Home » Justitie/Ordine publica »Opinie » Citesti:

Ciudatul frumos paradox al tăcerii în justiția românească

Dan Cristea aprilie 8, 2013 Justitie/Ordine publica, Opinie
6 comentarii 2,139 Vizualizari

În justiție, tăcerea are multiple sensuri. În procesul penal, ea reprezintă un drept, ba chiar unul fundamental al acuzatului – acesta are dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, aspect care pare, de altfel, să fie cunoscut pe scară largă de opinia publică. În procesul civil, tăcerea reprezintă o vocație – o parte poate alege să nu formuleze vreo poziție față de cererile adversarului, act care poate avea, depinzând de circumstanțele procesului, cele mai diverse semnificații (opoziție tacită, acceptare, început de dovadă în folosul oponentului). Iar pentru o anume categorie a lumii justiției , tăcerea reprezintă o obligație, ba chiar una auto-impusă prin norme proprii de guvernare a profesiei, iar faptul în sine îmi pare una dintre cele mai nobile demonstrații de decență umană ce au loc în societatea contemporană.

Judecătorii, despre ei este vorba, și-au asumat îndatorirea de a nu vorbi în anumite contexte. În Romania, această sarcină este statuată  în Codul deontologic  al profesiei[1], care prevede, printre altele, interdicția exprimării în public a oricăror convingeri politice (art. 5 alin. (1) din Cod), precum și cea a sprijinirii sub orice formă a unui politician (art. 4 alin. (2)). Mergând mai departe, Codul impune magistraților să își cenzureze orice act care ar permite folosirea imaginii lor în scopuri  politice (art. 4 alin. (2), ultima teză), să nu își exprime în niciun fel părerea cu privire la probitatea profesională a colegilor lor (art. 18 alin. (2)), pe când legile de procedură interzic cu desăvârșire exprimarea vreunei opinii față de litigiile ce le sunt deduse soluționării, altfel decât odată cu motivarea hotărârii.

Opinia publică trece cu mare ușurință peste lecția de demnitate pe care o presupune o astfel de asumare. Într-o comunitate în care nu există  individ pe stradă care să nu aibă o părere despre justiție, branșa teoretic cea mai specializată în acest areal nu are dreptul să se exprime decât în forme și proceduri stricte și greu accesibile (câte persoane pot pretinde cu onestitate că înțeleg cu adevărat termenii specializați folosiți în motivarea unei hotărâri?), la intervale destul de mari după ce focul mediatic cu privire la un anume dosar s-a stins (motivarea unei hotărâri este emisă la aproximativ 30 de zile de la momentul pronunțării).

Altfel spus, când avocatul părții care a pierdut un proces urlă în fața presei, la ușa tribunalului, că judecătorul, doar judecătorul este de vină, că este, desigur, vorba despre o hotărâre dată la comandă, mânuindu-și cu atâta persuasiune argumentele magnifice doar până la proba contrară, judecătorul nu poate ieși în prispă să le azvârle înapoi, precum Willy Spucker pe lordul John odinioară,  oricâtă dreptate ar avea. Când emisiunile TV de seară dedică 2 ore demonstrării caracterului politic al sentinței pronunțate, folosind pentru asta, evident!, “analiști”  care practică mereu dreptul bunului simț (“dom’le, n-am citit, dar mi se pare de bun simț să fie așa”), judecătorul nu are dreptul să intre în direct pentru a își explica raționamentul, și totodată a demonstra posibila ignoranță a celor din studio.  Când fiecare-politician-care-are-un-dosar-penal se victimizează, înfierând de la câte o tribună publică “hărțuirea evidentă la care a fost supus în justiție”, magistratul este oprit de la a replica că a respectat pur și simplu codul de procedură în vigoare, cod pe care nu el, ci tot Parlamentul l-a votat.

