Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Ce fel de narațiune istorică li s-a servit românilor la Spotlight Festival cu ocazia Centenarului

Vlad Pasca aprilie 22, 2018 Opinie, Societate/Life
3 comentarii 1,568 Vizualizari

Ajuns la a patra ediție, festivalul de video mapping Spotlight Festival 2018, a inclus în „programul artistic” și celebrarea centenarului Marii Uniri din 1918. Majoritatea proiecțiilor pe clădirile monumentale ale Bucureștiului au bifat această temă prioritară prin diverse elemente, în special prin jocul celor trei culori ale drapelului național. Dintre acele proiecții care au adoptat tema cu mai mult entuziasm, 100 Styles of Textures și 100 Fragments au sublimat motivul sutei de ani „sărbătoriți împreună” (conform sloganului programului guvernamental) prin stilizarea formelor și texturilor. Patru proiecții au păstrat însă stilul istoricist de marcare a centenarului și, având în vedere publicul numeros care le-a receptat mesajul (cinci sute de mii de persoane, conform organizatorilor), aș dori să comentez conținutul lor în cele ce urmează.

Proiecția de pe actuala clădire a Ministerului de Interne – o clădire-simbol a regimurilor represive, fiind printre altele și fostul sediu al Comitetului Central al PMR/PCR – a întâmpinat publicul cu fețele zâmbitoare ale tinerelor cadre MAI. Doar că din cei 100 de ani „sărbătoriți împreună”, mai mult de jumătate au fost cu Ministerul de Interne pus cu bâta pe spinarea cetățenilor români pe cale formală. Dacă mai adăugăm și folosirea abuzivă a forței în perioada interbelică și în anii „tranziției”, mesajul real ar trebui să fie: „De 100 de ani împreună, încăierați în bătaie”.

Proiecția de pe fațada Bibliotecii Centrale Universitare – Calea Victoriei. The Story of a Street (realizată de Mindscape Studio) – a fost una dintre senzațiile festivalului. Totuși, prezentarea a fost schematică și s-a redus la vechile clișee ale „micului Paris”. Aduc totuși laude intenției de a ilustra originea denumirii inițiale a străzii – Podul Mogoșoaiei – prin dispunerea podurilor din lemn. Apoi neutralizez cu o critică adusă galeriei personalităților: 6 monarhi și 2 muzicieni (George Enescu și Maria Tănase), asta e tot ce a însemnat pentru realizatori, din punct de vedere politic, social, cultural, Calea Victoriei.

În prelungirea Căii Victoriei, monarhia a revenit pe Arcul de Triumf, de data aceasta în ipostaza cuplului „întregitorilor de neam”, Ferdinand și Maria. Nu a fost nimic nou, clișeul era copiat de pe basoreliefurile propriu-zise ale Arcului de Triumf, care a fost construit în anii ’20-’30, perioadă în care monarhiei îi erau atribuite merite deosebite pentru victoriile României în Primul Război Mondial și pentru înfăptuirea Marii Uniri.

Și acum, să zăbovim puțin mai mult în fața piesei principale a curentului istoricist de la Spotlight Festival: Centenary Great Union, realizat de același Mindscape Studio din București. Trebuie subliniat de la început că în contextul unui festival de o asemenea anvergură, se prezintă nu ceea ce am numi istorie după standarde intelectuale, ci o grand narrative. O mare narațiune a națiunii, o epopee populară care ne plasează pe noi – cei din prezent – pe o axă a unui destin, într-o compoziție teleologică clasică: „de unde venim și încotro ne îndreptăm (și eventual și de ce și cum)”. Așadar, „istoria” care ni se desfășoară în fața ochilor e un discurs cu pretenții identitare („cum ne definim ca popor?”), nicidecum o istorie ca la carte. Critica nici nu ar trebui să vină din direcția istoriografiei „științifice”. Iar dacă lumea se uită la grand narratives ca la un manual de istorie, e o problemă la fel de mare ca atunci când cineva ar vrea să afle despre trecut din filmele „istorice” și ține de nivelul de alfabetizare media (media literacy) al societății românești.

