa impace precum Solomon pe totata lumea: si pe profesorii incompetenti si lenesi pastrand salarii si locuri de munca, si pe elevii fara chef de invatatura, si pe parinti si pe primari si pe cainele din coltul strazii.

        Nu exista un asemena geniu, care sa devina ministru si sa rezolve tot. Treaba aceasta apartine unui partid politic si unui grup restrans de specialisti in domeniu.

        +++

        Chiar si adunand toate geniile pedaogiei si sistemelor de invatamant din lume intr-un guvern, educatia nu se va putea imbunatati fara cerere.

        Am vazut Romania Educata. Este pur si simplu expresia neintelegerii economiei de piata. Cei care au contribuit la ea nu au reusit (nici nu puteau) sa ofere o solutie credibila educatiei din Romania, din motivul simplu ca au ignorat concurenta.

        • „Lipsa cererii economice pentru competente”

          De ce exista In Romania lipsa cererii economice pentru competente???

          Explicatia ca statul impiedica peste tot concurenta nu ma convinge. Am vazut ce se intampla in unele din cele mai mari firme din Romania, controlate de straini. Sunt firme din sistemul bancar, de asigurari, din energie, etc. In sistemele bancar si de asigurari Romania are concurenta mai puternica decat in multe state dezvoltate din vest. Sistemele sunt fragmentate, cu multi jucatori, sunt controlate de capitalul strain care este mult mai destept decat cel romanesc. Actionarii sunt din mai multe tari din vest decat in cazul Austiei sau al Germaniei, de exemplu. Si ce soncureaza mai multi straini intre ei.

          Aceste sisteme vor fi supuse in anii ce urmeaza unei consolidari. Nu pot sa functioneze la gradul actual de fragmentare si concurenta.

          Asadar, de ce nici in firmele de asigurari si in bancile din Romania nu exista cerere pentru competente? Trebuie sa fie o explicatie mai profunda.

          Va garantez ca firmele de asigurari sau bancile din Romania nu stiu ce sa faca cu un absolvent de Oxford sau al celei mai bune universitati din Germania, Franta, SUA. Daca se rataceste vreunul pe acolo se deprima si pleaca in strainatate.

          • Concurenta ar trebui sa existe in intreaga societate, pe piata muncii dar si in sectorul IMM, precum si intre sectoare.

            De exemplu, in sectorul bancar din Romania nu exista cerere de compentente in RO, pentru ca este pur si simplu transferat un model, o reteta de functionare de la bancile mama. Cu totul altfel ar sta lucrurile daca ar exista mai multe banci infiintate de capitalul romanesc.

            Dar sectorul financiar nu inseamna numai banci, sunt mult mai multe tipuri de companii in sectorul financiar. Cum Romania are unul dintre cele mai reduse nivele de intermediere financiara, acest sector este redus ca tipologie (diversitate).

            Concurenta merge mana in mana cu diversitatea. Cum Romania are o economie simplificata, nici concurenta nu poate fi prea ridicata.

            Aceste procese trebuie analizate tinand seama ca sunt legate intre ele. Nu putem vorbi despre concurenta doar numarand companiile de acelasi tip. Ignorarea acestor legaturi conduce la concluzia falsa ca daca sunt suficeinte entitati de acelasi tip, concurenta este asigurata.

        • Ministrul e atat de bun cat ii permita echipa ministeriala. Daca in echipa respectiva ministrul are oameni buni si competenti rezultatele vor fi pe masuara.
          Ministrul poate fi un geniu, fara echipa si oameni capabili sa comunce corect si la subiect intre ei, rezultatul este zero respectiv legea o fac cei care au interese ca treaba sa conrinue in sensul lor si mai putin in cel al elevilor si studentilor, putera si influenta sindicatelor din invatamant trebuind ingradita drastic.

          • Ministrul are tot timpul ocupat cu gestiunea domeniului sau. In bilantul sau de timp nu incape, in mod obiectiv, initierea si conducerea unei reforme a educatiei.

            Aceasta idee a ministrului sef de reforma este inca un motiv pentru care incercarile de reforma nu au reusit. Asa-numita „echipa a minstrului” de fapt nu exista si nu poate exista. Din perspectiva administrativa, un minister dispune de functionari publici, care sunt si trebuie sa fie independenti de ministru si de politica, asa e legea si e OK asa. Acestia au treburile lor.

            Cei care vin cu ministrul, personalul sau, si aceia trebuie sa se ocupe de toate domeniile, nu poti sa aduci doar specialisti in reforma educatiei, Mai ales ca multi nu vor pleca de unde sunt ca sa stea cu tine un an sau chiar trei patru la minister.

            Notez aici ca profesor e una si specialist in politici de educatia cu totul altceva, binenteles un specialist in educatie e recomandat sa aiba si o experienta de profesor, dar este absurd sa ceri unui profesor genial si dedicat sa fie si specialist in educatie, este o alta meserie.

            +++

            Din aceste motive, reforma educatiei trebuie:

            a) elaborata si condusa exterior ministerului

            b) fundamentata pe o ideologie politica- in acest caz urmarim formarea statului liberal (nu e totuna cu partide liberale la putere!)

            c) elaborata de un grup de experti ce cuprinde obligatoriu specialisti in politici de educatie (nu doar profesori, oricat de buni!)

            d) sustinuta si adaptata permanent pe o perioada de 6 -14 ani, ceea ce este posibil doar daca grupul de experti este in afara ministerului, asa cum am spus mai sus

            e) condusa in stransa legatura cu politicile din toate domeniile, avand ideologia ca liant si comunicarea cu celelalte grupuri drept instrument principal de lucru – fara cererea creata prin politicile economice, reforma educatiei ramen vorba goala

            f) sustinuta mediatic, puternic si profesionist – este nevoie de extrem de multe explicatii, generatii intregi au crescut in actualul sistem socialist de educatie, le este exterm de dificil sa iasa din aceasta paradigma, de multe ori vor refuza sa accepte pur si simplu din frica de necunoscut

            g) sustinuta cu masuri si discutii cu sindicatele, pentru care este absolut necesar sa existe o frana legala, altfel impotrivirea lor va distruge copiilor orice sansa, de dragul buzunarelor umflate ale liderilor lor- am vazut cum a fost in Italia lui Renzi, sa nu repetam greseala sa

    • a. Credeti ca ministrul ar putea-o face intr-un an? Asta ar insemna o pierdere imensa pentru autorii de maculatura, edituri, etc… Lupta va fi pe viata si pe moarte si cum e vorba de un razboi de uzura ministurl il va pierde prin incheierea mandatului sau. Tot ce trebuie sa faca serparia e sa reziste eroic timp de un an. Si o va face…

      b. & c. Da astea sunt idei bune si probabil realizabile intr-un an.

      d. De ce? Asta cred ca exsta peste tot in lumea civilizata si cred ca e o chestie foarte utila.

      e. Adica sa darmae salile de sport?! Nu stiu ce sa spun, dar atat in scoala elementara cat si in liceu am folosit din plin salile de sport asa prapadite cum erau ele. Oricum vizitand Romania pot spune ca copiii asa cum ii vezi pe strada par a fi intr-o forma fizica jalnica. E de altfel o boala in intrega Europa, doar ca in Romania pare mai acuta. Lichidarea facilitatilor sportive, asa amarate cum sunt, nu va ajuta la imbunatirea starii de santate a copiilor. Fara sa aiba o forma fizica buna vor deveni niste netoti cu mici sanse de a face performanta de orice fel.

      In distrcitul scolar din SUA unde invata copiii mei de la prescolari pana la finele liceului au avut minimum 2 ore de sport pe zi si nu simt deloc ca a fost prea mult, chiar daca la inceput mi s-a parut excesiv. Oricum asta impreuna cu faptui ca nici eu si nici sotia mea nu i-am lasat sa lancezeasca in casa i-a ajutat sa se dezvolte armonios. Cel mai mare e student si stiu ca continua sa faca mult sport si in facultate pentru ca l-am obisnuit cu asta de mic. Nu va ajunge niciodata o glorie a hockey-ului, inotului, tenisului sau fotbalului american, dar ii place sa le practice si asta ii dezvolta atat spiritul competitiv cat si ii mentine starea de sanatate.

      f. Asta e faina :) Si ma rog cine ii va „inspecta” pe inspectori? Altii ca ei?

      g. Asta e fara indoiala utila si usor de realizat.

