Home » Analize »Educatie »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Ce ar mai fi de spus…

Mihai Maci septembrie 8, 2016 Analize, Educatie, Opinie, Societate/Life
62 comentarii 8,541 Vizualizari

Universitatea din Oradea – al cărei angajat sunt – este prinsă într-un scandal de corupţie şi trafic de influenţă care-o aduce (din nou şi din nefericire) în prime time. E vorba de un concurs de avansare pe post la a cărui “aranjare” şi-au adus aportul – după datele rechizitoriului DNA (prezentate detaliat în ultimul număr al săptămânalului local “Bihoreanul” de către d-l Adrian Criş) – Rectorul  Universităţii, d-l Constantin Bungău şi Decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane, d-na Floare Chipea. Protagonista întregii istorii e o d-nă – psiholog de meserie – Camelia Dindelegan, care s-a închipuit profesor universitar şi care, “mişcând” relaţii (la nivel de Prefect, Preşedinte de Consiliu Judeţean, Rector, Decan, comisie de examinare) şi “ungând” acolo trebuia uns, a ajuns pe poziţia la care râvnea. Proceduri “ocolite” contra “atenţii”, vorba potrivită la momentul potrivit a unor “oameni de încredere”, lucrări de reamenajare la case, butoni de aur, obiecte bisericeşti şi perechi de ghete, toate au contribuit la deznodământul cunoscut: d-na Dindelegan a ajuns profesor universitar doar pentru face cunoştinţă cu DNA-ul. Cazul a fost dezbătut nu doar în presa locală, ci şi în cea centrală şi, cu siguranţă, va fi reluat cu ocazia procesului anunţat, astfel că amatorii de detalii se vor putea aproviziona în voie cu datele – adesea suprarealiste – ale acestei istorii.

Mie mi-a adus deopotrivă o dezamăgire personală şi ocazia de a medita asupra unor teme la care m-am mai referit şi cu alte ocazii. Dezamăgirea este legată de Rectorul Universităţii, d-l Bungău. Am avut ocazia de a-l cunoaşte pe perioada primului său mandat şi am rămas cu impresia unui om ponderat, care-şi judecă bine cuvintele şi atitudinile, fără iniţiative deosebite, dar care – în continuarea predecesorului dânsului – a reuşit să scoată Universitatea din Oradea din zona anecdotei groteşti în care o dusese “părintele fondator” al instituţiei, d-l Teodor Maghiar. D-l Maghiar a tratat Universitatea – care-i datora înfiinţarea, după 1990, pe structura fostei Facultăţi de Subingineri – ca pe un bun patrimonial: dânsul o crease, dânsul o suţinea (prin “oamenii lui” de la Bucureşti), dânsul “avea grijă” de angajaţi, dânsul hotăra totul; ca atare era proprietatea dânsului. Povestite neutru, chiar şi fără duh, multe din isprăvile d-lui Maghiar ar bate de departe literatura douămiistă propusă de diverse edituri (şi, în treacăt fie spus, e stranie la noi absenţa – sau raritatea – docu-fiction-ului pe subiecte atât de mănoase). Totuşi, în ciuda unor episoade ubueşti, d-l Maghiar nu e privit în Universitate nici ca un dictator, nici ca un infractor condamnat de lege, ci ca un erou, căruia întreg mediul academic i-a adus omagiul său pios cu ocazia funerariilor. Şi asta deoarece dânsul nu doar a înfiinţat Universitatea locală, ci şi – “pe barba lui”, cum se spune – a avut realmente grijă de angajaţii ei. Pentru cine-şi mai aduce aminte, actul de condamnare al d-lui Maghiar avea un paragraf interesant: se recunoştea fraudarea statului cu o sumă impresionantă (prin declararea unui număr de studenţi fără legătură cu realitatea), dar se menţiona şi faptul că d-l Maghiar nu a beneficiat singur de această sumă, ci că a împărţit o mare parte din ea şi celorlalţi. Chiar aşa era: din cifrele de şcolarizare mult supraevaluate ale d-lui Maghiar se împărtăşeau aproape toate cadrele universitare – începând cu cele “din conducere” – care aveau norme peste norme şi indemnizaţii peste indemnizaţii. E adevărat că d-l Maghiar – mai ales în momentele lui etilice – făcea urât şi umilea oamenii, dar, pe de altă parte, îi şi răsplătea cu largheţe: salarii, prime, călătorii, posturi, umblă vorba că şi sprijin în construcţia caselor. Universitatea era, la începuturile ei, alcătuită – în mare – din foşti profesori de liceu, ingineri, economişti (ba chiar foste “cadre de nădejde”) pe care d-l Maghiar i-a uns (prin “oamenii lui”), summa cum diligentia, profesori universitari şi care au trecut, în câţiva ani, de la salariul lor modest la vreo şapte norme universitare plus “indemnizaţiile de conducere” şi “de merit”. Poate că d-l Maghiar se va fi purtat – măcar uneori – ca un stăpân cu supuşii săi, dar beneficiile dispensate acestora meritau umilinţa ocazională. Aşa se face că “vremea lui Maghiar” a rămas în memoria colectivă drept “epoca de aur” a Universităţii, cea după care – măcar în particular – mulţi suspină şi astăzi. Ultimul act al d-lui Maghiar – halucinant şi el, din câte a povestit presa – a fost cu prorectori şi decani îngenunchiaţi şi jurând pe Biblie că-i vor alege fiul rector. Tânărul domn Maghiar, în ciuda faptului că avea acelaşi nume ca şi tatăl, nu a mai beneficiat nici de puterea patriarhală şi nici de relaţiile acestuia (tatăl fiind din ce mai presat de procurori, prietenii l-au abandonat), astfel că a trebuit să plece fără a-şi încheia mandatul. Apoi a urmat o perioadă de frământări, cu rectori aleşi (nu ştiu de cine, căci nu-mi amintesc ca alegerile să fi fost publice pe vremea aceea), dar invalidaţi de Minister şi, în cele din urmă, a fost confirmat d-l Antal. Şi acesta a avut un moment mai dificial, legat de o problemă cu CNSAS-ul – pentru o poveste dinainte de ’89 – însă istoria era atât de ceţoasă încât (bazându-mă iarăşi pe ceea a publicat în epocă presa) varianta dânsului – că a fost obligat să semneze un angajament care nu adus la nimic spectaculos – mie unuia mi s-a părut plauzibilă. Om de birou, tipicar şi fără iniţiative, d-l Antal a marcat – poate involuntar, poate cu bună ştiinţă – despărţirea de “epoca Maghiar”: poveştile “explozive” s-au stins de la sine, s-au mai pensionat din cei vechi, s-au mai angajat oameni noi, în Universitate a apărut o anumită formă de dezbatere (ce s-a manifestat la alegerea următorului rector) şi toate acestea au avut ca efect direct dispariţia zâmbetului amuzat de pe faţa celor din alte centre universitare cărora le spuneam că sunt de la Oradea. Căci, pe vremea d-lui Maghiar, când spuneai Universitatea din Oradea era ca şi cum ai fi spus Uganda lui Amin Dada sau Imperiul Centrafrican al lui Bokassa: cel cu care vorbeai nu-şi putea stăpâni râsul şi se uita mai atent, să vadă cum arată umanoizii din Vestul Sălbatic al României (evident, nu toţi ne priveau așa, pentru că unii erau clienţi – în accepţiunea romană a termenului – ai d-lui Maghiar). D-l Antal nu şi-a mai putut prelungi mandatul (în ciuda unor alegeri menite a manifesta “voinţa majorităţii” Universităţii) întrucât, în acel timp, d-l Funeriu era decis să împiedice rectorii să beneficieze de mai mult de opt ani cumulaţi în exercitarea funcţiei. Cum d-l Antal fusese şi interimar (înainte de prima alegere), a trebuit să renunţe şi l-a numit ca “ordonator de credite” pe d-l Bungău. Alegerile în urma căruia acesta a obţinut postul de Rector au fost primele libere din istoria Universităţii de care-mi amintesc eu. Atunci l-am susţinut pe contracandidatul d-lui Bungău – deoarece proiectul acestuia de a comasa facultăţile mi se părea nu doar raţional, ci şi inevitabil în cele din urmă – însă, după confirmarea d-lui Bungău, având de mai multe ori ocazia de a discuta cu dânsul, am fost convins de bunele lui intenţii. Şi, într-adevăr, timp de patru ani, Universitatea n-a mai trecut prin episoade demne de “epoca Maghiar”. Când au avut loc recentele alegeri, l-am susţinut pe d-l Bungău; dânsul mi se părea avea un alt profil decât concurentul său (om de partid, senator, cu dubii planând asupra carierei academice), care evoca “vremurile bune” ale “părintelui fondator”. Scandalul a cărui soartă se va decide prin proces a izbucnit public în perioada campaniei pentru alegerile de rector. L-am întâlnit atunci pe d-l Bungău şi l-am întrebat ce e cu această poveste. Dânsul mi-a răspuns că procedural vorbind (acesta fiind aspectul competenţei dânsului) nu are nimic să-şi reproşeze şi că totul a pornit de la o banală rivalitate în cadrul unui departament. L-am crezut pe cuvânt deoarece – neavând despre dânsul alte informaţii decât propria mea părere – nu aveam nici un motiv să nu-l cred. În plus, situaţia pe care a evocat-o era credibilă: d-l Bungău nu a avut niciodată o politică tranşantă, de tipul “aşa sau aşa”; dimpotrivă, pe perioada mandatului său s-a străduit să-i mulţumească pe toţi, chiar dacă acest lucru – cum s-a văzut şi la alegeri – nu a fost neapărat în beneficiul dânsului.

Două lucruri mi s-au părut totuşi problematice: mai întâi: cine era această d-nă Dindelegan, de la care pornise scandalul? Mirarea – pe care i-am împărtăşit-o Rectorului – ţinea de faptul că eu însumi am activat timp de 12 ani în Facultatea de care ţinea această d-nă şi nu-mi amintesc nici s-o fi văzut, nici să fi auzit de dânsa vreodată. Asta în condiţiile în care pe ceilalţi colegi ai dânsei îi cunoşteam. E puţin bizar să vezi consacrat drept profesor (adică pe cea mai înaltă treaptă academică) un om pe care, în mod normal, ar fi trebuit să-l cunoşti, dar despre care nu şti nimic. D-l Bungău mi-a răspuns că dânsa lucrează în principal la Spitalul de Neuropsihiatrie şi că acolo îşi ţine şi orele (sau seminariile). Se prea poate, nu sunt în măsură a mă pronunța. Problema e alta: atunci când un om ajunge profesor universitar – adică în situaţia de a decide direcţii în domeniul lui şi în structura instituţională a domeniului – s-ar cuveni ca el să aibă o recunoaştere în mediul profesional care, cât de cât, să-l facă vizibil măcar în mediul în care se învârte. A auzit cineva dintre psihologii noştri de renume (şi sunt cel puţin cinci care-mi vin în minte) de d-na Dindelegan şi poate vreunul dintre ei să dea o precizare cu privire la ideile dânsei? O să mi se spună: tocmai de asta există o comisie de examinare. Numai că, uitându-mă pe numele membrilor ei, citate de presă, toate îmi sunt necunoscute. Sigur, nu sunt psiholog de profesie, dar având o pregătire umanistă, mă mai interesez şi de ceea ce apare în domeniile conexe. Or, să fiu iertat, n-am auzit de nici unul din cei patru membri ai comisiei d-nei Dindelegan. Cred că ar fi normal ca din fiecare comisie de acest gen să facă parte cel puțin o personalitate recunoscută în câmpul său profesional. Altminteri ajungem în situații din acestea, în care candidatul “își alege” comisia, din oameni cu profil bas, care îi dau tot ce-și dorește contra transport și cazare (probabil că și participarea la comisii din acestea intră la un punctaj și nu m-aș mira să aflu că cele mai mari punctaje le au tocmai necunoscuții domeniului – chemați peste tot, pentru că sunt “de comitet” – și nu somitățile care “taie și spânzură”). Pe lângă aceasta, mi se pare că mai e o problemă foarte mare: avansările acestea se fac – aproape exclusiv – “pe dosar”. Cineva poate aduce nişte cărţi, sau cursuri, sau orice, publicate în regie proprie, nişte BDI-ri de prin “Analele” unei universităţi de provincie şi hârtii multe (cu şi mai multe ştampile) de la Rectorat, de la Decanat, de la Departament, de la ISU, de la Asociaţia de Locatari şi, pe baza lor, poate promova fără probleme (în vreme ce altcineva, “din afara sistemului”, poate rămâne veşnic în faţa uşilor lui închise). Noi trăim într-o lume în care criteriul calităţii sunt hârtiile, punctajele, tabelele şi mai ştiu eu ce (toate făcute sau certificate de oameni a căror probitate profesională şi morală e dovedită tot de hârtii, tabele şi punctaje!). Altfel spus, noi dovedim prin hârtii realitatea hârtiilor. În aceast context, onest vorbind, de ce ar fi de neînţeles d-na Dindelegan? Dânsa şi-a încercat norocul într-un hăţiş de reguli care-i avantajează pe tupeişti şi pe descurcăreţi. Ei, nu e chiar aşa, căci a căzut – se poate obiecta. Da, dar a căzut din cauza unei anchete a DNA-ului, nu din cauza reacţiei corpului universitar orădean (deşi – trebuie spus acest lucru – au fost colegi ai dânsei care au protestat împotriva încălcărilor procedurale făcute cu ocazia consursului ei) şi nici a corpului profesional al psihologilor. Adevărul este acela că aici e cea mai mare problemă a acestor avansări: dacă mediul profesional şi academic nu se pronunţă, atunci – într-adevăr – singurul criteriu de evaluare rămân hârtiile. Şi dacă doar hârtiile contează, atunci cel mai câştigat iese cel care – aşa “cum ştie el” și/sau “așa cum se face” – “şi le aranjează” cel mai bine. Nu contează cine e omul; tot ceea ce contează e cum sunt hârtiile. Ceea ce face ca joaca cu hârtiile – normele, regulamentele, punctajele etc. – să devină o tentație irezistibilă.

Dar mediul profesional de ce nu reacţionează ? Atât cât pot să-mi dau eu seama, din două raţiuni: prima e aceea că oamenii serioşi din domeniu nu sunt interesaţi de istorii precum cele de la Oradea. În general, după un sfert de veac în condiţii de piaţă liberă, marile somităţi sunt preocupate de propriile lor proiecte, de multe ori în conexiune cu parteneri externi, de opera lor, de luptele instituţionale din mediul lor academic etc. Evaluarea unei promovări la Oradea, la Târgovişte sau la Suceava (cu toate derivatele ei: contestații, plângeri la Minister, intervenții “mai sus”), făcută serios – şi plătită românește – le-ar lua un timp prea preţios pentru a fi risipit astfel. Pe lângă aceasta, în contextul în care bibliografia străină pe problemele lor e deja enormă și au și ei o anumită vârstă, oamenii aceştia nu mai au nici timpul, nici disponibilitatea de a citi producţii şcolăreşti tipărite pe banii autorului prin târgurile patriei. Mulţi dintre ei au avut o perioadă de implicare instituţională, au văzut “cum merg lucrurile”, s-au lămurit şi s-au retras (în lumea proiectelor lor) lasându-i pe alţii, mai descurcăreţi, să profite de beneficiile sistemului. Bănuiesc că, în ziua de azi, e greu să găseşti oameni serioşi, dispuşi să-şi piardă timp, energie (şi uneori chiar bani) pentru a face reguli şi a da evaluări care, la anul, pot fi desfiinţate de alte comisii sau de Parlament. (Ceea ce face cu atât mai meritorie activitatea profesioniștilor autentici care continuă să se implice în alcătuirea regulilor după care să funcționeze instituțiile educației.) Ca atare, dată fiind “lunga moștenire” a unei tradiții inerțiale, n-ar fi deloc exclus ca multe din aceste comisii să fie alcătuite din persoane de aceeaşi calitate umană şi profesională ca şi cele evaluate. Or, la acest nivel, înţelegerea – “omenesc, prea omenească” (cu butoni, pantofi, icoane şi tot ce mai vine) – va fi fiind la ea acasă. Al doilea motiv e unul şi mai pământesc: din varii cauze – care ar merita studiate – la noi corpurile profesionale sunt foarte subţiri (puţine, cu excepţia celui al bancherilor, ar fi în măsură să suporte costurile unei conferinţe naţionale) şi cu o voce inaudibilă în societate. Drept urmare, până la “saltul calitativ”, deocamdată suntem în etapa “acumulărilor cantitative” şi orice neofit, oricât de ciudat sau de rătăcit pare, e binevenit (fie ca şi cotizant, fie ca steguleţ pe hartă). Aşa că îi validăm pe toţi, la grămadă, în speranţa că, după ce vor trece de un anumit număr (şi oamenii, şi anii), se va produce – de la sine(?!) – şi selecţia. Plus că orice asociaţie are – inevitabil! – şi o “conducere” (sau, mai nou, un “board”), e şi un vehicol de influenţă, de prestigiu, de punctaje etc. şi – pentru toate acestea – mărimea chiar contează.

Nu vreau să-l scuz în nici un fel pe d-l Bungău, dar pot să bănuiesc cum i-au sticlit ochii când s-a pus pe tapet trucul cu “şcoala doctorală” de la Psihologie (truc în baza căruia “i s-a scos postul” d-nei Dindelegan). Şi asta din cu totul alte raţiuni decât cele legate de banala corupţie (și pe care nu știu dacă procurorii le înțeleg): Universitatea din Oradea e într-un permanent declin al numărului de studenţi (pe care nu-l mai camuflează nici măcar jocul cu cifrele – aceeaşi persoană înscrisă la trei facultăţi şi “raportată” de trei ori) – drept care nu mai are alt atu, pe lângă Minister, atunci când cere “finanţări”, decât “performanţa”. Or ce altceva decât “performanţă” e faptul de a face “şcoli doctorale” în fiecare departament? O d-nă de la Departamentul de Psihologie remarca, judicios, că acesta nu are nici o infrastructură pentru o şcoală doctorală. Dar, mă întreb, câte şcoli doctorale ale Universităţii orădene au vreo infrastructură (alta decât – în cel mai bun caz – o încăpere şi un calculator)? Mi se poate răspunde: în definitiv, nici nu trebuie mai mult. Ba da, trebuie. În primul rând o bibliotecă de calitate aprovizionată mereu (inclusiv cu periodice), în al doilea rând o reţea de relaţii interne şi externe care să permită o specializare adecvată, contactul cu nişte publicaţii şi edituri serioase etc. Trecem peste toate acestea, numai ca să “raportăm” “noi şi noi realizări”: “şcoli doctorale”, “institute de cercetare”, “centre de perfecţionare” et esjudem farinae care nu există decât în hârtii şi statistici?! Indiferent cine ce va spune, această politică a supralicitării butaforice a fost vreme îndelungată nu doar tolerată, ci încurajată de Minister şi de comisiile sale (care, probabil, raportau și ele “performanţe” la Bruxelles). Cerinţele excesive (faţă de posibilităţi) ale Ministerului pe de o parte şi largheţea (cointeresată sau nu) a comisiilor pe de alta au ca efect faptul că, acum, nimeni n-ar mai fi în măsură să spună care e starea reală a universităţilor, toată lumea fiind năclăită de valuri de “raportări”, pline de “realizări şi performanţe” care, în fapt, nu spun nimic credibil despre ceea ce se petrece realmente în învăţământul superior. Numărul infim al studenţilor angajaţi în domeniile de pregătire, plângerile repetate ale angajatorilor cu privire la slabele cunoştinţe ale tinerilor ce bat la porţile lor, declinul specialiştilor competenţi în aproape toate profesiile, abandonul universitar şi scandalurile de fraudă şi de impostură academică sunt – din păcate – mai aproape de realitate decât toate statisticile, punctajele şi tabelele pe care le colectează anual Ministerul de la universităţi. Încă ceva: sistemul “duşurilor scoţiene” de modificare a reglementărilor – acum punctajele pentru “calitate”, fişe, avansări etc. sunt prea laxe şi lumea ia cu asalt posturile (şi cine-a stat vreodată la o coadă ştie cine se bagă în faţă), acum (dată fiind suprasolicitarea bugetară realizată de noii avansaţi) devin rigide şi imposibil de realizat – e cea mai bună reţetă pentru a distruge învăţământul. Laxitatea îi avantajează pe şmecheri, fiindcă sunt primii “la îndeplinirea normelor” şi rigiditatea tot pe ei, pentru că-i pot ţine la distanţă pe ceilalţi. Ceilalţi, fie se descurajează şi pleacă, fie rămân şi se plafonează, fie “se dau pe brazdă” şi devin şi ei şmecheri. Repet, nu am nici o intenţie de a-l disculpa pe d-l Bungău, dar toate aceste lucruri sunt – aş vrea să spun au fost – în România politică de stat. Sigur că sunt şi oameni care şi-au luat titlurile pe merit şi care şi le-ar fi putut lua la fel de bine oriunde în lume; însă – în statisticile Ministerului – ei au servit doar ca justificare pentru toţi ceilalţi, cei care şi le-au luat “ştim noi cum”.

Ceea ce poate surprinde în cazul anchetat la Universitatea din Oradea e anvergura mică a poveştii: câteva telefoane “de sus”, nişte înţelegeri “ca-ntre oameni” şi ceva “cadouri” ce nu depăşesc sume modice. Probabil mulţi nu înţeleg de ce toată această tărășenie, în vreme ce alţii – or fi şi ei mulţi – răsuflă uşuraţi că nu a căzut măgăreaţa pe ei (căci la ei ar fi fost mai groasă). Să fim serioşi! Aceasta nici măcar nu e o “afacere” (după standardele exhibate de media); pare mai curând o găinărie. Sau unul dintre acele lucruri care trec ca “normale” în lumea noastră șuie: o promovare “aranjată” pentru “o fată bună”, comisii, multe hârtii, telefoane şi inevitabilele “atenţii”. În fapt, totul ţine de nişte contacte private, de discuţii personale, de relaţii umane. Instituţia e cu desăvârşire absentă până la actul final, acela al parafării – cu pecetea eternităţii – a hârtiilor. Doar întâmplarea şi atenţia DNA-ului (poate disjunsă dintr-un alt caz) a făcut ca oamenii să cadă cu o asemenea poveste anodină. “Ceasul rău” – cum se spune-n popor – dar el ne-a arătat “cum merg lucrurile”.

Mie unuia aici mi se pare a fi cea mai mare problemă a acestei istorii şi cea care-l pune cel mai mult în discuţie pe Rector: acesta nu e doar (şi nu în primul rând) o persoană privată (care acţionează în interes propriu) ci, în virtutea funcţiei lui, el este imaginea instituţiei pe care o conduce şi cel abilitat să ne reprezinte pe noi toţi. Căzând la asemenea înţelegeri, Rectorul nu o face doar în numele său propriu, ci ne angajează pe toţi, în baza unui vot de încredere. Iar atunci când asemenea episoade devin publice cu toţii purtăm povara oprobiului cu care ele sunt sancționate, nu atât de lege, cât de opinia publică. O spun cu tristețe, pentru că e e vorba de un om pe îl cunosc și cu care am avut discuții lămuritoare asupra unor teme: stupefianta absenţă a oricărei conştiinţe instituţionale a conducătorului Universităţii mi se pare simetrică carenței conştiinţei profesionale (de psiholog!) a d-nei care se gândea să promoveze cu icoane şi pantofi. Nu cunosc detaliile istoriei; s-ar putea ca ea să fie mai gravă – sau, dimpotrivă, mai puţin gravă – decât am citit eu în presă. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat trist nu e faptul că Rectorul a făcut sau nu un anumit lucru (asta va decide justiţia), cât acela că a lăsat să se-nţeleagă că l-ar putea face. Asta au înţeles deopotrivă d-na Dindelegan şi DNA-ul. Dacă d-l Rector ar fi fost deasupra acestor bănuieli, d-na Dindelegan n-ar fi bătut la uşa dânsului şi nici DNA-ul n-ar fi avut motive să-i intercepteze convorbirile. D-l Bungău a uitat că un rector e un om care dă o direcţie instituţiei pe care o conduce și că fixarea unei direcții presupune hotărâre și fermitate. Lipsită de direcţie, orice instituție se dizolvă într-o aprigă concurenţă de interese individuale care nu se adună şi nu duc la nimic. Probabil d-l Bungău a crezut că dacă le deschide unora accesul la grade superioare îi va mulţumi; n-a făcut decât să şi-i ridice în cap pe toţi ceilalţi, care vor şi ei. Un rector autentic judecă fiecare caz în parte în funcţie de interesele instituţiei (căci instituția sunt oamenii pe care îi reprezintă și, mai mult decât ei, spiritul care îi adună), nu pune instituţia în întregul ei în slujba unui caz. O direcţie asumată ferm – şi cu conştiinţa faptului că-i va nemulţumi pe mulţi – ţine la distanţă asemenea istorii triste. Ca angajat al Universităţii mi se pare că greşala d-lui Bungău nu e aceea că a fost un om slab, căruia i se pot reproșa diverse, ci că a fost un Rector slab, care în loc să decidă (şi nu acum, ci de la început) o regulă clară şi universală, a crezut că-i poate mulţumi pe toţi. Iluzia dânsului că lucrurile pot fi aplanate dându-i fiecăruia ceva s-a dovedit, finalmente, păguboasă. Şi pentru dânsul (şi e păcat), şi pentru noi toţi (şi e şi mai păcat). Principalul merit al dânsului – acela de a fi ferit Universitatea de scandaluri și de ridicol – a fost pierdut (pentru mine inexplicabil) în câteva zile. Mă tem că acum, indiferent cum se vor judeca lucrurile, răul a fost făcut. După un deceniu, demonii din vremea d-lui Maghiar au răsturnat capacul ce părea că i-a relegat în trecut şi ies iarăşi la lumină.

Ce va urma? Mai devreme sau mai târziu, noi alegeri de Rector. Mai mult ca sigur, contracandidatul d-lui Bungău se va prezenta iarăşi. Dacă dânsul va câştiga, ne vom întoarce – dintr-un singur pas – ab originem, adică în plin feudalism universitar. Aşa cum se ştie, spaima îi face pe oameni să-şi dorească a trăi frenetic clipa. Şi mulţi, mulţi din cei înspăimântaţi acum, doar atâta aşteaptă. Un rector serios nu se profilează la orizont; astfel că dacă nu va fi ales cel de care aminteam, următorul cap al Universităţii riscă să fie tot o persoană cu profilul d-lui Bungău: un om mai curând şters, cu abilităţi tehnice, bun manipulator al hârtiilor, eventual cu trecere pe la Minister, incapabil să facă faţă unui dezastru în mers (scăderea numărului studenţilor) şi încercând să mulţumească toate partidele şi clanurile formate încă din anii ’90. Va scăpa, ca d-l Antal, sau va cădea – cu o istorie oarecare – ca d-l Bungău? Greu de spus; viitorul e o ruletă imprevizibilă. Ambele posibilităţi au trei perdanţi: studenţii (la care nimeni nu se gândeşte când se fac asemenea “înţelegeri” şi “strategii”), universitarii oneşti (nici atât de mulţi cum se revendică, nici atât de puţini cum par) şi oraşul în întregul lui (care e în strania situaţie de a fi tras în jos de Universitate).

De aceea, în ceea ce mă priveşte, cred că singura soluţie în cazul Universităţii din Oradea ar putea veni de la Minister şi ar consta în punerea sub tutela unei comisii centrale a acestei universităţi şi în completa ei reorganizare în intervalul acestui interimat. Mi se va spune că mai există ceva numit “autonomie universitară”. Aşa e; am văzut – cel puţin aici, la Oradea – cum funcţionează de 26 de ani: autonomia universitatră înseamnă că şeful face ce vrea el, că de-aia e şef, iar Ministerul (cointeresat şi el) îi dă bani şi (eventual) îi acoperă scandalurile. Şeful ăsta nu e de unul singur; în jurul lui e o gaşcă care are acces la privilegii mai mici, sub aceasta o alta, mai mare, care-şi face şi ea partea ei (cu avansări, norme şi indemnizaţii), iar jos de tot sunt pălmaşii, puşi să aducă “de mânuţă” contribuabili Universităţii şi să “producă performaţa” ce se reflectă în “primele” altora. Poate că la alte universităţi autonomia înseamnă altceva, dar la Oradea exact asta înseamnă. Istoria anchetată o dovedeşte: “înţelegeri” între oameni cu funcţii pentru ca cineva – nici nu e prea clar cine – să ajungă (contra cost) pe o altă treaptă a ierarhiei feudale. De bine de rău, Universitatea aceasta îşi primeşte banii de la Minister şi dacă Ministerul nu o plăteşte doar pentru a o folosi ca exemplu negativ, ar trebui să facă ceva pentru ea. Atunci când un om greşeşte, omul acela e sancţionat şi sancţiunea îi limitează libertatea tocmai pentru a-i permite să se concentreze pe semnificaţia faptei sale şi pe propria sa îndreptare. Atunci când o instituţie are derapaje, ia acestea se datorează faptului că e anapoda construită (mimând doar regulile unei autentice structuri instituţionale), soluţia e punerea ei sub tutelă şi reorganizarea ei. Argumentul “autonomiei universitare” e unul falacios pentru că el nu spune decât “dați-ne bani și lăsaţi-ne să facem ce ştim noi mai bine”: să trucăm statistici, să “aranjăm” concursuri, să promovăm necunoscuţi în profesia lor, să nu luăm nici o măsură împotriva impostorilor, să ne dăm singuri salarii şi prime etc. Că dacă nu, asemeni alcoolicului dus la dezalcolizare, urlăm şi ne batem cuie în cap. Dată fiind situaţia ei de la ora actuală, Universitatea din Oradea poate deveni, la scară naţională, un proiect pilot de reformare a unei universităţi. Pot fi desfiinţate o mulţime de secţii (inclusiv cea la lucrez eu) care nu produc decât gastarbeiter-i şi vânzători la Kaufland, pot fi reorganizate secţiile cu căutare pe piaţă ori care converg cu dezvoltarea oraşului sau poate fi accentuat un profil care să dea specificul viitoarei Universităţi, se pot introduce programe de reconversie profesională, pot fi create secţii care să ofere servicii publice (de la conferinţe la scriere de proiecte europene) etc. Pot fi făcute multe. Dar pentru aceasta, mai întâi trebuie trecut prin ciur şi prin dârmon – fără dosare și prin concursuri cu adevărat publice, la care să asiste cine vrea și să fie încurajați să asiste cât mai mulți – tot personalul, din care să fie păstrată maxiumum o treime. Abia după aceea se va putea vorbi de “criterii de performanţă”, mai întâi pe măsura noii universităţi, apoi concurenţiale; de eficienţă administrativă şi de dinamică profesională. Şi abia când acestea vor funcţiona la o turaţie cât mai apropiată de normal s-ar cuveni să se vorbească și de “autonomie universitară”. Căci – asta ne-o spune trista istorie a d-lui Bungău – aceasta nu e o scuză ci o responsabilitate.

Până atunci vom trăi în remanenţele unei lumi fabricate la începutul anilor ’90 de d-l Maghiar după chipul şi asemănarea dânsului şi – vinovaţi sau nu – vom purta cu toţii povara acestei fatalităţi.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "62 comments" on this Article:

  1. Grig spune:

    Trist si revelatoriu articol. Felicitari autorului si asteptam reactii -pe masura- din alte universitati!

    Pe scurt: bacul se masluieste, doctoratele se plagiaza, infectiile din spitale se ascund, fonduruile publice sunt devalizate,si lista poate continua la nesfarsit! Sa nu ii uit pe dinozaurii care falsifica trecutul si incremenesc viitorul (vezi exemplul rectorului de la ubb)

    Daca nu acum, atuinci cand ?! A venit momentul ca toti intelectualii sa se implice! f
    In joc e constituirea elitelor pentru urmatorii 50 de ani in Romania. Oamenii onesti isi doresc sa fie condusi de oportiunisti ?!

  2. Un Nimeni spune:

    Bun articolul. Mentionati in articol ca oamenii profesionisti si interesati de cercetare nu isi pierd timpul cu evaluarea celor care ajung prin smecherii in functii cheie. Intrebarea mea este: “Cum reusim atunci sa oprim acest rau?” Exista o solutie? Daca cei cu adevarat competenti nu isi dau interesul si ar putea face o evaluare corecta, atunci cine. Am inteles ca este pierdere de timp, de bani pentru ca ei nu si-ar mai putea duce la bun sfarsitul proiectele. Pana la urma cum reusim sa facem sa scapam de cei neaveniti?

    • eu****** spune:

      Imi pare ca este propusa o solutie de catre autor – dar nu mi se pare fesabila.

      Cred ca este timpul sa intelegem ca fiecare dintre noi avem niste atributii si in afara celor obisnuite, generate de activitatea de la catedra/job si/sau in propria familie.

      Ma intreb cum poate sa stea o persoana competenta langa una incompetenta?
      Autorul spunea ca a avut numeroase momente de jena când pomenea unde lucreaza.

      Acestia sunt primii care ar trebui sa reactioneze – pot cantari destul de bine situatia interna.
      Unii chiar o fac – felicitari!

      Poate ca formarea unei atitudini deschise, de opozitie in fata prostiei si imposturii, venite de la cadrele didactice din aceea universitate urmate de elaborarea unor standarde clare de urmarire a performantei care sa fie publicate pe site-urile universitatilor si dublate de un control, doar control fara nici o ingerinta in activitatea de conducere, venite de la centru – Minister- ar face sa sa desavarseasca mediul din universitati.

      Pentru a creste trebuie sa ne asumam ca vor face greseli, poate ele sa fie zilnice, dar este important sa invatam din ele si sa continuam sa avansam.Poate sa dureze destul de mult.

      • victor L spune:

        @ eu******,
        si nu crezi ca articolul de fata este o luare curajoasa de atitudine?
        Tu ti-ai putut alege colegii de munca? sint toti-toti fara pata si prihana?
        Domnul Maci a mai avut articole la tema, dar acum porneste de la un alt fapt urit si cu nume, Camelia Dindelegan.
        Care, daca nu era stopata, ajungea si dottore :P
        NB,
        uite, daca il citesti pe @ dusu, lui ii e rusine de toti romanii si zice ca a plecat departe-departe (dar tot ne urmareste ;) ).

        • eu****** spune:

          Este o poveste foarte exacta a unei situatii date. Apreciez prezentarea extrem de detaliata
          Mie imi plac povestile mai scurte, dar a meritat lectura acestui articol.

          SUgestia de propunere de modificare nu mi s-a parut ca este cea mai nimerita – dar ca nespecialist pot sa gresesc…

        • eu***** spune:

          Ah si inca ceva.

          Eu am un talent deosebit sa dau cu barda in incompetenti – incerc mai intai sa dau sugestii, sa vin cu propuneri, sa colaborez si daca nu si nu – barda din cui si dai….

  3. dusu spune:

    domnule ! romini trebe sa ramina ca frati ! ca dusmanul pindeste la colt
    indivizi slabi intelectual,slabi moral, dar cu mare ambitie, sint azi ca si ieri, conducatori mindrului popor inventat de curind; isi ziceau, oameni cu originili sanatoase

  4. Vladislav Verjinschi spune:

    Stati linistit d-le Maci, va ramane… asa cum am stabilit. Bucurati-va ca nu sunteti singuri. La fel e peste tot in tara, fara exceptii. Spre exemplu la Poli Bucuresti, comunitatea a ales (prin vot secret), de doua ori (!), ca rector, pe un doctorand al universitatii, dl. Mihnea Costoiu – ajuns inclusiv ministru al cercetarii! 80% l-au ales, unii chiar academicieni! De ce? Pentru ca asa a vrut nefasta tovarasa Andronescu. Am vorbit cu academicieni de acolo (niste caraghiosi). Sunt trup si suflet cu Andronescu si Costoiu, cu PSD-ul! La UBB Marga facea sedinte de alegeri pentru rector (cu el candidat unic) in 30 sau 31 decembrie. Un rinocer activist PCR ajuns… “somitate”, carea terorizat universitatea cam ca si Maghiar, in esenta (nu in forma). La Tirgoviste, Pitesti, Sibiu, Ploiesti, Constanta, Tg. Jiu etc. e identica situatia cu cea de la Oradea. Rectorii din aceste universitati sunt niste panglicari, la nivelul intelectual al unor soferi de taxi. Niste zerouri, unii cu burta si atata tot. La Academie e jale… niste securisti aproape agramati au ajuns academicieni, alaturi de unii adevarati, dar putini (precum dl. acad. V. Barbu – presedintele CNATDCU, care e o somitate reala.) Uitati-va ce nenorociti s-au ales in CNATDCU, care l-au albit pe Toba! Cu cine sa reformam?

    Solutie nu exista. Asa a fost de la 1860 pana azi, in mediul universitar romanesc. Cine arecap o sterge in lumea buna, cine nu, aici moare.

    • ion adrian spune:

      Dle Vladislav Verjinschi,

      Sunt in mare masura in asentimentul dvs in cele ce scrieti in final si anume :

      “Cu cine sa reformam?…Solutie nu exista. Asa a fost de la 1860 pana azi, in mediul universitar romanesc….”

      Dar adaug ca niciodata vermina nu a fost atat de profunda si nici turpitudinea pe masura acesteia ca azi.

      Si ca sa ne mai si amuzam, zambind trist voi povesti cateva adevarate:

      a) In cartea de memorii a prof acad Octav Onicescu(1893-1983), un adevarat savant roman acesta povesteste cele incredintate dlui de un prieten mult mai tanar dl Ioan(Ion) C.Atanasiu(1868-?) , dl acad Onicescu spunand ca are o incredere totala in fostul sau prieten si in spusele acestuia. Ion C Atanasiu a fost unul din cei care in tineretea sa alaturi de Nadejde si Gherea au infiintat in sec 19(1893) Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) acesta disparand odata cu Titel Petrescu, dar reinfiintat de Sergiu Cunesxcu si fuzionat azi in PSD. Acest Ion C Atanasiu ulterior trecand la liberali cu grupul “generosilor” a fost senator si prefect de Covurlui(Galati) in primul deceniu al sec xx.
      Ei bine, fiind prieten si apropiat de maresalul Averescu a fost numit ministru secretar de stat la interne in al doilea guvern Averescu, cand acestuia i s-a facut urmatoarea propunere de care se pare ca doar Ion C Atanasiu avea cunostinta si anume fruntasii politici ai vremii au propus maresalului sa aboleasca monarhia si sa preia el conducerea statului devenit republica. Maresalul a refuzat invocand doua motive :juramantul de credinta facut ca ostas, Coroanei, dar mai ales al doilea este interesant in sensul ca daca ar accepta nu ar avea cu cine sa conduca tara, toti cei care-i cereau asta fiind in opinia sa mai mult sau mai putin niste neispraviti. :) . Asadar situatia era jalnica si pe atunci si nu doar in invatamant care poate ca era cel mai putin viciat .

      b) Virgil Madgearu asasinat de legionari in 1940, un fin economist si profesor universitar de valoare, primeste functia de ministru intrun guvern al Romaniei si la serbarea data de PNT in onoarea sa, la toate toasturile si felicitarile a raspuns cu o propozitie ramasa epocala: “Dlor ce atatea felicitari pentruca ieri eram magister(si a aratat cu mana in sus) pentru ca azi sa devin minister (si a aratat cu mana in jos) “.

      Ehei, totusi alti oameni si alte vremuri :)

      • ion adrian spune:

        Din punct de vedere dialectic realizrea efectiva a dreptul la invatatura trebuie asigurata obligatoriu intr-o anume maura de stat, caci ceva lasat la indemana(dispozitia) numai a legilor pietii, adica a profitului nu mai este in mod neceaar un drept ci doar per accidens. Asadar ambele fete ale foii de hartie trebue sa existe cu inscriptia : gratuit si taxabil.
        Desigur ca se vor afla in concurenta si aici statul poate face multe .
        Statul,adica cetatenii care depasesc uneori chiar si nivelul unora care discuta problemele acestea cu pretentie de a toate stiutori. :)

    • Harald spune:

      Soluția există, dar nu-i place nimănui: statul trebuie să înceteze să mai finanțeze universitățile. Atât timp cât o face, învățământul superior românesc va rămâne o glumă proastă.

      • George Gafencu spune:

        Domnule Harald,

        Eu aș merge chiar mai departe decât Dv.

        V-ați întrebat vreodată de ce universități mari din Vest nu vin în România să înființeze universități locale? Ar putea chiar primi finanțare precum orice fel de universitate românească.

        Dacă asta s-ar întâmpla și taxele la atare universități ar fi accesibile prin parteneriat public-privat, ai noștri olimpici ar studia în țară în majoritate în loc să meargă unde le văd ochii.

        Legislația nu permite o competiție reală în România și facultățile private s-au dovedit doar fabrici de diplome.

      • Stefan spune:

        Invatamantul trebuie sa ramana un drept gratuit!
        Aud de ceva timp propaganda catre invatamantul privat samd. Initial am fost indiferent, pana in momentul in care am vazut pe bancnota singaporeza de 2 dolari cuvantul “Education” si o imagine specifica. Am inteles ca o tara nu se poate ridica decat avand invatamantul ca prioritate. Si acceptand fara reserve schimbarile datorate tehnolohiilor moderne. Japonia, Coreea de Sud, tarile nordice…
        Invatamantul gratuit la toate nivelurile trebuie sa fie un “must” pentru o societate moderna.
        Universitatile din UK sau America “isi permit” sa aiba taxe pentru ca mereu va fi o categorie de oameni cu multi bani dispusi sa plateasca pentru prestigiu. Dar, sa nu uitam ca aceleasi Universitati atrag prin burse pe cei mai buni din toate natiile.

          • Stefan spune:

            Eu prefer ca impozitul meu sa mearga catre invatamant decat catre constructii de ev mediu sau studii inutile de fezabilitate si spagi. De ce punem sub semnul intebarii gratuitatea invatamantului si nu punem sub semnul intrebarii …gratuitatea asistatilor social de exemplu?! Scuzati-ma, dar investitia in tineri e mai importanta decat investitia in lenesi. Cel putin dpmdv.

            • Harald spune:

              @Stefan – nu este decizia dvs. unde merge impozitul dvs. Toată teoria dvs. cu gratuitatea pe asta se bazează, pe ideea că lucrurile ar trebui să fie altfel decât sunt :)

              Dacă politicienii decid să finanțeze din bani publici construcția de biserici, vor finanța construcția de biserici în asentimentul ”turmei” de la care primesc voturi și asta este. Nu-i puteți împiedica în niciun fel. Separat de asta, dacă veniturile dvs. provin din bani publici, orice discuție este superfluă. În acest caz ”impozitul dvs.” nu este al dvs., sunt tot bani proveniți de la cei care îi produc în mod real, dvs. sunteți doar intercalat pe lanțul cheltuirii lor.

              Dacă vreți învățământ universitar gratuit, trebuie finanțat studentul, nu universitatea. Și chiar și așa, ”finanțare” nu înseamnă bani făcuți cadou.

            • Stefan spune:

              Aveti dreptate domnule Harald: nu se mai poate face nimic, clasa politica decide oricum ce doreste, indifferent de alegatori. Discutiile sunt inutile.
              Intamplator sau nu, sunt unul dintre cei care “produc in mod real”, dar cred ca asta nu ar trebui sa influenteze cu ceva discutia. E inutila, oricum.

        • Harald spune:

          @Stefan – exact acest “drept gratuit” a dus la actuala stare de lucruri. Statul finanțează o mulțime de activități pe care n-ar trebui să le finanțeze, ăsta e motivul pentru care salariul mediu e tot 400 de euro până în ziua de azi.

          Liceenii români aplică și sunt admiși la universități din vest, iar universitățile românești produc ”gratuit” gunoi pe bandă rulantă. Exact în baza acestui ”drept gratuit”, plătit de fapt din munca celor care produc bani reali. E mai greu pentru un politician sau pentru un funcționar public să înțeleagă așa ceva fiindcă și ei sunt plătiți din aceiași bani. Există o zicală, perfect aplicabilă acestui ”drept gratuit”: nu costă nimic și valorează și mai puțin! :P

          • Stefan spune:

            Nope. Invatamantul nu s-a degradat de la sine ci a fost influentat de “pilareala” de dupa ’89. Meritocratia de dinainte de ’89 a fost inlocuita de “pilareala”. Angajarile facute pe baza de “PCR” in locul angajarilor facute pe baza de merite au transformat invatamantul in ceva neserios.

            Da, statul finanteaza o gramada de spagi, studii de fezabilitate, constructii faraonice, asistati si 600 de lenesi. De aceea salariul mediu nu creste de 400. Nu din cauza invatamantului sau a sanatatii, asa cum s-ar putea creste. Ponderea lor in PIb e sub 5%, nesemnificativ.

            • Harald spune:

              @Stefan – nu faceți decât să repetați ideea că licrurikle ar trebui să fie altfel decât sunt. Lucrurile au ajuns așa cum au ajuns în urma a zeci de ani de comunism, iar acel comunism a promovat o meritocrație falsă. Cele mai inteligente dintre colegele mele de liceu s-au dus la Medicină, unde pentru admitere trebuia să înveți manualele de biologie pe de rost . Cele mai proaste s-au dus la Drept, unde trebuia să știi cuvântările ”tovarășului” pe de rost și aveai nevoie și de recomandare de la Partid ca să poți da admitere.

              Asta era ”meritocrația” promovată în perioada comunistă, iar acei medici și acei judecători încă profesează astăzi în România.

        • Harald spune:

          @Stefan – cel puțin în cazul universităților britanice, vă asigur că nu e vorba doar de prestigiu. Am avut ocazia să aud discuții libere între studenți, aflați la o bere, discuții care depășeau orice dezbatere la nivel academic se poate vedea în România. Și exprimate într-un limbaj cât se poate de simplu și direct, fără prețiozitățile care se pot auzi tot timpul în mediul universitar din RO. Despre cele americane nu știu, poate e așa cum spuneți. Dar în clasamente sunt adesea deasupra celor britanice.

          • Stefan spune:

            Stiu. Cu regret pentru mine, stiu.
            Dar chiar si televiziunea britanica discuta serios despre probleme de interes pentru populatie. Emisiunea de dimineata nu e o “comicareala” ci se dezbat teme si se pun probleme serioase, cu reportaje foarte bine realizate (nu am avut timp de emisiunile de seara).
            Dar … despre ce vorbim aici? Politicul nu a intervenit niciodata in Universitatile Regatului Britanic (cred ca nici in cele americane). Aceasta independenta le-a permis mentinerea calitatii. Cand alegi dupa merit, si standardul este ridicat. Eh, alta lume, alta educatie!

            • Dan G spune:

              @Stefan (09/09/2016 la 22:58)

              “Politicul nu a intervenit niciodata in Universitatile Regatului Britanic (cred ca nici in cele americane). ”

              Nu stiu care-i definitia dvs. cu privire la ‘internventie” citata mai sus, dar multe universitati – private, nu vorbesc de cele de stat – din America de Nord ofera unui “fost” politician de varf ( sef de partid, speaker etc.) un curs de stiinte politice de un an (platit la nivel de profesor universitar);
              in acest curs “fostul personaj politic” isi prezinta critic si autocritic realizarile / nerealizarile precum si motivatiile deciziilor sale de-a lungul perioadei in care a fost “la butoane”.

        • Dan G spune:

          @ Stefan (08/09/2016 la 17:40)

          “Invatamantul trebuie sa ramana un drept gratuit!”.

          Invatamantul trebuie sa raman gratuit pana la un anumit nivel cel mult liceu dar in nici un caz invatamantul postliceal/universitar. Sa nu uitam ca in comunism desi invatamantul superior era gratuit (si se dadeau si burse care asigurau cazarea si masa in complexele studentesti) erai repartizat si obligat sa lucrezi 3 ani in acel loc de munca: deci era un fel de contract.

          Doar ca un exemplu: in 2016 cand practic nu mai exista industrie in Romania, numarul de locuri (fara plata, adica de la buget) la Politehnica este cam aceleasi din anii ’70 / ’80. Pentru cine sunt pregatiti acesti absolventi?

          Iar numarul centrelor universitare este cat numarul judetelor ! Exista in Romania judet fara universitate ?

          Numarul de cadre universitare raportat la numarul de studenti este in competitie cu numarul ofiterilor superiori / generali raportat la numarul de soldati.

          Daca nu se doreste sa avem someri din randul cadrelor universitare si/sau doctorilor (Ph.D., majoritatea acestora fara vreo tangenta cu activitatea de cercetarea / dezvoltare) ……….atunci da d-le Stefan “invatamantul trebuie sa ramana gratuit”.

          In loc de un “fost universitar” ajuns somer vom avea zeci/sute de fosti studenti (ai acestuia) care vor lucra orice dar nimic din “specialitatea” atestata printr-o hartie numita “diploma”.

          • Stefan spune:

            @Dan G
            Hmmm, cu tristete observ ca problema copiilor apare foarte putin, sper deloc.
            Dreptul la invatamant gratuit este al lor! Nu are legatura cu cadrele didactice, cu ideea de a deveni somere din lipsa de studenti. Pentru aceste probleme exista infiintat Ministerul Educatiei si exista o Lege a Educatiei. O inghetare timp de 10 ani a angajarilor si nu va mai ramane nimeni somer. O comasare a universitatilor mici, o detasare a profesorilor catre cateva centre mari, solutii exista. Dar copiii nu trebuie sa plateasca pentru neputinta adultilor de a se manageria.

            Cat despre Politehnica Bucuresti, eu nu mi-as face probleme. Are cateva Facultati unde rata de angajare este de aproape 100%. Nu cred ca Universitatile au aceeasi rata de angajare. Intrebati si de Politehnica din Timisoara sau de Universitatea Tehnica din Cluj sau Iasi.
            Stiti cladirile cele mari din Nordul Capitalei, pline cu “corporatisti”? Cam 70% dintre ei sunt absolventi de Politehnica.
            Desigur, exista si absolventi care nu isi gasesc locul, dar … orice padure are uscaciuni.

            • Dedalus spune:

              Ar trebui vorbit si despre initiativele de afaceri, nu doar despre “locuri de munca”. Capitalismul are si patroni nu doar angajati.

              In ultima perioada a inceput sa se vorbeasca si despre start-upuri ale tinerilor. Timid, e adevarat, dar imbucurator.

              Dar cred ca in afara de indicatorul “numar de angajati” din totual absolventi ar trebuiio discutat si despre indicatorul “numar total de afaceri pornite de absolventi”.

              Capitalismul nu e format doar din stat si angajati. Mai trebui sa existe si libera initiativa, patroni, persoane care sa initieze afaceri.

              Mai ales in sectoarele de inalta tehnicitate.

              Factoruil descurajant e birocratia cumplita si mai ales imprevizibila. Se adauga un climat ostil generat de administratia publica, centrala si locala – un fel de invidie personala fata de sectorul de afaceri. Singurul mod in care aceasta atitudine ar disparea este ca functionarii sa fie treptat (natural) inlocuiti cu persoane in al caror anturaj sau printre ale caor rude apropriate se afla persoane de initativa, patroni.

              Trebuie sa existe cerere de competenta si spirit de afaceri . Altfel, universitatile nu au pentru cine sa produca o competenta reala si nu ar exista nici un motiv de reforma.

              E nevoie de cerere si cererea o genereaza un capitalism in formare accelerata, nu o serie de politcieni ametiti si functionari incompetenti care numara “locurile de munca nou create”.

              De parca locurile astea de munca s-ar crea singure.

            • Stefan spune:

              @Dedalus, aveti dreptate. Din ce stiu eu, afacerile dezvoltate de tineri (cei pe care ii cunosc eu) apar dupa o perioada in campul muncii. 2 cunoscuti (soti si sotie) au lucrat 2 ani in domeniul vanzarilor dupa facultate apoi si-au deschis propria afacere. Cei cu programarea, dupa 1-2 ani de corporatie s-au retras pentru a lucra pe cont propriu. Cam 35-40 e varsta pentru cei mai “timizi” dupa 10+ ani de munca. Propria afacere direct dupa facultate … nu cunosc personal pe nimeni. Dar admit faptul ca universul meu de cunostinte este destul de limitat. :)

            • Dan G spune:

              @ Stefan (10/09/2016 la 18:55)

              Din comentariul dvs. imi dau seama ca locuiti in Romania si n-ati lucrat niciodata in afara tarii, sau daca ati lucrat ati facut-o ca fiind reprezentanta al statului roman (no offence!)

              Spre deosebire de dvs. eu am lucrat – in aceleasi domeniu si la celasi nivel de studii – cam aceleasi perioade de timp (peste 20 de ani) in Romania cat si intr-o tara din grupul G7 si pot sa fac comparatii directe (din viata de zi cu zi) si nu din “surse”: carti, filme sau cuvantarile politicienilor (mai mult sau mai putin absolventi de inavatamant postliceal sau chiar “doctori”).

              Si-i la fel de adevarat ca nu cunosc locuintele din Nordul Capitalei care sunt ocupate de “corporatisti” un termen folosit cu mandrie in Romania.

              In strainatate am lucrat numai in corporatii : deci se pare ca eu sunt “corporatist” (in acceptiunea romaneasca a termenului) de multa vreme si n-am stiut.

              “Dreptul la invatamant gratuit este al lor! “, (al copiilor, nota mea). Da, estu un drept dar nu si o obligatie de a fi gratuit la toate nivelele.

              Vad ca ati incercat sa folositi / adoptati cuvintele Regelui Mihai rostite in Parlamentul Romaniei interpretandu-le ca sa va iasa ceea ce ati spus.

              Dreptul la invatamant gratuit (platit din taxele tuturor contribuabilor) este pana la un anumit nivel, nu si cel universitar. Asa-i aici: pentrua a studia la un colegiu sau universitate se platesc taxe. Cu toate acestea, nu toti absolventii gasesc de lucru – nici o surpriza – la fel ca si in Romania. Este o mica mare diferenta: plata taxelor de scolarizare. Cel de aici si le-a platit (chiar imprumutand-se de la banci) si poate pleca oricand si oriunde doreste.

              Si eu am absolvit in Romania (gratuit) dar am lucrat – asa cum am spus peste 20 de ani- si m-as intoarce si azi sa lucrez dar n-as gasi su siguranta de lucru. In Romania prima intrebare este varsta: la peste 40 de ani esti considerat “batran”. (Aici,in aceasta tara de adoptie aceasta intrebare este considerata prin Constitutie “discriminare” si pedepsita ca atare). Nu conteaza ca in anii lucrati aici am folosit tehnica / software care poate de-abia acum (daca) se implementeaza in Romania.

              Scuze pentru eventualele erori de dactilo / ortografie.
              In incheiere, nu este necesar sa fim de acord, dar unii romani doresc sa fie o “democratie originala” : ce ne convine din socialism consideram un drept de neatins iar ce nu ne convine din democratia capitalista nu-l vrem adoptat nici in ruptul capului !

        • ion adrian spune:

          Repet ca invatamantul trebuie sa fie si bugetat de stat dar si privat si aceste doua forme se influenteaza prin concurenta in sens bun. Daca ramanem numai pe privat dreptul ca atare dispare

          • Dedalus spune:

            @ Stefan
            Tocmai. Inteleg ca unii prefera sa lucreze un an sau doi dupa facultate in loc sa deschida o afacere. Dar aceasta prefereinta e doar un stereotip (“sa vezi cum e”). Idealul ar fi sa incepi o afacere cat mai devreme, cat mai aproape de absolvire.

            Pana la urma, chiar daca tinerii ar deschida o afacere dupa un an sau doi petrecuti ca salariat- ar fi inca bine. Dar a te orienta spre o afacere spre varsta de 40 de ani, pentru o majoritate – asta e mult prea mult.

            ===

            Discursul public e suprasaturat de “crearea de locuri de munca”, in special pentru tineri. Ori, un asemenea obiectiv (sa “creezi” locuri de munca) este un nonsens economic. Este doar o vorba in vant, menita sa atraga electoratul sau sa dea impresia ca “ne ocupam serios de tineri”.

            Locurile de munca apar ca urmare a unei investitii, care investitie fie e guvernata de profit, fie de ratiuni non-economice – si atunci vorbim despre pierdere. Pierdere planificata, ceea ce numai statul poate face (exista si pierderi acceptate din ratiuni de afaceri, cum ar fi la extinderea pe o piata noua).

            Altfel spus, nu putem cere sectorului de afaceri sa piarda pentru a crea locuri de munca. Ideile de subventionare pentru a acoperi pierderea proiecteaza de fapt un risc (“ce fac atunci cand nu mai primesc subventia?”). Ori, in conditiile unui stat cvasicomunist si in consecinta impredictibil cum e Romania, riscul devine critic.

            ===
            Daca insa s-ar viza cu adevarat dezvoltartea initiativei private (ceea ce acum doar se mimeaza), ar trebui ca in centrul discursului public sa fie acest lucru, nu crearea locurilor de munca.

            As vedea de exemplu:
            - microintreprinderea start-up cu obligatii de raportare fiscala redusa
            - diversificarea reala a tipurilor de unitati de invatamant, de la liceu la universitati si introducerea unor obligatii de informare
            - introducerea modulelor de instruire de scurta durata pe domenii, flexibilizarea pregatirii adultilor
            samd.

            Sunt foarte multe masuri prin care am putea sa trecem la capitalism, in loc sa il tot mimam.

            ====

            Probabil ca trebuie sa se schimbe si o generatie, pentru ca noii parinti sa nu mai sfatuiasca pe copii sa isi caute “un loc de munca sigur” ci sa ii sfatuiasca sa-si deschida cat mai repede o afacere.

            Probabil ca ar trebui sa se formeze o generatie in care functionarii din administratia centrala sa intelega ca rolul lor nu este de a forma un al doilea corp politienesc si antifrauda ci de a sprijini sectorul de afaceri. Ar intelege asta numai daca in anturajul lor ar fi suficienti intreprinzatori si patroni, daca ar fi suficienti oameni de acest fel printre rudele lor pentru a intelege realitatea.

            ===
            Din pacate continuam sa ne amagim ca exista masuri minunate, un fel de vraji legislative prin care sa apara din pamant un sistem educativ eficient si mununat, dar de ale carui “produse” nimeni nu are nevoie.

            Vrem o scoala capitalista pentru un sistem socio-economic cvasicomunist….

            • Stefan spune:

              @Dedalus “Ideal ar fi sa incepi o afacere cat mai devreme, aproape de absolvire”. Aici nu am aceeasi parere. Teoretic, ca sa incepi o afacere care sa mearga, trebuie sa stii toate “dedesubturile” din domeniu, sa le stapanesti. Nu le afli de pe bancile scolii, in nici un caz. Furnizorii, discountul, legaturile, artificiile birocratice samd, toate trebuie stiute. Altfel… nu merge din vise, ci din practica.
              Sunt curios daca aveti in jurul dumneavoastra exemple de afaceri ale tinerilor, afara ajutorul parintilor. Eu … nu. Toti tinerii cu afaceri ori au “mostenit” afacerea parintilor, ori au capatat intai experienta in campul muncii. Da, sunt curios de un exemplu.

              Sunt parinte, dar nu as sfatui copilul sa inceapa direct o afacere, dupa facultate. Intai munca, sa cunoasca valoarea muncii si apoi a banilor, sa interacționeze cu toate tipurile de adulti, sa invete sa isi stabileasca prioritatile, sa invete sa aprecieze oamenii, sa inteleaga ca munca/afacerea inseamna lucru minim 8 ore zilnic si multe altele. Nimic, dar nimic din lucrurile cu adevarat importante pentru o afacere nu se invata la scoala!

              In rest, aveti dreptate. Vor mai trece generatii.

            • Harald spune:

              @Stefan – pentru o afacere îți trebuie o idee strălucită, iar astea se întâmplă să le vină mai des adolescenților și tinerilor pentru că au mintea mai puțin încorsetată cu reguli. Partea care ține de administrare o poate face oricine din domeniul respectiv pentru că funcționarea oricărei firme e cam la fel, produsul sau serviciul oferit face diferența.

              Unii au devenit miliardari ocupându-se de mochete și covoare, alții ocupându-se de transporturi de pasageri, alții vânzând încălțăminte sport etc. dar ceea ce i-a diferențiat a fost ideea și modelul nou de business, nu partea de management a firmei.

            • Stefan spune:

              @Harald, fie cum spuneti dumneavoastra. Cat despre idee, va recomand filmul “The social network” (despre Facebook) si cartea “Exceptionalii”, despre marile afaceri de succes.

    • dusu spune:

      o observatie Domnule Verjinschi; in Transilvania decaderea a inceput dupa 1920, preteni stiu de ce ! si cum ar fi putut fi altfel cind romania trebuia formata si in lupta de clasa,exploatati au invins ?
      imi amintesc de un mare profesor la ubb care declara public : “la mine unguru nu poate lua zece”

      • ion adrian spune:

        PS.Postarea mea de azi trebuie citita ca raspuns la toate postarile ce au aparut dupa cea din 8 septembrie ziua tuturor Mariilor carora le doresc inca odata multa sanatate si implinire deplina.

  5. oradean spune:

    Descrierea a ce se intimpla la UO e clinica. Se vede ca pacatele inceputurilor reusesc mereu s-o prinda din urma. Ca in multe alte locuri din tara, suntem in plina domnie a imposturii, injugata cu coruptia. Dl Bungau trebuie sa-si dea demisia, e limpede. Dar punerea sub tutela e o varianta nerealista. In ce-l priveste pe viitorul rector, sunt convins ca vremea dlui Bodog a trecut. Ma mir totusi ca ati avut candoarea de a-l credita cit de cit pe dl Bungau la alegerile recente, in vreme ce profilul sau moral era vizibil acela al unui smecheras decomplexat (si chiar mai rau), iar cel academic – insignifiant. Sa speram ca dl Bolojan va sti sa gaseasca argumentele potrivite pentru a-l convinge sa-si dea cit mai repede demisia, ca UO sa-si poata vedea de drum. Oradea se dezvolta cu o viteza fulminanta si are nevoie de o universitate buna.

    • andi spune:

      Excelent comentariu. Oradea are nevoie de o universitate buna pentru ca e un oras care merita mai mult decat multe orase considerate mai “avansate”.

  6. Decebal spune:

    Era o replica, intr-un film ce zicea cam asa (vorbea un personaj important al unui serviciu de informatii): “noi nu colectam informatii, colectam oameni – oameni care, in momentul decisiv, sa faca cum vrem noi” Cred ca tot felul de organizatii actioneaza asa, nu doar serviciiile de informatii…

    Pe vremea Impuscatului, ca sa accezi in functii de conducere, trebuia sa fii membru de partid (si sa ai un “dosar de cadre” curat, evident). Nu-i nicio mirare ca FSN-FDSN-PDSR-PSD a perpetuat acest sistem si dupa ’89 si nu e de mirare ca vajnicii ministri “social-democrati” au actionat conform regulilor acestui sistem, inclusiv in Educatie.

    La un moment dat, vor iesi la iveala si aberatiile din Politehnica bucuresteana si, probabil si din alte institutii romanesti de invatamant superior. Si multi se vor mira, atunci, de ceea ce au putut sa faca niste “oameni seriosi”… profesori universitari, unii dintre ei cu inalte functii administrative… Omul de rand va concluziona, sec: “Unde e carte multa, e si multa prostie”, iar din prestigiul invataturii vor mai sari niste aschii…

  7. Alfred Singer spune:

    Pai cum sa nu colcaie universitatile de stat de coruptie cand sunt printre cele mai grase vaci de muls din marea cireada a institutiilor de stat. Explicati-mi cum poate un profesor universitar “la stat”, si nu la una din universitatile cu traditie, sa castige peste 200,000 de lei pe luna (am pus o virgula sa fie mai usor de citit), din care peste 150,000 din salariu (ca restul sunt “granturi europene si nationale”). Si asta fara sa aiba o functie de conducere majora. Ce justifica astfel de sume? Performanta? Aceea de a avea absolventi care abia se angajeaza pe 1000-1500 de lei, si inca in pierdere pentru angajator, care trebuie sa-i scoleasca vreun an de zile, sa-i invete una-alta, “de la zero”?

    • Alfred Singer spune:

      Corectie: e vorba de “doar” 20,000 de lei lunar, nu 200,000.

    • Harald spune:

      Se poarte și mai bine de-atât. 20.000 RON înseamnă vreo 4.500 de euro. Există cazuri concrete în RO de profesori care obțin între 11 și 16.000 de euro.

      • Alfred Singer spune:

        Intrebarea e daca e la stat si cat din suma e salariul (nu ce castiga in plus din granturi). Oricum, nu ma mai mira nimic in tara asta.

    • eu****** spune:

      Poate ca este bine sa corelam doua-trei variabile – salariul cu numarul de articole publicate si numarul de citari. O sa fim descumpaniti când o sa vedem ca alti profesori – cercetatori, din alte tari, au cu totul si cu totul alte rezultate.

      Asta arata, dpmdv, ca salariul nu este corelat cu performata si munca in invatamantul universitar din Ro. Multumesc.

      • Galacticu spune:

        Mie mi se pare ca a castiga atat din partea unor neica nimeni (vezi Web of Science) este o NESIMTIRE GALACTICA!!!

  8. David FK spune:

    @ dusu (08/09/2016 la 15:28)

    O tara vecina la vest cu Transilvaniei, inainte de 1920 (anul inceperea decaderii Transilvaniei – apud dusu) o tara cazuse sub conducerea “exploatatilor”; noroc cu intrevenitia alteia, altfel ramanea, poate, cu acelasi regim ca si Rusia Sovietica; oricat decadea Transilvania fiind parte a Romaniei era cu mult mai bine decat sub un regim acel regim al “expoloatatilor”

    “imi amintesc de un mare profesor la ubb care declara public : “la mine unguru nu poate lua zece”

    Depinde ce cursuri tinea acel profesor (in ce domeniu); oricum cu siguranta nu de limba si/sau literatura maghiara.

    • David FK spune:

      Erata: O tara vecina la vest cu Transilvania, inainte de 1920 (anul inceperea decaderii Transilvaniei – apud dusu), cazuse sub conducerea “exploatatilor”;

  9. Jipa spune:

    Va citesc şu vă apreciez efortul intelectual depus in sistematizarea fraudei intelectualw inițiata de Bondrea&co.
    Atenție la “a aduce aportul”.

  10. Filip spune:

    Atunci cand “aduceti aportul” in primul paragraf al textului…

    • ikke spune:

      Atenţie şi la ejusdem farinae, «din aceeaşi făină», «de aceeaşi speţă». Posibil să fie greşeală tipo, dar atenţia trebuie să fie mai mare la chestiile din latină. Că vorba aia, e articol polemic şi suntem universitari …

  11. Jipa spune:

    Oare un oraş,Oradea,de aproximativ 170000 de locuitori şi cu o viața universitara plecata de la “subingineria lui Ceausescu”poate justifica alocarea de bani publici pentru “înalțarea spirituala”a unor viitori chelneri,coafeze,functionari.
    Oare transformarea universitatii intr-o şcoala profesionala care să livreze ,onest,meseriaşi trebuincioşi,n-ar fi un semn de inteligență politică?
    Probabil Bucuresti,Cluj şi Iaşi ale caror eforturi istorice in domeniul invațamîntului superior sunt consistente ar trebui finanțate şi controlate la sînge
    Nefinanțate de stat “universitatile”de tipul celei in discuție ar imploda in propria lor imbeciltate.

    • dusu spune:

      sa le dea fonduri bucurestiul ? la Oradea ? care i aproape de granita ?

    • oradean spune:

      Oradea-210 000 locuitori dupa ultimele statistici. Si creste!

      • dusu spune:

        or ajuns moldoveni si acolo ?

        • David FK spune:

          @ dusu (12/09/2016 la 15:14)

          “or ajuns moldoveni si acolo ?”

          sigur ca or ajuns si nu numai moldiveni ci si din alte parti ale tarii/lumii………..pen’ca alde “dusu” or plecat ! ha, ha ,ha ………ce crezi ca tara o sa stea goala daca tu ai plecat ? nimeni nu-i de neinlocuit !

  12. Dedalus spune:

    Daca anagajatorii si mediul de afaceri ar cere competenta, stundentii ar fi primii care sa reactioneze la butaforia numita “invatamant superior”.

    Dar, cu un sector de afaceri permanent descurajat si demonizat de o administratie publica mai comunista decat cea a fostei RSR si cu “politicieni” a caror singura doctrina este denigrarea adversarului, aceasta cerere de competenta este spre zero.

    A doua mare problema este lipsa totala a posibilitatii de alege un parcurs de invatare anume. Toate sunt la fel, deosebirile dintre ele sunt mult prea mici si avand in vedere ca in toate se face la fel de putin deosebirea dintre zerouri este evident – zero… (!).

    Nu exista nici o solutie, pentru ca nu exista nici o forta sociala capabila sa determine schimbarea.

    ===

    Intr-adevar, multe universitati sunt conduse de rectori si decani imbecili in sensul patologic al cuvantului, nu in cel injurios. Astfel de oameni au timp sa formeze gashti din acei asemenea lor, pentru ca nu si-l ocupa cu “stiinta” (ghilimele sunt cele puse de ei in mintea lor).

    Astfel, treptat cadrele didactice competente sunt eliminate fara scrupule, pentru a ramane suficienti bani pentru gashka decanului/rectorului. Cu cat sunt mai putini studenti, cu atat creste numarul profesorilor competenti eliminati de ciuma universitara. Ca sa le ramana lor mai multi bani. Doar despre bani e vorba, sa ne intelegem. Studentul trebuie doar sa-si plateasca taxa. Atat. Nu ii cere nimeni sa invete. Sa mimeze asa, putin, cat sa nu se gadile – e destul.

