Moartea Cristinei Topescu a venit ca o furtuna in mass media si in retelele de socializare. Sunt scrise articole si cronici si sute de mii de ganduri . In multe din ele, ca in fata oricarei tragedii, se cauta vinovatii.
Prietenii Cristinei sunt pusi la zid, fara nici o exceptie. Meritat cu siguranta pentru unii, nemeritat pentru altii, de exemplu pentru cei ce se afla ei insisi in situatii critice in viata. Tragedia aceasta m-a facut sa ma gandesc ca eu, la fel ca si voi care cititi acum, as fi putut fi una din prietenele ei, ma inscriu deci in randul celor care ar merita sa fie criticati acum. Pentru ca si eu am prieteni despre care stiu ca sunt singuri dar pe care de multa vreme, din diferite motive, nu i-am intrebat ce mai fac . Aveti si voi nu? Cine are moral, dreptul sa arunce prima piatra?
Prietenii Cristinei, cei care au constiinta si care se simt vinovati, au deja o povara pe umeri, una mare si dureroasa. Cei fara constiinta apar la TV si plang cu lacrimi de crocodil, iar critica le curge de pe umeri ca apa de pe acoperis. Pe ei nu ii scrimbam oricum. Deci cui ii foloseste critica?
Moartea Cristinei m-a facut sa ma gandesc ca inca o data ne ascundem in transee si trimitem salve unii altora. Asta facem des, prea des. Si eu cred ca este o strategie foarte neproductiva care nu ne foloseste la nimic si nu ne ajuta sa facem un pas mic inainte.
Doua intrebari ar trebui sa aiba un loc proeminent in discutia publica: Ce face Romania, ca societate, cu moartea Cristinei? Si ce face moartea Cristinei cu fiecare dintre noi, ca oameni?
Moartea in singuratate a Cristinei, alaturi de viata si moartea in singuratate a sute de romani in fiecare an, poate fi punctul de plecare a unui mod bun de a ii comemora: Nu ar fi frumos daca pe 28 decembrie in fiecare an, fiecare dintre noi am deschide usa pentru o persoana depre care stim ca e singura? Chiar daca persoana respectiva se afla in sertarul nostru unde ii plasam pe cei care sunt cam nesuferiti, sau care beau un pic cam mult, sunt prea galagiosi sau au alte defecte (in ochii nostrii)?
Eu cred ca asta ar contribui ca moartea Cristinei si a multor alti oameni sensibili sau nu, care au murit in singuratate, sa nu fi fost fara folos. Postum, moartea lor ar contribui astfel incat, un numar cat mai mic de romani sa traiasca si sa moara in singuratate. Si ar fi un prim pas spre o societate mai calda si mai empatica.
Putem face asta din altruism acum, dar si cu un pic de egoism in minte: nici unul dintre noi nu stie ce ne asteapta in viitor, poate peste cativa ani chiar unul dintre noi e cel care ar trebui invitat!
Si un alt lucru care ar trebui sa fie in atentie acum: modul in care vorbim despre bolile psihice. Cat de multa atentie li se acorda, ce fel de sprijin si ajutor profesional au cei afectati? Romania are nevoie de discutii productive si civilizate din care sa rezulte masuri ce vin in spijinul tuturor.
De ce trebuie „sa facem ceva” legat de un eveniment trist despre care nu stim nici pe departe destul?
Chiar si eseurile care incearca „sa dea sens”, sa aduca „folos” dintr-o intimplare individuala sint literatura ieftina de exploatare, material de tabloid.
Pe fond, indecente.
Nu o cunosc pe doamna Topescu. Sa se odihneasca in pace, atita am de spus.
1. Total de acord
2. Si eu m-am saturat de furnizorii astia de idei – „desigur, trebuie facut” aia si ailalta, dar trebuie facut de altii…
3. Era o persoana cumsecade, iubea animalele si asta e un lucru mare intr-o tara populata de prea multe brute.
cred ca singuratatea trebuie respectata, pur si simplu exista oameni care doresc sa fie singuri. Chiar daca esti prieten cu cineva si observi ca acel cineva nu are chef de tine, nu are chef de nimeni, trebuie lasat in pace!
Daca Cristina Topescu, o femeie inca atragatoare, cunoscuta, inteligenta, ar fi dorit sa aiba pe cineva in preajma ar fi gasit sute, cu siguranta.
Asa si-a dori ea.
Dumnezeu s-o ierte!
De acord cu dvs-domnule Neamtu Tiganu, = in sensul ca asa a vrut Cristina sa-i fie viata
(in aspectele pe care le putea alege si depindeau de ea)
– Da- era o femeie atractiva, care -daca vroia- putea avea un sot, sau un partener.