De aceea, critica mea nu e decât incidental din poziția de istoric. Conturarea unei grand narrative presupune o libertate uriașă: poți să construiești cum vrei, conform cu valorile și agendele tale, fie că ești primărie, minister sau orice alt factor de decizie. Aceasta este oportunitatea care li se oferă elitelor de cumetrie ale României în anul Centenarului: cu ce mesaj veniți în fața lumii în afară de constatarea evidenței că suntem „de 100 de ani împreună”?! Ce mesaje girează Ministerul Culturii și Primăria Municipiului București? Ce valorizează ele împreună cu echipa Mindscape Studio din trecutul bogat al României? Vă invit să aruncați o privire mai jos…

Cum era de așteptat, esențiale pentru emițătorii acestui grand narrative sunt suveranii, anumiți fruntași politici și istoria-bătălie. Respectul pentru ierarhie și autoritate, supușenia în fața conducătorilor și jertfa colectivă pentru interese care depășesc năzuințele și drepturile individuale (ale omului) nu doar că zac în subtext; ți se lipesc de față.

Ni se transmite că monarhii au fost personalitățile drumului către Unire. În paranteză fie spus, clișeul monarhilor ca actori fundamentali ai Unirii/modernizării/orice se hrănește din eroarea atribuirii unul rol primordial capului ierarhiei în momentul în care un eveniment excepțional a avut loc. Știm cu toții că datorită lui Traian Băsescu a aderat România la UE, nu? Sau că datorită lui Nicolae Ceaușescu a avut România socialistă creștere economică susținută, nu?

Lăsând gluma la o parte, în locul monarhilor acestora relativ șterși din dinastia de Hohenzollern (deci cu excepția lui Cuza), puteau fi puși mai mulți oameni politici din preajma tronului – miniștrii și diplomații Vechiului Regat –, precum și grupurile sociale care au compus societatea României moderne și care au mișcat țara (țăranii, burghezia incipientă și „străinii” din orașe, muncitorii, tinerii studioși, femeile) care și din punct de vedere istoric au fost mai importante pentru unitatea și progresul țării decât monarhii. Singurele ipostaze în care oamenii „simpli”, strămoșii noștri, își fac apariția sunt fie ca soldați, fie ca susținători ai Unirii de la Alba Iulia. Dar prezentarea îi anonimizează și îi masifică, reducându-i la carne de tun, electorat, sau fundal eroic pe care se ridică și se evidențiază personalitățile canonice.

În acest grand narrative au fost incluse în mod bizar două elemente care în lumina evenimentelor recente pot naște niște semne de întrebare. Primul element este prezentarea Academiei Române ca singura instituție fundamentală a Vechiului Regat demnă de menționat pe lângă Dinastie. Decupat din film, pasajul ar putea servi drept spot publicitar al Academiei Române de astăzi. De ce i se acordă exclusivitate? De ce este alăturată – ca un simbol al autorității culturale și științifice – puterii de stat reprezentate de monarhie? Ce să înțelegem din această alăturare? Că valoarea profesională o dau funcția și titlul? Că elitele politice conlucrează cu elitele culturale pentru „propășirea” nației? Că misiunea Academiei Române a fost și trebuie să fie construcția „națiunii culturale” și apărarea acesteia în fața influențelor externe (occidentale, multiculturale)? Și de ce se lasă un loc generos pentru presupunerea că Academia Română de astăzi ar avea multe în comun cu Academia Română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea?

Al doilea element bizar este episodul confiscării tezaurului de către guvernul bolșevic. De ce a fost inclus dacă nici măcar nu a fost evidențiată legătura cu Unirea – anume că intrarea trupelor române în Basarabia în ianuarie 1918 l-a determinat pe Lenin să sechestreze tezaurul evacuat de români la Moscova? Istoric vorbind, tezaurul a plecat din România pe vremea țarului, nicidecum cu trenuri purtând steaua roșie comunistă. Aici cred că e vorba doar de o aluzie grosieră și o răutate gratuită bazată pe mitul conform căruia „rușii (sovieticii) ne-au furat (toate) bogățiile”. Nerecuperarea unei mari părți din tezaurul în aur al României și exploatarea economică a Republicii Populare Române de către Uniunea Sovietică sunt, evident, realități, dar punerea în scenă a echipei Mindscape Studio e un gest retoric brutal asemănător cu cel făcut de agenția de publicitate Papaya în timpul colectei publice din anul 2016 pentru achiziționarea „Cumințeniei Pământului” (vezi clipul aici).

