Să fim oneşti: românului nu-i place egalitatea. Nici măcar atunci când o clamează. Vârstnicii care contestă “pensiile nesimţite” ale diverşilor rentieri ai lumii noi nu o fac în numele egalităţii, ci în cel al invidiei: adică de ce să aibă ăia şi noi să n-avem? Ce, noi n-am muncit? Noi nu merităm? Noi nu suntem oameni? Nici statul comunist – care se pretindea egalitar – nu era populat de cetăţeni cu acest crez: ruralii erau dispuşi la orice pentru a-şi împinge copiii spre “domnie”, iar intelectualitatea urbană, dimpreună cu cadrele de partid (care monopolizaseră poziţia burgheziei interbelice) voia să-şi păstreze statusul social. De unde o concurenţă acerbă (inclusiv, sau mai ales, la nivelul stereotipurilor imaginare), pe care vremurile postrevoluţionare au rezolvat-o – original – cimentând o stranie alianţă a unei părţi a fostei intelectualităţi (plus cadrele) cu o parte a lumpenului ceauşist împotriva altei părţi a intelectualităţii şi a proletariatului.
În Occident, egalitatea a fost – şi, în bună măsură, a rămas – o creaţie a păturilor înstărite, care au înţeles că deşteptarea, luminarea şi cointeresarea norodului în producţia de bunuri pe care o face cu putinţă ştiinţa şi tehnica modernă înseamnă prosperitate pentru toţi. Iar principala menire a prosperităţii e aceea de a reduce tensiunile sociale, căci, putând avea mai mult, fiecare e orientat spre propria înavuţire şi e mai cooperant cu cei de care depinde aceasta. Uneori lucrurile acestea s-au făcut (relativ) lin – precum în Anglia şi Olanda – alteori cu şocuri care au amprentat anumite perioade istorice – cum e cazul Revoluţiei Franceze. E destul de interesant faptul că, după 220 de ani, noi nu (mai) vedem partea pozitivă a acestei Revoluţii – abolirea privilegiilor feudale, “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, punerea bazelor dreptului modern prin unificarea celor două tipuri de legislaţie existente în Franţa Vechiului Regim (care-şi va găsi expresia în Codurile Napoleoniene) – ci doar pe cea negativă – regicidul (care, ţinând cont de ungerea sacrală a Regelui, e văzut ca un deicid), Teroarea, mascarele din Vendée etc. Pentru noi, Revoluţia e o zdruncinare apocaliptică a rosturilor lumii, care era bine aşezată în temeiurile ei încă din zilele Facerii. În acea “lume tradiţională”, fiecare îşi avea locul şi rolul lui şi era de neconceput că cineva să-şi transgreseze condiţia pentru a deveni altceva. Această (literal) alterare a condiţiei umane ar fi stricat rânduiala întregului univers şi ar fi atentat la ierarhia imuabilă a Creaţiei. Fireşte că şi-n această ordine exista nedreptate, însă ea era înţeleasă ca o încercare menită a-i aminti celui ce-o îndura de smerenia cu care trebuie să-şi intensifice rugăciunile către singurul Stăpân ce poate reechilibra balanţa dreptăţii. Bineînţeles, exista şi impostură, şi hoţie (inclusiv de stat), şi tâlhărie, însă – mai devreme sau mai târziu – toate acestea cădeau sub pedeapsa Judecătorului suprem şi prăbuşirea celor puternici era prilej de reflecţie asupra fulgerului ce cade din cer pentru a-l mistui pe cel ce-a cutezat păcatul trufiei.
Cu excepţia paşoptiştilor – care sunt şi ei un ciudat amestec de iluminişti întârziaţi şi romantici – la noi egalitatea n-a avut mare audienţă. Vechea boierime nu o înţelegea, întrucât fusese crescută în logica existenţei mai multor “specii” umane, pe care nu le unea decât un singur lucru (care, de altminteri, le era comun cu animalele): faptul că erau alcătuite din fiinţe muritoare. Enorma masă de ţărani care trăiau la limita umanităţii (şi cultivau – la început de secol XX – pământul cu o tehnologie inferioară celei a strămoşilor lor romani) nu era deloc sensibilă la această temă (spre disperarea puţinilor socialişti de convingere de pe meleagurile noastre). Şi era – şi e – firesc să fie aşa: singura formă de egalitate pe care românul a cunoscut-o de-a lungul “istoriei lui milenare” a fost aceea a sărăciei şi a mizeriei. Când unor oameni flămânzi şi în zdrenţe li se aruncă nişte resturi de mâncare, nu le vor împărţi fratern, ci se vor arunca asupra lor şi se vor bate pentru a apuca fiecare cât mai mult, în dauna celorlalţi. Ceauşescu însuşi a înţeles foarte bine acest lucru, căci “raţionalizarea” bunurilor de strictă necesitate, departe de a concentra la vârf tensiunea socială, o făcea să se disipeze în certurile de la cozi, în invidia (şi-n acelaşi timp, în dependenţa) faţă de magazioneri şi vânzătoare, ori în lucirea feroce a privirii celor ce-şi apărau, cu mâinile încleştate, bunul obţinut numai ei ştiau cum.
În ciuda a ceea ce ne predică stânga (fie ea democrată, fie radicală), săracul nu e nici utopic, nici generos, nici egalitar. E cât se poate de pragmatic, pus pe căpătuială (şi dispus să ignore convenţiile cărora bogaţii li se supun) şi mânat de ambiţia de a-i face pe alţii să simtă umilinţa pe care lui i-a fost să o cunoască în vremuri de mizerie. Aşa se explică faptul că, în bună măsură, în Occident fiii de bancheri au fost ideologii egalităţii: pentru că ei erau mişcaţi de mizeria pe care o vedeau – adesea doar pe fereastra trenului sau a maşinii – şi-şi doreau ca toţi să aibă parte de belşugul de care ei (ce mai păstrau reziduurile unei morale a ascezei) se simţeau vinovaţi, dar la care nu puteau renunţa. Invers, în “socialismul real”, imediat ce au ajuns la putere, “tovarăşii” au început să se îmburghezească, creând “noua clasă” care a sfârşit nu atât într-o gerontocraţie decrepită, cât într-una de tinere odrasle, care s-au lansat fără complexe în afaceri, cu sentimentul că ei sunt aleşii “lumii noi”. Sub carcasa ideologică, de care toţi trebuiau să ţină cont, dar pe care nimeni nu o lua în serios, şi în comunism “lupta de clasă” era acerbă. Şi – aşa cum se întâmplă adesea – după ce strigaseră după egalitate, cei ajunşi sus nu voiau nimic altceva decât să-şi sporească beneficiile, să le stabilizeze şi să le transmită urmaşilor.
Or, cea mai eficientă cale de stabilizare a condiţiei sociale privilegiate în comunism s-au dovedit a fi studiile. Partidul, dincolo de retorica lui muncitorească, avea nevoie de personal calificat în industrii şi – de la un moment dat – chiar activiştilor li se cerea o anumită competenţă “în sectorul lor” (iar aceasta nu mai era direct deductibilă nici din statutul de ilegalist, nici din frica absolută pe care o inspira funcţia în anii ’50). Mai mult decât atât, studiile stabileau o punte între oligarhia roşie şi lumea burgheză ce o precedase. Dincolo de oamenii politici ai interbelicului – care, în ciuda imaginii pe care ne-am făcut-o despre ei în ultimele decenii, în epocă erau văzuţi exact la fel (dacă nu mai rău) decât oamenii noştri politici de azi, – cei cu care luaseră contact direct comuniştii de primă oră, prin fabrici sau în facultăţi, erau ingineri, profesori, oameni de ştiinţă. Adică genul de persoane a căror autoritate se bazează pe competenţă, iar competenţa pe formare. În “noua ordine”, autoritară, pe care au edificat-o, cei veniţi la putere după ’44 au întrevăzut – destul de corect – potenţialul acestui tip de autoritate, mai ales în logica creării industriilor, a dislocării şi a mobilizării maselor pe care aceasta o presupunea. Aşa se face că, pe cât de tare a fost “războiul ideologic” în domeniul umanioarelor, pe atât de nesemnificativ a fost în disciplinele “tari”, cele “mobilizate” în construcţia efectivă a socialismului. O bună parte din dascălii interbelicului au supravieţuit în politehnici, institute agronomice şi veterinare, facultăţi de ştiinţe (iar după 1964 şi în cele umaniste) şi şi-au transmis mai departe nu doar cunoştinţele, ci şi modul de-a fi, impregnat de distincţia Herr Professor-ului de modă veche. Nu e întâmplător faptul că figurile de marcă ale Partidului (începând cu cei doi Ceauşeşti, dar nu mai puţin Maurer, Brucan şi atâţia alţii) s-au vrut ba academicieni, ba profesori, ba doctori în diverse (şi prin diverse ţări) şi – în multe cazuri (Petre Roman e un bun exemplu) – şi-au plasat copiii în ierarhia academică.
Căci, spre deosebire de funcţie – care era baza puterii, dar era supusă capriciilor “rotaţiei cadrelor” – diploma şi titlul academic permiteau menţinerea unei stabilităţi sociale peste media curentă a acelor timpuri (mult mai fluctuante decât le vede nostalgia cu care privim trecutul recent). În fapt, diploma universitară conferea în comunism un statut analog celui al “nobilimii de robă” în Franţa Bourbonilor. Şi nu doar în comunism – care, deopotrivă, cu extinderea şi limitarea numărului de admişi în facultăţi, licee teoretice şi licee vocaţionale stabilizează sistemul – ci în toată istoria noastră modernă şi contemporană. Căci, la fel ca-n Occident pe vremea lui Carol cel Mare, şi la noi – un mileniu mai târziu – crearea statului presupune nu doar o boierime veche care se investeşte în politică, ci şi o mână de petits lettrés, care să asigure funcţionarea unei administraţii care se vrea (cât de cât) modernă. Încă începătorilor Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu le urmează, în a doua generaţie, Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu. Dezvoltarea statului presupune diversificarea oamenilor de carte, profesionalizarea lor, crearea de caste (ca societăţi profesionale), investirea politicului şi revendicarea, în interiorul acestuia, a privilegiilor bazate pe competenţă. Oricât de straniu ar părea, după şocul brutal al primului său deceniu, comunismul preia acest model şi îl dezvoltă înlăuntrul proiectului său economico-social.
Lipsită de mica sa franjă de lume prosperă – ce se evidenţializase în interbelic şi pe care comunismul o lovise programatic (după ce fusese afectată şi de tensiunile politicii dintre 1938 şi 1944, şi de Război) –, România apare drept ceea ce era de fapt: o ţară săracă şi înapoiată. Într-o lume a nevoilor şi fără mari perspective, jocul social e – inevitabil – unul de sumă nulă: cel ce agoniseşte ceva, o face pe seama celorlalţi. Într-un asemenea mediu nu e loc de milă şi de generozitate; a împărţi cu ceilalţi, înseamnă a pierde ceea ce ai obţinut. Ca atare, scopul nu e egalitatea, ci, dimpotrivă, diferenţierea socială şi – mai ales – stabilizarea ei printr-o serie de acte şi de ritualuri menite a o consacra. Doar într-o lume prosperă (şi care are perspectiva creşterii constante) jocul social e unul de tip win-win, în care creşte beneficiul tuturor şi fiecare obţine (evident, în proporţii diferite) dividende ale bunăstării generale. Nu e cazul României, decât – eventual – într-un scurt interval de 10 (1965 – 1975), maxim 20 (1962 – 1981) de ani, în care are loc o urbanizare accelerată, dublată de dezvoltarea serviciilor şi de forme incipiente (şi, bineînţeles, socialiste) ale consumerismului. E suficient pentru a se crea o nouă pătură socială de intelectuali (ingineri, profesori, medici) care preiau statutul burgheziei interbelice, dar prea puţin pentru a o stabiliza social (ca factor decizional, între aparatul superior de partid – singurul abilitat a formula politica şi politicile timpului – şi masa, covârşitoare, a “oamenilor muncii din uzine şi de pe ogoare”). Puterea acestor oameni – atâta câtă e ea – derivă din diploma lor şi din competenţa pe care aceasta o acoperă. Recăderea României în sărăcia anilor ’80 are ca efect restrângerea dinamicii economice, reducerea ponderii expertizei în economie (care revine la exportul de materie primă), monopolul comenzii (ce se dispensează de sfatul specialiştilor şi cade în autoritarism pur) şi pauperizarea, care loveşte mai ales în mediile urbane (lipsite de grădina ce asigură subzistenţa şi micul comerţ din rural). Agitaţiile – e drept, mai curând surde – ale intelectualităţii anilor ’80 traduc conştiinţa declasării ei pe fondul degringoladei economice a ţării.