      • Reducerea planului cadru

        Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri.

        Nu as pune in balanta nustiu ce sin dicalist cu gura mare cu sanatatea si educatia copiilor. La rigoare, as infrunta o greva modificand conditiile de angajare la simpla prezentare a diplomei.

        Pana la urma si asa nu e nicio deosebire intre un suyplinitor cu liceu si un profesor gradul I cu vechime de 20 de ani. Uneori cel cu liceu doar e mai motivat si prin urmare mai bun decat confratele sau chiar cu doctorat.

        +++

        Manuale

        Le-as cantari. ler-as numara paginile si as impune scris de 14 pct :-). Serios. 99% din manuale sunt extrase de enciclopedii cu scris marunt insirat pe zeci de pagini, compact. Nu se pot nici citi, darmite folosi in scop didactic.

        Acest lucru apare in primul rand din cauza redactarii imbecile, total incompetente.

        Manualele nu au de ce sa fie gratuite. Si nici aprobate de minister pentru orice altceva decat morala. Manualel pot fi platite prin vouchere valorice (Madam Firea ne-a aratat ca se poate :-)).

        Este nevoie de liberalizarea pietei manuialelor.

        Nu poti sa faci omleta fara sa spargi ouale. Asta e situatia, modificarile acestea sunt necesare, sunt justificate. Strigatele sindicatelor nu sunt argumente, ci strigate. Nici macar pentru membrii lor nu sunt, ci pentru conducatorii lor.

        +++

        After school

        After school-urile din scoli sunt total inutile, ele intretin iluzia unei griji a statului fata de copii. Cumpara voturi. In plus, in imensa majoritate a scolilor spatiul este ocupat de after-school astfel incat clasa a VIII- a a ajuns sa invete dupa amiaza si adesea aceste after school sunt in dauna sailor de clasa, a laboreatoarelor etc.

        After school mai are nevoie si de autorizatii sanitare, In multe scoli acest lucru este imposibil. Din cauza invatarii in 2 schimburi si a supraaglomerarii claelor, toaletele sunt sub standarde (sunt mai putine decat cer normele de igiena).

        Desfiintarea lor tine de aceste conditii enumerate, din Romania de astazi.

        +++

        Sali de sport

        Desfiintara salilor de sport: ele ocupa in multe cazuri intreaga curte a scolii. Acest lucru inseamna ca educatia fizica nu se mai poate face in aer liber. Ori, in sala de sport mergi in decembrie, februarie si poate ceva din martie. In rest, sportul trebuie pracicat in aer liber.

        Desfiintarea curtii scolii mai are si dezavantgajul ca timp de 6-7 ore elevii stau inchisi in salile de clasa. Acolo au pauze, mananca si invata. Cum multe scoli au pus termopane si nu deschid geramurile, iar ciclul de dupa amiaza urmeaza imediat celui de dimimenata iar dupa ce pleaca nu mai e nimeni in scoala, practic nu se mai aeriseste sala de clasa.

        Nu igienizeaza nimeni, nu dezinfecteaza nimeni, adesea nici sapun nu este.

        Din aceste motive, salile de sport nu isi au locul daca ocupa curtea scolii. Sa nu mai vorbesc despre oribilitatea, imensa uratenie a acestora…

        +++

        Verificarea inspectorilor

        E simplu: avem internet. Rapoartele lor trebuie puse pe net (anonimizate, desigur). In plus, trebuie eliminata bazaconia verificarii documentelor. Este o prostie uriasa si inutila. Sunt scoli private care angajeaza „om de documente” care nu face decat sa copieze, sa scrie si sa indosarieze documente fara sens.

        +++

        Tot ce am propus se subordoneaza (mai mult sau mai putin vizibil) principiului concurentei.

        Sunt cat se poate de constient de faptul ca imbunatatirile aduse de astfel de masuri nu sunt si nu pot esentiale, nu pot conduce la dezvoltarea tarii si nici macar la un tineret mai bine educata.

        Ele au doar scop paleativ, de a limita pagubele la ceva gestionabil.

        Repet (pana la scarbirea interlocutorilor :-)) ca educatia poate fi imbunatatita daca si numai daca apare o cerere reala de competente in economia reala, iar o asemenea cerere este imposibila in statul socialist actual.

        • 1. Reducerea planului cadru & simplificarea manuaelor.

          Fara indoiala ca sut foarte necesare si utile. Eu nu am contestat necesitatea/utilitatea lor ci fezabilitatea punerii in aplicare intr-un an. Anul scolar a inceput deja. Astea se pot pune in aplicare incepand din anul scolar 2020-2021. Problema e ca foarte probabil nu exista timpul necesr pentur redactarea si titparirea noilor manuale. Apoi ce ne facem daca ne pomenim in Iunie 2020 ca 30%, 50%, 75% din noile manulae sunt de fapt aceleasi gunoaie ca si cele precedente? La urma urmei nu se va pogora nimeni din ceruri sa compuna noi manuale geniale. Tot imbecilii care le-au facut pe ale vechi la norma le vor face si pe astea noi in aceleasi conditii. Deci simpla alcaturie a sute de manuale bune poate dura linistit ani de zile.
          Aia cu angajarea absolventilor de liceu de pe strada sa inlocuiasca profesorii e (va rog sa ma scuzati) de-a dreptul patologica. Romania e o tara in care imbecili de teapa lui Ponta si Becali au diplome univwersitare. Oare cat de imbecili or fi aia care nici macar aata nu au. Si apoicum ne asiguram caq nu bagam in scoli en gross tot soiul de pedofili sau alti infractori?!

          Nu in ultimul rand legislatia romaneasca a muncii il opreste pe angajator sa angajeze alti oameni pe durata unei greve. Justitia bolsevizata ii va „repune in drepturi” pe grevisti. Nemaivorbind de faptul ca in actualul parlemant sansele de a obtine bugetul crescut necesitat de aceste reforme sunt 0 (zero). Circul public va fi fara masura, iar ministrul va zbura din minister cu viteza rachetei Soyuz. „Restauratia” va fi si mai crancena decat gunoiul de acum. Iadul e pavat cu bune intentii :)

          2. Afterschool

          Sunteti cel putin confuz. Cum e posibil ca la afterschool sa fie mai multi elevi decat sunt la scoala?! Daca aia au incaput in scoala dimineata vor incapea la fel de bine si dupaamiaza. Nu existenta programelor afterschool cauzeaza scoala in doua schimburi ci capacitatea stabilimentelor actuale.

          In SUA am beneficiat din plin de aceste progreame. E adevarat ca aici copiilor le place foarte mult sa mearga la scoala si nu au o problema sa stea acolo 8-10 ore pe zi, in timp ce mie in Romania nu mi-a placut niciodata si am chiulit cat am putut in cei 17 ani de scoala pe care i-am facut acolo. Insa inca odata inteleg pe deplin beneficiile afterschool-ului. E mult mai bine pentru copii si pentru linistea sufleteasca a parintilor ca si copiii sa stea in aceeasi cladire in care fac scoala si dupa incheierea acesteia. Primii doi copiii i-am avut la un interval de doi ani. In final cand al doilea a aajuns spre 3 ani sotia mea a dorit si ea sa aiba cariera ei si nu doar sa ramana o casnica. In sensul asta afterschool-ul ne-a ajutat enorm. Ea a putut sa ramana o mama execpetionala dar si sa devina o femeie implinita profesional. Cu gemenii nascuti la 9 ani distanta dupa copilul #2 a fost mult mai simplu. Atat parintii nostri cat si ai sotiei aveau cartile verzi deci au putut sa ramana cu copiii. Am sincronizat sederile lor la noi ca sa avem acoperire tot anul. Chiar si asa acum ca gemenii sunt in clasa a II-a preferam sa-i lasam la afetrschool.