Impactul considerabil al unui astfel de sacrificiu îmi pare mereu prea ușor trecut cu vederea. Să îți vezi poza mereu la televizor, să ai un copil care să te întrebe de ce ești constant numit “hoț”, “escroc”, „slugă”, iar tu să nu poți replica decât printr-o insipidă cerere de apărare a reputației profesionale (care ar urma să fie admisă la săptămâni după momentul linșajului public, când nimeni nu îi va mai acorda atenție) reprezintă o mostră de rezistență în numele rigorilor profesionale pe care nu știu dacă avem ocazia să o vedem probată atât de des și de persistent în vreun alt areal al societății.

Rigoarea discreției ce le este impusă judecătorilor este însă justificată.

Primul considerent care întemeiază această rigoare ține chiar de influența uriașă asupra vieții oamenilor cetății pe care o are puterea judecătorească. Într-un stat democratic, judecătorul este cel care poate decide asupra unora dintre cele mai importante coordonate ale existenței unui individ (libertatea, patrimoniul, relațiile de familie, etc.). Așa fiind, ținând cont de miza uriașă pe care o are fiecare apreciere care a contribuit la deciziile sale, este firesc ca ea să fie înregistrată într-o formă strictă, controlabilă de părțile implicate și de instanțele de apel.  Cât privește cazurile pe care le soluționează, judecătorul nu vorbește cu nimeni altcineva decât cu părțile procesuale, și o face doar prin comunicarea hotărârii judecătorești. Formalismul fiecărei aprecieri a unui magistrat cu privire la dosarele sale este o adevărată garanție a unui proces echitabil, pe lângă a fi o garanție a solemnității unei proceduri cu impact fundamental asupra vieții celor implicați.

Însă, după cum arătam mai sus, obligația de discreție ce le incumbă judecătorilor nu se rezumă nicidecum la cauzele care le sunt deduse judecății. Magistrații nu doar că au obligația de a nu își manifesta convingerile politice, dar trebuie chiar să se abțină de la orice acțiune care ar permite ca imaginea lor să fie folosită de către terțe persoane în scopuri politice, ori de a la susține în vreun mod vreun politician. Explicația acestei interdicții perfect legitime ține de un alt principiu legal fundamental care stă la baza noțiunii îndeobște cunoscută ca “drept la un proces echitabil”, anume acela că aparența imparțialității este la fel de importantă ca imparțialitatea însăși. De sorginte anglo-saxonă (lordul Hewart este cel care lansat faimoasa frază “not only must justice be done, it must also be seen to be done”), regăsit însă constant în jurisprudența Curții de la Strasbourg, preceptul a îmbunătățit garanțiile de echitabilitate de care trebuie să se bucure un justițiabil. Astfel, pentru o dreaptă judecată, nu este suficient doar ca un judecător să fie, pe fond, nepărtinitor, ci el trebuie să elimine și orice aparență de părtinire care ar putea plana asupra sa.

Poate că un judecător care își exprimă deschis preferința față de un anume politician va fi totalmente obiectiv când va fi învestit să judece speța unui oponent al acestuia, ori pe cea a unui partizan declarat al respectivului oponent. Faptul nu este însă suficient: o aparență de subiectivism va plana asupra procesului, și această aparență este suficientă pentru a vătăma garanțiile fundamentale de care trebuie să se bucure orice persoană care s-a trezit în mijlocul unei dispute judiciare.

Or, în opoziție față de auto-limitarea permanentă pe care 99% dintre magistrați și-o aduc în numele profesiei propriei libertăți de expresie, societatea românească pare să se fi îndrăgostit de conceptul “judecătorului vedetă”. Această noțiune presupune participarea constantă la emisiuni televizate, deseori cu tentă politică cel puțin indirectă, emiterea de aprecieri (favorabile, respectiv defavorabile) cu privire la activitatea unor politicieni, comentarea publică a unor spețe, etc. Sub pretextul eternei transparențe, este agreat spiritul justițiar public, etichetarea vocală, explicită a unor politicieni (fie în sens pozitiv, fie în sens negativ), exprimarea unor preferințe față de politicile publice propuse de guvern, respectiv de opoziție.