După Revoluţie, doar o mică franjă a oamenilor cu diplomă au reuşit în originala “economie de piaţă” românească. În linii mari, le-au fost necesare două atuuri: funcţia (fie menţinută, fie obţinută pe valul contestării) şi conexiunile (esenţiale pentru a menţine în funcţiune întreprinderea pe care-o conduceau – pe fondul prăbuşirii lanţurilor de producţie ale economiei centralizate – până în clipa în care putea fi convertită în proprietate personală). Numai că, înainte de funcţie sau, mai exact, tocmai pentru a o obţine, era necesar prestigiul competenţei (opus numirilor politice din ultimii ani ai lui Ceauşescu), iar acesta era “acoperit” de o diplomă. Diploma nu e suficientă pentru a avea succes în lumea nouă, însă e necesară. La bază, reluarea urbanizării în ritmuri accelerate şi dezvoltarea aparatului de stat cer o mulţime de diplome pentru activităţile din oraşe (într-o vreme în care “sectorul privat” era, în bună măsură, alcătuit din buticuri de lemn). La vârf, diploma obţinută – nu contează cum – permite transmiterea statusului (câteodată chiar a funcţiei) în familie. Pentru “elita” oraşelor, diploma – şi, din ce în ce mai mult, titlurile academice – permit convertirea averii în putere, deoarece dau o patină aristocratică nouveaux riches-ilor (sub care aceştia pot ascunde secretul primului milion), iar pentru ruralii pe care descompunerea agriculturii socialiste i-a aruncat pe drumuri, diploma e pur şi simplu garaţia unui serviciu la oraş (şi, implicit, a unui credit pentru casă).
Dat fiind că toată lumea vrea diplome, şi încă repede – şi cu costuri minime – “oferta” “se adaptează” “cererii” şi, vreme de un deceniu şi jumătate “fabricile de diplome” lucrează la turaţie maximă. Ceea ce se poate vedea retrospectiv este faptul că, la fel ca-ntotdeauna, şi de astă dată, inflaţia nu a profitat cu adevărat decât puţinora. În speţă celor care “trebuiau să-şi ia” atestatul de studii superioare, de masterat, doctorat sau mai ştiu eu ce titluri. Nu pentru a trăi din ele – la fel ca majoritatea celorlaţi “colegi” ai lor – ci pentru că erau necesare într-un CV de la care pornind se construia o altă carieră. “Fabricile de diplome” au fost – cu sau fără ştiinţă – nişte mecanisme de albit biografii şi de “reparat” genealogii. Onest vorbind, odată ce şi-au îndeplinit misiunea, au devenit inutile. Inflaţia are sens doar dacă e sub control; inflaţia permanentă înseamnă ruină garantată. Astăzi, emiterea de diplome în masă nu e mai necesară, ba chiar e contraproductivă: cei care “trebuiau” să şi le ia, şi le-au luat şi acum au ajuns la vârsta studiilor copiii lor. Numai că – cu rare (şi triste) excepţii – aceşti copii nu se înghesuie la univesităţi cu nume ciudate de prin varii târguri ale patriei, ci îşi încep ucenicia (cu trei – patru limbi la activ) la “Casa Paleologu” şi-şi desăvârşesc formaţia între Viena şi San Francisco. Când se întorc de acolo, dacă se întorc, vor avea “aura” titlului obţinut în străinatate, singurul menit “a închide gura” celor care au şi ei doar o hârtie culeasă de pe cine ştie ce picior de plai mioritic.
Inflaţia de diplome din a doua jumătate a anilor ’90 şi 2000 a fost la fel de iluzorie ca şi “cupoanele” de acţiuni ale d-lui Coşea. De15 ani universităţile noastre produc Gastarbeiter-i cu titluri universitare. Într-un oraş mai acătării din România e greu să mai găseşti un taximetrist sau o chelneriţă fără facultate; în Occident, de la căpşuni până la construcţii, totul poate fi pav(oaz)at cu acte emise de Ministerul Educaţiei Naţionale. Diplomele autohtone nu mai valoare decât “unde trebuie” şi “pentru cine trebuie”. Pentru restul nu sunt nimic altceva decât carton. Problema e alta: cei care s-au căţărat unde s-au căţărat cu ajutorul lor n-ar vrea să fie expuşi nici ridicolului ce-a urmat dezvăluirii locului (aproape utopic) unde şi-a făcut studiile cutare senator, ministru sau şef de Agenţie Naţională, nici acuzelor – perfect probate – de plagiat ale doamnei Şercan. Poate că unii ar vrea să se piardă în mulţime şi-n uitare, însă alţii – mai precauţi – ar vrea să se ridice un gard (de netrecut pentru jurnaliştii de investigaţii) între diplomele lor şi diplomele celorlalţi. Din fericire pentru noi, încă nu se poate, deoarece – cu “cazul” Ponta – a căzut chiar poarta ţarcului. Însă ideea nu e pierdută: din spate vine generaţia Oxford – ENA, a cărei intrare în politica mare va face caduce toate diplomele din ţară.
Cine sunt reprezentanţii acestei generaţii? O parte din cei pe care – destul de generic – îi numim beizadele; copiii oamenilor politici, ai “oamenilor de afaceri” şi ai “vedetelor” (cele trei categorii interferând destul de mult în lumea noastră). Evident, nu toţi, ci doar o parte: unele odrasle ale “oamenilor de succes” ai momentului vor prefera o existenţă de playboy, “spărgând” ceea ce-au adunat părinţii; se vor procopsi şi ei cu o diplomă de undeva, dar nu o vor valoriza (aproape) în nici un fel. Alţii, mai dinamici, se vor realiza – profesional, ori prin mariaj – în ţările de studiu, sau cine ştie pe unde şi nu vor mai cunoaşte ispita reîntoarcerii pe meleagurile natale. Doar unii – nici mulţi, nici puţini; însă suficienţi pentru viaţa noastră politică – vor reveni şi vor duce mai departe numele şi statusul familei lor. Ei vor fi “mândria noastră”. Dar, dacă ne gândim bine, deja sunt: căci e vorba, în bună măsură, de “olimpicii noştri”. La vârsta la care alţi tineri de-o seamă cu ei bat cluburile şi descoperă distracţia, viitorii noştri conducători învaţă verbe latine, structura atomului şi dezvoltarea embrionară. Puţini îşi fac gimnaziul şi liceul dincolo, între altele tocmai pentru că părinţii vor să-i aibă aici, sub control (şi pentru că se intră mai uşor în loturile olimpice ale României decât în cele ale Angliei sau ale Elveţiei – dacă vor fi având). Sunt meditaţi şi supra-meditaţi: de la creşă la limbi străine, din clasa pregătitoare la matematică şi de pe-a V-a la chimie. La 15 – 16 ani, unii dintre ei pot ţine prelegeri – pe un subiect sau altul – mai bune decât cele ale unui profesor obişnuit pe materia respectivă. Ei sunt viitorul nostru şi, bănuiesc, la ei se gândesc (căci va fi vorba de proprii lor copii sau – şi mai serios – ai şefilor lor) cei ce fac programele şi subiectele de examinare.
Ne-am mirat de rezultatele – pe care le-am considerat “dezastruoase” – ale testărilor PISA, ori de cele din primii doi ani ai Bacalaureatului de după introducerea de către domnul Funeriu a camerelor de luat vederi. Dar să fim serioşi: cine, cât de cât în contact cu “sistemul” (fie şi ca părinte), nu ştie că (cel puţin) jumătate din elevi nu sunt capabili să înţeleagă, să (se) exprime şi să folosească la ceva cunoştinţe de maxim clasa a VI-a?! O ştim cu toţii! Câţi părinţi ar fi în stare să parcurgă un manual de-a VI-a? Sau să rezolve nişte probleme din culegerile clasei respective? De ani de zile s-au publicat în media enormităţi şi lucruri fără măsură comună cu înţelegerea copiilor de vârsta respectivă; şi ce s-a întâmplat? Nimic. Sau s-au făcut lucruri şi mai proaste. Recent mi-a fost dat să văd modelele subiectelor de Matematică şi Ştiinţe ale Naturii pentru Evaluarea Naţională de la finalul clasei a VI-a, anul şcolar 2019 – 2020 (le găsiţi pe Edupedu). Mai înainte de toate sunt – în proporţie covârşitoare – doar de matematică. Asta e: am rămas pe vremea când menirea întregului învăţământ preuniversitar era aceea de-a produce candidaţi la diversele inginerii ale economiei socialiste. Apoi, sunt de-o stupiditate desăvârşită: se fac transformări din kilograme în litri, din secunde în milisecunde, ba chiar – spre luminarea copiilor de 12 ani – e pomenit şi Matila Ghyka (într-un context care, şi el, e pur matematic). Şi pentru că testările trebuie să fie “transversale”, partea de biologie vizează asocierea arterelor şi venelor cu atriul, respectiv ventricolul corespondent, iar cea de fizică desenarea unui circuit electric. La clasa a VI-a! Ce poate spune un asemenea test despre capacitatea de înţelegere a elevului? Că e capabil să facă o serie de calcule ce presupun transformări ale unităţilor de măsură (destul de complicate), că are cunoştinţe bune (oricum peste media vârstei) de anatomia şi fiziologia sistemului circulator şi că e gata să intre într-un club de electronişti. Şi – atenţie – toate la un loc! Ceea ce ne duce, inevitabil, cu gândul la faptul că micuţul de-a VI-a va fi un viitor student la medicină, ce-şi va plăti onest taxa aici şi apoi va pleca la lucru “dincolo”.
Încă odată, dacă aveţi timp, uitaţi-vă pe aceste subiecte: sunt ele de clasa a VI-a? Şi dacă da, ce spune rezolvarea lor despre capacitatea de înţelegere a elevului? Mie unuia îmi spun ceva despre şcoală, despre programă şi despre cei care au făcut testarea. La intersecţia lor se află ceea ce li se cere elevilor: nu să înţeleagă, ci să facă multe, multe calcule. Asta e esenţa şcolii noastre: calculul (al cărui pandant umanist sunt datele de la istorie). O să mi se spună că am ceva cu matematicienii; nu, deloc. Dar nu pot să nu observ un lucru ce mi se pare esenţial: într-un calcul, orice greşală duce la un rezultat fals şi se cere amendată imediat (cu o notă usturătoare – pentru a nu se mai repeta). În înţelegere, unde nu contează atât corectitudinea formală a operaţiei, cât construirea unui context de semnificaţie care s-o ancoreze în memoria copilului, greşala are un rol pedagogic: ea poate fi “inversul tabloului” sau anamorfoza care-i permite să vadă cu adevărat imaginea pe care n-a sesizat-o din prima privire. În calcul, a greşi înseamnă a fi penalizat şi a lucra mereu în orizontul unei penalizări. În înţelegere, a greşi înseamnă a-mi modifica direcţia privirii, a reveni altfel asupra lucrului de care am a mă ocupa, a mă ridica şi a-mi reevalua judecata. Regret că trebuie să o spun, dar e vorba de două lucruri complet diferite. În ceea ce priveşte arterele, venele şi “cuplajul” lor la muşchiul cardiac, ori îl ştii, ori nu-l ştii. Dar dacă, într-o logică realmente transversală – pentru că pe-a VI-a se face Istoria Medievală Universală (şi poate că se mai dă “Ivanhoe” la lecturi de vacanţă) – elevul ar fi fost întrebat de ce unui rege medieval i se spune (Richard) “Inimă de leu”? Şi, mai apoi, de ce curajul e localizat în inimă, nu în cap sau în stomac? Cred că am fi avut parte de răspunsuri interesante, dat fiind că elevul ar fi trebuit să caute în el însuşi înţelesul unei inimi viteze. Poate unii ar fi făcut greşeli – şi de exprimare, şi de înţelegere – însă chiar din greşeală corectorul şi-ar fi putut da seama cât de adânc a căutat copilul un răspuns la întrebarea pe care a făcut-o a lui.
Ce “măsoară”, de fapt, o asemenea testare? Două lucruri: capacitatea şi viteza de calcul. Adică exact parametrii unui calculator. Sau, cum spunea Constantin Noica, “exactitatea fără adevăr”. În cel mai bun caz, după testarea în cauză, noi vom şti câţi copii din ţara asta pot calcula rapid şi precis pornind de la o serie de date ce le sunt oferite. (Eu unul sunt curios, de pildă, câţi vor sesiza că problema cu arcele de cerc poate fi rezolvată intuitiv, făcând un singur calcul. Şi, în egală măsură, dacă nu vor fi penalizaţi făcând asta!) După cum e de aşteptat, nu vor fi toţi, ba nici măcar prea mulţi; dacă mi-e îngăduită o părere, cred că, pe lângă cei – foarte puţini – realmente talentaţi la asemenea lucruri, vor fi exact aceia pe care părinţii au început să-i mediteze pentru medicină (care, bineînţeles, ca pe vremea răposatului, începe cu un liceu bun, adică cu Testarea Naţională de pe-a VIII-a). Ce putem deduce de aici? Că scopul testării de la finele clasei a VI-a nu e nici acela de-a vedea unde se situează media elevilor, nici acela de-a realiza gradul lor de înţelegere (şi ce mai e de făcut pentru a-l aprofunda), ci – pur şi simplu, cinic – acela de-a face un recensământ al celor pe care părinţii sunt dispuşi să-i mediteze. Pe baza acestei statistici probabil că “se vor face clasele” de “matematică-informatică” şi de “ştiinţele naturii” la “liceele de top” şi se va prognoza împărţirea “orelor în privat” la materiile de facultate.