          3. Eu n-am vazut in Romania sali de sport ce sa ocupe curte scolii. In orice caz fara sali de sport copii nu vor face nici un fel de exercitiu fizic la scoala timp de 4-5 luni pe an. Dupa cum spuneam copiii pe care-i vad pe strada in Romania (si in Europa in general !) au o forma fizica dezastruoasa ca fel ca si copii din marile ghetto-uri americane un de practi acelasi sistem toxic ca sic el european/romanesc. Daca raman chiar si fara putinul de exercitiu fizic pe care-l au acum situatia ar fi si mai rea. Ar insemna fgeneratii intregi ca handicapati si nevolnici. Cred ca dimpotriva, unn ministru al educatiei cat de cat responsabil ar trebui sa mareasca cat de mult e posibil numarul orelor de sport. Ideal ar fi ca si copii sa faca sport la scoala zilnic macar 1-2 ore.

          4. Inspecatarea isnpectorilor.

          Nu vad sincer la ce ar ajuta publicarea pe net a rapoartelor inspectorilor. Nu ma indoiesc ca inspectorii actuali, oricat de inepti ar fi, resusesc sa alcatuiasca rapoarte magnifice indiferent cat de jalica e situatia de fapt. Birocratia romana a stralucit intotdeauna. la ticluirea oricaror hartii Faptul ca acestea vor fi publicate pe net, unde nu le va citi nimeni, nu vsa schimba cu nimci starea de fapt.

          5. Concurenta

          Ceea ce ati spus are prea putina legatura cu concurenta. Vedeti invatamantul in continuare ca pe o preorgativa a statului si va imaginati ca un ministru genial poate face minuni. E exact iluzai comunismului: intreprinderi de stat cu directori competenti si economia o sa zbarnaie. Suna bine dar nu functioneaza in luema reala. Ca sa-l parafrazeze pe Reagan, ministerul nu e solutia; ministerul e de fapt problema… Asa cum inteprinderile de stat au dat faliment peste tot la fel se intampla si se va intampla si cu uinvatamantul de stat. Atat vreme cat el e diriguit de ministrii si inspectori in loc sa fie la latitudiena parintilor si a pietei dezastrul se va adanci. Sigur exista iluzia ca aruncand cu cat mai multi bani publici in invamantul de stat dupa modelul statelor scandinave situatia se va imbunatati. Fals . Si acolo degradarea e continua si rapida. Atata doar ca ambalajul la Gotteborg e mai frumos ca la Tandarei.

          • Ca sa intelegeti ce spun trebuie sa cititi tot.

            Am spus ca masurile de mai sus trebuie luate pentru a se salva ce se mai poate. Ele au in vedere introducerea concurentei, dar acest lucru nu se poate face peste noapte intr-o democratie.

            Nu poti sa te culci in Senegal si sa te trezesti in Australia :-). (excluzand avionul, desigur)

            Nu am dat niciun termen, nici nu aveam cum, din motivul simplu ca lucrurile trebuie planificate in legatura cu alte masuri, asa cum am tot spus. In principiu, daca ne apucam in noiembrie, am putea introduce masurile listate de mine incepand cu anul scolar 2020/2021.

            +++

            Manuale

            Un manual bun se face in 3 luni. Inca in 2 luni maxim il publici. Acum dureaza imens pentru ca avem texte superlungi, incarcate, inutile. Multe manuale pur si simplu nu sunt folosite. Eu spun ca ar fi util sa avem manuale mai mici si mai simple – si evident si mai rapid de conceput si de tiparit.

            Faptul ca am elimina avizul de fond al ministerului ar conta foarte mult, ar insemna initierea concurentei si eliberarea de mafia manualelor.

            Ramane doar avizul de morala – pe care l-ar putea da si ISE.

            Ca veni vorba : in timp ARACIP si ARACIS ar trebui desfiintate. Este o aberatie sa iei un profesor de la o facultate sa evalueze facultatea concurenta- cum e acum.

            Dar desfiintarea lor nu poate avea loc de la 1 noiembrie 2019. In decurs de un an trebuie introdus un corp de legi care sa vizeze concurenta in educatie, iar in acest an responsabilitatile (si bugetul!) ARACIS si ARACIP trebuie sa fie reduse atat cat e posibil.

            +++

            After-school – nu pricep ce e neclar: ocupa sali de clasa.

            +++

            Salile de sport

            Sali de sport: ocupa spatiu, ideea nu e ca nu mai poti intra in scoala din cauza lor :-) ci ca ocupa o parte insemnata din curte, in asa fel incat devine dificil sa te joci in curte; au fost ocupate terenuri de sport (handbal etc). Sigur, exista si locuri unde nu s-a intamplat asa ceva, dar din cate stiu sunt putine.

            Nu am sustinut nicio clipa sa scada numarul de ore de sport, nu stiu de unde ati scos chestia asta.

            In orice caz problema orelor de sport este una falsa, pentru ca nu din cele 60 de minute de sport pe saptamana capeti vitalitate si sanatate :-))

            Educatia fizica este … educatie fizica, in intelesul acestei sintagme. Dar pentru asa ceva ai nevoie de profesori de educatie fizica, nu de aruncatori de mingi si de instructori de stat in cap.

            Mai ai nevoie de un impuls spre asa ceva, dar aparitia sa este o chestiune pe termen lung.

            +++

            Publicarea rapoartelor inspectorilor

            Este destul de greu sa spui ca ai fost 5 ore in inspectie la scoala X cand ai fost doar 2. Este destul de greu sa bati campii cand te citeste lumea. Nu subestimati puterea transparentei.

            Si inca o data: incercam sa salvam ce se poate, pana la introducerea concurentei. Inspectoratele trebuie sa isi reia functia lor de indrumare si control, iar acest lucru trebuie pregatit in primul rand prin initierea responsabilizarii inspectorilor.

            +++

            Una dintre marile probleme ale dezbaterii imbunatatirii situatiei in educatie este impulsul lui „Gica Contra”. In multe situatii (inclusiv in postarile pe Contributors) am intalnit acest impuls fatidic. Nici 5% din comentarii nu contin idei constructive, majoritatea sunt „si asa e rau si asa nu e bine”.

            Din pacate, aceasta atitudine reflecta nepasarea parintilor, faptul ca ei nu isi mai organizeaza viata luand in considerare copiii, ci incercand sa scape de vina de a nu se fi implicat.

            +++

            S-a vorbit adesea despre incompetenta profesorilor, imbecilitatea ministerulu etc.

            Numai foarte rar despre ignobila apreciere de catre parinti a carnatilor pe varza ca avand o valoare mai mare decat educatia copiiilor. Parintii doresc doar un vinovat, nu o solutie. Asta, pentru ca si ei au derobat de mult de la principiile morale de baza. Suntem neseriosi, nu ne tinem de cuvant, nu respectam pe nimeni si nimic, suntem lacomi, rai si nevolnici.

            De ce? Pentru ca traiul nostru imbuibat nu este rodul muncii noastre, ci al jefuirii copiilor.

            Aceasta tara morala nu se va rezolva prin masuri in sistemul de educatie, ci numai prin acceptarea capitalismului, a economiei de piata si a concurentei. De-asta tot spun ca degeaba dam ciocolata broastei si o pupam pe botic, nu o vom transforma in Zana Zorilor, ci intr-o broasca mai durdulie, mai frumoasa, mai placuta…

  2. Superb eseu despre educatie, domnule profesor. Sa speram doar ca va fi citit si de cine trebuie… Daca-mi permiteti doar o timida critica de stil, ca din partea unui simplu cititor, cred ca textul (sau viitoarele texte!) ar avea mult de castigat daca ati folosi propozitii/fraze mai scurte si mai putin presarate cu paranteze si cratime… Cam in stilul Cioran sau Plesu, daca doriti… Pentru ca aceste artificii ingreuiaza lectura si logica, dar mai ales pt ca ele pot indica o anumita graba sau nesiguranta a autorului… Ceea ce nu e, indubitabil, cazul! Astept sa va citesc din nou, cu aceeasi placere! Va multumesc. Un fost si pt totdeauna profesor.

  3. Foarte adevarate cuvintele insa din pacate generatii de copii care ar fi putut deveni oamenii educati,instruiti au fost lasati de izbeliste de catre un minister in frunte cu multi ministrii incompetenti.

    • Si un geniu daca era ministru, tot nu se imbunatatea mare lucru.

      In Romania nu exista cerere de competente, eventual doar o firava cerere de forta de munca mai avansata. Dorinta de a avea abolventi bine pregatiti e dorinta, nu cerere in sens economic.

