Home » Opinie » Citesti:

Celălalt – inamicul sau aliatul meu?

Daniela Maci martie 23, 2020 Opinie
8 comentarii 1,696 Vizualizari

Reacțiile umane în fața unui pericol iminent, dar încă prea îndepărtat sunt cvasi-similare, fie că e vorba de o criză economică, un conflict, un virus. E încă departe, atât de departe, încât nimic nu ne poate atinge. Și, tocmai de aceea, pericolul devine motiv de amuzament, ridiculizare, exagerare, indiferență etc., iar cei care atrag atenția asupra lui cu seriozitate și responsabilitate devin ținte ale ridicolului fie prin minimalizare, fie prin inflamare; La fel și autoritățile cu regulile lor care, pentru o parte a populației noastre, par să exagereze realitatea. Am văzut cu toții aceste reacții în mediul virtual.

Știm că se suferă. Știm că se moare. Știm că acest virus COVID-19 se transmite ușor și rapid, știm că există posibilitatea de a ne îmbolnăvi și de a-i îmbolnăvi pe alții. Da, știm toate aceste lucruri pe care le aflăm din media, cărți, reviste, de la cunoscuți, prieteni etc. Dar…noi suntem imuni, suntem intangibili, căci lucrurile astea, încă, se petrec undeva departe de noi – nu în țara noastră; apoi, nu în orașul nostru; apoi – nu în cartierul nostru, nu pe strada noastră sau în blocul nostru, nu printre cunoscuții/apropiații nostri. E încă departe, dar totuși aproape. Și, departe fiind, SE suferă, SE moare. Bieții italieni! Culmea, față de chinezi nu am avut aceleași reacții… China e situată pe alt continent – nu avem rude, prieteni, cunoscuți care au emigrat în China (excepțiile nu confirmă regula). Dar avem în Italia! Am fi preferat, totuși, să nu se întoarcă acasă românii noștri italieni! Și mai ales nu rromii! Stați acolo, nu veniți pentru că aduceți Departele prea aproape. Ne contaminați bula noastra. Nu vrem să se fisureze. E mult mai comod, pentru noi toți, să stăm în fața televizorului, calculatorului și să transmitem mesaje….Să vadă lumea că ne pasă!

Toți cei care suferă, care mor sunt încă departe. Și, dacă se întâmplă ca o epidemie care să se apropie prea mult de noi, reacțiile față de celălalt se modifică. Chiar dacă e român sau ungur sau ce o mai fi fiind, e acel celălalt diferit – diferit doar sau tocmai prin posibilitatea de a fi fost contaminat cu acest virus – și tocmai pentru că e diferit a devenit străinul periculos pe care nu trebuie să-l accept (anihilați-l prin închiderea granițelor, excludeți-l). Acest celălalt, pană mai ieri semenul meu, apropiatul meu, a devenit acum îndepărtatul, contaminatul. Adică, devine – în unele cazuri – „obiect de ură și respingere („regula lui Herodot”) sau, dimpotrivă, obiect de admirație și atracție („regula lui Homer”)” ( 1). Cele două modele utilizate în special în câmpul antropologiei, cred că pot fi aplicate în ceea ce privește reacțiile noastre. Ostilitate în fața invadatorului care are intenția de a disemina virusul cu propriul lui corp transformat în arma letală; empatie transpusă în profesionalism și/sau voluntariat în fața celui aflat în dificultate și are nevoie de ajutor. Dar cei mulți, care cad în interstițiile celor două modele? Cum se raportează cei care încă sunt indeciși între a fi ostili – dar parcă totuși ar avea o brumă de empatie?