Şi restul, cei care nu pot face asemenea calcule? Să fiu iertat, dar eu cred că – de la bun început – ei sunt prognozaţi ca fiind în acea parte a graficului pe care nimeni nu (vrea să) o ia în considerare. Testarea ne confirmă ceea ce ştim: că 40 – 50 – 60 % (poate chiar mai mulţi) dintre elevi trec – definitiv – în categoria “eşecurilor şcolare”. De fapt, de ei n-o să se mai ocupe nimeni, niciodată. Sigur, se vor face “proiecte” (de “integrare”, de “recuperare”, de ce mai vreţi) din “fonduri europene” (e vremea POCU); inspectori, directori şi profesori vor fi puşi să facă “grafice” de “ore suplimentare”; poate că amărâţii de elevi vor fi chemaţi şi de câteva ori după-amiaza (de preferinţă sâmbăta, ca să nu vină) la şcoală; se vor face cuvenitele “raportări” – şi asta va fi tot. Doamna Ministru, sau o altă Doamnă Ministru va apărea zâmbind şi ne va spune să stăm liniştiţi că, totuşi, nu e o catastrofă. Singurul neajuns al acestor istorii e faptul că Europa ne tot bate la cap cu statisticile ei comparative, cu testările PISA şi cu alte asemenea. Europa vrea ca şcoala să fie pentru toţi şi măsura ei să fie capacitatea de înţelegere, nu cea de calcul.
Numai că noi nu vrem ca şcoala să fie pentru toţi, ci doar pentru cei ai căror părinţi pot contribui la “fondul clasei”, la renovarea sălilor de curs, la achiziţionarea “auxiliarelor” şi la plata “orelor particulare”. De restul – de cei de care nu se îngrijesc părinţii lor – de ce să se îngrijească şcoala, Ministerul sau statul? De ce să dăm noi bani şi pentru ei? Asta-i viaţa: unii pot, alţii nu pot. Sunt unii pe care naşterea îi condamnă la o anumită condiţie. “Aţi văzut cum arată copilul acela, dintr-o şcoală de cătun pe care îl creşte o mamă singură şi şomeră (sau eventual bunica)? N-o să se-aleagă nimic de el! Da’ ce frumoasă-i fetiţa lu’ domnu’ senator! Şi deşteaptă foc; ca şi părinţii!” Cam asta e: un soi de ierarhie – altădată de drept divin – în care neamul determină caracterele individului şi în care cel puternic e, în mod necesar, şi cel mai bun, la toate. Cel slab e victima blestemului ce-l urmăreşte din generaţie în generaţie şi singurul lui orizont e acela de a-l sluji cu credinţă pe fiul celui tare. Stăpânii se nasc stăpâni şi servitorii se nasc servitori. Pe vremuri, Bisericii îi revenea rolul de-a le aminti enoriaşilor locul şi rolul lor pe scara Creaţiei; azi – când lumea nu se mai înghesuie la Biserică (şi nici cei ce se duc nu mai ascultă ce se spune) – funcţia aceasta tinde să fie preluată în lumea noastră de şcoală. Menirea şcolii româneşti nu e aceea de-a le oferi, tuturor, şansa de-a se cunoaşte pe ei înşişi şi de-a înţelege rosturile lumii, ci aceea de-a opera cât mai rapid şi mai radical o segregare între cei ce vor conduce şi cei ce vor fi conduşi. Doar cei dintâi sunt “copiii noştri”. Restul? Chiar contează? Şi apoi adevărata întrebare e asta, sau: dintre cei ce vor conduce, cine va conduce cu adevărat? Căci şi-acolo vor fi mai multe ierarhii.
Să nu uităm: românului nu-i place egalitatea.
Bonus. Lucrurile spuse până aici ne permit să înţelegem un lucru şi ne lasă perplecşi cu privire la alte două. Cel dintâi: aţi observat că – în minunata noastră “economie nouă” – de (prea) multe ori premianta din prima bancă sfârşeşte ca angajată a găliganului din ultima bancă, ăla de făcea gălăgie la ore? Oare de ce? Pentru că aia, săraca, ea chiar a crezut că dacă rezolvă problemele o să se întâmple ceva: o să meargă de la sat la oraş, o să ajungă la facultate sau măcar o s-o laude doamna. Numai că, cu mintea ei de copil (şi fără un sprijin substanţial al familiei tocmai la doamna), n-a prea ajuns departe. S-a tot împotmolit, a greşit ba la un exerciţiu, ba la o problemă, ba la un “eseu” şi – dacă la lucrări (şi la notă) s-a mai descurcat, că doar a fost premiantă – a rămas s-o urmărească teama de greşeală peste tot în viaţă. Orice face, ea se simte vinovată: ştie că n-a rezolvat toate problemele, că mereu mai e un “proiect” de făcut, că – poate – o va nemulţumi pe doamna. Frica de eşec şi ruşinea de-a se şti penalizată o însoţesc mereu. Ăla din ultima bancă nu şi-a făcut niciodată nici o grijă din ce-a zis doamna. Viaţa lui a fost mingea, playstick-ul, maşinile, chefurile şi “băieţii de băieţi”. L-a umplut doamna de 4, dar până la urmă a trebuit să-l treacă, deoarece nici ei nu-i suna bine la “raportări” un repetent. Aşa că rolurile s-au inversat: nu doamna a fost o problemă pentru el, ci el pentru doamna. Când îl ridica la răspuns, pe lângă că nu ştia nimic, se mai şi hlizea, ca să le-arate tuturor că-l doare undeva de nota ei. Premianta, sfârşită după atâtea probleme şi “eseuri”, a făcut o facultate cu nume complicat şi fără nici o finalitate. Şmecherul a-ntins-o încă din liceu în Spania, ce-a făcut pe-acolo nimeni nu ştie exact, dar de la un moment a început a aduce diverse: de la haine la maşini second-hand. Acum e patron şi fosta lui colegă stă la casă în magazinul lui; nu-ndrăzneşte săraca să ceară mai mult decât bonurile de masă pentru că, dacă “şefu’” se uită urât la ea, parcă se simte vinovată. La ani de zile după ce a uitat tot ce-a învăţat în gimnaziu, asta e singura ei amintire din şcoală: vinovăţia.
Primul lucru uimitor este acela că tocmai el îşi împinge din spate copiii – şi-i mai şi altoieşte – să facă şcoală bună, îi dă la meditaţii şi se supără pentru notele lor.
A doua ciudăţenie se referă la o problemă mai generală: cum se poate ca într-o ţară cu atâtea genii ale calculului infrastructura noastră (care e o problemă de inginerie – gândiţi-vă doar la drumuri) să arate mai rău ca într-o republică africană trecută prin câteva războaie civile?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Incepe cu un interesant studiu sociologic, cam sumar dar foarte sugestiv si continua cu unul pedagogic, extrem de actual. Il citim cu placere si-l aprobam, noi, fanii Dlui Maci si apoi ?
Chiar nu gasiti o cale „institutionala” in care sa va exprimati ? Chiar prin politica. Nu va fie greata, alta cale nu exista !
Cum recunoasteți singur, aveti o problemă cu matematica, și nu cu materia în sine, ci cu felul în care este ea instrumentalizată în scoala din Ro. Indrăznesc să mă hazardez (de fapt sunt aproape convins) că undeva prin clasele V-VI, obtuzitatea vreunui așa-zis „dascăl” de mate v-a tăiat aripile, si asta cel mai probabil prin refuzul de a acccepta vreo solutie mai interesantă, dar diferită de „soluția catedrei”. De aici până la orientarea spre literatură, apoi lecturi si deci umanioare, nu a mai fost decât un pas. Recunosc stilul. Ca de obicei, superb articol.
Va multumesc pentru observatie, dar ma vad nevoit sa va spun ca nu corespunde cu felul in care am evoluat eu. Dimpotriva, am avut – de pe-a VI-a pe-a VIII-a – norocul unui profesor bun de matematica, pe deasupra am fost meditat, am intrat la Matematica-Fizica si am avut parte de doi de scoala riguroasa in aceste materii. Decizia de a trece la Filologie-Istorie in ultimii doi de liceu a tinut – intr-o anumita masura – si de hazardul intalnirii cu un profesor de fizica, ce m-a invatat ce inseamna a gandi. Peste ani, in Facultate, mi-a fost dat a citi „The Men of Mathematics” a lui E. T. Bell si a-mi (cum se spune acum) „revizita” si intelege altfel cunostintele dobandite in generala si in liceu. Asadar, pe de-o parte, ma aflu in situatia de a fi facut – asa cum trebuie – lucrurile ce trebuiau facute atunci (si, de aceea, nu ma numar printre cei care spun ca strugurii la care nu au ajuns sunt prea acri), pe de alta, de a fi meditat asupra rostului lor. Pe vremuri se facea „matematica serioasa” din doua ratiuni: prima – pentru ca facultatile emblematice ale comunismului (care a industrializat Romania) erau Politehnicile, iar la Politehnica nu se incepea cu operatiile elementare. Cine ajungea acolo (mai ales la cele cautate – electronica, automatizari etc.) trebuia sa stie bine carte. In al doilea rand, matematica era – si la treptele de la liceu, si facultate – un foarte eficient „criteriu obiectiv” de departajare a candidatilor (intr-o vreme in care concurenta era acerba). Acum, in primul rand, lucrurile nu mai stau asa: Politehnicile nu sunt in primul esalon al cererii elevilor si, atat la licee, cat si la facultati, concurenta e de asa maniera ca sunt primiti si cei cu 5. Asta nu inseamna – evident – ca n-ar fi bine sa se faca matematica buna in scoli. Numai ca matematica buna nu e neaparat cea de pe vremea cand mi-am facut eu scoala. Caci aceea era, aproape in exclusivitate, rezolvare de probleme. Facand mii de probleme, noi invatam algoritmi de rezolvare care ne faceau capabili sa satisfacem – rapid si eficient – cerintele oricarui concurs de matematica. Doar ca, bazati pe dresajul nostru impecabil, putini – cu exceptia celor talentati cu adevarat in domeniu – am fi putut spune ce, si de ce facem. Aceasta mi se pare a fi – atunci ca si azi – problema cu matematica. Scopul ei n-ar trebui sa fie doar sa rezolvi cat mai multe probleme (si cat mai abstracte sau cat mai complicate), pentru ca – azi – asta stie sa faca orice calculator, ci, facand lucruri mult mai simple, dar parcurgandu-le pas cu pas si intelegandu-le temeinic, elevul sa-si insuseasca regulile de baza ale rationamentului si logica riguroasa a gandirii stiintifice. Mie unuia aceste doua lucruri – regulile rationamentului si logica stiintifica – mi se pare ca ar trebui sa fie scopul educatiei stiintifice a majoritatii elevilor din tara noastra. Carenta acestor doua dimesiuni cred ca e o problema sociala. In rest, ca sunt unii care exceleaza ca rezolvitori de probleme, vorba poetului: „cu-atat mai bine tarii/ si lor cu-atat mai bine”, insa nu cred ca-i putem transforma in medie pentru toti ceilalti. Daca o facem – in conditiile actuale – ridicam stacheta atat de sus, incat (cu exceptiile de rigoare) nu o mai putem trece decat cultivand impostura. Iar rezultatele imposturii – la care participam cu totii (elevi, profesori, meditatori, parinti, Minister) – se vad la toate testarile serioase.
Un gand bun,
Mihai Maci
Bine zis! Problema pusa de Emil ramane, exista posibilitatea ca, vreodata, sa punem in practica toate astea (adica sa inveti sa gandesti, sa ai privire de ansamblu, nu sa inveti algoritmi si sa memorezi date)? Ma tem ca (mai) toata lumea e impotriva (si in primul rand profesorii).
Felicitări, scrieți puternic și atrăgător.
Sa fin onesti: de ce ne-ar place egalitatea? Competiția este in ADN-ul uman. Evoluția a presupus competiție, de milioane de ani.
1. Nu clamez pensiile „nesimțite” din invidie. Ci pentru că mă simt jefuit. Contribuția mea la bugetul de stat și la bugetul asigurărilor sociale / pensii, nu mi se întoarce în mod corect atunci când am nevoie (când voi deveni pensionar) ci este jefuita nesimțit de către niște „speciali” care, deși au propria lor contribuție, vor mai mult De ce este tolerabil că ei sa mă jefuiască pur și simplu? In numele cărei discriminări?
2. Nu, in Occident nu avem „egalitate” ci asigurări sociale. Abolirea drepturilor feudale nu s-a datorat „egalitate, fraternite, liberate”, ci s-a datorat competiției. Războaiele și revolutiile au însemnat competiții între popoare și între clasele sociale, nu mângâieri de egalitate pe capul populatiei.
3. Exact, când niste resturi sunt aruncate „flămânzilor”, instinctual competiția iese la suprafață. Ideea de „egalitate” este un moft care se afla în vârful piramidei lui Maslow, nu la baza. „săracul nu este nici utopic, nici generos, nici egalitar”, cum foarte bine spuneți. Este într-o perfectă competiție cu cei din jur pentru supraviețuire.
4. Comunismul s-a suprapus foarte bine pe perioada de dezvoltare tehnologică a întregii lumi. Comunismul nu putea avea loc în evul mediu sau in epoca pașoptistă sau in perioada agrara. S-a suprapus perfect peste dezvoltarea industrială de la început de secol, o consecință a manipularii intelectuale a „maselor” de muncitori din industrie. (Sa nu uităm că manipulatorii erau „umaniști” și muncitorii niste „realiști”. Putem considera comunismul un vârf al manipulărilor sociale).
5. Secolul 20 a fost al științelor „tari”, nu al „umanioarelor”. Datorita industrializării accelerate s-au dezvoltat mult științele reale. Sa nu uităm că până atunci i-am avut pe Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Ion Ghica, Lascar Catargi, Stefan Golescu, I.C. Brătianu, Rosetti, Sturdza, Petre Carp. A fost secolul „umaniștilor”. Este doar mersul firesc al dezvoltării științelor, nu o conspirație a „egalitaristilor”.