      Hai sa presupunem ca Zana Maseluta transforma toti profesorii in genii, incepand de maine joi 17 octombrie 2019. Aduce cu bagheta ei fermecata bani in infrastructura scolara, salarii foarte mari etc.

      Si sa presupunem ca in 2 ani efortul Zanei Maseluta da roade: 200.000 de absolventi de facultate geniali termina facultatea (in doar doi ani, ca de-aia e Zana :-)).

      Ce se va intampla cu inginerii, IT-istii, constructorii si toti ceilalti ultracalificati? Vor merge la stana sa faca branza? Vor supraveghea robotii din cele cateva fabrici ale Romaniei? Se vor angaja contzopisti la stat?

      Sau o vor zbughi rapid pe alte meleaguri?

  4. Probabil e cunoscut ca a existat, de curind, un studiu mondial cu milioane de participanti privind prioritatile lumii. Pe primul loc a iesit necesitatea educatiei.
    Pe drept, educatia e ba unei societati. Din pacate nu e deloc usor, din pacate se pot face enorm de multe greseli, greseli cu consecinte catastrofala pt copii.

  5. Ha, ha , ha… Tot romanul e expert in fotbal, politica si educatie, iar dl. Maci afirma negru pe alb ca nu e expert in „problemele invatamantului”… Nu se poate!

    OK. In calitate de expert amator imi exprim opinia ca daca noul ministru al educatiei nu e macar la nivelul Sfantului Petru nu va putea sub nicio forma nici sa schime radical programa de invatamant a scolii primare si nici sa reduca efectivle claselor de la 30 de elevi la15 (adica sa dubleaze numarul de profesori si invatatori!). Nu intr-un an. Asta sunt sarcini pentru un cincinal intreg pentru cineva harsit in masinatiunile birocratice si gata sa se lase sfasiat de sistem de dragul cauzei! Poate daca chiar e un baiat extrem de capabil sa mai pacaleasca pe ici si colo masinaria birocratica si sa rezolve ceva maruntisuri intr-un an, dar nimic mai mult…

    Ceea ce insa cred ca ministrul educatiei poate face intr-un an e desfiintarea macar a 90% din puzderia de scoli doctorale si inchiderea diverselor „academii” militienesti, strategice, de securitate, etc. ce prasesc diplome goale mai ceva ca Ford masinile… La halul in care e invatamantul superior romanesc nu vad de ce ar fi necesare mai mult de 4 centre cu de productie de doctorate si fabrici de masterate: Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara. Cu cat acestea sunt mai putine cu atat mai dficil si mai putin tentante devin docoratele si masteratele de palmares lute pe veresie. Sigur ca ar fi foarte utila incnhiderea majoritatii „universitatilor” judetene, dar asta e o sarcina foarte dificila. Intreaga „protipendada” locala, basca serparia din administratie si ministere vor lupta pe viata si pe moarte pentru mentinerea lor.

    O alta chestie care o mai poate face noul ministru e sa reia procesul de evlauare a muntilor de doctorate plagiate, proces intrerupr dupa alegerile din 2016. Sigur ca intr-un an nu se pot anule prea multe, dar orice impostura data in gat ajuta.

    Fireste ca reformarea invatamtului elementar, de care vorbeste cu atat entuziasm autorul e prioritara, dar sunt convins ca nu e posibila in anul pe care noul ministru il are la dispozitie c parte a unui guvern subred. Iar daca asta nu se poate, atunci in loc sa stea degeaba cred ca ar trebuie facut ceva la capatul celalat al tunelului, in invatamsantul post universitar, unde cred ca e foarte posibil sa se dreaga cate ceva intr-un an.

    • „reformarea invatamtului elementar, de care vorbeste cu atat entuziasm autorul e prioritara, dar sunt convins ca nu e posibila in anul pe care noul ministru il are la dispozitie”

      Un ministru care se limitează doar la durata mandatului „pe care o are la dispoziție” mai bine să nu fie ministru! Strategiile motivate strict electoral au două mari atribute: nu sunt eficiente imediat din orice alte puncte de vedere, iar în final nu sunt performante nici electoral.

  6. Frumos, multumesc! Va citesc cu placere mereu, dar a trecut vremea sfaturilor, e vremea implicarii. Nu va lasati pacalit de eticheta „PNL” lipita pe cealalta jumatatea a gastii.

  7. Va citesc intotdeauna articolele pentru ca mi se par pertinente, obiective și poate, si pentru ca rezoneaza pozitiv cu opiniile mele. Am lucrat in invatamantul preuniversitar si, pana recent, in cel universitar chiar in domeniul formarii initiale a cadrelor didactice. As spune ca stiu cate ceva despre sistem chiar din interiorul lui.
    Sfaturile pe care le dati viitorului ministru sunt foarte bune cu conditia ca acesta sa fie un personaj cu viziune si cu determinare in a pune lucrurile pe un fagas functional macar, daca nu optim. Din pacate problemele sistemului sunt foarte multe si mi se pare foarte importanta corelarea dintre interventiile operate care nu prea s-a petrecut pana acum. Un ministru desemnat politic de o putere de moment si schimbat cand vin altii, nu va putea face nimic de substanta chiar daca ar sti cum. Pentru o insanatosire a sistemului eu vad solutia unui ministru tehnocrat, cu viziune si cu suficient timp la dispozitie. Nu cred ca se va intampla asta intr-un viitor apropiat.

  8. Simpla alocare a doar 12-15 copii per cadru didactic ar insemna o reforma gigantica. Si necesara. Dupa niste studii (am citit referinta la acestea cu mult timp in urma) numarul ideal de studenti/elevi per cadru didactic este de 10. Dar de la 30 (asa cum bine remarca autorul, cifra este efectiv aberanta, urmare a politicilor de industrializare a invatamantului comunist) la 15 este un salt absolut necesar – si necesitatea meditatiilor ar mai scadea nitel…

    • 12-15 elevi pe clasa sunt mai peste tot in Europa. Te descurci si cu 20, la o adica.

      Dar 30 (sau mai mult!) e stupid :-)

      Am indesat in planul cadru tot ce vrei si ce nu vrei. Macar de am fi urmat ideea straveche a abordarii interdisciplanare in unele discipline, tot era ceva.

      Rigiditatea titularizarii, spiritul Cosa Nostra prezent in majoritatea scolilor, tot felul de incompetenti… sunt tot felul de motive.

      Cei de la ISE – oameni cu scaun la cap, dar fara putere ( sunt doar un institut mic pana la urma) – au spus destule (cu unele nu sunt de acord, dar in general consider ca au competenta necesra si ii respect).

      +++

      Mai e ceva: parintilor nu le pasa. Este foarte clar ca scoala a ajuns sa nu conteze, asa ca de ce si-ar bate capul cu cati sunt in clasa?!

      In actualele conditii, si 10 daca ar fi intr-o clasa nu s-ar schimba foarte mult. 10 elevi dezinteresati sunt mai putini decat 30 de elevi dezintertesati. Iar sa dictezi lectia unui numar de 10 elevi nu se deosebeste acelasi lucru facut pentru 30, 40 sau 100 de elevi.

      +++

      Este o eroare fundamentala in toate aceste incercari de reforma (toate ratate): confunda simptomele cu cauzele. Numar mare de elevi intr-o clasa, spre pilda, nu este o cauza a dezastrului ci un simptom al lipsei de cerere de competente. Dar este ca in sah: trebuie sa vezi mai multe mutari inainte.

  9. Nu pot sa ma pronunt referitor la celelalte aspecte, clase de 12-15 elevi exista deja. Intr-un orasel din sudul tarii, la ciclul primar, clasele primare au aproximativ 15 elevi. Si in fiecare an vine fotograful care le face copiilor poze in costum de cavaler si marinar si pentru 8 Martie … La care stiu cu totii ca doamna are procent.
    Si fiindca si eu sufar de boala ‘pe vremea mea’: in clasele primare am fost aproximativ 30 de elevi in clasa. A fost o emulatie intre noi care este mai bun, care gaseste o rezolvare noua la matematica, care termina primul o analiza la gramatica. Imi amintesc si acum cate maini se ridicau sa dea raspunsuri.
    O fi fost gresit?