Promițând că nimic nu îi poate afecta imparțialitatea de fond, judecătorul ce se încadrează într-o astfel de sferă dă cu flit formei, aparențelor,  căci, nu-i așa?, indiferent ce-am face, mereu vor exista răuvoitori care să inventeze acuzații nedrepte.

Situația în sine este problematică, întrucât, după cum o spune Codul deontologic sus amintit, dar și  Curtea de la Strasbourg, justițiabilul a dobândit de mult un drept fundamental la aparență însăși. Este suficient ca un judecător să își manifeste preferința față de un anume om politic, ori doar să accepte tacit situații care permit folosirea imaginii sale în favoarea respectivului, pentru a pierde imaginea imparțialității în situațiile viitoare în care va fi chemat să judece cauze ale unui adversar declarat al preferatului său.  Foarte posibil ca într-o asemenea ipoteză judecata sa să rămână dreaptă, însă aceasta poate fi oricând contestată, în virtutea unei prezumții create printr-o conduită ce nu a respectat normele auto-impuse de breaslă.

Mai dureros, însă extrem de plauzibil, pierderea imaginii imparţialităţii nu afectează doar pe magistratul prezent mediatic, ci întreaga breaslă. Neobişnuit să vadă judecători la televizor, publicul neofit asociază (nedrept, dar inevitabil) imaginea celui care vorbeşte pe ecran cu cea a oricărui purtător de robă. Magistratul care respectă obligaţia de discreţie este astfel condamnat să poarte o haină pe care nu şi-a croit-o singur şi să fie judecat a priori după afirmaţii în care nu se regăseşte.

Dar chiar mai problematică mi se pare asocierea acestei atitudini de poziționare publică a unui magistrat cu atributul curajului. “În sfârșit unul care are curajul să spună lucrurilor pe nume, coane”, exclamă satisfăcut publicul alocuțiunii judiciare televizate, apreciind plenara manifestare a dreptului la liberă exprimare al omului de la televizor. Acesta din urmă nu lasă nicio poliță neplătită, niciun răspuns nedat, luându-se la trântă, în numele dreptății pe care a jurat să o apere, cu toții posibilii răufăcători care ar putea atenta la principiile personale de justițiar.

O asemenea opinie, care asociază cutezanța unei prezențe cât mai vizibile a magistratului în vocaliza publică, nu ține cont deloc de finalitatea acestei profesii atât de complicate.

Dimpotrivă, am crede, tipologia magistratului curajos impune, paradoxal, o supremă discreție, o restricționare subtilă, auto-impusă a însuși dreptului la liberă exprimare. N-aş da defel un premiu de bravură judecătorului care se ia la harţă în agora publică cu cei pe care ar putea cândva să îi arbitreze, lansând un potop de acuze, calificări, judecăţi de valoare. L-aş da oricând, în schimb, judecătorului care, refuzându-și orice replică publică din dorința de a salvgarda aparența imparțialității chiar față de cei care îl calomniază, își face pur și simplu meseria. Slavă Domnului, instanțele românești sunt pline de astfel de oameni – bine că nu îi vom ști niciodată.

____________________________________


[1] Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 328/24.08.2005, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 815/08.09.2005.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. Despera spune:

    Un articol util si foarte frumos scris,felicitari. Meseria de ‘justitiar’ este (sau ar trebui sa fie) una de vocatie prin abilitatile pe care le cere si prin efectul pe care exercitarea ei il are asupra indivizilor. Ca si cea de medic, intr-un fel. Si el are un juramint de respectat (dar oare citi o mai fac) , si el trebuie sa reziste unor tentatii profund umane si sa ramine discret , frumos , in ‘transeele ‘ meseriei pe care a les s-o faca. Tinerilor ar trebui mai ales sa li se explice aceste lucruri , desi ma tem ca foarte multi aleg aceste meserii cu gindul mai mult la beneficiile lor (reale de altfel) decit la constringerile sau tentatiile carora ar trebui sa le faca fata. Cit despre ‘mercenariatul’ analistilor de tot felul in media si al unor cetateni in ‘agora’ , cred ca in mare parte vina este a educatiei tot mai precare si a rasturnarii oricarei scari de valori in societate. Acest fenomen are puterea unei gauri negre care tinde sa absoarba orice comportament sau gindire decenta , dind nastere din pacate altor ‘valori’ , pe care desigur ca le stiti prea bine. In calea cestei ‘materii’ negre,agresive nu pare a mai rezista nimic (nici norme) din ceea ce a fost gindit in alte vremuri (nu foarte indepartate, dar timpul se comprima ametitor) , de alte minti care chiar abordau viata si lumea inconjuratoare dupa alte paradigme.

  2. Doru V. Cojoc spune:

    Domnule Dan Cristea,
    “pentru o anume categorie a lumii justiției , tăcerea reprezintă o obligație”. Asta pot sa inteleg. Ce nu inteleg este de ce INSTITUTIA unde domnia sa cu onor presteaza – nu e o ironie! – nu ia atitudine si atunci cand “avocatul părții care a pierdut un proces urlă în fața presei, la ușa tribunalului, că judecătorul, doar judecătorul este de vină, că este, desigur, vorba despre o hotărâre dată la comandă” etc… institutia nu ia atitudine prin care purtatorul de cuvant sa prezinte – in aceeasi zi – un punct de vedere oficial asupra situatiei, cu lamuriri asupra spetei in cauza si o motivare – chiar sumara – asupra verdictului dat de judecatorul incriminat. Desigur “omul de pe strada” care nu intelege – “(câte persoane pot pretinde cu onestitate că înțeleg cu adevărat termenii specializați folosiți în motivarea unei hotărâri?)” ar avea dreptul – plateste taxe! – la o minima traducere iar daca judecatorul este obligat la tacere, institutia, in schimb, ar putea face acest lucru ( sa DESLUSEASCA pentru tot prostul de ce s-a luat decizia respectiva).Probabil “omul de pe strada” nu merita deranjul institutiei…dar nici judecatorul?
    Cat despre “cererea de apărare a reputației profesionale” nu e nimic de zis intr-o tara in care fiecare terfeleste pe oricine, fara a mai exista posibilitatea reparatiei printr-un proces de calomnie. Iar daca cererea judecatorului care “ar urma să fie admisă la săptămâni după momentul linșajului public” – “sistemul” nu stie sa se grabeasca nici pentru propriile interese – reparatia morala in urma unui proces de calomnie – gratie aceluiasi sistem in care judecatorii sunt parte – vine dupa ani de zile. Dar, desigur, doar judecatorii sunt de plans…

  3. dar cand probele "tac"? spune:

    Nefiind relevante informational, iar instanta de recurs “condamna inculpatul pentru a da un exemplu … “(exemplaritatea fiind o functie a pedepsei, iar nu un scop) ?

    Dar cand insasi judecatorul tace (nepronuntandu-se asupra unui petit sau asupra unei cereri esentiale), mai spunem ca acela este un act de justitie? Si inca unul precis?

    Dar cand probele “vorbesc” si magistratii tac (adica la dosar se afla zeci de poze care atesta o lucrare, expertul nu o “vede”, iar magistratii chemati sa faca cercetare la fata locului o refuza – pronuntand o hotarare de genul e adevarat ca probele releva existenta unei lucrari, dar intrucat ea nu a fost dovedita stiintific, lucrarea de fo’ 598.000,00 lei nu exista”)?