6. Da, datorita închiderii României, „realiștii” din Ro s-au dovedit a fi depășiți. Neștiind cum să acționeze mai departe, speranța s-a pus tot în universități și profesorii universitari. Poate or sti ei cum este mai bine, cum este lumea și care este stadiul actual al științelor. Dar da, inundația de diplome arată că nici măcar „herri profesori” nu sunt conectați la lumea reală. Nevoia de doctorat este nevoia de a ști că ești la curent cu ce este în lume. Nu este vina doctoranzilor că ai lor conducători sunt niste impostori.
7. Beizadele au existat dintotdeauna. Nu a existat egalitate niciodată. Doar competiție. Și dacă un părinte a putut să creeze ceva in plus pentru copilul lui, va încerca să prezerve acel ceva, pentru a-și proteja copilul. Are legătură cu competiția firească dintre mamifere.
8. Fără supărare, dar industria și serviciile sunt singurele care aduc bani reali la buget. Restul, administrația și birocrația doar rostogolesc banii in buget. Pentru a fi competitiv in industrie sau servicii, un muncitor trebuie in primul rand sa fie logic și să aiba mintea limpede. Să știe in primul rand sa numere banii și să știe cat înseamnă tva-ul de 19% din ceea ce fabrica sau vinde. Este firesc să se marșeze mai mult pe matematica. Partea de poezie și literatura se potrivește foarte bine administrației, acolo merg poveștile de la ghișeu.
9. Da, romanul este și el mamifer. Și are în ADN competiția și nu egalitatea. De aceea cel cu 7-8 reușește. Pentru că își dezvoltă abilitățile de supraviețuitor. Tocilarul visător și „egalitarist” este mai degrabă un intrus in aceasta lume a competitivilor.
@Stefan: Ar mai fi un motiv, bine argumentat – zic eu, (legat de ultimul punct) de ce „tocilarii” nu doar ca nu se potrivesc concurentei de piata, ba chiar i se opun -> vezi Robert NOZICK – Why Do Intellectuals Oppose Capitalism?
Va multumesc pentru observatii. Singura pe care v-as intoarce-o este urmatoarea: competitia sociala este altceva decat „lupta pentru supravietuire” in lumea naturala. A nu intelege acest lucru revine la a nu intelege ce anume e societatea. Or, ma tem ca acesta e o atitudine destul de generalizata in lumea noastra. De la Clistene (cel din Grecia Veche, care a spart triburile bazate pe coeziunea genetica pentru a crea cetateanul egal in fata legii cu semenul lui), pana la drepturile statutate de Comisia Europeana (intre altele, cele legate de demnitatea persoanei, care ne interzic sa mai aratam in prime time cadavre mutilate), lumea civilizata a elaborat o multime de reguli care fac ca scopul existentei individului sa nu fie supra-vietuirea, ci con-vietuirea alaturi de cei asemenea lui. Noua, baieti sanatosi, crescuti pe plaiuri naturale si organizati in gasti (care sunt pseudonime ale haitei), lucrurile astea nu ne spun prea mult. Noi dam din coate voiniceste, il pocnim – sau, si mai bine, il furam – pe cel ce ne sta in cale si celebram (asemeni manelistului) instinctul natural al puterii. Nu stiu cum sunt altii, insa mie unuia mi se pare ca si acesta e unul dintre motivul pentru care atatia compatrioti ai nostri pleaca in strainatate: pentru ca vor sa traiasca printre oameni, intr-o lume cu reguli (si prima regula pe care o invata acolo este aceea ca atata castigi, cat muncesti – in vreme ce aici raportul dintre munca si castig e aleatoriu) si nu in lumea razboiului tuturor gastilor impotriva tuturor gastilor. In lumea bazata pe reguli (inclusiv „libertate, egalitate, fraternitate”), oricine se poate realiza potrivit talentelor si muncii sale; in lumea triumfului instinctului natural al puterii, inevitabil, cel mai feroce ii va domina pe toti ceilalati. Vedeti – si aici – cate ne despart de lumea la care visam si in care nu ne e dat a ajunge decat fugind din cea in care ne-am nascut…
Un gand bun,
Mihai Maci
Imi aduc aminte de niste experimente facute cu cimpanzeii, echipa de cercetatori dorea sa inteleaga de ce „verii” nostri sunt incapabili de o veritabila civilizatie, cu toate ca au inteligenta superioara, traiesc intr-o societate complexa, comunica, colaboreaza, asemanarile cu oamenii sunt de-a dreptul uimitoare. Se pare ca e vorba de lipsa (sau nivelul scazut al) empatiei. Colaborarea si impartirea beneficiilor se face strict in ordinea puterii, nu exista egalitate. M-am gandit ca, poate, selectia naturala care a operat fara nici o indoiala si in cazul oamenilor, i-a favorizat in anumite situatii pe cei care s-au dovedit capabili sa supravietuiasca in conditii extreme, acolo unde colaborarea si impartirea resurselor e contraproductiva (din acest punct de vedere, al supravietuirii). Sau, poate, e pur si simplu vorba de un nivel de dezvoltare a societatii, venim prea de „departe” aici, in Romania, ca sa discutam de solidaritate, egalitate, fraternitate.
Admirabila analiză a societății românești contemporane (și trecute)! Ați trasat cercul vicios în care se învârte românismul neaoș…
Egalitatea intre oameni nu a existat niciodata si nici nu va exista cindva , egalitatea este doar un semn matematic si ea nu priveste societatea , omul si nu numai omul (tot ceea ce este animalier )in general .Nasterea ne face diferiti si inca de la primele zile ca existenta pe Terra suntem diferiti nu numai ca aspect ci si ca dezvoltare cerebrala si mod de functionare ,care este diferita nu numai in aspectul nostru (ca forma de dezvoltare )dar si in toate celalalte componente ce ne definesc ca oameni . Societatile dezvoltate fac un singur lucru sau incearca sa il faca si anume acela de a micsora discrepantele ,chiar daca din nevoia de dezvoltare acorda o mai mare atentie celor superdotati , in diferitele ramuri ale unui intreg , de la cei dotati ca sportivi pina la cei cu un mare IQ ca forma de prezentare a inteligentei. Fiecare dintre noi ne nastem cu anumite abilitati si aceste abilitati trebuiesc in primul rind remarcate (inca din copilarie )si trebuiesc dezvoltate de-a lungul vietii in societate . In fapt asta reprezinta marele talent al scolilor occidentale ce preiau de peste tot in lume persoane (tineri ) ce prezinta abilitati necesare unui anumit stadiu al dezvoltarii umane .Societatile ,asa cum a fost si inca mai este cea comunista , nu face altceva decit sa transforme omul intr-un sclav ce traieste intr-o inchisoare numita TARA. Si asa ,TERRA este acum cind distantele devin din ce in ce mai mici ca timp de parcurgere o mare inchisoare de unde nu putem iesi . Depinde numai de noi de a transforma aceasta inchisoare intr-un paradis si societatile dezvoltate asa cum este din ce in ce mai mult societatea Europeana a inteles acest fapt si toate actiunile UE se indreapta cu pasi mari si repezi spre realizarea acestui deziderat incepind cu curatarea la propriu a acestei parti de lume (un mini univers curat ) in care noi toti sa ne putem bucura de unica viata ce ne-a fost data de aceasta intimplare minunata numita NASTERE. Impresionante au fost cuvintele lui J.C.Junker ce a aratat marele si unic noroc al celor care traiesc si se nasc pe acest teritoriu pe care noi il numim UE in aceste timpuri. Este ceva ce nu a mai fost egalat vreodata si nici o forma de organizare umana existenta pina acum nu a reusit asa ceva . Priviti doar in urma la miile de ani de comuna primitiva , de orinduire sclavagista , de feudalism , de capitalism salbatic , de comunism dictatorial , de orinduiri conduse de forme totalitariste religioase si veti intelege binele absolut facut omului (drepturilor omului )in acesti ultimi zeci de ani . Ar trebui ca toti sa respectam asta .
Mi-ati luat vorba din gura: egalitatea nu exista decat in matematica. Daca romanului nu-i place egalitatea, poate e mai destept decat il crediteaza unii.
Egalitatea, de sanse ori de rezultate, nu este decat justificarea pentru lupta perpetua, fara vreun principiu limitativ, a revolutionarilor de orice fel de a nivela artificial acolo unde natura creeaza diversitate si ierarhie. Distinctia foarte la moda acum intre egalitatea de sanse si egalitatea de oportunitati e gaselnita cu care socialistii i-au imbrobodit pe conservatori sa le adopte limbajul si politicile. Oportunitatea pentru o generatie e rezultatul generatiei precedente. Decalajele in rezultatele unei generatii sunt decalaje de oportunitate pentru generatia urmatoare.
Revolutiile, ca tot veni vorba de cea franceza, nu fac decat sa adauge violenta unor evolutii care oricum sunt in curs de desfasurare.
https://www.youtube.com/watch?v=S9AL0TUHuuM
Va multumesc pentru observatii. Egalitatea nu inseamna ca suntem – sau trebuie sa fim – cu totii la fel. Aceasta e identitatea, sau, mai exact, stereotipia. Nici o societatate normala nu isi propune asa ceva. Dimpotriva, egalitatea inseamna legitimarea diferentelor dintre noi. Pentru ca aceste diferente se inradacineaza in ceva care ne este comun (faptul de a fi oameni, faptul de a apartine unei societati, unei culturi, unei limbi etc). Egalitatea – daca ma pot exprima astfel – nu e nimic altceva decat permanenta trimitere (biunivoca – pentru a folosi un termen matematic!) intre genul nostru comun si diferenta noastra specifica. Din pacate, in lumea noastra, egalitatea e lecturata mai curand ca identitate: adica sa fim cu totii la fel. Adica, mai limpede, sa fim intersanjabili – ceea ce inseamna ca altul imi poate lua locul, statutul si bunurile. Poate de aceea ne temem asa de tare de egalitate.
Un gand bun,
Mihai Maci
Egalitatea de șanse in a ne defini ca indivizi respectand însă normele sociale.
Astfel aș parafraza definiția „egalității” așa cum ați prezentat-o mai sus printr-o schemă logică aristotelică.
Incerc sa raspund la ultima intrebare din Bonus:
Merge si asa. Si daca nu merge, o legam cu sarma.
Nicio elita romaneasca nu are rabdare sa-si sufle manecile si sa stea sa-i explice dorelului ca nu e bine sa-ti dai cu tesla-n coaste. E mai ieftin, din punct de vedere al efortului, si mai profitabil sa fii profet in alta tara.
„… se fac transformări din kilograme în litri”. Aveti dreptate. Exercitiile pentru clasa a 6-a sunt prea dificile.
Dragi concitiori,
Avem un articol fascinant. Haideti sa ne gandim putin impreuna la o parte din ideile de aici.
Dupa ce a descris contextul istoric autorul spune:
„copiii oamenilor politici, ai “oamenilor de afaceri” şi ai “vedetelor” (…)
Ei vor fi “mândria noastră”. Dar, dacă ne gândim bine, deja sunt: căci e vorba, în bună măsură, de “olimpicii noştri” (…)
Sunt meditaţi şi supra-meditaţi (…) şi, bănuiesc, la ei se gândesc (…) cei ce fac programele şi subiectele de examinare.”
Deci doar copii bogati exceleaza in scoala in Romania si programele sunt facute special ca sa fie in beneficiul acestora.
Nu este clar de ce ar face cineva asta, mai ales daca sunt deja atat de favorizati si educati suplimentar cum crede autorul.
Acestia ar putea sa iasa in evidenta prin olimpiade, concursuri internationale etc. chiar daca programa ar fi mai accesibila.
Cu totii am cunoscut copii saraci carora pur si simplu le place sau sunt buni la scoala si copii bogati de care nu se lipeste nimic indiferent cata carte incearca parintii sa le bage pe gat.
Urmeaza o discutie pe tema exemplelor de subiecte de evaluare nationala de clasa a VI-a la Matematica si Stiintele naturii:
„Mai înainte de toate sunt – în proporţie covârşitoare – doar de matematică.”
Sa ne uitam pe subiecte… Din 15 intrebari, 7 sunt de matematica. – Sa numim aici „proportie covarsitoare” licenta poetica? senzationalism gazetaresc?
Sau poate in testul de „Matematica si Stiintele naturii” jumatate sunt de Matematica si jumatate de Stiintele naturii.
E o problema si cu intrebarile din stiintele naturii:
„În ceea ce priveşte arterele, venele şi “cuplajul” lor la muşchiul cardiac, ori îl şti, ori nu-l şti”
Autorul este vexat ca intr-un test de verificare a cunostiintelor se verifica cunostiintele.
Ideea centrala a paragrafului este cel putin interesanta:
Pentru autor intelegerea este ceva nebulos si inexact, maleabil si iertator dar calculele sunt reci si stricte si daca gresesti iei nota mica si astfel traiesti cu frica lor toata viata asa ca mai putina matematica.
Sunt curios ce crede ca se intampla atunci cand intelegi un calcul. Se formeaza o gaura neagra?
Depinde de profesor cum sanctioneaza o intelegere gresita sau un calcul gresit, si pana la urma un calcul ESTE intelegere.