  10. Nu cred ca numarul de copii dintr-o clasa influienteaza calitatea educatiei copiilor.
    Nu cred nici ca sistemul bazat pe conceptul actual de dascal, supervizat de inspector in baza unei curricule, intr-un context institutional rezolva ceva.
    Ca adult, am fost la numeroase „cursuri” postuniversitare, pe diverse teme profesionale si am constatat ca nu „profesorul” conteaza ci modul in care fiecare depune efort individual pentru a deveni mai bun. „Cadrele de invatamant” autentice sunt de fapt traineri, mentori, coacheri – toti fara exceptie fiind persoane care interpreteaza diverse roluri pentru ca efortul individual sa fie indreptat spre un anumit obiectiv corelat cu un anumit nivel de performanta.
    Educatia, in ansamblu, seamana mult cu teatrul: presupune trairi, emotii, asteptari, dezamagiri si mai ales, dorinta de a fi mai bun in contextul social din care faci parte.

  11. Nice-nice. M-am hlizit si la chestia cu imbatranirea – eh, pacostea asta tinde sa te gaseasca oriunde :)

    Acuma, nu ma pricep la educatiune, dar am oaresce habar de cum merg treburile cand cineva, oricine, se chiteste sa te ajute ca stat, si intru aceasta isi dezleaga baierile pungii. Pai, e okay sa se dau bani, dar daca ii pui nebunului tichie de margaritar, asta nu-l face mai putin nebun. E pe undeva un cerc vicios aici, trebuie sa produci, ca stat, experti, mai multi decat iti va rari emigrarea. Pe de alta parte, fara experti care sa foloseasca banutii aia cogent intru productia de alti experti, n-o sa produci suficienti pentru ca sa foloseasca banutul intern sau extern intru formarea unui numar de alti experti. Cel putin nu atat de mare ca dupa masacrul emigrarii sa fie ramasi destui incat sa determine unnsalt calitativ in domeniu. Chestie cu atat mai adevarata cu cat vorbim de educatie, un colos care are nevoie de mii de experti, frontline, vorbitori de romana etc. Astia nu pot sa provina decat din Ro. Cat despre traininguri, astea sunt leucoplasturi aplicate pe o tumoare maligna.

  12. Mulțumesc pentru articol, va citesc cu plăcere de fiecare data.
    Eu sunt mai pragmatic și mai pro-actiune. Recomand implementarea de procese bine stabilite pentru orice acțiune care vizează elevii și părinții. Să nu se termine anul școlar până nu se fac predicții și calendare bine definite de evenimente pentru anul viitor scolar.
    Grădinița/școala primara:
    – sa se știe din septembrie, anul curent, data când se vor începe înscrierile pentru anul școlar viitor, etapele, actele necesare, doamnele educatoare disponibile samd.
    – copiii să poată fi înscriși la grădiniță/școala de cartier in perioada bine determinată
    – să aibă prioritate copiii celor care muncesc, sunt plătitori de taxe și nu au timp de mofturi.
    – numărul de clase sa fie maximizat în funcție de numărul de copii,
    – e timpul că primarii să investească și în construcția de crese/grădinițe/scoli, nu doar in borduri, concerte și flori sezoniere.
    Școala generală:
    – un proces clar definit al selecțiilor, cu programul de „admitere” in clasa a 5-a afișat fix in septembrie, cu numărul de clase fixat din timp, cu diriginții bine definiți (cat se poate), cu limbile străine bine definite. Să se știe din septembrie dată exactă a „testărilor” viitoare, a diriginților, a orelor de limbi străine sau informatica intensiv. Că manager de școală să nu poți termina anul școlar anterior fără să ai fixată și afisata previziunea pentru anul școlar viitor. Și că părinte, sa stii exact din toamna daca „pui biciul” pe copil tau sau nu.
    Liceu:
    – admiterea are un proces bine definit, care funcționează deja. Se mai poate „rafina” pe ici pe colo, desigur.
    -1-15 iunie este un interval rezonabil pentru acest examen, nu are sens sa fie amânat până la sfârșitul lui iunie, lălăială, impinge și Bacalaureatul foarte târziu, către iulie.
    – data de susținere a examenelor sa fie știută din septembrue anul anterior, nu se poate că un ministru sa vina și să tot schimbe.
    – din iunie, anul curent, sa se știe clar și data de incepere a anului școlar viitor, este inadmisibil că în august sa se discute inca daca se incepe pe 9 septembrie sau 16 septembrie, daca sunt 2 sau 3 săptămâni de vacanță de iarnă, daca „lipim” vacanță de Paste sau 1 mai.
    Bacalaureat:
    – un proces care merge cat de cat, partea cu testarea la limba străină și informatică a fost haotică, când ianuarie, când iunie.
    – inadmisibil să fie întins Bacalaureatul până în iulie. Anul acesta a fost foarte cald și o lălăială care a dus la angoase și stări de tensiune pentru copiii sensibili. Și pentru părinți, desigur! 15-30 iunie este timp suficient pentru testările orale și cele scrise.
    – focusul trebuie sa fie pe elevi, starea lor, disponibilitate, nu le profesori și ce vor face ei în luna iulie. Sunt oricum plătiți în plus pentru aceste ore, chiar daca este iunie, chiar daca este iulie.
    – profesorii și directorii sa înțeleagă că școala nu este vorba despre ei ci despre copii și părinții lor. Fără „mofturi”, fără „orgolii”, fără „deștepți”, fără „frustrări”, fără „demonstrații”. Psihopedagogia sa fie reluată iar și iar în intervalul 1-10 septembrie pentru profesori, in care sa li se repete că ei sunt pentru a ajuta copiii, nu pentru a-și satisface sadismele sau frustrările.
    Facultatea:
    – este inadmisibil că acum, sfârșitul lui octombrie, sa nu se știe datele de admitere pentru anul viitor. De fapt, nu sunt informații de nici un fel pe site-uri. Nici data de admitere, nici ce examene, nici cate locuri. Că părinte, este important sa îți faci o prognoză, o așteptare. Se tot uita că toate astea sunt finanțate din taxele și impozitele părinților/ oamenilor care muncesc real. Și cei care muncesc au așteptări reale, concrete, nu idealuri sau vise.
    – toate facultățile de „afara” incep deja procesul de selecție pentru viitorii studenți in octombrie. Postează informații pe pagina lor, au „ziua porților deschise” prin noiembrie si, pentru intarziati, prin aprilie. Au platforma pe care te poți înscrie doar că sa primești informații și/sau sa dai teste pregătitoare. E o întreagă industrie privind admiterea. La noi nu se știe nimic, e haos. Nu înțeleg, cum este sa fii decan/rector și să închei un an universitar (septembrie), fără să ai o predicție bine definita a proceselor care vor avea lor anul universitar viitor.
    – procese bine definite de integrare a studenților de anul 1,
    – calendare bine stabilite și vizibile din iulie pentru cazarea la camine, cu transparenta in prioritate
    – calendare bine stabilite privind anul universitar și săptămânile de vacanta
    – calendare pentru licență din februarie, mă uit la facultatea pe care am terminat-o eu și nu găsesc nici o informație din cele de sus. Nu inca!?
    Licență/master/doctorat:
    – site bine definit, date bine definite, știute la sfârșitul anului universitar anterior.
    Rezidențiat:
    – proces bine definit, cu calendar și pași clari, independenți de o semnătură de ministru, inadmisibilă situația din anul acesta.
    – nu pot înțelege cum s-a ajuns că un examen atât de important, repetat an de an, sa nu aibă un calendar bine definit și să stea în pixul unui ministru. :|
    Examenul de titularizare:
    – din câte știu are un proces cat de cat bine definit, care se aplica de ceva timp. Fără date exacte pentru anul școlar viitor site-ul inspectoratului din orașul meu, dar sa zicem.
    – sa nu uitam și că dacă se lasă un proces pe mana directorilor scolii, nivelul procesului va atinge gradul maxim egal cu cel al directorului. De aceea avem licee cu directori de zeci de ani dar care au promovabilitate la Bacalaureat extrem de redusa. Pentru că un director slab are tendinta (de regulă) sa se înconjure de oameni slabi.
    Definitivatul/gradele didactice:
    – calendar bine definit și știut exact in octombrie, la începutul anului universitar
    Dacă un manager de școală/facultate nu poate face o predicție clara a proceselor care impactează școala pentru anul școlar/ universitar viitor, atunci nu este un manager bun. Dacă un ministru nu poate face că procesele care țin de Ministerul pe care îl conduce să funcționeze unse, atunci nu are ce căuta acolo. Sigur, oricare din aceste procese este perfectibil. Dar ele trebuie sa înceapă să funcționeze pentru a da rezultate. Și să fie predictibile pentru a fi respectate și a face viață ușoară elevilor /studenților și părinților.