Încă, la acest nivel, boala, suferința și moartea aparțin impersonalului Se heideggerian, sunt depersonalizate – nu au identitate, chip și, mai ales, nu e vorba despre mine. Nu sunt și nici nu pot fi o posibilitate a mea. Deocamdată, totul e ceva exterior, o ştire care confirmă realitatea bolii și a morţii, o statistică din ce în ce mai alarmantă, dar care încă nu mă vizează pe mine. Spre deosebire de bolile trecutului (ciuma, holera, etc.) care acționau rapid și necruțător la nivelul populației (cu o rată a mortalității mult peste procentul virusului de azi) – omul știa că nu are cum să scape de moartea nemiloasă și, ca atare, era pregătit să o întâmpine, azi, în ciuda unui procent mult mai scăzut al ratei mortalității, felul în care ne raportăm la moarte s-a schimbat. E ceva insidios, necunoscut, o boală fără semne vizibile pe trupul celuilalt și care se propagă aleatoriu. Putem scăpa neatinși de boală, putem fi asimptomatici, putem avea forme mai mult sau mai puțin ușoare. Da, procentul celor care scapă e mult mai mare decât cel al morților. Și totuși, asemeni unei loterii, moartea poate lovi oricând și oriunde, inclusiv pe mine. Sunt prea multe necunoscute și nu putem deține controlul situației.

O reacție posibilă este aceea de a ne crede intangibili, cu un sistem imunitar care ne ferește de un deznodământ tragic. Credința în nemurirea propriului corp (unul care nu poate fi ajutat nici de tehnică, nici de suflet, ci doar de o oarbă încredere în propria-i robustețe și forță) nu se identifică cu certitudinea empirică a decesului. Așadar, am mai avea timp să decidem cum ne raportăm la celălalt.

Atâta timp cât nu am o cunoaștere nemijlocită a coronavirusului, pot emite o diversitate de opinii care nu țin cont, de cele mai multe ori, de sursele și informațiile oferite de profesioniști. Căci, a vorbi despre ceva (indiferent despre ce) înseamnă a avea experienţa acelui ceva. În cazul de față, aceasta poate fi dobândită doar prin intermediul celuilalt ca mijlocitor, dar e una indezirabilă. Ne-am obișnuit prea mult să trăim într-o lume cosmetizată, igienizată, aseptică din care sunt evacuate urâtul și diformul. Esteticul prevalează în fața eticului. Acest virus a produs o fisură în zidurile pe care ni le-am construit în ultimii ani și care ne-a invadat cotidianitatea prin toate informațiile vehiculate în spațiul public. Așadar, corpurile noastre au devenit vulnerabile nu doar prin atingerea altor trupri, ci și printr-o minimă proximitate.

Chiar dacă este declarată starea de urgență, chiar dacă există reguli clare pe care ar trebui să le urmăm, omul amână și camuflează sine die nu doar semnele realității, ci realitatea însăși care a devenit o ecuație cu câteva necunoscute: raportarea la celălalt (cu toate categoriile intersubiectivității și a contractului social), la suferință, moarte, doliu. Și dacă noi, cei din țară, considerăm că timpul și norocul pot fi de partea noastră, nu la fel stau lucrurile în alte părți. Italianul a fost nevoit, într-un timp foarte scurt (de doar trei sătămâni?!), să-și regândească nu doar propria viață, ci și sistemul valoric. Am văzut cu toții imaginile terifiante în care era imortalizat convoiul camioanelor militare transportând cadavre pentru că incineratoarelele din Bergamo nu mai făceau față. Moartea mea și a fiecăruia dintre noi– cu excepţia câtorva persoane pe care le afectează – îi este indiferentă lumii (o lume care nu mă/ne cunoaște și, nici măcar, numele nu mi/ni-l știe). Moartea mea poate intra în rubricile unei statistici şi poate deveni oricând un simplu număr. Doar pentru cei apropiaţi, cei cărora moartea mea nu le e indiferentă, ea devine un scandaloasă, poate, pentru că nu se mai poate trece în revistă viaţa celuilalt prin intermediul ritualului funerar. Decesul se constată de medic și corpul e ascuns. Accesul la bolnav, muribund sau mort nu mai este posibil. Prezența virusului a modificat radical felul în care omul se raportează la moartea celui pe care l-a iubit și acum nu mai e. Pentru toți cei care au pierdut pe cineva drag în ultimele săptămâni și care pot spune acest om nu mai este, el continuă să însemne ceva. E real, însă nu au putut să-și ia rămas bun, nu au putut îndeplini ritualurile înmormântării – nu au putut face nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă în fața unei morți normale. E posibil ca vina, neputința, angoasa să planeze asupra aparținătorilor de acum înainte.