– Daca si-ar fi dorit un copil (declarand ca nu a avut din cauza unei greseli medicale), oricand putea infia un copil. Daca vroia.
Si-a dorit prezenta multor caini; dar stia ca, la nevoie, un caine nu poate suna Salvarea/sau un cunoscut/o ruda. Si-a asumat aceasta „bariera” de comunicare cu exteriorul. Putzin ciudat ca acesti caini (sau catziva dintre ei) nu au simtit ca doamna Cristina T moare; cainii pot reactiona in asemenea situatii, prin latrat insistent, agitatie alarmanta, etc; auzea poate cineva?!Nu erau vecini?
– Si nu in ultimul rand, Cristina avea o mama pe care o iubea si care o iubea= si pentru care
Cristina a facut si inchisoare vrand sa ajunga la mama ei, cand aceasta era bolnava.
Nu stiu unde locuieste mama ei acum – in Germania? Suedia? cum a scris presa//sau in Oradea?!
Daca mama Cristinei locuia in Oradea- erau la „doi pashi” pentru un telefon, o vizita (de Sarbatori), sau-daca nu doreau sa locuiasca impreuna, oricum, puteau locui in apartamente ff apropiate .deci sa fie mereu fiica si mama in legatura una cu cealalta.
Din motive personale -nu erau alaturi si f in legatura ( nu mama s-a alarmat de tacerea fiicei, ci o vecina…). Dar asta era SI prin decizia Cristinei.
Vreau sa spun ca singuratatea Cristinei era decisa/asumata/construita de ea-insasi.
Dreptul ei, Dumnezeu sa o odihneasca in Pace, dar nu cred ca e vina societatzii in deciziile Cristinei. In fond, mai depindem si de- „Cum itzi asterni, asa vei dormi” in cazul de fata= vei muri.
„Si un alt lucru care ar trebui sa fie in atenție acum este modul in care vorbim despre bolile psihice.”
Sensibil subiectul… Și, dacă nu se referea la o persoană publică, mai cunoscută, ce-i drept, ca „fiica tatălui”, probabil că nu ar fi atât de discutat. Despre morți, numai de bine, sau așa ar fi decent…
Primul lucru care atrage atenția cititorilor/participanților la discuții este intruziunea conlocutorilor în viața privată. Unii spun că a fost bolnavă psihic. Poate pentru că a iubit prea mult animalele. Sau, pentru că în ultimul timp s-a retras din viața publică. Ori, pentru că lua pilule. A fost, oare? Sau doar s-a simțit singură? Dar, este cu adevărat important acest lucru? Eu cred că nu, și atunci de ce este adus atât de des în discuție?
Alții merg și mai departe, vorbind despre dorul față de mamă, despre pierderea tatălui, sau despre violența care a făcut-o să despartă de cel pe care l-a iubit cu pasiune. Dar asta fac lucrătorii din mass-media, care nu au scrupule și fac orice pentru rating.
Pe mine și, probabil pe mulți alți concetățeni, mă interesează exclusiv activitatea ei publică. Spre exemplu, îmi amintesc cu plăcere emisiunile pentru copii pe care le-a realizat în anii 1970. Erau sincere și transmiteau bucurie. După ce s-a angajat la diverse posturi TV și s-a înregimentat politic, lucrurile s-au schimbat…
Astăzi, deși nu am cunoscut-o personal, îmi este greu să mă gândesc la ființa fundamental bună care cred că a fost, în vreme ce privesc la TV cum foști apropiați ai Securității și nomenclaturii comuniste o plâng. Apropierea ei, ca persoană publică, de PSD, al cărei membră a fost, și Ion Iliescu a făcut să fie aproape, totodată, de mizeria securisto-comunistă care a capturat statul după 1989. Deși relații cu unii membri ai „aparatului” au existat și înainte.
Imaginea sa a influențat fără îndoială opinia publică în raport cu guvernarea cleptocrațică, manipulând, conștient sau nu, electoratul. Emisiunile realizate la Antena 3 a trustului Intact, care aparține familiei Voiculescu, au deprofesionalizat-o și, cred eu, au marcat-o negativ. Pentru că tot ce atinge Securitatea, murdărește..
Cum spuneam, cred că atenția publică ar trebui să se îndrepte în primul rând asupra activității publice a unei persoane și mai puțin asupra detaliilor vieții personale.
Pentru că, în ciuda aparențelor, nu a fost singură, ori doar alături de cățelușii pe care i-a iubit, ci a avut prieteni, numeroși urmăritori ai activității sale online, precum și mulți colegi de serviciu, alături de care muncea la Ministerul Sănătății, după cum a spus domnul ministrul Victor Costache.