  13. Ce poate face ? in primul rand sa se informeze cum functioneaza sistemele de educatie in tari europene cu traditie si cu rezultate educationale bune.
    Sa intre in dialog direct cu mediul de afaceri si sa cunoasca necesitatile acestuia.
    Sa evaluaze necesarul de profesori pt urmatorii 20 – 30 in functie de dezvoltarea demografica a tarii, organizarea teritoriala a invatamantului de stat.
    Debirocratizarea invatamantului si atonomie locala cat mai mare precum si renuntarea completa la amestecului politic in actul educational ar trebui sa fie obiective primare ale unui ministru.
    In urma acestor informari sistemul romanesc se poate adapta cerintelor tarii.
    Lucrurile trebuie facute in paralel la nivelul scolii primare, gimnaziale, profesionale si universitare.
    Nivelul primar nu este problema, in urma acestuia copilul ar trebui sa stie sa citeasca texte usoare, sa scrie romaneste cat de corect, sa cunoasca notiuni matematice simple si optional sa dispuna de cunostiinte de engleza, germana, spaniola, franceze.
    Ciclul gimnazial ar trebui sa trieze acesti copiii in scoli pana la 10 clase dupa care acestia ar urma scoli profesionale in colaborare directa cu mediul de afaceri
    prin punerea la dispozitie a locurilor de ucenicie, combinatie intre teorie si practica.
    Aici este nevoie de centre de pregatire, in orase ar fi mai usor de realizat, la nivel rural comasarea in centre locale si regionale navetabile pt tineri.
    Licee de cultura generala pana la 12 clase cu optinerea unei diplome de bacalaureat cu care in functie de media optiunta tanarul se poate inscrie la orice facultate din tara in limita locurilor disponibile.
    Licee profesionale pana la 12 clase cu optinerea unei diplome de bacaulerat profesional cu care tinerii se pot inscrie numai la facultati cu profil technic din toata tara in functie de media optiunta si numarul de locuri disponibile.
    Reinfiintarea scolilor de maistrii, titlul de maistru dand posibilitatea deschideri unei afaceri pe cont propriu.
    Posibilitatea celor cu 10 clase sa-si termine studiile la seral prin optinerea bacaluareatului profesional si posibilitateta urmarii unei facultati technice.
    La nivel universitar lucrurile sunt mai asezate, autonomia universitara si depolitizarea acestiu mediu fiind de importanta majora asa cum si optinerea doctoratelor sa fie exclusiv la latitudinea si responsabilitateta universitatilor fara nici un amestec din afara.
    Acesta ar putea fi in linii mari organizarea invatamantului romanesc de stat si gratuit de care un ministru ar trebui sa fie raspunzator , detaliile de organizare, programele etc, ramanand sa fie preluate de specialistii in materie.
    Invatmantul privat poate fi luat in considerare ca un aspect supimentar insa nu poate beneficia nici de ajutoare de stat si nici de recunoasterea studiilor decat daca institutiile sunt recunoscute si evaluate corespunzator.

    • @ Ursul Bruno:

      – Se scrie SCOLI DE MAISTRI (cu un singur „i”, nu cu doi). In Hateg vezi scris pe o pancarta REZERVATIA DE ZIMBRII (in loc de ZIMBRI). Vor trece 10 ani si tot asa va ramine – pe nimeni nu intereseaza inadvertentele gramaticale (desi pe multi ii intereseaza reformele din invatamint) din spatiul public. Altfel spus, aceste inadvertente ar trebui si ele sa faca obiectul unei reforme comprehensive de politici publice menite sa incurajeze folosirea corecta a lb. romane standard/literare.

      – Se scrie OBTINEREA (nu „optinerea”) UNEI DIPLOME si MEDIA OBTINUTA (nu „optinuta).

      – Se scrie FACULTATE TEHNICA (nu „technica”).

      – Se scrie ACEASTA (nu „acesta”) ESTE ORGANIZAREA […].

      • Multumesc de apreicieri, data viitoare am se lecturez textul inainte sa-l trimit iar daca literele ar fi ceva mai mari a.si seziza mai repede greselile, asta e dar pe langa greseli n-am citit nimic despre continut. dar aste nu conteaza.

      • „Altfel spus, aceste inadvertente ar trebui si ele sa faca obiectul unei reforme comprehensive de politici publice menite sa incurajeze folosirea corecta a lb. romane standard/literare.”

        Iar pentru limba de lemn propun introducerea pedepsei cu 10 lovituri cu urzici peste obrajori.

  14. Admirabil material cu observatii pertinente. Am sustinut ca la clasa primara sa fie 15 copii, la generala 20 si liceu maxim 25. Aceasta pentru ca un profesor poate vedea cat de bine a fost asimilata lectia de la clasa si apoi poate asculta mai des elevii. Cu multi in clasa se dau 2-3 extemporale dar elevul nu mai ajunge sa vorbeasca liber si sa gandeasca ma mult. Am avut experienta in a preda in Ilfov, la o scoala gen. cu 36-40 de copii la clasa si in trei schimburi, inainte de 1990. Intai trebuia sa faci politie ca sa fie liniste si apoi sa predai. Dupa 5-6 ore erai epuizat.

    • Asa e. Mai ales la simultane.

      Dar si daca ai 5 elevi pe care ii doare in basca de ce spui tu acolo, tot aia e. Obosesti tu mai putin, de acord. Dar in loc sa ai 40 de loaze absolvente, ai doar 5 loaze absolvente. Dragoste cu sila si educatie cu politie….

  15. @Alina.a

    Concurenta intre Liceul A si Liceul B va face ca A sa fie mai bun decat B. Acesta este si telul concurentei.

    Insa, chiar si asa, absolventii lui B vor fi mai buni decat absolventii liceelor actuale X, Y, Z intre care nu exista nicio concurenta.

    +++

    Egalitatea de sanse apartine familiei si este posibila daca nu avem obstacole legale.

    Insa este o mare iluzie. Da, este cat se poate de posibil (si probabil) ca fiul marelui industrias W sa aiba un acces mai bun la educatie decat al docherului.

    Comparand insa, in prezent si unul si altul sunt dati prada aceluiasi sistem catastrofal de educatie – si unul si altul vor fi foarte slab pregatiti in final.

    +++

    Sa zicem ca vreti sa faceti o operatie de apendicita. Acum aveti doar medici slabi, toti sunt produsul „egalitatii de sanse” – sa spunem medicul A si medicul B.

    Sa zicem ca fiul industriasului W a devenit un medic foarte bun, pentru ca asa a fost sa fie – a avut parinti mai bogati.

    Va intreb: va dati pe mana lui A sau B – medici slabi, rodul „egalitatii de sanse”, sau veti merge la medicul W, „fiul capitalistului exploatator”?

    +++

    Inegalitatea si polarizarea sunt inerente concurentei. Dar acest lucru este pozitiv, pentru ca el reprezinta stimulentul pentru ca fiecare sa dea ce este mai bun in el/ea. Este si motivul pentru care capitalismul a avut succes si comunismul nu.

    Alegerea e simpla: capitalism fara concurenta nu se poate. De fapt, asa ceva exista si se numeste comunism sau fascism.

    Eu unul prefer libertatea capitalista, in care am sansa de a avea o educatie foarte buna, chiar daca numai pentru unii, in locul societatii egalitariste in care sub stindardul „egalitatii de sanse” avem cu totii parte de o educatie catastrofala.

    • Despre manual si programe:

      Programele actuale sunt foarte bune. Cele pe care eu le stiu (sunt destule).

      Va recomand sa le cititi. Dupa Capitalul lui Marx, intr-un clasament al scrierilor criticate dar necitite vin imediat programele scolare :-)

      Sa nu va suparati, sunt si cadre didactice care nu citesc programa. :-(

      Am mai scris pe undeva despre programa, planificare si manual – sunt 3 instrumente didactice diferite.