Dimensiunea terifiantă a morţii provocate în aceste vremuri de criză constă în faptul că îi este răpită în mod absolut orice caracter personal. Omul este deposedat de identitate sau e închis în propria lui identitate prin izolare. El devine un caz pentru medicii copleșiți de numărul în continuă creștere, este redus la condiţia unei fișe medicale şi a unui cadavru viu, este depersonalizat prin inducerea unei stări perpetue de frică. Bolnavul, muribundul sunt singuri în fața întrebărilor fără răspuns: va reuși tehnologia să mă salveze, se va crea un vaccin, îmi voi mai revedea vreodată familia, prietenii, voi scăpa? Nimeni și nimic nu poate dărâma zidul care s-a înalțat în jurul lor (doar medicii și asistentele medicale – noii eroi ai zilei – pot, dacă au timp și energie – să mai oblojească rănile sufletești ce sângerează în fiecare clipă a singurătății). Lumea noastră în care trăim și am crescut ne-a deprins cu camuflarea suferinței și a morții. Poate că, până la urmă, ne aflăm în pragul celui de-al cincilea moment al familiarității morții. Primele patru sunt descrise de Ph. Ariès: dacă pentru precreștin, sentimentul de teamă şi frică în faţa morţii era străin, pentru creștin moartea e ceva firesc și necesar. Există aici o familiaritate ce decurge din raportarea continuă la lumea de dincolo ca lume reală. Începând cu modernitatea, omul se agață de această lume care rămâne în cele din urmă singura lui lume. În fine, în lumea noastră, toate sentimentele anterioare sărăcesc sau se pierd. Faţa macabră şi cinică a morţii se banalizează. Ceremonialul, ritualul, sentimentul, tot ceea ce este legat de moarte devine o afacere de industrie mediatică sau funebră. ( 2) Industrializarea morții, firmele de pompe funebre care preiau toate atribuțiile pe care familia și cei apropiați le aveau odinioară în fața celui mort au condus la o adâncire și mai mare a misterului morții. Există specialiștii morții, tehnicienii morții, psihologii și capelanii morții care preiau și gestionează totul – inclusiv propriul meu doliu. Eu, cel care rămân în fața locului gol care cândva a fost ocupat de un apropiat al meu, nu mai trebuie să gândesc, să gestionez toate aceste probleme. Sunt degrevat de ele tocmai prin intermediul acestor servicii și, astfel, am tot timpul din lume să-mi jelesc mortul. Am timp să-mi iau rămas bun de la el, să mă socotesc cu el, să-mi cer iertare. Până azi și acum, când atât cel ce moare, cât și cel rămas în viață sunt lipsiți de posibilitatea înmormântării à la carte și, într-o oarecare măsură, a doliului. Adică de un spaţiu comun în care să fie înscrisă experienţa sa ultimă. Acesta este lucrul care s-a schimbat radical.

În faţa acestei morţi, suntem muți de durere și neputincioși: nici tehnica (medicală, în acest caz), nici administraţia (depinde de la țară la țară care este promptitudinea la nivel administrativ și operațional cu care se iau decizii menite a încetini sau stopa răspândirea virusului), nici economia (vizibil, mult prea vizibil afectată) nu-i sunt de nici un folos. Marginalizată până acum, moartea îşi întinde umbra asupra vieţii. Nu știm dacă noi – cei de azi – ne confruntăm mai puţin sau mult cu problema morţii decât predecesorii noștri tradiţionali. Cert e că avem mai mult de-a face cu îngerii morţii – violența războaielor siriene, afgane, etc. cu afluxul de imigranți, bătrâneţea (procentul ridicat al mortalității din Italia pus și pe seama unei populații îmbătrânite), mizeria (marginalii lumii noastre care nu aparțin nimănui), și, nu în ultimul rând boala (acum, epidemia). Această moarte care se extinde în progresie geometrică închide universul omului actual dând o dimensiune patetică şi febrilă vieţii – de acum şi de aici – pe care, aparent, nimic nu mai e în măsură a o semnifica.

În orice moment pot deveni cazul confirmat cu numărul x sau mortul cu numărul z, astfel că avem datoria să conferim acestor lucruri care ni se întâmplă acum un sens supraindividualist prin asumarea unei responsabilități față de noi înșine, față de apropiații nostri, față de toți semenii mei. Doar responsabilitatea ne dă posibilitatea de-a asuma conştient această confruntare. Și da, omenirea a mai trecut prin pandemii: de la ciumă și holeră la gripa spaniola și Sars. Dar, pentru noi, toate acestea au stat și încă stau sub incidența unui impersonal la timpul trecut. Noi – viii de acum – n-am fost și nici nu putem fi atinși. Speranța – mai mult sau mai puțin inconștientă care a însoțit omenirea de-a lungul istoriei – camuflează și estompează revolta, frica și până la urmă posibilitatea actualizării unui coșmar. Spre deosebire de omul din trecut care avea o viziune comună în fața molimilor fundamentată în religie, omul contemporan dispune de o pluralitate de reacții, spaime, frici ancorate în tot atâtea perspective asupra vieții și a morții.

Rămâne de văzut dacă aceste frici care ni se dezvăluie acum, ne vor determina să schimbăm ceva în noi înșine și în lume. Sau vom continua să ne credem intangibili, stăpâni asupra propriilor corpuri ce devin tot mai fragile în fața virușilor și bacteriilor? Căci, dintr-un anumit punct de vedere, ceea ce era ciuma pentru predecesorii nostri, e acum coranvirusul pentru noi. Și totuși, e atât de diferit, căci lumile sunt eterogene. Nu mai așteptăm secole până la descoperirea unui tratament, gradul de cunoaștere și de încredere al omului în medicină și, deci, în știință are cel mai ridicat grad din istorie. Nu și încrederea în decidenții care gestionează această criză. Ne autoproclamăm intangibili cu riscul de a pierde tot (viața sau încrederea cetățenilor) sau ne asumăm fragilitățile pe care le putem remedia într-un timp determinat cu posibilitatea unui câștig necunatificabil – viitorul nostru?

NOTE____________________

i Vintilă Mihăilescu. „Antropologie. Cinci introduceri”, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 63.

ii Cf. Philippe Ariès. „Omul în faţa morţii”, vol. I,II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. florinmarinaois spune:

    Pentru cine scrieti acest articol? Pt cei 5% inca capabili sa te inteleaga? Nu cred ca trebuia sa depuneti atata efort, ei stiau asta deja…Poate ca trebuia sa scrieti acest articol pentru aia care fac petreceri cu manele in mijlocul strazii…in asa fel incat sa inteleaga. Nu vreau sa ofensez pe nimeni, dar cred ca rolul unei persoane atat de erudite, nu este sa scrie articole pentru cei care o inteleg, ci sa educe pe cat posibil pe cei care nu ….inteleg nici o boaba din ceea ce ati scris atat de frumos.

    • Harald spune:

      Poate ar fi bine să mai luăm contact și cu realitatea: în metroul din Londra se circulă ca sardelele, pentru că multe stații au fost închise, dar medicii și asistentele trebuie să ajungă cumva la spitalele unde lucrează. În Londra, mașina personală nu prea e o opțiune, uneori faci două mile într-o jumătate de oră.

      Chiar dacă nu ar exista nimic altceva decât spitalele, oamenii tot trebuie să meargă la lucru. Dar în orice oraș mai există o multitudine de activități care nu pot fi oprite decât dacă vrei să începi să găsești bătrâni și copii morți de foame prin case.

      Care crezi că era soluția, să închidă complet metroul din Londra sau să lase toate stațiile deschise, ca să se poată circula cât de cât normal?

  2. florinmarinaois spune:

    Pt cei 5% inca capabili sa VA inteleaga. Scuze

  3. Constantin spune:

    “La fel și autoritățile cu regulile lor…”

    Mărturisesc că mi-au plăcut întotdeauna articolele de popularizare a științei și am apreciat efortul celor care s-au străduit în acest sens.

    Spre exemplu, pentru că “autoritățile” au rezolvat-o cu religia și au trimis preoții în temple, iar pe credincioși să se roage în peșterile sau pădurile în care s-au ascuns de frica dușmanului nevăzut, e vremea înțelepților să răspundă nedumeririlor muritorilor.

    Bine, nu întreb acum și aici cine sunt “autoritățile”, dar cu siguranță trebuie să fie o explicație divină în legătură cu existența lor. … Iar voia lor de a face bine, de a propaga adevărul și bunătatea are negreșit caracter transcedental.