    Dar, … mai bine sa nu vorbiti ce nu stiti domnul meu. Scrieti despre plante (vorbitoare)! Sau despre altceva …

  4. Viorel Muha spune:

    “L-aş da oricând, în schimb, judecătorului care, refuzându-și orice replică publică din dorința de a salvgarda aparența imparțialității chiar față de cei care îl calomniază, își face pur și simplu meseria. Slavă Domnului, instanțele românești sunt pline de astfel de oameni – bine”

    Complect falsă încercarea de a exprima o imagine idilică despre judecătorul, se pare român. Din păcate în instanţele din România, tăcerea judecătorilor ascunde o faună plină, de corupţie, slab pregătită profesional, în relaţii cu politicul şi multe altele. Judecătorii sunt exact copia politicienilor, a funcţionarilor publici a acestei naţii, care nu vrea să se îndrepte spre civilizaţie în întregul ei. Nu-i locul să înşir zeci de cazuri de comportament al unor judecători, acte de judecată şi motivări în procese civile, care nu au nici o legătură cu legea !

    Cu câteva condamnări şi acelea datorită presiunilor internaţionale, nu se face primăvară !

  5. Constantin Pavelescu spune:

    Daca nu ma înșel articolul a fost determinat de apariţia d-lui judecător Cristi Dănileţ în cadrul emisiunii Talk B1 de duminică de la ora 18, emisiune moderată de Nadia Ciurlin. Citind articolul cu pricina nu pot să nu-i admit corectitudinea cu care tratează problema apariţiilor magistraţilor în mass-media, ca personalităţi publice care-şi expun diverse opinii, apariţii privite sub aspect deontologic profesional. De ce totuşi consider acest articol ca fiind un articol manipulator: În primul rînd principiile la care face referire se raportează la o situaţie ideală, a unui stat de drept cu instituţii funcţionale, în care apariţia pe sticlă a unor magistraţi în afara prezenţei lor ca specialişti în cadrul unor dezbateri tematice nu se justifică. Într-al doilea rînd, în articol se ridică probleme destul de vizibil tendenţioase, în condiţiile în care răspunsurile la aceste probleme au fost date destul de clar chiar în cadrul emisiunii cu pricina. Probabil că autorul şi-a construit aparenţa de credibilitate a articolului mizînd pe numărul redus al celor care au urmărit acea emisiune, probabil cu o audienţă nu mai mare de 1 – 2%, ceilalţi care n-au urmărit-o sau care-s incapabili de judecată elementară urmînd să ia de bune afirmaţiile din articol. În fine, prin acest articol aparent corect se caută inducerea impresiei că d-l judecător Dănileţ este un personaj care-şi depăşeşte limitele deontologice în care trebuieşte să se încadreze un magistrat, drept care campania de linşaj mediatic dusă împotriva sa este întrutotul justificată, la fel ca şi acţiunea instanţelor care au susţinut revocarea d-sale din CSM. Desigur, despre nivelul deontologic al acelor judecători care au luat decizia de revocare cu încălcarea a cam tot ceea ce se putea încălca în materie de minima moralia şi de deontologie profesională, autorul evită să discute. Normal, de vreme ce dubla măsură este unul dintre păcatele intrate deja în rutina comunicatorilor noştri. Eu am urmărit acea emisiune şi pot spune că marea majoritate a intervenţiilor d-lui Dănileţ au fost cu privire la aspecte tehnice ale problemelor din justiţie care au fost discutate, cu exprimarea punctului de vedere al unui profesionist în cadrul acelei dezbateri în care ceilalţi doi invitaţi, cu toată competenţa lor de analişti, nefiind specialişti în drept nu puteau fi decît nişte părerologi mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi. Sub acest aspect, prezenţa în emisiune a d-lui Dănileţ a fost fără îndoială un cîştig. În ceea ce priveşte critica deontologică a prezenţei d-sale în acea emisiune, reproduc aici singura intervenţie a d-lui Dănileţ care a avut un caracter personal, pentru a vă lăsa pe dv să judecaţi: Nadia Ciurlin: -Vreau să-l întreb pe d-l Dănileţ -vă consideraţi o victimă conjuncturală, ca să spun aşa, pentru că s-a întîmplat cu referendumul, aţi avut foarte multe ieşiri în public şi aţi vorbit despre statul de drept şi aşa mai departe?… Consideraţi că totul s-a întîmplat conjunctural? CD: Eu nici vorbă să fiu o victimă… Singurul lucru de care-mi pare mie rău începînd de astă vară a fost expunerea mediatică enormă şi intruziunea în viaţa mea privată care a generat anumite… Sînt două televiziuni care fac nişte alegaţii în legătură cu mine şi familia mea, care nu au nici o legătură cu profesia şi efectul pe care l-au generat cele două televiziuni şi… sînt şi trei publicaţii într-adevăr, sînt… este acela al… cum să spun eu… înfierării mele chiar de către unii colegi, pentru că s-au săturat să vadă tot un coleg de-al lor care este înjurat, insultat, dezvăluite aspecte din viaţă privată, care subliniez, toate sînt false, toate sînt false, dar încă nu am luat o decizie a apelării la justiţie pentru a reglementa această… MC -Dar de ce nu aţi luat încă această decizie? CD -Vedeţi, este complicat ca membru CSM, care gestionez cariera magistraţilor, să formulez o cerere de chemare în judecată a unor trusturi media -în cazul nostru- şi apoi să aştept de la judecătorul respectiv să dea o soluţie. Pentru că oricînd aş putea fi acuzat, şi va exista probabil suspiciunea asta: -de aceea [judecătorul] a dat soluţia asta, pentru că el [Dănileţ] este membru CSM şi la o adică judecătorul respectiv poate să ajungă în faţa lui. Oricum, legea îmi permite în timp de trei ani să acţionez în judecată respectivele trusturi, dar eu nu vreau să se ajungă aici. Eu chiar cred că în presă se pot reglementa lucrurile extrem de corect, se pot desfăşura lucrurile extrem de corect, de exemplu dacă mi se cere şi punctul meu de vedere. Nu consider că este normal să se facă o emisiune despre un individ, fie el şi membru CSM, aşadar un demnitar al statului, plătit din banii statului, care are viaţa… oricum privată sub atenţia publicului şi să faci afirmaţii despre el fără ca tu să le verifici. Mă rog, nu vreau să intru prea mult în amănunte, s-au făcut afirmaţii în legătură cu familia mea, cu copiii mei, cu părinţii mei, lucru care… eu nu ştiu cîţi demnitari sau cîţi parlamentari au fost luaţi la analizat în ceea ce priveşte familia lor. Nu este deloc comod. Sînt bucuros însă că nu s-a descoperit nimic şi vă asigur că nici nu este nimic de descoperit profesional. Nimeni niciodată n-a spus nimic despre vreo soluţie dată pe bani, de vreo însuşire de bani nelegal, de vreo lipsă de la serviciu de exemplu şi pontată în mod fals în evidenţele instanţei sau în evidenţele CSM, sau, ştiu eu, hotărîri grave date, infirmate inclusiv la CEDO. Aşa ceva despre judecătorul Danileţ nu veţi auzi. MC: Avînd în vedere preţul pe care l-aţi plătit d-le judecător, veţi continua pe aceeaşi linie, cu toate riscurile posibile, sau vă veţi mai tempera…CD: Probabil voi fi mai atent… Nu este ceva obişnuit ca un judecător să iasă în spaţiul public. Însă există norme legale şi internaţionale chiar, care permit astfel de reacţii în momentul cînd atacurile la adresa justiţiei sînt foarte mari. Sigur, s-ar aştepta ca instituţiile care protejează justiţia, cum ar fi de exemplu CSM-ul, de ce nu chiar CNA-ul, să reacţioneze în mod adecvat… Însă ştim foarte bine că astă vară CSM-ul a avut o sincopă timp de o lună de zile, cînd doar trei membri din CSM au reacţionat public pentru că restul nu au fost, nu s-au adunat în plenul CSM şi de asemeni ştim bine că CNA-ul nu a fost în stare să sancţioneze trusturile media care au încălcat în mod grav regulile de reglementare a audiovizualului. Din această cauză am ajuns atuncea, am căzut de acord, mi-am asumat ieşiri publice prin care să denunţ atacurile unor politicieni împotriva justiţiei. MC: -Mai sînt presiuni politice d-le judecător? Acum? CD: V-am spus atunci, vă spun şi acum: nu am invocat niciodată nume de politicieni sau platforme politice sau partide politice. Pe mine nu mă interesează cine este preşedintele statului ca persoană, cine este preşedintele guvernului sau cine sînt anumiţi parlamentari. Atît timp cît sînt atacuri împotriva justiţiei şi aceste atacuri înseamnă afirmaţii publice ale lor sau iniţiative legislative, sau iată, înfiinţări de comisii parlamentare, că tot aud de înfiinţări de comisii speciale în parlament cu privire la justiţie, atunci cred că este de datoria mea să reacţionez. Da, atacuri au fost şi sînt în continuare, încercări de intimidare a magistraţilor, încercări de punere a unor persoane în funcţii publice înalte în România pentru a conduce structuri de instanţe sau parchete, da, există şi probabil că vor exista întotdeauna. Politicienii vor vrea desigur să controleze justiţia. Nimeni nu se simte confortabil cu o justiţie independentă. De ce? -pentru că justiţia este singura care poate sancţiona abuzurile politicienilor”. Nu prea văd ce-o fi nedeontologic în această intervenţie. Este punctul de vedere al unui magistrat supus linşajului mediatic practicat de trusturi de presă aparţinînd unor politicieni care nu fac nici un secret din faptul că luptă pentru a-şi aservi justiţia, precum şi execuţiei profesionale venită din partea unor colegi magistraţi, care din varii motive -de la comandă politică pînă la dorinţa de dispariţie a riscului de “a fi legaţi de DNA”, nu doresc instituirea unei justiţiii funcţionale. Un magistrat căruia nu i se poate reproşa absolut nimic concret decît dacă-i cauţi cu rea-voinţă nod în papură. Defapt întreg articolul nu este altceva decît un mare sofism. În orice ţară civilizată, oricine ar încerca să supună un magistrat unei campanii egale cu un procent din ceea la care au fost supuşi Ghica şi Dănileţ, fie că-i coleg magistrat, fie că-i trust de presă, ar fi fost silit să suporte rigorile unor legi deloc blînde în cazul unor astfel de atacuri. Ceea ce la noi nu-i cazul. Un post de televiziune care difuzează o imagine a unei persoane alături de copilul său şi prezentînd-o ca pe o probă pe baza căreia acea persoană este acuzată de pedofilie, este deja sub limita oricărei abjecţii. În lumea cuvilizată astfel de practici conduc la consecinţe pe care nimeni nu-i atît de nebun încît să şi le asume. La fel, dacă un magistrat fiind întrebat de ce a luat o anumită decizie, răspunde “uite-aşa!”, acest răspuns echivalează cu sfîrşitul carierei sale de magistrat în următoarele 5 minute. La noi, după cum bine se ştie, nimeni nu-i tras la răspundere pentru nici o nelegiuire dacă se află în slujba cui trebuie. De aceea eu cred că este incorect ca invocînd “decenţa” şi “deontologia”, să-i interzici victimei unui linşaj pînă şi dreptul elementar de a se apere singură, în condiţiile în care instituţiile a căror menire este aceea de a o apăra de astfel de atacuri refuză să o facă, ele însele abdicînd de la propria lor decenţă şi deontologie, evident, aflîndu-se şi ele în slujba “cui trebuie”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Cristea


Dan Cristea

Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)