      Manualele din prezent nu sunt in realitate manuale, ci un fel de enciclopedii mincinoase, imposibil de folosit in procesul didactic. Sunt proaste pentru ca nimeni nu mai stie cum ar trebuie sa arate un manual, pentru ca ministerul aproba doar ce stiu functionarii lor, adevarati dinozauri ai educatiei iar cuiele la cosciug la bate coruptia, mana in mana cu sindicatele.

      +++

      Planul cadru cuprinde materiile cu numarul orelor alocate. Acesta este prea lung. ISE a avut o consultare publica pe aceasta tema, dar evident ca e lipsita de sens si de rezultat.

      Pedagogia, politica educatiei nu sunt de lasat pe mana „votului popular”.

      Planul cadru este foarte lung, pentru ca el asigura un numar mare de locuri de munca pentru cadrele didactice. Acesta este scopul real (si nemernic) al numarului mare de ore- locuri de munca. Nu calitatea educatiei este scopul, ci numarul de locuri de munca = numarul de voturi.

      Cu aceeasi mizerie morala, numerosi apologeti ai educatiei lupta sa introduca din ce in ce mai multe materii. Daca s-ar tine seama de toti acesti „specialisti” elevii ar trebui sa doarma in scoala :-).

      Ma putine materii si mai putine ore, acesta ar trebui sa fie un obiectiv prioritar, pentru a se salva ce se mai poate.

      +++

      Interesant, PSD a avut in acest sens 2 idei foarte bune, abandonate imediat dupa enuntare (nu e un mister de ce):
      a) Reducerea numarului de ore din planul cadru
      b) Introducerea manualelor unice

      Primul punct tine de evidenta pentru orice profesionist onest. Al doilea este ceva mai bizar: in realitate, nu poti avea manuale alternative reale peste noapte, asa ca e corect sa ai manuale unice pentru o perioada. Ele nu sunt de dorit, dar reprezinta o solutie „de avarie”

  16. De 30 de ani se păstrează neschimbate mecanismele comunistoide de organizare a învățământului de către TOATE partidele politice.

    Sefii Inspectoratelor sunt numiți politic. Inspectoratele angajează profesorii. Inspectoratele decid accesul în profesie prin examenele de titularizare. Conducerile școlilor sunt decise de Inspectorate. Inspectoratele decid aplicarea de sancțiuni sau neaplicarea acestora.

    Consecinte

    Într-o unitate de învățământ corpul profesoral este determinat de deciziile Inspectoratului. Conducerea este determinată de decizia Inspectoratului. Profesorii trebuie să fie atenți la conducerea școlii care este expresia voinței Inspectoratelor.

    Profesorii trebuie să fie atenți la birocrație, la relațiile persoanelor din sistem, persoanele cu influență. Inspectoratele au rol de coordonare de castă și de mușamalizare a malpraxisului. Inspectoratele au rolul de a asigura liniștea cadrelor didactice, mai ales a celor incompetente și fără chemare.

    La final

    Școlile nu pot face performanță fiindcă nu au nici un drept să se administreze. Școlile sunt dependente doar de Inspectorate și de factorul politic.

    Școlile nu se simt responsabile pentru elevi, pentru educație. Elevii sunt priviți ca scuză pentru salarii și alte privilegii, sunt neimportanți, destinele elevilor sunt nevaloroase și nu interesează pe nimeni.

    Metodele de predare pot să fie oricât de imbecile. Tratamentele aplicate elevilor pot să fie discreționare, abuzive.

    Elevii sunt tratați diferențiat în funcție de susținerea de care beneficiază sau nu. Totul se face din pix. Realitatea evidentă nu se vede – doar birocrația fără sens.

    Părinții sunt sau devin o turmă de idioți care n-au cum să înțeleagă … nimic. Ei nu au nicio cale să intervină în administrarea școlilor. Ponderea nesemnificativă a reprezentanțlor părinților, tot niște individuți aleși de profesori după pile și influență, în consiliile de administrație a școlilor este un exemplu de mod de excludere a lor din tot ceea privește educația copiilor lor.

    Social

    Se rostogolește corupția sistemică, iresponsabilitatea și se generează un nivel inacceptabil de pregătire a elevilor.

    Rolul de dascăl este golit de conținut și este înlocuit cu o mică feudă pentru fiecare profesor, unde face ce vrea fără să fie tras la răspundere. Mai există și profesori idioți care se raportează la o normalitate devenită anormală. E adevărat că ponderea „idioților” este tot mai mică, aceștia fiind continuu înlocuiți de pile, politruci și alți neaveniți.

    Furtul, tupeul, impostura și negocierile ascunse devin calitățile necesare accederii în profesie și caracterizează sistemul de învățământ din România.

    Mediul economic nu găsește forță de muncă calificată și elevii, majoritatea incompetenți, fără abilități și cunoștințe utile pe piața muncii se vor găsi în fața unui parcurs social, profesional și familial marcat de ratare, frustrare, sărăcie și prostie.

    Bunăstarea și tot viitorul țării sunt sacrificate de dragul privilegiilor politrucilor care populează inspectoratele școlare, care au devenit doar instrumente de influențare politică, de satisfacere de ambiții, de dobândirea de mici avantaje meschine.

    Schizofrenie

    Cu maximă ipocrizie legea educației stabilește că elevii sunt beneficiarii direcți ai sistemului. În realitate singurii beneficiari sunt pilele din inspectorate, din conducerile școlilor și profesorii impostori.

  17. Să ne imaginăm un scenariu în care ministrul educației își propune să implementeze teze unice naționale aplicate pe bază de chestionar cu 100 de întrebări, respectiv 100 de puncte.

    La ce ar ajuta așa ceva?

    Aplicarea unor chestionare elimină subiectivismul la notare.
    Corectarea chestionarelor se poate face de oricine – chiar și de un calculator.
    Rezultatele evaluărilor, mai ales în ipoteza în care examinarea se derulează prin instrumente informatice, s-ar da instant.
    Contestațiile nu vor mai avea rezultate diferite, dacă examinarea a fost corect organizată și nu a permis fraude, de rezultatul inițial.
    Numărul mare de întrebări ar asigura o evaluare mai relevantă din perspectiva totalității materiei. S-ar diminua considerabil factorul ”noroc” la evaluare.
    Subiectele fiind unice ar genera indicatori privin rezultatele elevilor și implicit a profesorilor și a școlilor:
    Se vor putea compara rezultatele unui profesor cu al altuia;
    rezultatele unei școli cu a alteia.
    S-ar crea premizele minimale și corecte pentru evaluarea școlii și a cadrelor didactice, premize care azi nu există.

    Rezultele elevilor ar indica școlii și profesorilor că:

    unele părți dintr-o materie nu a fost asimilată de către elevi (cauza fiind poate elevii și sigur profesorii). Urmare a indicatorilor de rezultat profesorii și școlile vor fi puși în situația să-și modifice modul de predare astfel încât rezultatele elevilor să fie mai bune.
    Absența, neimplicarea, lipsa talentului, lipsa pasiunii pentru pedagogie, neprofesionalismul vor reprezenta cauze ale rezultatelor insuficiente ale elevilor și vor trebui remediate (eventual prin angajarea unor alți profesori – s-ar crea competiție în funcție de rezultatele elevilor).
    Un număr mare de profesori cu elevi cu rezultate slabe vor indica un management deficitar și vor impune înlocuirea managerului.
    Rezultatele elevilor vor permite și o evaluare a progresului acestora. Exemplu: dacă în anul X media rezultatelor a fost în școala Y de 62 puncte și în anul X+1 media rezultatelor este de 69 puncte, progresul elevilor este de peste 10% și se poate concluziona că: managementul este bun, profesorii asigură rezultatele așteptate, chiar dacă la școala Z în anul X+1 media a fost de 82 puncte fiindcă progresul elevilor de la școala Z este de – 3% (recul care indică că profesorii de la școala de fițe nu sunt așa de buni pe cum lasă să se creadă).

    De asemenea acești indicatori de rezultat vor asigura inspectoratelor școlare toate informațiile relevante privind o școală sau un profesor. Va dispărea justificarea pentru tonele de birocrație sterilă care astăzi se impun școlilor și profesorilor.