    În context, mi-a atras atenția nelămurirea unora cu privire la imnul național. Eu le-am spus că nu trebuie să le aibă… Mai bine să creadă și să nu cerceteze, pentru că-i doar o poezie, precum consideră “autoritățile” religia. Zic ei…

    “[...] Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
    “Viață-n libertate ori moarte” strigă toți.
    Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină,
    Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt [...]”

    Eu le spun că ce zice la Imnul Național e mai degrabă la “șto”, că de fapt nimeni nu vrea să moară, că moartea e spaima supremă, dar ei se încăpățânează cu ideea asta de libertate, absurdă…

    https://romania.europalibera.org/a/rom%C3%A2nia-suspend%C4%83-drepturile-omului-urmeaz%C4%83-scenarii-dure-activarea-art-15-din-cedo-/30500019.html

    … Și nimeni nu reușește să definească “ordonanța militară” aceasta, adoptată de “autorități”, pentru că în Constituție nu zice nimic despre așa ceva…

    • eu****** spune:

      Pentru ca mi-ati adus zambetul pe buze si asta in conditiile in care nimeni nu va vede – credeti si nu cercetati – pot sa va raspund atat cat pot pentru ca sunt cam nepriceput in ordonante.

      Pai suntem in razbel si atunci comandantul suprem ar fi trebuit sa dea decrete.

      Dar dansul, intr-o spalatura puternica cu dezinfectant, a delegat si ar fi trebuit sa se puna in miscare ordinele dar nu s-a nimerit din prima denumirea, si pare ca nici din a doua, si de aceea le-a numit ordonante – hehehe ce vremuri cand se dadeau ordonante gubernamentale ala gospodina Dancila – si ca sa dea un aspect si mai militar le-a numit ordonante militare.

      Evident ca nu exista – dar ce conteaza acum???
      Salvarea de vieti omenesti de tipul scapa cine poate! O parere.

      PS
      Si tanara domnita care suspina mai sus…
      As recomanda la toate palierele – ACTIONS dar cu directia avem mari probleme, asta in afara de cele ce se leaga cu capul care este un pic zombi

  4. Aristotel spune:

    Ultimul secol a dus la mutatii profunde in societatea umana. si anume:1. Raportarea falsa si indiferenta fata de natura, ce invata viata si moartea, fata de ceilalti oameni, lipsa de empatie.2. Consumerismul fara limite si risipirea de resurse, poluarea cu multiple forme, degradarea mediului natural.3. Urbanizarea accelerata, cu densitati mari, de constructii si populatie, fara zone de tampon ca spatii verzi.4.Extinderea fara limite a companiilor multinationale interesate de un profit cat mai mare, forta de munca prost platita, cu epuizare resurse si degradarea naturii, in locul unor dezvoltari interne pt. fiecare tara.5.Dimensiunea uriasa a circulatiei turistice si de afaceri, migratie pt. ca Italia, Franta, Spania sunt tarile europene cu cei mai multi turisti.6. Scaderea globala a nivelului de educatie si cultura in favoarea libertinismului ieftin.7. Accentul prea mare pe bunastarea individuala, a propriei familii, fata de cea a comunitatii.

    • eu****** spune:

      Jessus – unii si daca nu au probleme si le creeaza ca sa aiba despre ce povesti…

      Greta – unde esti mama???
      Vino mamo aici ca ai un tovaras, ca sa nu stai singurica si poate te plictisesti acum fara poluare…

  5. eu****** spune:

    Se plange asa de tare ca mi se rupe sufletul.
    Cineva scria ca daca nu o sa murim de virus o sa murim dupa pentru ca economia…
    De fapt, cinic analizand situatia, cu o moarte suntem datori pe acest pamant.
    mai devreme sau mai tarziu.

    Raspunsul este mai simplu – protejeaza-te si iti aperi sanatatea ta, pe tine si pe altii…
    de ce o fi asa de greu de inteles si de pus in practica???



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Daniela Maci


Daniela Maci

Daniela Maci. Lector univ. dr. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Stiinte Socio-Umane. Licenta si doctorat in filosofie la Universitatea "Babes-Bolyai" Cluj-Napoca. Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Domnule Teodorescu, calculul scorului relativ de influenţă (SRI) e destul de simplu. Pentru fiecar...

de: Alexandru Babes

la "Competiția de proiecte de cercetare Idei 2020, impresii la cald"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

mai 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)