Dumnezeu sa o ierte pe Cristina Topescu.
Citind in ultimele zile despre cariera si viata ei, mi-am amintit de un articol: „A Remembrance of Anne” – August 20, 2010 by Patrick J. Buchanan.
Un fragment:
Anne Higgins a fost chief of correspondence in timpul lui Reagan la Casa Alba.
In fiecare vineri, la cererea presedintelui Reagan, Anne alegea 30 de scrisori pe care presedintele le lua la Camp David pentru a le citi si a le raspunde, iar luni i le restituia acesteia.
In fiecare luni, cei care constituiau senior staff luau masa cu presedintele Reagan.
Aceste dejunuri incepeau cu citirea de catre presedinte a uneia dintre ultimele scrisori primite. Imi amintesc una. Venea de la o femeie trecuta de 80 de ani al carei sot a parasit-o cind avea 40 de ani si era insarcinata. S-a gindit sa avorteze, dar s-a rugat si a decis sa pastreze copilul.
Acum, acel baiat, 40 de ani mai tirziu, avea grija de ea.
“Isn’t that a beautiful story?” a exclamat Reagan.
Iesind din sala, dupa dejun, unul dintre consilierii principali ai presedintelui m-a intrebat exasperat: „De unde are toate scrisorile astea?”
Le avea de la Anne, care se ingrijea ca dosarul pe care urma sa-l citeasca presedintele sa contina totdeauna pro-life letters.
Asa cum zicea sora mea Kathleen, care a lucrat in acelasi birou cu Anne, “Anne has turned White House Correspondence into a chapter of Opus Dei.”
Cind ma gindesc la Anne, ma gindesc la trei calitati.
Mai intii loialitatea. Loialitate fata de sotul ei George, loialitate fata de credinta ei catolica, loialitate fata de prieteni. Pot sa depun marturie.
A doua calitate e curajul. Putini au suferit atit cit a suferit Anne, vreme de 30 de ani, de mai multe feluri de cancer unul dupa altul. Si nici nu cunosc pe cineva care sa fi suferit atit de mult si sa se fi plins atit de putin.
A treia calitate e compasiunea, in special pentru copiii nenascuti. Din ziua aceea oribila, Jan. 22, 1973, when Roe v. Wade came down, Anne a fost o campioana a luptei pentru soarta nenascutilor. Nici un alt erou al miscarii nu a facut mai mult.
Cauza vietii a fost cauza de o viata pentru Anne Higgins, pentru care, sint convins, Dumnezeu a rasplatit-o cu viata eterna.
Anne Higgins a fost o sfinta care a trait printre noi.
Dincolo de mediatizarea comercială a acestei drame se află o dramă de mari proporții a sec 21: singurătatea indivizilor intt-o lume tot mai conectată tehnologic. Asta nu doar în satele sau orașele R ci mai peste tot unde civilizația a distrus țesătura format timp de secole din familii și nici colectivități: sat, bloc sau strada.
In UK exista acum un minister al singurătății, un fel de paliativ la o problemă serioasă. Cu cat oamenii trăiesc mai bine cu atât mai mult separarea fata de semenii lor creste. Vad in jurul meu familii de romani care-si pun mamele in care de bătrâni in care nu pot comunica cu ceilalți colocatari pentru ca nu stiu limba lor. Asta in timp ce copiii au case in care incap 8 persoane.
Generozitatea celor care au trăit secole în sărăcie este înlocuită azi de egoismul hedonist al unor generatii care trăiesc în epoca prea-plinului. Am cazut asta atât în Europa, America de N, Australia și în Țările cu economii in expansiune din Asia de Sud sau Est.
Ca sa’l citez pe @hanu, inseamna ca astea sunt „tarile inapoiate”.
Sincer n-am inteles la care țări va referiți.
Societățile cu valori tradiționale erau, după standardele de azi, înapoiate. Totusi un țăran din sec 19 sau 20 nu era atât de egoist is hedonist încât sa-si abandoneze părinții intr-o institutie al cărui singur tel este marginalizarea profitului. Acesta este unul din paradoxurile progresului.
La tarile pe care le’ati mentionat m’am referit. Poate standardele sunt gresite. Respectarea valorilor traditionale (care sustin familia) nu are cum sa faca tarile/societatile sa fie inapoiate, ci tocmai nerespectarea lor, care duce la situatiile de care ati spus.
Ce titlu tampit ! Moartea Cristinei Țopescu in scop utilitar.