    Indicatorii de rezultat vor asigura și cadrul financiar care să permită ministerului să dirijeze fondurile către școlile unde există progres. Finanțarea școlilor se va realiza dupa niște premize transparente și obiective și nu în funcție de influență politică așa cum se întâmplă astăzi.

    Elevilor le va fi clar ce au de făcut. Pilele nu vor mai funcționa și ei vor intra încetul cu încetul într-un joc transparent și corect arbitrat.

    Părinții elevilor vor ști care școală este mai bună și care este mai proastă, care profesor este mai bun și care mai prost, după indicatori de rezultat. Alegerea școlilor în care ăși vor înscrie copiii se va realiza după rezultate și nu după un renume fără nicio bază în realitatea obiectivă.

    Discreționarul profesorilor va fi ponderat până la anulare de evaluările naționale bianuale obiective. Bullyingul exercitat de profesori asupora copiilor va scădea considerabil. Copiii vor trăi într-o lume mai corectă, mai competitivă și ei vor fi mai bine pregătiți. Se vor asigura premizele unui viitor mai bun și pentru dezvoltarea economică și socială într-un orizont de timp rezonabil și predictibil pentru toată lumea.

    Am înșirat mai devreme doar o serie de beneficii. Voi continua punând o întrebare elementară: ”de ce nu se face nimic. De ce nici un ministru, nici un partid, nici un secretar de stat, nimeni cu putere de decizie nu a făcut nimic?”.

    Răspunsul la următoarea întrebare va clarifica motivele pentru care nimeni nu a schimbat nimic în educație: ”Cine ce câștigă și cine ce pierde?”.

    Implementarea unei teze unice prin chestionare, cu toate consecințele de mai sus va aduce beneficii elevilor, părinților, mediului economic și societății în general care nu sunt altceva decât mulțimi abstracte.

    Politrucii din minister, din sindicatele din învățământ, din inspectoratele școlare, din conducerile școlilor, profesorii impostori și necompetitivi, incompetenții și traficanții de influență își pierd toată influența și ei sunt foarte concreți și conectați. Partidele politice văzute ca centre de exercitare a traficului de influență își vor pierde interesul pentru structura piramidală a castei din educație și toți politrucii din sistemul educație vor rămâne fără singurul avantaj competițional: de beneficiari de propte politice și cu încetul vor dispărea.

    Din câte pricep eu, toate partidele politice, toți politicienii au decis să sacrifice elevii, părinții, societatea, normalitatea, bunăstarea, șansele de viitor, competitivitatea, corectitudinea de dragul unor grupuri de interese nelegitime: sforari, politruci, impostori, incompetenți, șmecheri, manipulanți ….

    • Comentariul dvs arată una din atitudinile posibile: școala (generală) e un mijloc prin care copilul se pregătește pentru școlile următoare; de aceea trebuie ca evaluarea să fie cât mai corectă și mai exactă pentru a putea să îi departajezi la repartiția la liceu sau la facultate. Dar trebuie să vă gândiți și la cealaltă variantă: peste 50% din elevi se limitează la învățământul obligatoriu. Pe ei (pe noi ca societate) nu îi interesează să fie evaluați la concurență cu ceilalți, ci să se aleagă totuși cu ceva de pe urma anilor de școală obligatorii, dacă tot i-am oprit de la sapă, cerșit sau amestecat cimentul. Și atunci mi se pare de dorit ( și într-un fel funcționa în mod tacit) o altă atitudine: să încerci să te limitezi la cunoștințele pe care le pot asimila și să le permiți să le asimileze cât mai bine. Ori, în situația asta, „teza unică” e exact ce nu trebuie. ( Nu știu dacă am mai povestit aici, prin anii ’80 când s-au generalizat cele zece clase, taică-meu, profesor de matematică în sat, dădea o lucrare inițială – acum se numește „de evaluare” cu: înmulțiri, împărțiri, ridicări la putere, calculat suprafața triunghiului etc. Lucrările alea aterizau pe un dulap „le țin pentru cazul în care mă întreabă vreun inspector de ce nu fac ecuația de gradul doi” după care trecea la studierea temeinică a celor de mai înainte: înmulțiri, împărțiri, calculat de suprafețe și eventual volume, dacă se putea) . Se făcea deci o diferențiere tacită între „liceul agricol” unde copiii veneau de nevoie, că nu puteau intra niciunde „la oraș” și un liceu de performanță. A introduce teze unice înseamnă exact să împiedici acea diferențiere. Nu e mai simplu să introducem examenele de admitere la loc? Pare o mult mai bună pregătire pentru viață….

      • Sunt de acord că există probleme determinate de nivelul elevilor care nu permite, în anumite școli sau clase, o predare la nivelul mediei naționale.
        Rolul tezelor eu nu l-am văzut niciodată din perspectiva permiterii accesului în treptele superioare de învățământ. Tezele ar avea rolul de a oferi sistemului indicatori calitativi care astăzi nu există din perspectiva posibilității comparării între elevi, între clase, între școli, între zone geografice precum și rolul de a oferi indicii privind nivelul de dificultate a materiei ca medie ponderată națională – ca să știe sistemul că, de exemplu (eu nu mă pricep) operațiile cu puteri, care se predau în clasa a V-a, sunt accesibile doar unui procent de 30% dintre elevi și astfel conținutul curricular ar fi bine să fie modificat pentru ca materia să fie accesibilă la minim 70% și astfel să se decidă că predarea operațiilor cu puteri trebuie predată în clasa a VI-a și nu în clasa a V-a.
        Exemplul pe care l-ați dat ar putea fi privit dintr-o altă perspectivă.
        – Profesor conștient că nu are cui să-i predea puteri la o școală slabă din mediul rural unde sunt înscriși copii cu un nivel foarte scăzut
        – Profesor care nu este conștient și care totuși predă puterile deși este inutil
        Imposibilitatea abordării materiei, în ipoteza existenței tezelor unice obiective, va releva:
        – Cunoștințele, abilitățile, deprinderile elevilor pe care trebuiau să le dobândească în ciclul primar sunt necorespunzătoare. Va trebui realizată o anchetă care identifice problemele ciclului primar și care să indice și măsuri ce trebuie avute în vedere pentru îmbunătățirea situației.
        – Predarea nu este adaptată elevilor – vor indica probleme privind profesorul (poate nu știe să predea, poate este neserios, poate este blazat, poate că se consideră sub-apreciat, poate este netalentat pedagogic, poate consideră că el nu are nicio responsabilitate și că nu trebuie să se adapteze elevilor)
        – Materia nu este adaptată elevilor – vor indica o problemă privind nivelul de dificultate al materiei – cu soluții la nivel național.
        Apar astfel mecanisme care vizează îmbunătățirea situației elevilor, inclusiv a celor 50% la care vă referiți.
        Lipsa unor indicatori de calitate transferă orice problemă elevilor. Profesorii devin genii neînțelese, victime ale sistemului, sacrificați prin mediul rural. Apar elevii cu probleme care trebuie urâți, excluși, trimiși la munci fizice. Cine nu știe operații cu puteri în clasa a V-a acela merită să fie distrus, trebuie să fie distrus să nu existe posibilitatea să contamineze elevii frumoși și silitori de la școlile de fițe de la oraș.
        Existența unor indicatori obiectivi de evaluare ar asigura și o evaluare a progresului unui elev, al clasei, al școlii. Progresul elevului ar deveni obiectiv al profesorului – astăzi nu există o astfel de relație.
        Profesorii buni ar fi ușor de remarcat, apreciat, recompensat. S-ar realiza o decantare a corpului profesoral. În realitate acesta este motivul pentru care o mare parte a profesorilor nu vor, conducerile școlilor nu vor, inspectoratele nu vor, conțopiștii din minister nu vor, sindicaliștii din educație nu vor, ministrul nu vrea, partidul nu vrea, nimeni nu vrea. Nimeni, doar elevii și părinții lor, mediul economic, societatea în general ar dori schimbări. Dar elevii, părinții, societatea … nu contează.

  18. Și copiii? Unde sunt copiii? Sisteme, metode, tehnologii, profesori, clase, curriculum, planuri, proiecte, (adică adulți cu viziuni și interese),etc. Dacă vreți să schimbați cușca, studiați, mai întâi, canarii!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro