Home » Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Cine l-a ucis pe Niky Ceaușu? Comunismul sau capitalismul?

Dorian Galbinski august 13, 2012 Opinie, Sinteze, Societate/Life
56 comentarii 9,760 Vizualizari

(La întâlnirea cu foștii colegi de liceu, despre care am scris săptămâna trecută, unul dintre cei care au lipsit a fost Nicolae Ceaușu (Niky). Paginile care urmează descriu povestea prieteniei noastre)

M-am despărțit de Niky Ceaușu la 1 februarie 1965, când m-a condus, împreună cu alți prieteni, la aeroportul din București. Emigram, împreună cu părinții și cu fratele meu, în Israel. ”Cine știe dacă ne vom revedea vreodată”, a spus el, și toți gândeam la fel. Nimeni nu își putea închipui atunci că socialismul de tip est european avea să sfârșească ”la lada de gunoi a istoriei” (ca să folosesc o expresie foarte dragă istoriografilor comuniști).

L-am cunoscut în 1959, în clasa a IX-a, când a venit la liceul nostru de la o altă școală.  Diriginta ne prevenise că vom avea un coleg nou, un băiat inteligent, care fusese unul din primii la învățătură, dar care după moartea tatălui său, cu trei ani înainte, se schimbase complet. Nu îl mai interesa nimic, nu vorbea aproape deloc, și abia lua notele de trecere dintr-o clasă în alta.

Era un băiat slab, înalt, cu părul castaniu și ochii de un albastru spălăcit. Mama sa era funcționară în portul Constanța, și el avea o soră cu handicap fizic și mental, care locuia cu ei într-un apartament dintr-un bloc vechi dar elegant din centrul Constanței.   După un timp, mama sa s-a recăsătorit cu un avocat, pe care Niky, inițial, l-a detestat ”din oficiu”, acceptând  abia mulți ani mai târziu că era totuși un om foarte cumsecade.

S-a apropiat el de mine, atras probabil de lipsa mea totală de agresivitate, de pasiunea mea pentru muzică  și dans (pe care o împărtășea) și poate și de faptul că  eram, ca și el, unul din puținii neutemiști din clasă. Ne-am împrietenit și am devenit nedespărțiți, rareori trecea o zi fără să ne vedem, să ascultăm muzică și să pălăvrăgim vrute și nevrute. Era un anticomunist feroce, fiind convins că tatăl său, căpitanul vasului Ardealul, plecat să transporte ajutoare Egiptului în urma Campaniei din Suez din 1956, fusese ucis pe vas din, motive necunoscute, de agenții securității de pe navă, deoarece nu s-a întors din acel voiaj și nu a dat niciodată vreun semn că ar fi în viață. Versiunea oficială a fost că s-a înecat!

Dovada cea mai bună a nonconformismului lui Niky și a caracterului său rebel am avut-o în clasa a XI-a, pe atunci ultima clasă de liceu. Media notelor lui la limba rusă era 4 pe primul trimestru și 4 pe al doilea. Eram în al treilea trimestru și avea deja un patru la oral. Era amenințat să rămână corigent și să nu intre în examenul de bacalaureat. Directorul liceului, Bavaru l-a chemat probabil la el pe profesorul de rusă și i-a spus să-l treacă. Altfel nu se poate explica bunăvoința acestuia, care în ultima oră de rusă i-a pus lui Niky întrebările cele mai ușoare, (aproape a la Marius Chicoș Rostogan), ca să-i dea un 10 și să obțină astfel media generală de trecere, 5. Dar nu fără mica lui răzbunare. Înainte de a-i pune nota în catalog, profesorul i-a spus (citez din memorie): ”O să te trec măi Ceaușule, deși, mai târziu, mulți o să se întrebe cum te-ai fofilat tu prin școală. Pentru că ești o loază, un leneș, nu ești capabil de nimic. Ce o să te faci în viață, măi băiatule?” ”Profesor de limba rusă”, veni răspunsul sec al lui Niky. Profesorul a rămas înlemnit, ca și noi toți de altfel, i-a pus nota 4 și l-a lăsat corigent.  ”Nu te-ai putut stăpâni?” l-am întrebat după oră pe Niky. ”Nu”, răspunse el, ”a fost o ocazie unică”. A luat apoi bacalaureatul în toamnă.

După ce am părăsit România, i-am scris și mi-a răspuns. A început astfel o corespondență regulată între noi. Așteptam cu nerăbdare scrisorile lui la Tel Aviv și ulterior la Londra, adevărate reportaje literare, pline de descrieri elegante, umor și informații cifrate. Avea și un extraordinar talent la desen. A încercat să intre la Arhitectură, dar, nereușind, s-a mulțumit cu un post de desenator tehnic la un institut din Constanța.

Din momentul în care am început să lucrez la BBC, în 1970, asculta zilnic emisiunile noastre și le comenta în scrisori. După un timp, într-una din ele mă informa că s-a căsătorit cu o infirmieră pe nume Emilia, o fată minunată care o acceptă pe sora lui și are mare grijă de ea. M-am bucurat și l-am felicitat.

Pe la sfârșitul anului 1980, i-am trimis o invitație oficială să vină să mă viziteze la Londra. Spre surprinderea tuturor, a primit aprobarea și, în vara lui 1981 a sosit cu trenul în gara Waterloo, după o călătorie de două zile. Soția mea Anda și soacra mea, care locuia cu noi, l-au primit cu drag, iar fetița mea Alexandra, pe atunci în vârstă de șase ani, conversa permanent cu el în românește, cu accent englezesc.

”Cei 16 ani care s-au scurs de când nu ne-am văzut parcă nici nu au existat vreodată”, mi-a spus el când ne-am dus la culcare în prima seară, după ore întregi de depănat amintiri și de informare reciprocă în legătură cu familia, prietenii, etc. Am fost de acord. Cât de tare ne înșelam amândoi!

Diferențele au început să apară încă din a doua zi, când a văzut Hi-Fi-ul meu, un Philips destul de vechi. ”Păi eu am un HI Fi mai modern decât al tău. De ce nu-ți cumperi unul mai bun?” întrebă el. ”Pentru că ăsta încă merge bine, pentru că radioul aici este excelent, avem posturi pentru fiecare gen de muzică și pentru că prefer să-mi cheltuiesc banii pe călătorii, să văd Roma, Barcelona, etc”. ”Și am observat că ai doar un costum”, continuă el, ”eu am trei”. ”Adevărat”, am răspuns, ”nu port costume, cel pe care l-ai văzut în șifonier îl folosesc doar la ocazii oficiale”.  S-a mirat, dar nu a mai spus nimic.

L-am luat cu mine la BBC. I-am făcut cunoștință cu colegii, a asistat la transmisiuni. Îi plăcea mult. (La Constanța, în tinerețe ”făceam emisiuni”  de muzică ușoară  la magnetofonul meu Tesla și el era un disc-jockey mai talentat decât mine). Mă însoțea zilnic la redacție și stătea cu mine opt ore, până când un coleg mi-a spus: ”ce-l aduci pe ăsta în fiecare zi? Nu știi că va trebui să raporteze la întoarcere Securității tot ce a văzut aici?” ”Și ce a văzut aici?” am ripostat. ”Ce se servește la cantină? Ce transmitem la radio ca să audă toată România?”.

În fiecare zi, descopeream însă noi deosebiri între Niky și mine. Deși îi spusesem de câteva ori să se simtă ca la el acasă, aștepta să fie servit și nu ridica nici un deget să ajute. Dar, mi-am spus, poate este timid, poate nu vrea să deranjeze. Am avut și o ceartă pe tema homosexualității, el rămânând un homofob înveterat și neînțelegând atitudinea din vest în această chestiune.

S-a plimbat în toată Londra împreună  cu soacra mea,  au văzut  Cats, celebrul musical al lui Andrew Lloyd Webber, pe scurt a petrecut o lună de vis, cum afirma ulterior în scrisoarea de mulțumire.

Nouă ani mai târziu, în august 1990, în prima mea călătorie în România post-comunistă, l-am vizitat la Constanța. ”Ai tot Hi-Fi–ul ăla hodorogit?”, a fost una din primele lui întrebări, după ce am luat cina și ne instalasem în fotolii cu paharele de whisky în mână. ”Da”, i-am răspuns, ”dar aproape că nu-l mai folosesc, nu am nevoie”. ”Doriane”, continuă el cu pasiune, ”este aici la colț un macedonean care face brânză. Și-a cumpărat un Sony extraordinar, de 1000 de dolari. Spune și tu dacă există dreptate pe lumea asta. Eu, care sunt un mare meloman, nu pot să-mi permit un asemenea Hi Fi, iar el, practic un analfabet, să aibă o astfel de piesă”

În ciuda jurămintelor pe care mi le făcusem în prealabil că nu mă voi lăsa provocat  de nimeni și de nimic în cursul celor patru săptămâni pe care le petreceam în România ca trimis special BBC, am simțit că mi se urcă sângele la cap. ”Ce te interesează pe tine Niky, cum își cheltuiesc alții banii? ”Macedoneanul” ăsta, cum îl numești tu, se scoală probabil la ora 5 în fiecare dimineață să mulgă oile, să facă brănză și iaurt, să-și câștige astfel existența. Nu este treaba ta pe ce își dă banii. Poate având această ”piesă extraordinară”, va începe să aprecieze și el muzica, va depăși stadiul de”analfabet”.

Probabil că vorbisem și eu cu prea multă pasiune, pentru că Niky se ridică și spuse ”mă duc să cumpăr țigări”. După ce a plecat, Emilia, care asistase la discuție, îmi spuse: ”Slavă Domnului că am apucat și ziua în care să-l pună cineva la punct. Uite, așa este tot timpul. Critică pe toată lumea, totul îi pute, dar nu face absolut nimic ca să meargă și el înainte. Nu vreau să fiu aici când se întoarce. Noapte bună!”.

”Dorian, eu am totuși respect pentru opiniile tale”, îmi spuse Niky, revenind. ”De ce te-ai enervat?” ”Nu are rost să continuăm, e greu de explicat”, am răspuns și am abordat apoi alte subiecte, inofensive, care nu aveau nici o șansă să dea naștere la discuții contradictorii.

La una din următoarele mele vizite, pentru preluarea, prin rotație, a conducerii biroului BBC România, cred că era prin 1993 sau 1994, Niky mi-a telefonat că Emilia este bolnavă  și o aduce la București, la un specialist. Cancer!!!  După  operația gratuită (care a costat, mi-a spus el, doar două sticle de whisky, jumătate de porc sau de vițel și 200 de dolari), Emilia a fost pensionată pe motiv de boală. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în urma unei restructurări la institutul la care lucra, Niky a fost concediat.

M-am dus la Constanța să-i vizitez. În timp ce el făcea niște cumpărături, Emilia a început să plângă.  ”Suntem terminați. Niky este șomer iar pensia mea este infimă, nu ne ajunge nici măcar să plătim chiria la apartament”. Brusc, îmi veni o idee. ”Cât costă apartamentul vostru?” ”Vreo 140.000 de lei”, răspunse Emilia. Dintr-un calcul mental rapid, reieși că locuința lor costa cca 700 de dolari, o sumă enormă pentru mulți oameni din România de atunci dar relativ ușor suportabilă în Occident. ”Îl cumpărăm”, am spus, ”este cadoul meu tardiv de nuntă pentru voi”.  După protestele de rigoare la care s-a alăturat și Niky, care se întorsese între timp, au acceptat banii, cu multă recunoștință. (Nu am făcut-o pentru el ci pentru ea, gândindu-mă la ce o aștepta probabil. Aveam încă foarte proaspăt în minte calvarul prin care trecuse soția mea la Londra, cu aceeaș boală, și fără să fi avut, în plus, și griji materiale).

Niky lucrase pentru BBC în calitate de corespondent freelance la Constanța încă din 1990. Inițial trimisese relatări interesante care au fost transmise.  Cu o relatare pe săptămână, câștiga atunci poate mai mult decât salariul său la institut. Dar, la un moment dat, nu a mai făcut față. Nu relata la timp, nu era ”pe fază”. L-am recomandat postului Radio Sky care retransmitea emisiunile BBC. L-au acceptat dar, din nou, după un timp, din cauza unor neînțelegeri cu colegii, el pretinzând că știe maI bine decât oricine ce cere publicul, a fost mutat  la departamentul de muzică unde prezenta emisiuni de muzică populară. S-a simțit foarte jignit și marginalizat.

Câteva luni mai tîrziu, Emilia a murit și a fost înmormântată, așa cum ceruse, în rochia primită cadou în 1981 de la soacra mea și adusă de Niky, de la Londra.

La fiecare vizită ulterioară, degringolada lui fizică și mentală era tot mai pronunțată. Ii muriseră între timp și părinții  Se înrăise și mai mult, vorbea tot timpul de ”ăștia” de la putere, indiferent cine erau, își injura colegii de la Sky, ura pe toată lumea. Vechii prieteni din Constanța, mai ales Veronica și Radu, i-au oferit permanent ajutorul lor, dar îi evita. Din mândrie? Dintr-un acut complex de inferioritate? Din invidie? N-o să știu niciodată!

La un moment dat, într-o seară, în 2004 cred, mi-a spus: ”E totuși foarte  nedreaptă viața! Am pornit amândoi de la acelaș start, în urmă cu 40 de ani și uite unde sunt eu acum și unde ești tu!”. ”Niky, iar începi cu ”egalitarismul” de tip comunist? i-am răspuns, ”trebuia să fim toți la fel, să avem toți acelaș lucru, indiferent de personalități și de circumstanțe? Și eu am rămas văduv la 46 de ani, cu un copil de 14 ani, dar m-am ridicat, m-am scuturat și am mers mai departe. Știu că aici a fost mai greu. Dar în vest nimeni nu mi-a adus cafeaua dimineața la pat, iar dacă, din diverse motive mi-aș fi pierdut postul la BBC, aș fi făcut orice să merg mai departe, aș fi vândut benzină, aș fi pus cutii în rafturi la supermarket, orice. Bunicul meu, când a ajuns în Israel în 1962, la vârsta de 70 de ani, a devenit vânzător de înghețată în autogara centrală din Tel Aviv. Și nu i-a fost rușine că făcea o ”muncă de jos”. Din contră. Tu, din 1989 încoace nu ai făcut decât să-i critici pe ”ăștia” sau pe ”ăilalți”, să aștepți ceea ce ”ți se cuvine”, ca ”intelectual”. Nu poți să înțelegi poate, dar dacă ar exista partidul ”Capra vecinului”, cred că ai deveni rapid liderul său. Îmi amintești de țăranul din Republica Moldova pe care l-am întrebat în timpul alegerilor  de acum 5 sau 6 ani cu cine a votat.”Cu partidul comunist, bineînțeles” mi-a răspuns  el. ” De ce? Nu vrei să se desființeze kolhozul, să ai pământul dumitale, să-l exploatezi cum vrei, fără să ți să ordone ce să faci? Să fii propriul dumitale stăpân?”, am continuat. ”Deloc, vezi dumneata, cu cât  ”ne dă” kolhozul, plus ce mai ”ciupim” noi, ne descurcăm. Dacă aș fi singur, de unde aș avea unelte să lucrez pământul, de unde cal sau tractor, plug, îngrășăminte, de unde aș lua motorină, etc. Așa, la kolhoz nu am nicio bătaie de cap. Au alții”

Bineînțeles că  am regretat imediat ieșirea mea, dar nu prea mult. M-am gândit că poate șocul  îl va scoate din letargie. Era însă prea tîrziu pentru el. Peste câteva luni, după o absență de câteva zile de la Radio Sky, colegii alarmați  l-au găsit mort în baia apartamentului său, și pe sora sa cu handicap umblând din cameră în cameră, căutând ceva de mâncare.