Vine si o sugestie de intrebare care ar fi pe plac:
„Dar dacă … elevul ar fi fost întrebat de ce unui rege medieval i se spune (Richard) “Inimă de leu”? Şi, mai apoi, de ce curajul e localizat în inimă, nu în cap sau în stomac?”
Pai in primul rand e un test de „Matematica si Stiintele naturii” nu de filozofie.
Si nu i se pare nimanui ca e un concept mult mai complicat pentru un copil de clasa a VI-a decat o scadere? In antiteza cu opinia ca testele astea sunt prea dificile.
Problema cea mai mare este ca un raspuns la intrebarea asta nu poate fi judecat obiectiv. Pana la urma trebuie sa pui o nota acolo, trebuie sa ai un barem.
Va rog, dragi concitiori, cititi subiectele. Aceste probleme „dificile” de matematica sunt scaderi, procente/fractii, regula de 3 simpla, niste geometrie simpla si da, conversii de unitati de masura.
Vi se pare ca este apanajul elitelor sa calculeze un TVA sau sa isi poata da seama cand se mareste pretul la m3 de apa cu cat costa mai mult sa umple o sticla de 2l de la robinet?
Probleme cu sistemul educational exista cu siguranta dar in niciun caz nu teoriile astea conspirationale…
–
Un inginer.
Nu este apanajul elitelor sa calculeze un TVA sau sa transforme m3 în litri. Este apanajul sclavilor, al „fraerilor”. Ei, elita, se ocupa de Richard inima de leu, nu de procente și fracții. Astea sunt pentru mujici. Ei, elita, specialii, au dreptul din naștere la poziții speciale în administrație, la pensii speciale, la privilegii și sporuri de elite. Mujicii rup creioanele și manualele, învață și produc plus valoare are pentru ca EI, specialii, sa viseze frumos și să arunce cu poezii peste prostime. Sa fie mai egali decât egalii.
S-ar putea sa aveti mai multa dreptate decat credeti. Am vazut la un moment pe internet o pagina de reclama la cursuri de istorie universala, de istoria filosofiei a literaturii, a muzicii si a teatrului cu precizarea: „pentru copii din familii instarite”. Pe moment m-a uimit. Apoi am realizat ca – in lumea noastra – acele lucruri care definesc umanul omului (si care, gratie scolii, ar trebui sa fie „universal distribuite” in societate), tind sa devina un privilegiu de casta. E inutil sa va spun eu, ca, daca mergeti la o sindrofie, nu o sa extrageti radicali de ordinul trei, ci o sa faceti conversatie despre ceva ce are tangenta cu istoriile de mai sus. Lucrurile acestea se intampla, in parte, pentru ca noi toti consimtim la ele: vrem ca urmasii nostri sa invete bine la materii exacte, pentru a face o facultate ce le da o calificare (pe baza careia sa se angajeze si sa castige onest din prima luna) si suntem mai putin interesati de educatie (pentru ca – mai mult sau mai putin – suntem convinsi ca asta vine cu varsta, cu „scoala vietii” si pe masura ce se cristalizeaza interesele omului). Numai ca, procedand asa cream, in cel mai bun caz, tehnicieni onesti, in masura a executa sarcinile ce le sunt fixate si nu oameni liberi si deschisi, capabili intr-o zi sa (ne) conduca eficient.
Un gand bun,
Mihai Maci
Cheia este in acest „daca mergeti la o sindrofie”. Vedeți, oamenii reali nu prea merg la „sindrofii”. Pentru că nu sunt invitați. Ele sunt apanajul celor din administrație unde sunt bani dedicați pentru asta. De cate ori la astfel de „sindrofii” este chemată industria? Niciodată. Mai degrabă sunt invitați politicieni, șefi, administrația locală – adică alți bugetari care vorbesc exact același limbaj.
In companii „sindrofiile” sunt numite „Petreceri de Crăciun”, „Team buildinguri”. Și aici lumea nu prea filosofează, este adevărat. A, și nu sunt invitați exteriori, nici politicieni și nici administratii locale. Nu este nevoie de „filosofie”, da. Mai degrabă de extras „radicale”.
Hm, avem ceva „lumi paralele”? Dumneavoastră ați început, nu eu. :)
Omul are 2 emisfere in capul sau cu atributii diferite se pare…
Tot asa si in viata ai nevoie atat de partea tehnica cat si de cea umanistica.
Le poti cladi in paralel pe amandoua, este de dorit, dar de cele mai multe ori ele se dezvolta dezechilibrat, inegal in timp. Viata iti arata unde ai pus mai mult si unde ai mai putin si daca vrei poti sa incerci sa reechilibrezi balanta, nu iti garanteaza nimeni succesul dar macar poti sa incerci.
Nenea ingineruuuu…..
Sa incepem cu un banc pentru destinderea atmosferei (cf. ecuatiilor gazelor ideale, gay-ul ala de Lussac…):
Intrebare la Radio Erevan:
Ce au in comun cainii si inginerii?
Raspuns:
Amandoi au ochii inteligenti, dar nu pot sa se exprime….
Intelegerea este un fenomen extrem de complex. Restrangerea lui la intelegerea calculelor implica un set redus de aspecte ale existentei. Expresia „savant idiot” iti spune ceva? Este acea persoana care concureaza cu calculatorul si cu bazele de date, dar nu prea intelege cu adevarat realitatea. Asta este scopul asa-zisei „educatii” pe care o administreaza statul viitorilor lui cetateni,actualmente minori.
Am meditat la aritmetica un copil de clasa a patra. La o problema mai dificila, el a fost capabil , dupa multe chinuri si lacrimi, sa rezolve problema. Cand i-am cerut sa-mi explice cum a facut, nu a putut. Adica a facut calculele necesare problemei, dar a facut-o in subconstient, fara sa inteleaga cum a facut.
Domnule Maci,
de obicei sunt de acord cu articolele d-vostra, de data asta insa nu se potriveste deloc.
Ma irita felul in care priviti matematica. Aceasta, matematica, e regina stintelor, aceasta arata gradul de intelegere a cuiva. De a intelege o problema si de a incerca s-o rezolve. Nu degeaba se spunea la scoala, ce se da si ce se cere.
Despre diplome va dau, in parte dreptate, desi prin vest, desi acestea sunt necesare ca sa intri in competitie, nu sunt insa nici pe departe suficiente pt a reusi. Chiar si cei mai titrati, diplomati dau cite o proba de lucru, sau, in multe posturi, esti angajat pt o perioada de proba. Nu va imaginati ce presiune e pe cineva in aceasta perioada de proba.
Vorbesc de firmele private, la stat seamana cumva cu Romania.
Si-nca ceva, desi se critica masiv scolarizarea romaneasca totusi reusesc extrem de multi romani in vest, si nu vorbesc de meserii de capsunari ci de posturi serioase.
Pt ca mai e un aspect care se neglijeaza, scoala doar te invata sa inveti, de abia dupa ce ai terminat incepi serios sa inveti, si asta continua toata viata.
@Neamtu Tiganu: oriunde in mediul privat, ca-i afara sau nu, conteaza in primul rand referintele, recomandarile relevante si cercul de cunostinte profesionale de notorietate. Apoi conteaza portofoliul de realizari relevante si in al III-lea rand, abilitatile dobandite, atestate de institutii recunoscute si bine cotate. Perioada de proba este o masura asiguratorie pe care orice angajator o cere pentru a fi sigur de alegerea sa asupra candidatului X. Vorbim de statutul de salariat/freelancer. Daca vrei antreprenoriat, conteaza sustinerea financiara pe care o poti atrage.
Va multumesc pentru observatie. O spun inca odata: nu am nimic cu matematica si nu am nici frustrari din vremea scolii, nici complexe de superioritate filosofica menite a ma determina sa fiu reactiv fata de ea. Problema e aceea ca a) nu cred ca matematica se reduce la rezolvare de probleme (sunt convins ca daca veti intreba elevii de azi, o multime va vor spune ca matematica nu are nici o teorie, ci tine doar de rezolvarea exercitiilor; si nu e vina lor, asa se face la scoala), b) nu cred ca mai mult inseamna mai bine (adica marind numarul problemelor din teme, obtinem elevi mai buni la matematica). Inca ceva: mie mi s-ar parea normal ca matematicienii si profesorii de matematica sa reactioneze fata de aceste lucruri. De ce? Pentru ca efectul lor este urmatorul: elevii sunt suprasolicitati cu cunostinte abstracte pe clasele mici, la un moment dat cedeaza si – din acel moment – sunt definitiv pierduti pentru scoala. Stiti cum spune francezul: „le mieux est l’ennemi du bien” (mai binele e dusmanul binelui). Vrand sa facem prea mult, sfarsim – adesea – prin a nu face aproape nimic. Nu ar fi mai corect sa proportionam cunostintele cu intelegerea copiilor si sa ne propunem niste obiective realizabile?
Un gand bun si Intru Multi Ani Fericiti!
Mihai Maci
Eu va dau dreptatea Dvs. -iubesc matematica si ea pe mine un pic, dar sunt cam departe de filozofie desi incerc sa ma dau bine pe langa ea dar nu stiu daca si ea pe langa mine….
Dar – am un mare dar… Dar profesorii par ca nu prea vad atunci cand elevii nu prea inteleg sau sunt pur si simplu plictisiti de stiinta asta, numita matematica, dar poate sa fie si o alta materie in joc pentru a crea o mica diversiune… Prima reactie ar trebui sa fie cea a profesorului caruia, daca ii pasa de elevii pe care ii are in clasa si de materia pe care o pastoreste, adica profesorul ar trebui sa adapteze continutul predarii la gradul de intelegere/pricepere manifestat de elevi. Unii sunt mai iuti de minte, altii mai lenti evident la o anumita materie si atunci unde se vede calitatea profesorului? Tocmai acolo unde profesorul „adevarat” isi urmareste elevii si isi adapteaza mereu modul de a preda la feedback-ul lor fara insa sa uite ceea ce are de predat.
Si o sa dau un exemplu care nu este din matematica ci din viata noastra de zi cu zi. Limba romana pare ca este aceeasi dar altfel o vorbesti cand esti langa un om de stiinta si altfel cand te adresezi unui copil. Tot la fel si profesorul ar trebui sa se muleze pe profilul audientei – nu este ceva nemaipomenit numai ca nu prea se intampla asta in RO atunci cand se predau diferite cursuri/materii- se merge inca cu elevii la Kg in care se introduc tone de stiinta – cica…
Viitorul insa suna altfel si lasa usa deschisa tuturor in a invata.
Cursurile on-line sunt cele care pot sa fie urmarite cand vrei tu, de cate ori vrei tu, sa inveti in stitul tau numai sa raspunzi la cerintele in general expuse la inceput. Deci se poate si altfel si posibil ca un prof/a machine sa invete mii de oameni si uite asa scapam si de scoala asta traditionala, extrem de seaca, dupa gusturile unora.
Intai de toate, foarte bun articol! Imi permit sa adaug si eu un ingredient si anume autenticitatea.
Se dau doi elevi: unul autentic, care invata in clasa si isi face temele, apoi bate si mingea cu alti pusti, care stie ca nu le stie pe toate si nici nu isi doreste asta si altul, ultra-meditat, impins de la spate de ambitiile parintilor, care nu are copilarie, relatii umane, nu stie ce vrea si face doar ce „trebuie”, ajunge sa creada ca le stie pe toate, a carui dezvoltare emotionala a oscilat intre doua exteme: lauda excesiva si invalidare maxima, dupa cum a fost sau nu aliniat ambitiilor excesive ale parintilor.
La un eventual examen sa zicem ca primul ia nota 9 si cel meditat 9.50. Care din ei e mai bun de fapt ? Scoala se va lega la ochi si va alege ce e pe hartie, adica pe cel cu 9.50 desi e evident, potential si capacitati mai mari are cel care a obtinut 9 fara meditatii… El e cel autentic, cel pe care scoala romaneasca il arunca de multe ori la gunoi, il califica drept golan, obrazinc, neintegrat, samd. Si societatea de cele mai multe ori se ia dupa ce zice scoala…
Si inca ceva, mediocrii astia autosuficienti, cu medii mari si diplome respectabile se vor infige primii in sistemul public. Ce vor face ei acolo ? Ce au facut si in copilarie. Se vor ascunde dupa fustele parintilor, doar ca de data asta parintii vor fi inlocuiti cu un sistem paternalist, numit statul. Iti vor arata PowerPoint-uri cu realizarile lor, vor sti sa faca ce au facut mereu, adica sa se ascunda dupa cifre, statistici, proceduri si altele. Nu vor sti sa ia o critica altfel decat personal, ei care nu au mai gresit in clasa a 2-a !
In timpul asta, cei cu adevarat autentici, asumati, pleaca din tara la cei care stiu sa evalueze un om in integul lui, nu reducandu-l la o marime unidimensionala.
Eu am un copil din categoria „olimpicilor” atat de detestati in aceasta țară.
Dacă doriți să vorbim despre cât de ușor este să intri in loturile olimpice ale României, din spusele advs, in deplină cunoștință de cauză presupun, ” mai usor decat in loturile Elveției si Angliei”, putem vorbi la modul concret, luând exemplul copilului meu care nu este o „beizadea”, ci un copil din clasa de mijloc, a „corporatistilor”, fără meditatii nesfârșite sau „suprameditatii”.
Colegii lui de lot au fost si ei copii din familii normale, doi dintre ei(din ani diferiti) făceau naveta din sate obișnuite, nu gen Snagov, la „licee de top” din orașe de provincie. Au invatat din pasiune, cu un creion si niste caiete, rezolvând probleme fie din culegeri vechi, de pe la Anticariate sau scanate pe net de profesori inimoși, fie din cursurile online, multe dintre ele free, postate de marile universitati ale lumii. Sau mai sunt multe filmulete pe youtube, facute de oameni la fel de pasionati si doritori sa impartaseasca pasiunea pentru stiinta cu altii. Da, pentru asta au invatat si limbi straine. Resurse sunt destule in acesti ani, doar copii care să vrea să știe mai mult decat 5 adunări si 6 înmulțiri nu mai sunt. Pe toate rețelele sociale e un vaiet prelung:wow, scoala e grea, matematica e grea, totul e greu, vrem cat mai puțin de lucrat, nu vrem să muncim deloc. Si, tot acolo, vai, olimpicii, robotel, parinti răi, nu au viață socială, bad boy-ul clasei e intotdeauna exemplu de reușită, iar premianta mereu un „loser”. Vorbiti de generația Oxford-ENA( mai puțin ENA in zilele de azi,franceza nu se mai face cu adevarat in scoli, e doar o materie trecută in catalog, pentru statistica cosmetizata): la Oxbridge sunt olimpicii internationali ai țării și prin State, 90% nu se mai întorc aici, unde au fost mereu tratati prost si supuși bullyingului la greu, din inițiativa unor parinti iresponsabili si invidios. Pe „beizadele” le găsiți în altă parte. Poate ca ar trebui să evacuam stiintele exacte din scoala românească, sa revenim la gătit si la lucru manual, eventual un sarit cu coarda sau împletit coșuri din nuiele.
Va multumesc pentru cele scrise si va rog sa ma credeti ca intentia mea nu e, in nici un fel, aceea de-a devaloriza sau subestima munca elevilor olimpici si nici aceea de-a marginaliza sau scoate din programe dsciplinele stiintifice. Dimpotriva! Cred ca acestui gen de elevi ar trebui sa i se ofere toate conditiile (inclusiv, sau in primul rand, cele ce tin de cazare, de achizitia de materiale etc.) pentru a performa la nivelul capacitatilor lor. In orice societate exista si copii care au incredibile capacitati de rezolvitori de probleme. Poate n-ar fi zadarnic sa cream clase speciale pentru ei, in care sa-si dezvolte in comun pasiunile si talentele. Numai ca nu cred ca performantele lor trebuie sa devina standard educational pentru toti elevii tarii acesteia. Unii elevi nu au aceeasi pasiune ca olimpicii la matematica, altii nu se indreapta in aceeasi directie ca acestia, unii vor altceva, altii intrerup mai devreme cursa rezolvarii problemelor. Cu acestia ce facem? Parerea mea este urmatoarea: mai putina matematica, mai aplicativa si mai temeinica. Se poate face matematica si la croitorie (si nu numai de masuratori si de transformari, ci si explicandu-le elevilor cum ciclurile modei respecta sinusoidale ce au la baza cativa parametri: lung – scurt, stramt – evazat), tot asa cum se poate face arta si la industrie alimentara (explicandu-le elevilor de ce o anumita constructie cromatica merge mai bine sau putin bine decat alta in prezentarea unui meniu). Se pot face multe, cu toti si pentru toti. Dar esential e sa ne gandim la toti; sa nu-i impartim – de la inceput – in olimpici si rebuturi educationale.
Un gand bun,
Mihai Maci
Foarte bine si felicitari! Dat fiind ca si eu am fost olimpic si cunosc oarecum situatia, va spun ca in general cei care ajung la nivelul asta o fac „pe bune”, sunt din cei autentici de care vorbeam mai sus. Da, adevaratii „olimpici” reusesc prin capacitatile lor si prin pasiunea autentica mai mult decat prin „brute-force” si prin renuntarea la diverse placeri ale copilariei, la presiunea parintilor, mediilor hipercompetitive, etc., si uneori sunt chiar mai „golanasi”, daca pot sa spun asa. Dar ei stiu sa puna cap la cap informatiile si tot ei reusesc sa gaseasca semnificatiile practive ale informatiilor disparate pe care le primesc in scoala. Multi au probleme la facultatile de la noi, sunt dezamagiti de calitatea actului pedagogic, de materii, de colegi, iar sistemul bazat pe toceala nu li se potriveste prea bine, asa ca ar trebui sa se orienteze catre ceva mai bun, altfel le va fi destul de greu…
Trebuie facuta asadar distinctia intre cei care reusesc „de placere”, pentru ca au o pasiune reala, si cei impinsi de la spate de parinti. Atentie totusi la pretul pe care cei din urma trebuie sa il plateasca, se va vedea mai tarziu, pe la 30+ ani. Este in special in plan social, degeaba esti geniu daca devii toxic. Genul asta de om are din ce in ce mai putina cautare, doar prin cotloanele statului nostru nereformat pare sa prospere. Si, cu parere de rau o spun, marea majoritate a celor educati cu presiune de mici devin toxici, neintelesi, rationalizeaza excesiv si proiecteaza toate esecurile lor evidente din plan social pe cei din jur, pe sistem, etc. ajung sa se invarteasca in cerc, singuri, de nicaieri catre niciunde, uneori muncind pentru niste smecherasi care stiu sa le ofere ce le lipseste: putina alinare pentru egoul lor mic si infricosat.
Insa cei mai periculosi sunt de departe mediocrii, cei fortati de parinti sa performeze desi nu e de nasul lor, cei care ajung sa invete de mici sa fenteze sistemul, cu ochelari de cal ce le permit sa vada doar castigul lor, la varsta adulta vor deveni inca si mai toxici, chiar ticalosi, lacomi, vor calca pe cadavre. Din randurile lor profesorii isi aleg de multe ori urmasii, asistentii, doctoranzii si asa se perpetueaza sistemul… Trist, dar asta e.
Ca sa o dau putin dintr-o extrema in alta: Referitor la „matematica e grea”, acum in calitate de parinte, ma lovesc si eu de chestia asta…. Copilul meu e bun la mate, zic eu nativ, caci nu l-am impins de la spate in vreun fel. Sunt cativa in clasa, vreo 4-5 cu care invatatoarea lucreaza de placere din spusele dumneaei.
Ce te faci ca s-a format un cor consistent de parinti, extrema cealalta, adica „flower-power” care nu vor sa-si scoata copiii din zona de confort, i-ar tine in clasa a 4-a pe carti de colorat, betisoare si fundite, sa nu le fie greu, si evident fac presiuni pe cadrele didactice sa o lase mai moale cu matematica si in general cu cartea. Pana la un punct ei au crezut ca si copiii lor sunt cel putin la fel buni, insa doamna ii neindreptateste si „lucreaza doar cu unii”. Acum, cand vad ca de fapt copiii lor nu pot la fel de mult ca ceilalti, au mutat tinta pe dansa, ca „ii omoara cu cartea”.
E dreptul lor sa invete mai mult sau mai putin, dar de ce o fac in detrimentul celor care pot? Copiii lor, sa ne intelegem, nu sunt corigenti, trec clasa, insa ei nu suporta sa vada cum, daca doamna da niste exercitii mai grele, ai lor sa nu le faca si altii da. Nu mai bine sa dea doar exercitii usoare, sa le faca toti si sa fie toti fericiti ? Adica duca-se Dracului aia cativa care pot, important e sa ne simtim noi bine.
Cam astia suntem noi, parintii din in tara asta, ne incadram in 2 extreme, fie ne rupem copiii cu cartea din tot felul de frici si orgolii, fie ii lasam balta cu educatia de tot. Greu ca parinte sa iti gasesti echilibrul si ii transmiti si copilului stapanirea de sine…
Oarecum miteti din ecutiile dvs. profesorul – dar unii parinti nu uita de dansul/dansa si il fac doar tap ispasitor…Zic io ca este ceva mai mult.
Daca as fi in locul acelui profesor evident ca as sparge clasa in doua structuri – si temele ar fi sparte in doua categorii: cele musai si obligatoriu – pentru toata lumea, ca sa nu existe pricina de scandal/discriminare – si pentru exceptionalii, inteleg ca sunt nativi exceptionali si nu manati de la spate, ceva teme pe gustul si placerea lor…
Partea a doua de tema nu este obligatorie si daca vad un gigel din prima categorie ca vrea sa incerce chestii si din categoria 2 ca si profesor l-as incuraja si as bifa incercarea lui in fata intregii clase ca poate, poate se ia exemplul si de catre altii.
Profesorul nu este doar cel care preda este si cel care antreneaza, motiveaza elevii – zic si io.
Conversia kg/l este un exemplu de cunoaștere teoretica și doar teoretica. Aceasta este posibilă doar raportat la apa pura în condiții standard de temperatura și presiune. Unde un litru e un kilogram. În lumea reala aceasta conversie nu are nicio semnificație. Luați un litru de miere de exemplu și o sa constați ca nu exista nicio corelație cu kilogramul. E verificata doar o cunoaștere teoretica care nu servește la nimic pragmatic vorbind. Se va verifica doar dacă elevul a papagalicit cuminte teoria acelei conversii. În lumea pragmatica informația nu-i servește la absolut nimic, ba chiar fără înțelegerea contextului științific (noțiuni clare despre densitate, variația acesteia în funcție de temperatura și presiune) poate chiar să-i creeze confuzie. Eu sunt de acord ca matematica e buna și ordonează mintea, chiar și celui are se dedica studiilor umaniste, care, nu ignorați apelează și ele la matematica de multe ori. Însă papagalicirea unor formule nu servește la nimic. Pentru ca, da, elevul nostru face multă matematica, dar, întrebat cu cât s a mărit prețul la m3 de apa, nu e în stare sa răspundă. Desigur nu vorbesc aici de elite. Accentul pe matematica e bun din perspectiva unei profesionalizi care asigura „fuga” din România. Da, părinții vor matematica și științe exacte, pentru ca acestea pot aduce o cariera odrasle care asigura accesul la un serviciu bun în Occident sau măcar legat de servicii prestate pentru Occident chiar dacă acesta este stabilit în România (vezi cazul industriei IT localizata în România dar care practic trăiește într o sfera paralela a industriilor globalizate). Însă nefericitii care nu fac fata acestui obiectiv (și ei sunt majoritatea) nu se aleg cu nimic din parcurgerea sistemului de învățământ. Care e „smecher” se descurca. Asa ca lumea noastră e făcută pe măsură unor „smecheri” care s au „descurcat”. Fără șosele, cu funcționari semianalfabeti, cu cetățeni care votează orice tâmpenie prezentata favorabil pe un post de televiziune, cu o lipsa de Umanitate (că doar nu ne folosesc la nimic „umanioarele”, nu-i asa?) flagranta.
Legatura între kg și litri pentru apa sau pentru orice alt lichid este destul de importanta în viața reală.
– De multe ori ni se vinde un borcan de 800ml de miere că fiind de 1kg. Este sau nu este corect? Pai să vedem: „mierea este de 1.4 ori mai densa decat apa”, deci densitatea mierii este 1400kg/M3, deci 1.4kg/dm3 deci 1.4kg/litru (pentru că 1litru=1dm3). Avem 800ml =0.8litri. Regulă de 3 simplu spune că: daca la 1 litru avem 1.4kg de miere, cata miere avem la 0.8litri? Avem 1.12kg.
Deci este in interesul nostru, al cumpărătorului, sa negociem un borcan de miere la 800ml la preț de 1kg. Daca borcanul este mai mic, de 710ml, abia atunci avem fix 1kg de miere.
– la fel, la piata ni se vinde smântână la borcan. Densitatea smântânii scade de la 1.024g/cm3 (8%), odată cu creșterea procentului de grăsime din ea. La 35% grăsime, densitatea este puțin subunitara, 0.998g/cm3. Deci ideea că ni se vinde un borcan de smântână de 800ml că având 1kg de smântână este falsă. Ieșim noi, consumatorii, in pierdere. Deci este corect sa negociem.
– la asociație plătim apa rece in m3 și, daca nu dam indexul, administratorul pune cam 3m3 de persoana.
3m3 înseamnă 3000litri consumați de către o persoană într-o lună. Este corect sau nu este corect? Ne fura sau nu administratorul? 3000 de litri înseamnă 200 de bidoane de apa de 5litri. Imaginati-va puse in bucătărie, 600 de bidoane de apa doar pentru 3m3 (=20 bidoane pe zi), de consumat într-o lună. Consumam atâta apa sau nu? Fiecare știe pentru el, daca folosește cada sau dusul, daca mașina de spălat este a++ sau nu, daca bazinul este economic sau nu. Dar sa e bine sa fim atenți când administratorul „strecoară” banal inca 1m3 de apa, că și cum ar fi un nimic.
Am greșit la scriere, 3000litri înseamnă 600 de bidoane de 5litri. Am scris incorect pe rândul 8 de jos, dar corect pe rândul 7. Tastarea …:|
Domnule Mihai Maci,
Mai documentați-vă.
Nu este posibilă transformarea kilogramelor în litri, așa cum nu este posibilă transformarea kilogramelor în metri pătrați.
E absurd să critici școala pentru ceva ce nu există.
Încercați să prezentați lipsuri reale ale școlii (sunt destule).
Iertati-ma, am scurtat prea mult fraza drept care a rezultat – cum bine spuneti – un contrasens. Cerinta exacta era:
14. Densitatea sângelui uman este de 1060 kg/m cub. Calculați masa a 5 litri de sânge (volumul de sânge din corpul unui adult obișnuit). Exprimă rezultatul în kilograme.
Un gans bun,
Mihai Maci
@Cornelia Neagu Ar fi mai bine să vă documentați dumneavoastră. Kilogramul este unitatea de măsură a masei unui obiect, litrul este unitatea de măsură a volumului unui obiect. Prin această transformare (imposibilă, spuneți dumneavoastră) se dorește aflarea volumului ocupat de un obiect cu o anumită masă. Bine, în ecuație mai intră și densitatea obiectului respectiv, adică d=m/V de unde rezultă că m=d*V. Ia te uită cum se pot transforma kilogramele în litri!
@ Valentin Petrescu
Am și eu un „exemplu”:
Pentru un hectar se folosesc x kilograme de îngrășământ. Câte kilograme de îngrășământ se folosesc pentru A hectare?
Cantitatea de îngrășământ necesară se calculează cu formula: m = A . x, unde m este masa în kilograme, A este suprafața în hectare.
Se vede de aici că kilogramele se pot transforma în hectare.
***
Lăsând gluma la o parte:
Scrieți că mai intră și densitatea și că masa se calculează m = d . V.
Dacă mai intră și altceva, nu este transformare!
Transform kilograme în grame, fără să mai intervină altceva.
În problemă se folosește transformarea:
1 metru cub = 1000 decimetri cubi
1 decimetru cub = 1 litru
Rezultă că 1 metru cub = 1000 litri
Cornelia Neagu: aveti perfecta dreptate. De multe ori, multi – cu buna stiinta sau din nestiinta -confunda termenii: transformare, calcul, conversie.
Un invatamant catastrofal la care contribuie din plin parintii si institutiile statului iar victime sunt copiii. Ar trebui facuta o analiza profunda a sistemului de educatie din Romania. De fapt cum am vrea ca rezultatele invatamantului sa fie la cote ridicate ata timp cat aproape 50% dintre dascali nu reusesc nici macar sa treaca examenele de titularizare iar cei care obtin note intre 5 si 7 predau in continuare ca suplinitori. Daca dascalul e de nota 5 sau 1 cum am vrea sa fie elevii? Invatamantul trebuie restructurat in profunzime si adaptat la noile cerinte ale unei societati bazate pe tehnologie. Americanii vor sa trimita in max. 5 ani prima misiune cu oameni pe planeta Marte iar in liceele din Romania se preda religia. Meditatiile pe care le platesc parintii pentru odrasle nu au rolul de a-l face pe copil mai pregatit pentru facultate sau BAC ci pentru a obtine note cat mai mari sau de trecere pentru a ii plasa cat mai favorabil intr-o eventuala repartizare. Traim intr-o societate bolnava cu mentalitati invechite si periculoase unde smecheria e pusa la loc de cinste, unde educatia a devenit un bun de consum, cu cat ai mai multi bani si esti dispus sa cheltui cu atat primesti o diploma mai bengoasa, arzand etape esentiale in pregatire. Dupa presupusa revolutie din 89, toti ministii de la educatie nu au fost altceva decat lideri sindicali pentru personalul din invatamant iar momentul aparitiei universitatilor private a bomboana pe coliva educatiei romanesti. Nu cred ca sunt singurul care a observat ca ori de cate ori vreun ministru de la educatie vorbea pe la TV-uri toata retorica se baza pe dascalii in sus, dascalii in jos, niciodata, dar niciodata, nu am auzit discutii aplicate pe copii, pe programa, pe educatie. Sunt putine sanse ca invatamantul romanesc sa-si revina, nu are cum atat timp cat este acaparat de bandele de mafioti care roiesc in jurul lui.
Franța e cea mai „egalitară” țară din UE. Noul Președinte E. Macron a sprijinit imediat 2017 școlile din banlieu (bani și dascăli pentru suburbiile Parisului) cu copii din familiile de imigranți. Clasele 1+2 au fost împărțite în două. În clase mai mici copii din familii fără tradiție urbană au șanse mai bune.
Ceva pentru România?
O analiză deosebită, demnă de luat în seamă!
România Educată pare să fie o încercare pe acest subiect.
Mă tem însă, că va rămâne la stadiul de A PĂREA, câtă vreme se va promova cu aceiași oameni, cu aceleași metode, pe aceiași direcție și fără a ține cont de nevoia de angajare a unor oameni din toate domeniile și fără o viziune clară, coerentă ancorată științific.
Deocamdată trăim de două milenii la conjuncția nefericită a două ziceri:
CÂND NIMENI NU-I PROFET ÎN ȚARA LUI/OBRAZNICUL MĂNÂNCĂ PRAZNICUL!
Va multumesc pentru observatii. Nu vred ca pot raspunde tuturor, insa voi incerca sa prind macar cateva dintre ele. Mai inainte de toate, n-as vrea sa credeti ca am ceva cu matematica, cu stiintele exacte sau cu inginerii. Nu vreau nici sa fac un pro domo pentru umanioare sau pentru filosofia pe care am urmat-o eu. Problema mea, simpla, este urmatoarea: nu ce trebuie sa stie un elev (pentru ca, daca gandim asa, in acest „trebuie” putem inghesui tot mai multe, de asa maniera ca – in curand – un elev de VI-a „ar trebui” sa stie mai mult decat orice adult), ci ce nu poate sa ignore. Cred ca aceasta e problema si, pentru a-i putea raspunde, s-ar cuveni ca noi – adultii – sa privim in noi insine, sa ne intoarcem unii catre altii si sa vedem care e „cel mai mic numic numitor comun” ce ne aduna in umanitatea noastra, in cultura noastra si in limba noastra. Daca nu, fiecare va considera ca lucrurile carora el si-a dedicat viata sunt cele mai importante si – prin urmare – ca „trebuie” insusite de catre toti ceilalti. Iar atunci cand va ajunge la putere – in Ministerul Educatiei – le va impune. Si, dupa ce fiecare si-a impus disciplina lui (la un nivel cat mai tehnic), ne trezim… cu actuala programa.
Acum, vin la lucrurile punctuale: in primul rand, nu mi se pare ca, intotdeauna, un calcul este intelegere. Asa cum i-am scris, mai sus, comentatorului Emil, intelegerea inseamna capacitatea de a te pune in situatia data si de a raspunde – clar – la doua intrebari: ce ai facut? si de ce ai facut asa cum ai facut lucrul in cauza? Ingaduiti-mi sa cred, din propria experienta cu elevii si studentii, ca putini – chiar printre cei capabili sa faca un calcul – pot raspunde acestor intrebari. De altminteri, sunt convins ca d-voastra – ca inginer – stiti mai bine decat mine acest lucru: un calculator poate face calcule (mai complexe chiar decat orice om), dar nu intelege ceea ce face. Tocmai pentru ca ii lipseste o dimensiune umana fundamentala: reflexivitatea. Veti spune ca toti oamenii au parte de aceasta, drept care pentru toti calculul e si intelegere. Nu neaparat, caci cuplarea calcului cu reflexivitatea – in afara de cazurile (totusi, nu prea dese – v-o poate spune orice profesor) in care se intampla spontan – cere, si ea, educatie. Cred ca aceasta e o problema majora in lumea noastra: programa e de asa maniera facuta, incat la scoala se fac NUMAI calcule, iar intelegerea lor e lasata la indemana fiecaruia. Si, din pacate, cei mai multi nu ajung sa inteleaga mare lucru. Cred ca am scris aceste lucruri: cand fiica mea era pe-a IX-a la Geometrie studiau triunghiul (cu accent pe cel dreptunghic) iar la Fizica faceau mecanica si, in particular, planul inclinat. Nimeni nu le-a spus cum pot fi translate cunostintele de la o disciplina la alta si cum pot fi folosite lucrurile deja stiute cu efect de multiplicare in alt domeniu. La fel, la Algebra faceau notiuni de algebra booleana, faceau si Logica si rudimente de Tehnologia Informatiei si invatau – separat – trei lucruri care ar fi putut fi studiate si intelese ca aspecte diferite ale unei singure probleme (coerenta si formalizarea gandirii). Faptul ca un elev e in stare sa ia note bune la toate nu inseamna si ca le intelege sau ca e capabil sa faca – pe cont propriu – asocierile acestea sau altele.
Si atunci, da, vin la prima d-voastra observatie, pentru a le putea face – ca sa-si multiplice sansele de viitor – depinde de meditatii, de cartile pe care i le iau parintii, de liceul la care ajunge (de regula cat mai central intr-un judet), adica, pe scurt, de lucruri care tin de „posibilitatile materiale ale familiei”. Nu stiu altii cum sunt, dar eu unul cred ca o scoala din care nu ramai cu mare lucru daca nu dau parintii si bani de meditatii nu e o scoala buna. E exact ca un spital in care – pe ce-ti retine CNAS-ul – mai scoti si tu de „o atentie” la doctor, la asistenta, mai iei consumabile, vii cu mancarea de-acasa etc. Va rog sa ma scuzati, insa – atat cat inteleg eu – logicile acestea in care serviiciile de stat se cer dublate de o contributie individuala sunt una din cauzele pentru care oamenii pararsesc Romania. Daca se duc in Suedia, acolo statul le acorda tot ce le trebuie; daca se duc in America, acolo au in functie de cat contribuie – insa nici intr-o parte, nici intr-alta nu trebuie sa SI contribuie, SI sa scoata din buzunar.
In ce priveste partea cu matematica din testarile la clasa a VI-a, mi-am notat aici pe o foaie, la Modelul de test 2: 13 cerinte, 8 de matematica. Nu am reverificat, dar sper sa nu ma fi inselat. Asa ca e sau o problema de calcul, sau una de intelegere…
Un gand bun,
Mihai Maci
textul de mai sus e o incercare de raspuns la comentatorul Daniel.
Domnule Mihai Maci,
Va recomand filmuletul de mai jos:
https://www.youtube.com/watch?v=fjs2gPa5sD0
Este foarte bine sa oferim egalitate de sanse, alta este sa ne asteptam ca toti sa fim egali.
Nemtii au inteles asta si din clasa a 6-a ii impart pe copii pentru invatamant tehnic (70% dintre copii) sau teoretic (30% dintre copii). Din cate stiu, cei care vor (si pot) pot trece mai tarziu de la invatamant tehnic la cel teoretic.
Am un copil in clasa a 5-a si nu va spun ce discutii apar intre parinti si intre parinti si doamna profesoara de matematica din cauza programei de clasa a V-a. Practic pentru unii copii programa este prea dificila si ii cer doamnei profesoare exercitii mai usoare, altii din contra cer exercitii mai dificile pentru ca isi dau seama caci copiii lor pot mai mult.
Educația surprinsă pe picior greșit o putem vedea concentrat și în Calul Troian al învățământului
– http://tribunainvatamantului.ro/calul-troian-al-invatamantului/
Prima foarte mare problemă a învățământului românesc sunt profesorii. E nevoie de profesori care să-i învețe logic pe elevi, să-i învețe să gândească.
Vorbind despre profesorii de matematică:
• Un profesor bun pune întrebări și astfel îi învață pe elevi să și le pună ei înșiși.
• Un profesor bun face legătura cu alte științe, cu viața, prin problemele pe care le propune, probleme alcătuite și de el însuși.
• Un profesor bun îi învață pe elevi să alcătuiască probleme.
• Cu un profesor bun nu este nevoie ca elevul să meargă la meditații (la ce folosesc meditațiile în care înveți că aria cercului este raza la pătrat?).
***
Am înțeles din comentarii că la clasa a VI-a s-a dat o problemă de felul: Se scumpește metrul cub de apă cu atât. Cu cât voi plăti mai mult 2 litri de apă?
Cum gândesc:
Ca să aflu cu cât voi plăti mai mult 2 litri de apă ar trebui să știu cu cât voi plăti mai mult un litru de apă. Nu știu.
Știu din problemă cu cât s-a scumpit 1 metru cub de apă. Câți litri are 1 metru cub de apă? Am învățat.
În acest moment raționamentul este terminat, în continuare pot trece la scrierea rezolvării problemei:
Pasul 1: Câți litri are un metru cub?
Pasul 2. Cu cât costă mai mult fiecare litru de apă?
Pasul 3: Cu cât costă mai mult 2 litri de apă?
La fiecare pas stabilesc ce operație trebuie să fac (adunare, scădere, înmulțire, împărțire?). Efectuarea operațiilor este partea tehnică a matematicii.
Întrebare: Este dificilă această problemă?
„…. nu mi se pare ca, intotdeauna, un calcul este intelegere.”
Lucrez cu studenti si la unul dintre laboratoare predau practic, modelare matematica. Aceeasi studenti in ani mai mici trebuie sa faca destul de multe calcule pe hartie. Cam 10% dintre cei care nu se descurca la calcule se descurca la cursul de modelare in conditiile in care utilizeaza un program de modelare matematica.
„Egalitatea – dacă mă pot exprima astfel – nu e nimic altceva decât permanenta trimitere (biunivocă – pentru a folosi un termen matematic!) între genul nostru comun și diferența noastră specifică.”