Înainte să spună publicului ceva diferit de vechile clișee despre „conducătorii de geniu ai acestei țări”, filmul Centenary Great Union poate spune multe despre cei care l-au produs și cei care l-au promovat. Pe de o parte, poate spune că aceștia provin dintr-o societate care nu a ieșit niciodată deplin – pe calea modernizării – din premodernitate și că sunt blocați într-o viziune despre lume bazată pe autoritate, ierarhie socială și putere discreționară. Pe de altă parte, ne poate spune că decidenții au girat o reprezentare a trecutului conformă cu modul în care ar vrea ei înșiși să fie reprezentați la centenarul 2018-2118.

Aș reveni la presupunerea mea că media literacy la români e deficitară, inclusiv la emițătorii mesajelor (creatori și instituții, deopotrivă). Astfel, ne putem confrunta cu două situații. Dacă se intenționa ca filmul să fie o lecție de istorie sau dacă publicul a receptat-o ca la școală, această lecție e scrisă pe genunchi, e plină de falsuri, e triumfalistă și propagandistă. Dacă se intenționa să fie o grand narrative despre noi, românii, atunci filmul e simptomatic pentru ideologiile vectorilor de discurs din prezent și poate să ne arate sub ce semn va sta și viitorul nostru: autoritarism, colectivism, naționalism, elitism, stratificare socială. Oportunitatea de a oferi un mesaj despre participarea civică, despre potențialul individualității pentru întreaga societate, despre beneficiile solidarității și păcii sociale, despre unitate în diversitate și despre tranziția lungă de la o societate a rangurilor și abuzurilor la o societate democratică și egalitară a fost ratată cu brio. În continuare, ca în fiecare an, bucureștenilor și românilor din întreaga țară o să li se mai servească o viziune de secol XIX despre societatea lor plasată în secolul XXI, în timp ce o să li se fâlfâie drapele naționale pe bani publici.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. amicu spune:

    Exact așa! Dar avind noi la cirma reprezentanții părții celei mai conservatoare a societății, a temătorilor de modern și evoluție, nici n-avea cum să fie altfel.

  2. wd spune:

    Sunt impresionat atat de articol cat si de imagini !

    Ma intreb : folosirea romglezei este un parte din definitia elitei romanesti de azi ?

    O fac din pozitia unui roman care de aproape de un sfert de veac locuieste intr-o tara anglofona. Oare un nou Vasile Alecsandri ne-ar ajuta in vreun fel ?

  3. Franciscus Baconius spune:

    Deci, daca elitele politice, decidentii politici, nu au avut un rol atat de important in deciziile politice care au facut posibil scenariul Unirii, atunci ar fi trebuit probabil sa proiectam imagini cu clasa muncitoare si tarani, cu furci, seceri si ciocane, intr-o sarbatorire a mediocritatii.

    Nu dau doi bani pe evenimentele astea propagandistice si triumfaliste, dar discreditarea elitelor politice mi se pare un punct de vedere dintr-un unghi opus, dar la fel de limitat. Sa dam Cezarului ce e al Cezarului. Asa cum Cuza, Carol I si Ferdinand au fiecare dintre ei meritele si responsabilitatea pentru modernizarea Romaniei si Dej, Ceausescu si Iliescu pentru mutatia psihologica, decapitarea elitelor intelectuale, un cult al minciunii și al involutiei culturale si sociale, Geopolitica are si ea un rol aici, dar fiecare moment istoric a permis ascensiunea unor lideri cu caractere specifice acestuia. Ticalosenia regimului comunist a permis ascensiunea celor mai ticaloase individualitati in varful regimului si ele poarta responsabilitatea pentru crimele lor, asa cum familia regala este reponsabila pentru modernizarea Romaniei.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vlad Pașca


Vlad Pasca

Istoric și realizator de documentare. A obținut titlul de doctor la Universitatea din București (2015) cu o teză despre planificarea economică în timpul ceaușismului timpuri... Citeste mai departe


E randul tau

Mare parte a conflictului palestiniano-israilian (si nu ma refer la prezent, ci la o perioada de zec...

de: eu

la "Ierusalim, calul troian al politicii externe "

Camp Kennedy

Ambasada Statelor Unite în România, alături de American Councils for International Education invită liceenii cu vârsta cuprinsă între 15-17 ani să candideze la Şcoala de Vară pentru Educație Civică, Participare Activă și Leadership, denumită „Camp Kennedy”, ce va avea loc la București în perioada 19-26 august. Informații complete despre program sunt disponibile și online pe site, iar aplicatiile pot fi depuse pana pe 10 iunie 2018.

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)