Certificatul de deces menționează probabil cauze naturale. Eu nu am însă niciun dubiu că l-a omorât sistemul. Dar care din ele? Niky s-a considerat până în ultima clipă anticomunist, dar nu a realizat că era și el un produs tipic al acelui sistem diabolic. Și de aceea, după 1989 a fost incapabil să se adapteze. Păcat! Dar continui să mă întreb și astăzi: dacă nu s-ar fi prăbușit vechiul regim, ar fi fost oare Niky acum în viață? Cine l-a ucis de fapt? Comunismul sau capitalismul?

Acest articol a aparut și in  ACUM.TV

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "56 comments" on this Article:

  1. Alec spune:

    Frumos scris și adevărat spus!

    • pehash spune:

      Si se aplica probabil la 90% din cei care au trait mai mult de 18 ani in comunism. Dar oare cati ar accepta, citind aceste randuri, ca de fapt ‘sistemul’ sunt ei?

    • cristian dragnea spune:

      Dle Galbinksi, ce incerca Nicky sa va transmita in indignarea lui legata de HIFI era ca, odata cu trecerea la “capitalism”, valorile umane, alea cate supravietuisera cataclismului ceausist, s-au transformat in simple produse pe care banii le pot cumpara, asa cum cumperi brinza.
      Bineinteles ca omul ala care isi da sufletul cu brinza lui sa devina instarit are tot dreptul sa-si cumpere ce vrea el… nu despre asta e vorba…
      Restul comentariului meu nu ar contine decit note de subsol la aceasta prima observatie, deci ma opresc aici.

  2. dusu spune:

    e bine ca nu atzi scris despre mocirla de acum din romanica.
    imi permit sa va spun ca nu mai stapinitzi detaliile vietzii de acolo.
    avetzi dreptate si nu prea.e complicat.eu nu sint capabil sa transmit in citeva cuvinte unde greshitzi,dar shtiu ca greshitzi.
    oricum eu pot spune ca inca nu am trait intr o tzara in care politicul sa te influentzeze in asha masura ca in romanica.am experientza mai multor locuri.

  3. Ciobanul Bucur spune:

    V-am citit cu mult interes si acest articol. Pe cand urmatorul?

  4. sam spune:

    Tranzitia de la comunism la capitalism poate fi redusa in esenta la capatarea “gustului” pentru meritocratie. Atunci cand nu esti crescut de mic in spiritul meritocratiei, ci in ideea ca oricum statul iti va da casa si un post de munca mi se pare extrem de dificil sa faci tranzitia spre capitalism. Eu acum am 26 de ani acum si deja ma irita numai schimbarile de lege pe care le dau politicienii nostri, nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi sa schimb intregul sistem social din care fac parte.

    Capitalismul este un sistem cu defectele lui, dar istoria recenta cred ca ne-a aratat ce impact are comunismul pe termen lung, atat asupra mentalitatii oamenilor cat si asupra vitezei progresului unui astfel de societati.

  5. ubuntu spune:

    E cea mai deprimanta poveste pe care am citit-o de foarte mult timp. Si daca e reala mi se pare foarte putin elegant sa expui asa mizeria din viata cuiva… daca era invers ati fi fost de acord sa afle tot universul?

    • dusu spune:

      bravo!

    • misha spune:

      Este o poveste absolut adevarata.
      Am si eu in famillie 2 exemplare care gandesc exact asa.

      De 22 de ani incoace nu fac alteva decat sa mai incerce sa mai stoarca de pe ici de pe colo cate o subventie, cate o crestere de salariu/pensie, cate un ajutor, si sa comenteze la adresa tuturor de la putere ca nu sunt buni. Nu lea trecut prin cap sa-si shimbe job-ul, calificarea, sa-si mai ia un al doilea job, sa mai lucreze cate ceva pe acasa.

      Mai grav este ca o parte din metalitatea aceasta au transmis-o si celor 2 copii mai mici, care stau si acum, la 33, respectiv 26 de ani cu fundul pe vatra si asteapta sa fie rasplatiti cu slujbe foarte banoase, pentru meritul deosebit de a fi terminat o facultate cu rezultate indoielnice (celui de-al doilea chiar i-a fost platita facultatea de catre parinti).

      Este absolut adevarat, dureros de adevarat. Si ceea ce se intampla cu acesti oameni ne afecteaza pe toti mai mult sau mai putin.

      • filofteius spune:

        Apreciez onestitatea celor scrise de Ubuntu: mai normal ar fi fost ca d-nul Galbinski sa nu dea numele decedatului,ajuns intr-o asemenea stare deloc straina multora din Romania. Am trait acolo mai multi ani decat autorul de mai sus si din fericire m-am smuls la timp.Acel Ceausu nu era departe de Omul de Tip nou gandit de ceausescu: obisnuit sa i se ‘dea’,sa nu-si stoarca deloc creierii, sa munceasca de mantuiala,sa pretinda,sa critice….fara a-si vedea vreodata paiul din propriul ochi. In final ramane remarca acida : ce-ar fi facut d-nul Galbinski daca situatia ar fi fost invers,cum ar fi relatat-o? Intrebarea finala ‘cine l-a ucis pe Ceausu’ e doar retorica ieftina, d//.Scuze daca ofensez pe cineva,dar nimic mai mult…

  6. bugsy spune:

    EXCELENT!!!!!

    Comunismul a fost ca un fel de inchisoare cu regim special. Puteai sa te plimbi – pe unde te lasau gardienii; sa vobesti – cand iti dadeau voie gardieni; sa citesti – ce-ti dadeau voie gardieni. Aveai trei mese pe zi asigurate, un pat unde sa dormi. Despre lumea de afara , din spateler portilor nu prea stiai multe. Cu timpul, te obisnuiesti cu viata din inchisoare si ti se pare normal ca cinvea – gardianul – sa ti asigure masa, patul, sa-ti spuna ce, cat, cand si cum sa mananci. Era confortabil chiar! Cand portile inchisorii s-au deschis si fiecare a avut posibilitatea sa plece in lumea libera, multi au avut un soc. In lumea libera trebuie sa traiesti, nu era ca inchisoare unde altcineva iti spunea cum si in ce fel sa traiesti. Atunci, unii s-au intors inapoi in inchisoare. Cred ca prietenul dvs nu a putut suporta schimbarea. Ea este cea care l-a ucis. Ati fi foarte surprins cati “Nicky” sunt in Romania!
    Felicitari, din nou!

    • vida clara spune:

      Eu i-am zis, nu inchisoare ci “cusca zoo”. Nu e rau nici “inchisoare” dar la inchisoare
      poti ajunge si din capitalism, monarhie, feudalism, sclavagism, etc pe cand in
      “cusca zoo” animalele sunt aduse din mediul lor cel creat de Natura.

      PS. adaug un ps pt ca am citit pe aici despre “capitalism” si “comunism”.
      Cea mai buna dintre ele este …democratia. Nimic din cele enumerate mai sus nu este
      “democratie, desi pot contine “urme”.
      Democratie poate fi doar in Democratie si … atat.
      Nu exista societati democrate, ci doar unele, mai democratice decat altele.