    ===

    Dar si studentii accepta sa-si cumpere diploma. Ei accepta niste nulitati drept “profesori” pentru ca de fapt o diploma obtinuta fara nici un efort este telul multora. Sunt constienti ca oricum nimeni nu are nevoie de oameni competenti si atunci de ce s-ar stradui?! Universitatile nu ar mai vinde diplome si ciuma universitara nu ar creste an de an daca studentii nu ar dori de fapt sa-si cumpere diplomele. Nu s-ar vinde diplome daca nu ar avea cine sa le cumpere. Cat timp exista cererea, exista si oferta.

    Cei care chiar vor sa invete pleaca din tara. Dar constata rapid ca problema e… cererea de competente – acolo exista, aici nu. Asa ca nu au ce face cu competenta castigata acolo. Decat tot acolo.

    E mult mai usor sa pleci sa inveti in strainatate decat sa cauti o facultate buna aici (oricum sunt doar cateva aici si nimeni nu le mai deosebeste de mult de cele de impostura.).

    ====

    Asa ca verigile imposturii sunt toate pe pozitie:
    a) politicieni fara nici un interes personal in reforma educatiei
    b) administratie publica ce percepe sectorul de afaceri ca pe un dusman al tarii
    c) decani si rectori total incompetenti, impostori ridicati de un sistem al hartiilor ce evalueaza hartii (cum bine zice Maci)
    d) studenti care nu au nevoie decat de diploma (“nu se stie cand iti trebuie”)
    e) sector de afaceri care nu are nevoie de competente.

    Reforma invatamantului apare asadar ca posibila numai daca este parte a unei reforme largi care sa instaleze si sa consacre capitalismul in Romania (altfel spus sa stimuleze cererea de competenta ca rezultat al exprimarii intereselor individuale). Docamdata suntem in faza de Perestroika. Fara Glasnost.

    • Alfred Singer spune:

      Starea pe care o descrieti cu impostura generalizata e valabila in comunism. Nu suntem acolo, dovada ca unii au salarii colosale. Deci cineva produce valoare, ca in comunism nu ar fi fost de unde. Si pentru ca nu suntem in comunism avem si solutia: DNA. Odata ce ar fi starpita viermuiala din facultatile de stat s-ar face loc si integritatii profesionale. Mai departe, si absolventul va fi mai bine instruit, pentru ca nu i s-ar mai permite altfel. Se va angaja pe bani mai multi, prestigiul facultatii va creste. Facultatile private nu vor avea alta solutie decat sa se curete si ele sau sa plece acasa. Este ordinea fireasca a lucrurilor, tot ce trebuie facut e sa nu se lase coruptia sa o perverteasca.

      • victor L spune:

        Mitul “DNA”, curat, ca iesit din spuma marii, si impartitor de dreptate este pagubos. Si daca tot vorbeai de comunism, nu stiu daca ai prins vremile cind multimi isterizate strigau “moarte exploatatorilor” voind singe cum se cere acum DNA-ului, si scandind cu veselie “Ana Pauker si cu Dej, baga spaima in burghej”.
        Dreptate poti face doar cind nici tu nu esti mai presus de lege, si o respecti.

      • Dedalus spune:

        Nu coruptia este bacilul ciumei invatamantului superior romanesc. Coruptia este doar un simptom. Ea este posibila pentru ca serviciul prestat societatii de invatmantul superior nu mai este instruirea ci eliberarea de diplome, ca un fel de Carti de identitate, pe care trebuie doar sa le platesti pentru a le avea.

        ===
        O unitate de invatamant superior este de multe ori o feuda stapainita de rector, decani si diverse persoane din camarila acestora.

        Acesti “Baroni” impart cursuri, functii si pana la urma – bani – celor care le aduc diverse servicii ce fac posibila mentinerea lor in functie fara vreun merit anume.

        Printre aceste servicii se numara si cel de oferire a credibilitatii (functiei acestora si instutiei). Altfel spus, cateva cadre didactice oneste sustin o piramida feudala ce profita de pe urma lor.

        Aceste cadre didactice oneste supravietuiesc doar pentru ca fac servicii baronilor. Ele cad in dizgratie, urca sau coboara dupa placul baronilor.

        Nu spun ca ar fi o situatie universala, ci doar ca este destul de des intilnita. Prea des.

        ===
        Aceasat feudalizare si inscaunarea baronilor sunt posibiel pentru ca sub eticheta de “autonomie universitara” se ascunde “procedura” bunului plac.

        Motivele?

        a) Controlul statului se exercita asupra hartiilor, care se compara cu alte hartii, cum excfelent punctaza Maci

        b) Studentii nu vizeaza pregatirea profesionala ci adesea obtinerea diplomei (justificat, pentru ca numarul de cadre didactice oneste este mult prea redus pentru a le asigura pregatirea profesionala si iarasi justificat pentru ca nimeni nu cere pregatire profesional.)

        Nu exista cerere de pregatire profesonala pentru ca:
        - sectorul de afaceri este subdezvoltat iar activitatea patronala este concentrata pe a face fata unei administratii de stat si locale ostile
        - sectorul public ofera venituri mai mari pentru aceeasi munca iar pregatirea profesionala este fie nenenecedsara fie imposibil de evaluat obiectiv.

        Care ar fi solutia?

        A. De-feudalizarea universitatilor, cooperarea DNA-Consilul care se ocupa de diplome (cum s-o mai numi el acum), minister (trebuie modificata Legea Educatiei Nationale in scopul instituirii unei lustratii)

        B. Reforma genarala care sa vizeze trecerea Romaniei la capitalism (deocamdata aproape toate fortele politice vizeaza perpetuarea sau re-instaurarea unui tip de comunism cu aparenta capitalista, un fel de perestroika sau NEP ca cauta distribuirea egala a saraciei indiferent de eforturile personale ale fiecaruia – si asta de fapt e promovat de mai toate fortele politice, indiferent de eticheta lor – de unde si sloganul “toate partidele aceeai mizerie”)

        Prin A s-ar asigura o (realativa) curatare a sistemului, pentru a se da posibilitatea B sa se exprime.

        ===

        Ideea de a “reforma” educatia nationala punctual, pe componente, pe bucati este total iluzorie si nefezabila.

        • Alfred Singer spune:

          Sigur ca totul e un cerc vicios, studentul nu invata pentru ca nu i se cere si angajatorul nu-i cere pentru ca nu are de unde. Oua si gaini peste tot, la facultate, la institutiile statului, la privat. Cercul vicios se poate insa rupe tocmai prin eliminarea coruptiei. Coruptia e cauza, coruptia nu e un efect, decat eventual efect al coruptiei de la alt nivel. Nu traim in comunism, nu ajuta la nimic sa ne jucam cu cuvintele. Eu lucrez la privat, castig relativ bine si cotizez la stat de ma indoi si cu siguranta multi alti cititori de aici. Daca banii care se varsa in buget n-ar fi capusati de coruptie, intr-un fel sau altul si la diferite nivele, ar incepe sa se miste lucrurile. Parerea mea.

      • Harald spune:

        @Alfred Singer – în România corupția este creată prin lege, cu intenție. Cercul vicios nu se poate rupe prin eliminarea corupției, corupția e doar o formă de manifestare a unei realități. În China și în Iran se practică și pedeapsa cu moartea penmtru corupție, dar asta nu o face să dispară, pentru că omul comite o faptă în funcție de ceea ce obține, nu în funcție de ce pățește dacă e prins.

        Ca să apeleze la corupție, omul trebuie să obțină ceva ce nu poate obține în mod legal. Iar exemplul cu măcelarul și benzinarul de pe vremea lui Ceaușescu e cel mai simplu: cine ar mai da azi șpagă la stația de benzină? Dar pe vremea aceea legea dădea dreptul la doar 40 de litri de benzină pe lună și era nevoie de corupție pentru a obține mai multă benzină.

        Exact la fel e și în prezent, angajările ca funcționar public sau ca magistrat se fac pe bază de corupție fiindcă respectivii sunt mult prea bine plătiți în raport cu cât produce o muncă cinstită în societatea românească. Numirile în fiuncție se fac politic și costă, o funcție de director la ANAF necesită 40 – 50.000 de euro șpagă, salariul e în jur de 2.000 de euro, dar ”investiția” inițială se recuperează din șpăgi, nu din salariu. Există firme tăiate de director de pe lista de controale, există firme la care se recuperează doar 50.000 RON din 2.000.000 și e clar că toate astea necesită ”recunoștință”.

        În ultimele luni se poate vedea o campanie furibundă din partea ANAF, desfășurată împotriva contribuabilului în general, nu împotriva evazioniștilor autentici. Ce credeți, campania asta va diminua cumva corupția? Dimpotrivă, o va accentua.

  13. andi spune:

    Interesant articolul. Totusi, aveti o problema, afisati un complex al angajatului unei universitati mici si din cauza asta pierdeti din vedere un aspect important: impostura si coruptia sunt exact la fel de pronuntate si in universitatile “cu traditie”, “mari”. Declinul si ilegalitatile sunt grave si acolo, ba mai mult, miza fiind mai mare, impactul este si mai dezastruos.

    Problema e ca acum universitatile “mari” incearca sa isi ascunda problemele dupa frontispiciul pictat inca din comunism cu cliseele “oras universitar”, “traditie indelungata”, “top 700 mondial” :) si incearca sa impuna REGLEMENTARI care sa le protejeze oferindu-le un statut privilegiat fata de orice posibila concurenta (universitatile “mici”). Fiti sigur ca la Oradea aveti si sectii mai bune decat unele sectii din Universitatile cu traditie, iar daca ar exista o solutie, ar fi cea a despartirii acestor colosi ineficienti in entitati suple, capabile sa lupte pe “piata” educationala sau sa dispara de tot in neantul care li se cuvine.

    In alta ordine de idei, o sa fiti atacat personal pentru ca negati relevanta criteriilor de “promovare” (concurs), dar realitatea e ca ati reusit sa surprindeti perfect situatia care ii avantajeaza pe smecherasii pregatiti cu dosarul decorat cu tabele si ticsit cu zeci de lucrari si contributii de valoare zero. Vi se va reprosa, insa, ca nu ati publicat destul, ca nu sunteti un cercetator cu rezultate si citari (cum sunt ei) si vor propaga, privindu-va cu dispret, sistemul dosarului gros si urat mirositor.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)