  7. garett spune:

    Superb articol!
    Multi nu realizeaza ce schimbare colosala a produs comunismul la nivelul psihic al natiei! I-a facut pe oameni sa se multumeasca cu putin si sa nu aiba “mindframe-ul” necesar pentru a-si depasi conditia. “Partidul are grija de noi, ne da case (simple custi pentru iepuri, supraaglomerate, reci, intunecoase), partidul ne da serviciu (dead-end jobs in care totul era neschimbat ca intr-o eterna zi a cartitei)”
    Oamenii astia erau prea “tarati” ca sa poata sa se schimbe dupa ’90.
    Cei care “s-au realizat” au fost cei care fie erau “la marginea sistemului”, (macedoneanul de care vorbiti probabil n-a fost “integrat in munca socialista”), deci prea putin contaminati de mentalitatea “ocrotita” a celorlalti, fie cei care erau si inainte de ’90 la un nivel suficient de ridicat in ierarhie pentru a avea “luxul” de as folosi creierul fara a se gandi mai intai la mancare.
    Ma refer strict la cei care s-au ridicat prin fortele lor nu prin “privatizarile” anilor ’90.
    Din pacate prietenul dvs. n-a avut nici o sansa de a se adapta, pentru ca a facut parte din randul celor care nu stiau sa se adapteze, care s-au simtit pierduti fara partidul-tatuc care sa-i duca de mana. Iar “intarcarea” a fost mult prea dura si prea brutala pentru a le da sansa sa invete macar sa se adapteze. Au fost pur si simplu aruncati in apa “economiei de piata” si li s-a spus “inotati”! Fara a se tine cont de “ghiuleaua” mentalitatii atarnata de picior. Dupa care au fost blamati ca s-au dus la fund…
    Ca sa va raspund la intrebare prietenul Dvs. a fost omorat in egala masura de comunismul care l-a facut slab si inadaptabil si de capitalismul care nu i-a dat macar sansa de a se adapta.

    • distopia spune:

      “comunismul care l-a facut slab si inadaptabil” – VRAJELI! In comunism majoritatea oamenilor au servici (sunt slab platiti, ce-i drept, dar macar isi aduc o contributie si participa la societate), in capitalism o buna parte a fortei de munca sta pe tusa, in rezerva cum ar veni, asteptand vremuri mai bune, cand economia are nevoie de ei. Oricat de adaptabili ar fi (si asta e o chestiune de interpretare de la o institutie la alta), aritmetic vorbind, unii vor ramane pe dinafara si nu din vina lor, ci in functie de miscarea de capital, recesiuni, crize financiare, etc. Nu e vorba aici doar de lipsuri materiale, ci si de pierderea unor cunostinte profesionale si a experientei si sentimentul ca esti exclus; motivatia de a intra in servici devine din ce in ce mai mica odata cu trecerea timpului.
      Dnul. Galbinski a profitat din plin de sprijinul comunitatii evreiesti de la Londra si bravo lui, dar hai sa nu incercam sa justificam ghinionul altora doar prin prisma caracterului acestora – lucrurile nu se pot simplifica astfel!

  8. Razvan Mosoiu spune:

    Doamne ce frumos puteti scrie domnule Galbinski. Probabil au fost multe seri in care parintii mei v-au ascultat cu sufletul la gura la radio. Va felicit si va multumesc din suflet.

  9. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Domnule Galbinski,

    Voi expune o opinie, daca imi permiteti. Incep cu un caz clasic: Dr. Nyszli Miklos fostul medic legist personal al (prea) faimosului Mengele. Dupa propria marturie, in acelasi colectiv au existat colegi (tot medici) mai tineri care “s-au lasat sa moara” adica nu au rezistat psihic. In acelasi mediu (e adevarat, extrem) comportamentul diverselor personaje a fost foarte diferit desi nivelul educational era foarte asemanator.

    Dar si comunismul a fost un mediu extrem. Faptul ca prietenul a primit viza in 1980 “me met une puce a l’oreille” in sensul ca se afla deja in ghearele securitatii. Desi, asa cum spuneti, nu a avut ce sa raporteze concret la intoarcere, ABSOLUT SIGUR a fost presat sa dea lungi declaratii. Nu pentru ca securistii ar fi avut mare lucru de aflat de la el ci pentru a-l zdrobi psihic. In calitate de anticomunist pe fata era si asta o metoda de a submina omul. In plus, daca tatal lui a patit ce credea el, neaparat trebuia distrus si urmasul.

    Si pina la urma nu a rezistat: degeaba schimbarea de regim din 1989, remuscarile (desi sigur nu turnase pe nimeni) si alte framintari l-au pus la pamint. Cum spuneam mai sus receptarea atacurilor regimului mai depinde si de structura fiecarui individ.

    Nu asi vrea sa credeti ca povestea cu Auschwitz-ul contine cea mai mica aluzie – pur si simplu Dr. Nyszli este un exemplu atit de pertinent incit imi este mereu prezent in minte.

    Cu deosebita stima

    • dusu spune:

      si asta putea fi o posibilitate!te intrebi atunci,oare cit de prieten era autorul cu personajul,daca nu l a putut citi?

  10. kinn spune:

    Uau. Excelent. De departe cea mai buna lectura din ultimul timp.

    Intr-adevar, “inrairea” progresiva este tipica romanilor in ziua de azi, au observat-o chiar si la mine. Dupa 2 ani in strainatate, la intoarecere totul mi s-a parut agresiv si urat, eram plin de elanuri vestice, dar apoi, treptat, nu stiu cum, fara sa-mi dau seama, m-am reintegrat in atmosfera ucigatoare de aici, incat acum probabil ma confund si eu cu ea.

    Nu stiu care e cauza, dar resping explicatiile prea facile. Probabil un amestec de frustrari in viata de zi cu zi generat de o propaganda furibunda, ramasita unui sistem patriarhal arhaic bulversat, o pasivitate mioritica anacronica in contradictie cu o imaginatie si o sensibilitate in spiritul acestor meleaguri, totul intarit ca o carapace de protectie impotriva unui exterior brutal si agresiv.

    Oricum, asta este boala societatii noastre. Si orice vindecare incepe cu un diagnostic. Multumesc pt articol, este edificator.

    • dusu spune:

      da,aceste analize nu s au facut.sau nu apar!!?e poate mai profitabil daca ele folosesc celor cale le cunosc si nu ptr a repara comunitatea

    • kinn spune:

      Ah, am uitat principalul ingredient: izolarea. Inchide un om o luna de zile intre 4 pereti si ai sa vezi aceleasi comportamente: neplaceri ridicate la rangul de fobii, fixatii pe obiecte nu pe oameni, raca pe vecinul cel mai apropiat. Societatea romaneasca a fost complet izolata in comunism. Nu au rezistat decat cei cu pasiuni puternice de nisa.

  11. vida clara spune:

    Au venit (in sfarsit) americanii.
    Nu sunt eu acela care sa nu stiu ca “dragoste cu sila, nu se face”.
    La mine in sat, cand vreunul isi batea nevasta, cand geamuri, farfurii sau alte “petarde” din
    astea ridicau satului sprancenele a mirare, in sus, si babele isi puneau, oripilate, colturile
    baticurilor lor negre peste gura, se gasea intotdeauna cate cineva mai sanatos la cap,
    care incerca asa cum se incearca cu cei care vor sa se arunce de pe cine stie ce turn al
    bisericii, sa stabileasca un dialog cu “zaltatul”.
    Uneori, “leacul” functiona pentru o vreme mai scurta, alteori pt vreo vreme mai lunga,
    ma rog, erau de toate, inclusiv recidive.
    Cred ca cuvantul “divort” s-a inventat destul de tarziu, sau poate am auzit eu de el destul
    de tarziu, nu stiu ce sa zic.
    Ma intorc la .. americani.
    Nu-mi dau seama daca bunicul meu (cel din partea mamei), ii astepta.
    Nu prea imi dau seama ce astepta pentru
    ca, pe comunisti nu putea sa-i vada. Invatase tarziu sa citeasca, cand lucra la “sonda”, dupa
    bucati de ziar, dupa rapoarte de lucru. Cand incurca buchile se ducea la vreun inginer mai
    prieten si il deslusea acela, pentru a-si continua el, explorarea.
    Profitam, cand citea ( vara citea la umbra unui par, unde isi croise o masa si o canapea, si
    unde statea ca la un balcon de unde se vedea, peste valea abrupta versantul celelalt al
    satului.Nu suporta sa fie deranjat de nimeni, asa ca … daca nu stateam locului, eram
    invitat sa-mi caut de joaca. Stateam insa, nemiscat, mai sucindu-mi capul ca un
    “cap-in-tortura” sa vad ce mai scrie pe pagina ce-o intorcea, sau sa vad titlul cartii
    Usor-usor, din teancul de carti ce-l tinea la indemana, indrazneam sa ii cer si eu.
    Nu mi le dadea … sa plec cu ele si era foarte atent sa nu indoi vreo foaie.
    Avea almanahuri, aduse de copii de pe la oras..
    Carti pe care eu le-am citit ( multe, de la el, dupa ce le citea) el le citea atunci, la apus de
    viata. Pardallianii, Regina Margot, etc. Cateodata ma plictisea (Minunile din Sfanta
    Elena, parca, aia cu Napoleon) ca avea vreo 5 volume si nu avea “actiune” cum cautam
    eu pe la cei 12 ani ai mei.
    Bunicul era expert in pomi,i in vita de vie.
    In sfarsit, tatal meu era “comunist”. Nu se aveau (bunicul si el) bine. Tatal meu citea si
    el, dar literatura, mai deloc, in schimb citea ziare. Cred ca …Scanteia.
    Cu ziarul “judetean” de asemenea.
    Mai tarziu l-am vazut si cu Flacara, si cu Saptamana. Almanahuri, citea si el.
    Taica-meu facuse rusa la scoala si … nu cred ca i-a asteptat pe americani.( O sa-l intreb.)
    Eu, am facut franceza. Apoi, la scoala obligatorie de 10 ani, ne-a pus sa optam intre rusa
    si engleza. Ne-au “bagat” rusa, fiind noi printre putinele dintre celelalte 24 de clase, care
    faceau rusa, ca sa se asigure ore sotiei directorului adjunct (altfel, oameni “de treaba”.
    Optasem engleza, dar …
    Mai tarziu, cand spre vest se vedea doar un zid, incepusem sa cumpar “Uniunea Sovietica”.
    O aveam in colectia mea de ziare, dar din pricina de migrare, am tot incercat sa imi salvez
    colectia pana am pierdut-o.
    Literatura rusa are parti ale ei, pentru mine impresionante. Cartea mea de capatai, o
    reflexie a propriei mele vieti, este a unui rus : Evgheni Evtushenko si se numeste
    “Dulce tinut al poamelor”.
    Eu insa, am asteptat americanii. Nu exista popor care sa nu imi placa, dar poporul
    american imi place cel mai mult.
    Nu am avut forta suficienta pentru a traversa oceanul.
    Poporul american este o “manastire a lui Manole” in zidurile careia in locul Anei a fost
    zidita populatia indigena a locului.
    Nu mai putem azi judeca vinovatii acestui genocid (pentru ca s-au dus de vreo 4-500 de
    ani), iar copii, nicaieri in lume nu e drept sa ii judeci pentru fapte care “nu sunt ale lor”.
    Razboiul lor de secesiune a fost primul din istoria lumii castigat de oamenii cu apetenta
    pentru statutul de “om, liber sa respecte libertatea lui si a oricui altcuiva”.
    Toate celelalte de pana atunci (inclusiv a lui Spartacus) au fost reprimate si inabusite in
    sange..
    Se lupta greu SUA, singurul “Buck” al Lumii, cu ceilalti caini din atelaj, din atelajul asta
    inhamat la cea mai grozava dintre sanii: “VIATA”, pentru ca domesticitii, dresatii de altii
    si nu de ei insisi, nu inghit pe cei altfel decat ei.
    E … asadar, de toate, domnule Dorian. Omul este complex prea complex pentru a putea fi
    incadrat. Nimeni nu ii poate judeca cu adevarat in afara lor insisi.
    Omul nu se poate judeca fara riscul de a gresi, dupa nimic din ce arata.
    Depinde … ce tinde. Iar acest lucru, acest cel mai important lucru al lui, pe care nu si-l da
    in vileag fata de nimeni, si-l da fatza de …vot. Doar in fatza urnei de vot, fiecare din noi
    isi da “arama” pe fatza.
    Si-au batut joc usl-eii astia, acum, de cel mai elocvent instrument dintre instrumentele pe
    care le poate utiliza omul, si au vrut sa reintoarca exprimarea vointei fiintei devenita “om”
    la perioadele ei primitive, la ciomag si la bataia cu pietre.
    Eu, am asteptat sa vina americanii, si mi-au placut cuvintele lor raspicate, dupa cum
    imi place si aceleasi, rostite deja de UE:
    Mi-ar place ca si rusii, sa spuna la fel. “Vocea Rusiei” nu este Rusia. Poate ca vreodata,
    cine stie, v-a intra si Rusia in Uniunea Europeana si poate ca vreodata, copii nostri
    vor trai intr-un singur stat, un stat democratic care sa se numeasca “Statele Unite ale
    Lumii”.

  12. vasile_b spune:

    Frumos scris , felicitari!

    As raspunde cu o alta intrebare
    Romania se imparte in doua perioade: inainte si dupa Caragiale. Noi in care ne aflam ?

  13. m spune:

    Excelent articol!

  14. TB spune:

    Este al doilea articol al dvs pe care il citesc cu mare placere, chiar daca se refera (partial) la vremuri pe care le cunosc doar din povestirile parintilor mei (avem 12 ani la revolutie). Sa stiti ca problema prietenului dvs este mult mai raspandita decat ati crede, foarte multi din oamenii de varsta dumneavoastra, care coincide cu cea a parintilor mei, au aceasta problema de neadaptare totala la vremurile post-comuniste. Si in general este vorba intr-adevar de cei care se considera ‘intelectuali’ – termen pe care eu personal il urasc dealtfel, mi se pare o notiune perimata si lipsita de continut.

    Vad asta la tatal meu, la prietenii lui din aceeasi generatie, rudele mele. Imi este foarte greu sa explic aceasta neadaptare altfel decat prin faptul ca si-au trait cea mai mare parte a vietii intr-o lume total diferita de cea de astazi, o lume in care nu exista nici un fel de stimulent pentru a duce o viata activa (asa cum o intelegem noi astazi), pentru a avea intiativa, o lume in care oamenii de acest tip, intelectualii, aveau doua optiuni: deveneau activitsti sau nu faceau nimic. Sigur, este o descriere un pic simplista, dar cam asa stateau lucrurile.

    Imi este greu sa va descriu tristetea pe care o simt de fiecare data cand vad aceste urme adanci lasate de comunism in personalitatea tatalui meu, si pe care el nici macar nu le constientizeaza. Citind textul dvs imi dau insa seama ca stiti despre ce vorbesc.

  15. vida clara spune:

    “Memoriile I si nu “minunile) din Sfanta Elena”. De, “calculatorul” meu nu e un soi
    de “felix” iar “memoria RAM” de care dispun nu e din ultimele ci, … din primele
    generatii.

  16. r2 spune:

    felicitari.
    cred ca aceleasi discutii, in mare, le avem multi dintre noi cu fosti colegi sau prieteni ramasi in tara. am si eu un nicky. ultima data ne-am certat pe tema suspendarii… :)

  17. nola spune:

    Foarte clar: autorul are darul povestirilor exemplare. Pe de alta parte ramane intrebarea unuia dintre comentatori, daca este onest fata de prietenul mort. Nu stiu, cred ca este in fond problema autorului.
    Cea ce stiu singur ca intrebarea din titlu trebuia sa inceapa cu ce, nu cu cine…

  18. cr spune:

    Muuult mi-a placut!
    Si culmea, stiu si eu pe cineva…. iar noi suntem nascuti in ’80.

  19. vida clara spune:

    M-am nascut pe niste coclauri, pe unde nu am priceput niciodata de ce s-au cocotat oamenii,
    asa …de-a coasta. Ceva asemanator am mai vazut pe la Lopatarii de Buzau ( printre atatea
    alte). Radio … la galene.
    Desi m-am nascut cam de mult, m-am nascut cu ….gaze ( vorbesc de “gaz natural, evident).
    Am trait apoi, ca copil, bucuria “bagarii apei” si a “luminii”.
    Stalpii de telegraf ne erau “pietre de incercare”, suindu-ne pe ei, care putea mai sus.
    Nici sarmele nu prea le lasam in pace, aninand te miri ce ( cateodata “prastia”,ramanea
    spanzurata de ele).
    Privesc in urma ca prin Angola. Doar ca nu eram negrii, de pigment, ci de tot felul de alte
    motive ( ca ale lui Nica ) : noroi, colb, dude, nuci verzi, pacura, etc
    Desculti, mai mult dezbracati decat imbracati ( ma refer mai ales la varsta pre-scolara), cum
    sa nu fi trait noi bucuria “aducerii apei pe drum” ( aproape “la poarta”) cata vreme apa de baut
    se aducea de la fantani situate la mai mult de 1 km distanta, cu cobilita?
    Cum sa nu ne fi bucurat de “bagatul luminii”?. Ochii erau obisnuiti cu lumina lampii. Ii bagam
    cu usurinta ata in ac bunicii sau mamei mele, care coseau langa mine ( langa noi) in aceeasi
    camera care ne servea si de bucatarie si de camera de zi si de sufragerie si de dormitor si
    unde eu, rodeam creionul la un capat incercand sa rezolv problema din maculator?
    Apoi, a rasarit “televizorul”, Prima data, la momentul cand imi aduc aminte ( cred ca ori
    inmormantarea Mariei Tanase ori a lui Dej, ne strangeam toti la o casa, singura din sat cu
    “cutia magica” si scotea omul televizorul in curte iar noi stateam care pe scaune, care direct
    pe pamantul gol si cascam de ochi si de urechi intr-o liniste pe care n-o mai intalnea-i mai
    apoi prin salile de cinema.
    Daca nu cautai sa afli cum e si prin alte “lumi”, daca nu citeaii vreau sa zic, nu aveai cu ce
    compara, nu aveai punct de referinta.
    Trebuia sa citesti si puncte de vedere englezesti, frantuzesti, ruse, franceze, spaniole, etc
    ca sa ai cu ce compara.
    Eu am avut setea asta, dar cei mai multi din jurul meu nu o aveau. Pe cat mi-a fost de bine,
    pe atat mi-a fost de greu, pentru ca te auto-izolezi, ajungi de nu mai ai subiecte de
    conversatie cu cei “ai tai”. Daca nu te ridici deodata cu tot ce este in jurul tau, nu rezisti
    ridicat nici cat rezista un delfin ce se avanta in sus in plin ocean.
    Stiu. Si, ce castig daca stiu. Serveste pe raza lunga si foarte lunga de actiune, dar in plan
    imediat, am ramas de caruta.
    Stiu ca maratonul e al meu, il castig fara probleme, dar “100 de metri” si atatea alte
    “imediate” le castiga altii, mult mai bine ancorati in “realitatea imediata”.
    Se va iesi greu (daca se va iesi vreodata) la liman, pentru ca e nevoie pentru asta de o
    “munca a ta cu tine insuti” infernala.
    Daca nu faci tu, cu tine insuti, ceea ce facea caporalul in armata, sau ceea ce face
    antrenorul de gimnastica cu copii astia de ajung campioni olimpici, daca nu iti muncesti
    asa propri-ati minte punand-o sa faca genoflexiuni, si flotari ( logice, evident) si tot felul
    de alte gimnastici, nu devii nicicum un Papillon care nu ramane pe insula, intr-o
    aparenta de libertate, precum a ramas Dega ( sau Degas, nu-mi mai amintesc), ci cauta
    cu orice pret, salvarea.
    Posibilitatea de a achizitiona informatii si de a le cantari, compara, intre ele pentru a alege
    pe cea optima, este azi, alta.
    Insa tot cuvantul asezat pe acel suport pe care il numim generic “carte” ramane cea mai
    buna, mai cizelata, mai adevarata informatie.
    E la fel de greu in cautarea asta ca in cautarea de aur. Dintr-o carte poti sa nu gasesti nici
    gram, dintr-o biblioteca intreaga poti cauta fara sa gasesti nimic.
    Trebuie sa cerni, sa tot cerni, pana inveti sa recunosti straturile aurifere, de unde sansa de
    a gasi aur adevarat creste exponential ( dar nu ..asigurat).
    Trebuie o sete, o manie, pe care daca nu o ai, nu o poti avea.

    • Paul spune:

      Jos palaria, mai ales ultima fraza … Comentariul asta – poate chiar mai “adanc” decat articolul, in opinia mea.

      • vida clara spune:

        Multumesc, Paul. L-am recitit “la rece” si imi observ sumedenie de greseli in exprimare.
        As vrea eu sa am concizia in exprimare de care as avea nevoie.
        Si, cu toate astea tu l-ai inteles si apreciat ce este un merit mult mai mare ca al meu.
        Pe lumea asta nu e suficient sa fie lucruri frumoase daca nu sunt si ochi ca sa le
        vada.
        Articolul domnului Galbinski mi-a placut si mie. Am vrut doar sa arat ca situatiile
        sunt extrem de diverse.
        Bineinteles ca stie si dumnealui, dar cand te referi la un lucru, te referi la acela si nu la
        un altul ( am parafrazat acel “cand te afli intr-un loc, te afli doar in acel loc si nu in altul”)

  20. Radu spune:

    RESPECT!

  21. Shark spune:

    frumos … foarte frumos … felicitari pentru articol domnule Dorian Galbinski …

  22. Andrey spune:

    Am si eu o intrebare scurta:
    Ce inseamna “neutemist” ?
    Nu am un dictionar la indemana si pe internet nu apare.
    Multumesc.

    • Drax spune:

      probabil vine de la UTM – “Uniunea Tineretului Muncitor” devenita ulterior UTC http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Tineretului_Comunist
      altfel interesant articol

    • Ștefan spune:

      bănuiesc că vine de la ne-UTMist, UTM fiind Uniunea Tineretului Muncitor.
      Wikpedia: Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret a Partidului Comunist Român. În timpul Republicii Populare Române, s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.).

    • Dorian Galbinski Dorian Galbinski spune:

      Adică nu este membru al UTM – Uniunea Tineretului Muncitor, treapta intermediară între Pionieri și Partidul Muncitoresc Român, denumirea în anii 60 a Partidului Comunist.

    • Constanin spune:

      “Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret a Partidului Comunist Român. În timpul Republicii Populare Române, s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.).”
      http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Tineretului_Comunist

      utm-ist; ne-utm-ist.

      O zi buna!

    • UTM spune:

      Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret a Partidului Comunist Român. În timpul Republicii Populare Române, s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.).

    • Paganel spune:

      “Neutemist” înseamnă ne-membru al UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), “aripa” de tineret a Partidului Muncitoresc Român, acest UTM fiind “strămoşul” UTC (Uniunea Tineretului Comunist), “rezerva” de cadre a PCR, după revenirea partidului totalitar la vechiul său nume, în 1965. De care UTC, prin anii ’80 nu mai scăpa mai nimeni, fiind şi eu nevoit să fiu membru, din anii de liceu… Păcat că am ars “carnetul roşu”, în 1990, că acum aş fi putut să-mi cer cotizaţia înapoi, măcar ca gest simbolic… :)

  23. Sami spune:

    Exceptional…am sorbit si savurat articolul dvs pana la ultima “picatura”. Aveam nevoie de altceva, aveam nevoie de asta. Va multumesc!

  24. citite.com spune:

    L-a ucis viata, din pacate.
    Mi-a placut si mie aceasta postare din suflet, doar ca ce vreau sa spun aceste povesti se repeta cu milioanele, doar sa avem timp sa le ascultam sau sa le vedem in jurul nostru. Dupa 1989 (aproape) o intreaga generatie cei de 40-50 de ani au fost complet debusolati si pierduti, capitalismul nu a fost asa cum si l-au imaginat ei.
    Pe de alta parte romanii dupa mine sint de 2 feluri: cei care au trait citiva ani sau traiesc in afara Romaniei si cei care au trait doar in Romania. Diferentele intre aceste 2 categorii sint foarte-foarte mari, ajungind in timp sa gindeasca complet diferit. Din fericire e libertate si fiecare poate sa-si aleaga calea.

  25. Andrei spune:

    Frumos articolul . Multumesc domnule Galor . Il astept pe urmatorul .

  26. VTimoc spune:

    Multumesc!

  27. victor L spune:

    Iarasi un articol bun pentru cine “are urechi sa auda”.
    Dar nu degeaba in jur de 50% dintre romanasi au nostalgii pentru Iepoca de aur.
    Groaznica boala, comunismul.

  28. Ghe spune:

    Parerea mea ca sch. aceasta de sistem e destul de grea. Probabil ca inainte de 90, cat si dupa conditia intelectualului nu a fost apreciata. Cred ca asta il deranja mai mult pe dl. Ceausu. Sa vorbesti despre faptul ca “esti intelectul si a ajunge sa vinzi inghetata si pe nimica toata nu e o problema e chiar f. bine” dar sa nu practici aceasta mi se pare putin ipocizie. E adevarat ca multi din romania au fost indobitociti la locul lor marunt in societate dar erau unii care nu erau asa, insa nu au avut puterea, vointa, samd sa schimbe acest sistem in bine. Gandi-ti-va la masa acestui sistem. Nu-l puteau schimba <5% intelectuali, asa cum un om nu poate opri o masina care merge cu doar 20km/h. Asa ca nu-l mai judecati pe dl. Ceausu, insa e drept trebuie sa mergem inainte. Insa tot ce s-a intamplat si se intampla nu putem uita. Uita-ti-va la cate lichele au aparut dupa Rev., intr-adevar ciobanul in cauza poate era om onest, dar nu priviti critica asupra lui ca stricta, e doar un simbol.
    Poate nu e treaba mea sa judec, dar cand vezi ce se intampla in jur nu poti sa nu o faci.
    Gandi-ti-va la imensa avere mostenita de dinainte de '90 care a incaput pe mana unor lichele. Problema nu e ca au luat-o ca pana la urma trebuia sa o ia cineva. Nu puteam lua toti o bucati trebuia sa ia cineva o bucata mult mai mare. Problema e ca cei implicati in aceasta au fost extrem de egoisti si prosti. Puteau poate realiza la fel mult, poate chiar si mai mult daca erau mai chibzuiti, iar acest popor continua sa serveasca patria (reprezentata de patroni) si sa fie remunerati. Dar tot ce s-a privatizat s-a distrus sistematic.

    Si nu ca vreau sa fiu nostalgic, dar acum ce avem? Sau mai precis ce nu avem? Avem tineri pregatiti care pleaca, bun pt. ei, rau pt. restul, avem lichele care fie paraziteaza, fie conduc, iarasi rau pt. noi, resurse avem din ce in ce mai putin ca am fost destepti si le-am dat pe spagi, tot ceea ce facem, facem pe credite si pe niste costuri probabil f. mari, de produs producem din ce in ce mai putin, si ceea ce producem sunt pt. exterior. Daca exteriorul zice pas sau scade plata noi tot vom trebui sa muncim si compensam muncind mai mult… Sclavie moderna… Eu vad pe termen lung ca nu mai suntem sustenabili ca societate distincta in lume. Probabil ca asta va fi incercarea pt. noi cei acum trecuti de perioada tineretii (zicem 30 ani) cand vom ajunge ca dl. Ceausu. Probabil atunci va exista EU si nu va mai exista RO, iar pt. ca noi n-am fost niciodata prea importanti probabil ca nici nu vom fi mentionati. E pacat ca s-a ajuns aici, e probabil si vina noasta (putin sunt cei care-si dau seama, aproape nimeni nu i-a atitudine), si a celor care in mod egoist poate au parasit aceasta tara in mare parte de tot, iar daca s-au intors aici s-au intors doar sa profite. Si nu-i condamn, nu de putine ori m-am gandit si eu sa plec, si nu pot spune ca n-am facut-o din atasament pentru tara, ci poate doar pt. rude, prieteni si din comoditate.
    Dar parerea mea e ca ar trebui sa ne ridicam ca tara, sa invatam sa spunem nu altora, sa invatam sa ne facem niste pareri si sa le sustinem, sa analizam mai multe variante pana sa decidem ce facem, sa intelegem.

  29. alexandru spune:

    Dl. Galbinski

    Interesant prietenul dvs. cu obsesia HiFi-ului de calitate, cu modul in care va numara costumele,
    etc. Imaginea pe care o deseneaza cel care ‘a ales libertatea’ despre cel ramas si a fost ‘format/defromat’ de sistemul socialist imi suna curios: un tip uman foarte ‘materialist,’ un om foarte interesat de bani si bunuri de consum si invidios pe ‘macedoneanul’ care avea mai mult decat el.

    Observatia 1: Ceea ce incercati sa spuneti in aceasta interventie e cumva ca sub socialism oamenii au devenit materialisti, ahtiati dupa castig, si fara sensibilitate pentru durerile si necazurile celuilalt?

    Se poate, dar mi-e foarte greu sa vad diferenta dintre modul cum l-a ‘deformat’ sistemul socialismului de stat pe prietenul dvs., si valorile si modelele cu care sunt ‘formate’ generatiile nascute dupa 1990 in noua Romanie ‘capitalista.’ Ce e ‘socialist’ acolo, si cum scapam de astfel de reflexe acum, cand ne indreptam catre un sistem neo-liberal in care totul e judecat dupa castigul material, si prin noua lege a sanatatii, nimic pentru cei care n-au… nici macar ingrijiri medicale, daca nu-ti poti permite coplata pentru spitalizare?

    Observatia 2: Pareti sa sustineti ca ‘socialismul’ l-a facut lenes pe prietenul dvs., lenes si fara initiva, fara responsabilitatea muncii pentru ca stia ca orice ar face, acela nu e un sistem meritocratic si deci nu va fi nici rasplatit, nici apreciat. Munca si meritocratie asadar.

    Despre meritocratie si cultura muncii, (cel putin in ce tine de invatamant) ca profesor, si fost elev sub Ceausescu, imi ingadui sa va ofer un contra-exemplu:
    Asa cum vad eu lucrurile, ca scoala era mult mai solida atunci, sub Ceausescu, si cerea munca. In plus, sistem educational era mult mai meritocratic decat cel de azi: nu neg ca vreun fiu de prim-secretar de partid sau de colonel de securitate ‘intra’ la un liceu de elita sau la o facultate ‘buna’ cu ‘protectie,’ Dar pentru noi, ceilalti, era o competitie reala si cinstita: stiai matematica si fizica, (sau romana) intrai la liceu sau facultate. Nu stiai, mai incearca la anul..

    Or, cu foarte mult regret tin sa va informez ca in scoala romaneasca din ultimii 20 de ani se munceste mult mult mai putin, iar ca ‘meritocratia’ in promovarea examenelor a ajuns o trista gluma la care nu mai rade nimeni.. (acolo unde mai sunt examene, si nu se foloseste media notelor din anii anteriori.. Va imaginati cum se obtin acele note, si ce cultura a ‘cadourilor’ si atentiilor a inflorit, atunci cand parintii stiu ca de nota si geografie sau muzica dintr-a 9a hotaraste daca vei intra sau nu la Politehnica? sau cat de ‘meritocratice’ sunt aceste note, in care cei care vin din familii care ‘au si dau’ sunt pusi pe aceiasi scala cu cei care sunt, poate,
    excelenti matematicieni, dar cum familia lor ‘n-are’ sunt constant depunctati la ‘desen’ sau ‘muzica’ pentru ca, nu-i asa, trebuie sa fie si niste note mici in clasa? si cand zic note mici zic 9, sau 8, ca presiunea fiind atat de mare, aproape ca nu mai sunt note sub 8 in ‘scolile bune’)

    Sunt convins ca stiti foarte bine cum era Romania sub ‘socialismul de stat’ Ma intreb insa daca stiti cat de cat in ce hal am ajuns sub ‘capitalismul’ nostru de dupa 1990. Si in ce masura contrastul dintre dinainte si dupa spune cu adevatat ceva despre ‘sistemul diabolic’..
    Pentru ca de fapt imi pare ca dvs ne serviti un contrast intre Romania socialista in care ati trait si Israelul sau Anglia in culturile carora ati experimentat capitalismul.

    Or daca e asa, bas le chapeau. Complet de acord.
    Dar daca incercati sa-mi spuneti cat de diabolic a fost socialismul de stat in Romania
    in comparatie cu ‘capitalismul’ in care traim de peste 20 de ani, ma tem ca am obiectii..

    As fi foarte interesat sa va ascult parerea despre cele doua observatii pe care mi-am ingaduit sa le fac cu privire la ceea ce ne spuneti in articol,

  30. Dorian Galbinski Dorian Galbinski spune:

    Stimate Alexandru,

    ”Observatia 1: Ceea ce incercati sa spuneti in aceasta interventie e cumva ca sub socialism oamenii au devenit materialisti, ahtiati dupa castig, si fara sensibilitate pentru durerile si necazurile celuilalt?”

    Nu, încercam doar să subliniez diferențele care apăruseră între Niky și mine după 16 ani, eu devenind din ce în ce mai puțin materialist.

    La a doua Dv observație, vă dau întru totul dreptate în ceea ce privește declinul sistemului de învățământ din România, dar acesta este un declin general. Se întâmplă acelaș lucru în Anglia, Franța, Israel, etc. Iar în legătură cu sistemele, poate ar fi trebuit să fiu mai precis la sfârșitul articolului, să întreb ”Cinde l-a ucis pe Niky? Comunismul sau capitalismul de stil românesc? Pentru că la asta m-am gândit. Am crezut că se subînțelege. Foarte deprimant este contrastul dintre sistemul capitalist românesc și cel vest european, în care există totuși o plasă de siguranță pentru cei mai defavoriați, mai ales persoanele cuj handicap, cum era sora lui Niky.

    • alexandru spune:

      Va multumesc mult.. Vad si eu cu multa tristete cum nu doar cat de mari sunt ochiurile ‘plasei de siguranta’ de care pomeniti, ci si cum e desirata de fiece partid care vine la putere. A trebuit sa citesc in The Economist ca numarul copiilor care abandoneaza scoala in Romania s-a triplat din 2000 in 2007 (si tare ma tem ca asta e doar partea de fenomen care ‘apare’ in statistici).

  31. Secara spune:

    Nu vreau sa minimalizez efectul avut de societate si mai ales de anturaj asupra destinului unui om. Insa – aparent – dl. Ceausu parea a fi o persoana puternic influentata de latura materiala a existentei, deci si-a pariat fericirea pe factori preponderent externi (inclusiv compararea evolutiei vietii sale cu a apropiatilor sai).

    Ma tem ca a atribui esecul unei existente exclusiv datorita unui mediu extern (in acest caz societatea romaneasca, socialista si capitalista) e un pic exagerat.

    Sistemul capitalist penalizeaza mediocritatea, evitarea riscului si uniformitatea pe cand cel socialist le ridica la nivel de politica de stat. Insa in ambele sisteme exista si oameni fericiti si oameni nefericiti.

  32. Adina spune:

    Pe Nicky al dvs. nu l-a omorat nici comunismul, nici capitalismul, ci propriile iluzii spulberate.
    In povestea dvs. eu citesc de fapt o dubla inadaptare, atat a lui, dar si a dvs. El, anticomunist in aspiratii, a clacat de fiecare data cand s-a confruntat la modul concret cu un alt proiect de societate. Dvs., anticomunist, in fapte (pentru ca: ati plecat intr-o alta lume, v-ati realizat profesional si familial in aceasta lume, etc.) ati clacat (in sensul ca nu ati reusit sa intelegeti pana la capat), de fiecare data cand v-ati confruntat cu idealismul prietenului dvs. Nu numai el e unul dintre produsele tipice ale lumii in care a trait, ci si dvs. insiva sunteti, in egala masura, unul dintre produsele tipice ale altei lumi, cea in care ati ajuns si traiti.
    Comunismul a produs multi visatori. Caci ce poti face altceva intr-un univers inchis decat sa intorci mereu gandurile in tine si sa proiectezi fantasme ?
    Capitalismul a produs oameni pragmatici, capabili sa formuleze si sa urmeze propriile obiective. Libertatea pe care o ai de a confrunta rapid aspiratiile cu modalitatile de indeplinire ale acestora reduce enorm de mult spatiul visului.
    Poate ca n-ar fi rau daca am incerca sa construim mai multe poduri intre cele doua….

  33. FIAT JUSTITIA PEREAT MUNDUS spune:

    Virsta pe care o am si faptul ca nu sunt un plagiator si nu fac parte din nici un partid politic ,nefiind nici macar membu al P.C.R. in trecut cum dealtfel nu am acceptat compromis in anul 1985 in lunile iulie-octombrie ,ocazie cind am cunoscut un personaj foarte interesant la acea vreme si care a dorit sa ma racoleze intrun serviciu al securitatii din acea vreme si ocazie cu care se desconspira cu multe si multe,creindui impresia ca accept,a ajuns sa mi se destainuie ca,in luna noiembrie-decembrie 1989 Ceausescu va fi “detronat”.In octombrie 1985 iam dat raspuns ca nu pot accepta aceasta “oferta”.A urmat o perioada grea pentru mine cu grave repercursiuni.A venit si anul 1989 luna decembrie.Atunci miam dat seama ca intradevar se “lucra”la acel plan si a fost adevarata afirmatia acelui ofiter .Aurmat perioade de ani si am studiat aproape tot.Acum imi permit sa spun si eu in ce situatie am ajuns astazi cu acest”guvern” infractional cu Victor ponta in frunte si cu un dosar penal din 2002.Analizind si pe cei 256 senatori si deputati din USL si traseistii ,constat ca peste 25 sunt cu dosare grele de coruptie si alti incompatibili.Deci ,nimeni din toti acestia,premier,comisii etc.nu sau autosesizat si sa demareze procedura de ridicarea Imunitatii si sa plece in rezolvarea dosarelor penale.Tot asa nu ar fi deacord nici cu LEGEA LUSTRATIEI.De ce?Simplu!Acestia sunt mostenitorii vechiului sistem pina la nivelul comunelor,unde sunt adeptii P.C.R. si care au furat in acele vremuri in gasti :de la militie,securitate,partid etc.Deci atunci au furat in legalitate si in grup format si organizat.De dupa 1989 au facut acelasi lucru in romania.Cine nu intra in gasca devine dusman.Nu este de mirare de cele ce se intimpla acum.Ceausescu a fost mintit si tradat.Poate va aduceti aminte cind EL venea in vizite in judete si i se prezenta realizarile.Cunosc ca in ultima sa vizita in noiembrie1989 i sa dat cifre de depasire a recoltei.Era adevarat.Dar stie cineva cit furau la nivel de judet.Stie cineva citi bani



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dorian Galbinski


Dorian Galbinski

A fost timp de aproape 40 de ani producator la sectia romana a BBC World Service, a lucrat ca translator si interpret pentru diferite institutii si companii britanice. A studiat la... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)