Dacă-mi este îngăduit, aș face observația că în textele autorului există unele metafore filosofice a căror profunzime îmi dă, mie, profanului, o stare de neliniște și reținere atunci când, cu sfială, le privesc. …Precum pe aceea care spune că o stare „este” o acțiune.
Motiv suficient, din punctul meu de vedere, pentru a evita metaforele din articol și să zăbovesc puțin asupra sensurilor proprii ale termenilor, strecurându-mă, cu abilitatea de care sunt capabil, printre planurile temporale ale narațiunii…
Asumpția din fragmentul „…românului nu-i place egalitatea. Nici măcar atunci când o clamează. Vârstnicii care contestă “pensiile nesimţite” ale diverşilor rentieri ai lumii noi nu o fac în numele egalităţii, ci în cel al invidiei…” este, în opinia mea, una cumplită. Nu pentru că în urma vreunei cercetări sociologice autorul ar fi ajuns la concluzia fundamentată științific că românilor nu le place egalitatea, ci pentru că pur și simplu exclude moralitatea.
Textul nu lasă loc prezumției că „românul” (vârstnic, ori tânăr) ar putea contesta „pensiile nesimțite” pentru că sunt „nesimțite”. Adică, sunt imorale, reprezentând privilegii acordate unor categorii profesionale în scopul fidelizării acestora de către succesivele guvernări. …Iar asta mi se pare monstruos. Refuzul eticii la cetățenii români, din partea autorului, este cumplit! Și lipsit de onestitate, cred eu.
„Strania alianță” socială de grup mafiot, atât cât este, pentru că nu prea funcționează ca o alianță, ci ca o oligarhie, este cea care a creat în „vremurile postrevoluționare” arhitectura guvernării cleptocratice. Zic că nu prea funcționează ca alianță cu intelectualii, pentru că aceștia nu-și găsesc cu ușurință locul acolo. Este „strania alianță” securisto-comunistă, în care criteriile de acceptare sunt departe de cele intelectuale, proletare etc., carevasăzică, profesionale.
„Pentru noi, Revoluţia e o zdruncinare apocaliptică a rosturilor lumii…”
Dacă termenul nu se referă la „Mișcarea periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită”, atunci, da, poate fi „Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți.”, sau „Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu.” (DEX’09), cazuri în care „rosturile lumii” sunt serios zdruncinate pentru cetățeni.
…Inclusiv în domeniul economic. Ceea ce a făcut ca în statele occidentale, unde „egalitatea a fost – şi, în bună măsură, a rămas – o creaţie a păturilor înstărite, care au înţeles că deşteptarea, luminarea şi cointeresarea norodului în producţia de bunuri pe care o face cu putinţă ştiinţa şi tehnica modernă înseamnă prosperitate pentru toţi”, polarizarea socială să fie incomparabil mai mare decât în Estul comunist. (A se vedea indicele GINI)
„…săracul nu e nici utopic, nici generos, nici egalitar. E cât se poate de pragmatic, pus pe căpătuială (şi dispus să ignore convenţiile cărora bogaţii li se supun) şi mânat de ambiţia de a-i face pe alţii să simtă umilinţa…”
Stați puțin… Nu cunosc în detaliu experiențele de viață ale altora, dar mărturisesc că eu am întâlnit oameni săraci și DEMNI. Mulți oameni demni. Mă iertați, dar ideea că sărăcia te face să te bucuri atunci când îi vezi pe semenii tăi umiliți seamănă mai degrabă cu un comportament sadic.
„…vreme de un deceniu şi jumătate “fabricile de diplome” lucrează la turaţie maximă”
Of! Precum am mai scris cu alte ocazii, este răspândită opinia conform căreia „universitatea pe care am absolvit-o eu este cea mai bună și, foarte posibil, singura respectabilă”. Dar, cer permisiunea să amintesc faptul că România are cel mai mic număr de absolvenți de învățământ superior la suta de locuitori din Europa.
Da, da, mai puțini decât vecina Bulgaria. Prin urmare, „inflația de diplome” este un non-sens (elegant vorbind), pentru că deficitul de absolvenți de învățământ superior este uriaș în România. (RO-24,6%, BG-33,7%, EU28-40,7%; Eurostat, 2018). Nu mai zic despre absolvenții de mastere și doctorate, că îmi vine să plâng. La fel, dacă-mi amintesc de rata abandonului școlar. Or, să zică cineva că România are prea mulți cetățeni cu diplomă…
„Ciudățeniile” sunt prezentate cu scop retoric. Presupun că nu se gândește cineva (autorul, ori cititorii) că dificultățile de calcul au împiedicat construirea de drumuri în patria noastră.
Dar, de asemenea, nu cred că se îndoiește cineva că problema este de natură etică, generată de corupție și hoție. Ceea ce regret că nu spune autorul este că nu cu egalitatea are neînțelegeri cetățeanul român, ci mai ales cu etica. Iar cauzele distorsiunilor sociale, pe care se sfiește să le deslușească în profunzime, se află în politicile publice ineficiente (pentru a folosi și eu, precum dl Maci, un termen economic).
Bunăstarea, așa cum este prezentată în articol, este în mod evident și fundamental o opțiune politică, a cetățenilor.
Se apropie alegerile, iar atenția românilor poate fi lesne smintită către povești despre egalitate, de stânga, sau de alt fel, socialistă, ori altminteri, când, de fapt, ar trebui să fie ațintită către eficiența politicilor publice. Și în funcție de aceasta, să se voteze pentru bunăstare…
Va multumesc pentru observatii si ganduri. Nu sunt sigur ca am inteles de fiecare data intentia d-voastra, astfel ca – daca gresesc – va rog sa ma corectati.
O sa incep cu sfarsitul: daca inteleg bine, d-voastra sustineti ca problemele lumii noastre sunt mai curand de natura etica si ca, fiind mai atenti la acestea (fiecare in raport cu sine si, apoi, in relatiile cu ceilalti), restul neajunsurilor noastre pot fi rezolvate in timp. Nu zic nu. Insa ma intreb: 1) de unde aceasta „cadere” din eticul pe care – atunci cand vorbiti de reactia la „pensiile nesimtite – lasati sa se inteleaga ca il are, in chip firesc, fiecare om si 2) cum putem recupera aceasta dimensiune esentiala, menita a restabili increderea oamenilor si normalitatea lumii in care traim. Ca raspuns, avem mai multe variante: una e cea religioasa, care spune ca un traumatism de baza – Revolutia (fie ea franceza, fie bolsevica, fie cea de de la 23 august) – a deturnat sensul fundamental al ordinii umane si ca ne aflam in ratacire pana cand, revenind la absolutul credintei originare, vom restaura sensul valorilor crestine. Va marturisesc – cu toata onestitatea – ca eu unul nu impartasesc o asemenea viziune. Va rog sa luati faptul ca eu unul nu am o intelegere religioasa a istoriei ca pe o simpla opinie personala care nu doreste sa impieteze cu nimic asupra intelegerii pe care o au altii.
Personal cred ca etica nu e inascuta – si, ca atare, nu e un universal propriu in chip natural intregii umanitati – ci ceva care se invata, in experienta sociala si culturala a fiecarei comunitati. Cred ca in comunitatile foarte sarace valorile dominante sunt cele ale supravietuirii si nu cele ale dreptatii. Omul are nevoie de o marja de libertate, greu de imaginat in saracia lucie, pentru a-si exersa disponibilitatile legate de dreptate si de echitate. Nu exclud faptul ca unii oameni – fie sub apasarea conditiei lor, fie din proprie alegere – pot sa se comporte perfect echitabil (chiar daca aceasta e impotriva lor) in conditii de mari dificultati. Tot asa cum, in regim concentrationar, unii dau dovada de o uimitoare demnitate si disponibilitate fata de semenii lor. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca asemenea atitudini sunt mai curand exceptii si ca nu cred ca pot fi normativizate. De aceea, in situatia cu care mi-am inceput textul, am vorbit de invidie: pusi in situatia celor pe care ii detesta, cei mai multi dintre noi am face exact ceea ce fac acestia. Ca o paranteza, acesta mi se pare a fi unul dintre motivele pentru care lumea noastra se schimba atat de putin.
Problema mi se pare aceea de a-i invata pe copii ce e dreptatea. Si, daca-mi ingaduiti, cred ca aici n-ar fi zadarnic sa ne amintim de vorba lui Platon: „dreptatea e ca fiecare sa faca ceea ce-i e propriu”. Altfel spus, sa cream acel tip de scoala in care fiecare elev sa poata simti ca isi da masura si ca, in numele talentului si al muncii lui e in masura a respecta munca si talentul celuilalt. Nu standardizandu-i si creind ierarhii artificiale (la care-si aduce o buna contributie si „sprijinul” parintilor).
Mai e un lucru la care vreau sa fac o precizare: nu cred ca e un raport intre faptul ca Romania are cel mai mic numar de absolventi de studii superioare si inflatia de diplome de la diverse universitati. Sau, mai exact, nu cred ca putem reduce – la modul onest – decalajul dintre noi si ceilalti in ceea ce priveste numarul absolventilor de studii superioare inundand piata cu diplome fara acoperire. Sigur, putem „ajusta” (ceea ce, aici, inseamna – falsifica) statistica (si piata fortei de munca), dar – ma tem – ramanem departe de-a ne rezolva problema. Eventual creem o alta problema (pe care chiar o avem), de natura… etica.
Cu toata consideratia,
Mihai Maci
Vă mulțumesc pentru atenția pe care ați acordat-o modestului meu comentariu, domnule Mihai Maci.
„Personal cred ca etica nu e inascuta…”
Nu am nici un motiv să nu cred, asemenea dumneavoastră, că principiile morale sunt, ca elemente culturale, dobândite prin educație, iar instinctele sunt înnăscute, transmise genetic. În acest context, înțeleg metafora reducerii condiției umane la nivelul instinctelor primare, animalic, în condițiile lipsurilor materiale drastice. (Am menționat în comentariul anterior că am evitat perspectiva metaforică a textului dumneavoastră, dar, pentru că spuneți „ Nu sunt sigur ca am inteles de fiecare data intentia d-voastra…”, n-am încotro… :-) )
Exemple teribile în acest sens se găsesc în mărturiile supraviețuitorilor lagărelor de concentrare, ai „Marelui Salt Înainte”, sau ai Holodomorului stalinist. Toate aceste situații, însă, nu sunt unele naturale, ci sunt distopii sociale, conjuncturi create artificial. Prin urmare, comparația cu manifestarea instinctelor animalice este, cred eu, improprie. În natură animalele nu s-ar fi comportat niciodată în acest fel, din motive de conservare. Situațiile de canibalism, spre exemplu, sunt excepționale, luptele între indivizii aceleiași specii pentru poziția dominantă sunt arareori duse până la moartea adversarului șamd. Animalele ucid în marea majoritate a cazurilor în mediul natural atât cât le este necesar pentru a se hrăni.
Comportamentul animalelor este „nenatural” atunci când sunt puse în condiții „nenaturale”, excepționale. Iar despre psihologia umană în condiții excepționale Massimo Bontempelli a scris un excelent roman în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, „Gente nel tempo”. Așadar, deși au un rol major în viața socială, situațiile excepționale rămân excepționale. Cum la fel, în condiții naturale este imposibil de imaginat, spre exemplu, ca în timpul Marii Migrații spre Masai Mara, conducătorii turmelor să-și mâne semenii în prăpastie.
În condiții naturale, oamenii (asemenea sălbăticiunilor) își aleg conducătorii cei mai potriviți pentru parcurgerea drumului spre prosperitate. Deși alegerile sunt emoționale, comportamentul învățat, elementele culturale, precum principiile morale, sunt cele care le influențează deciziile, iar intelectul le oferă capacitatea de a discerne. Astfel, sunt mai numeroase relatările despre familiile care au preferat să moară de foame în vremea Holodomorului, decât despre cele care și-au ucis copiii pentru a-i mânca.
Pe de altă parte, în acord cu cele spuse de dumneavoastră, este demonstrată existența unei legături între pauperitate și rata criminalității, dar aceasta nu este una determinantă, nici biunivocă. Pentru relevanța analizei corelației dintre acestea este necesar a fi avute în vedere variabile suplimentare.
Spre exemplu, Lituania are o rată a criminalității de 4,5 la suta de mii de locuitori și un PIB/capita de19.266$, Rusia/9,2/11.162$, Mexic/24,8/10.118$, iar Statele Unite au rata criminalității 5,3 și un PIB/capita 65.111$ ! Aceasta în vreme ce state extrem de sărace precum Burkina Faso au rata criminalității de doar 1,3 și un PIB/capita de numai 717$ ! Algeria/1,36/3.980$, Ghana/2,10/2.223$, Rwanda/2,52/824$, Myanmar/2,27/1.244$ șamd. (IMF, UNODC). …State care au grave probleme sociale generate de sărăcia extremă, dar cu o rată a criminalității mult mai mică decât bogatele SUA. Conotațiile religioase, deși nu pot fi negate, au cel mult caracter secundar.
Astfel, este, în opinia mea, mai relevant a se studia corelația dintre indicele libertății economice şi indicele competitivității globale, cea dintre indicele libеrtăţii еcоnоmicе şi nivelul corupției, dintre indicele libеrtăţii еcоnоmicе şi distribuția venitului, dintre indicele libеrtăţii еcоnоmicе şi indicele dezvoltării umane, dintre indicеlе libеrtăţii еcоnоmicе şi Venitul Național Brut per capita și dintre indicеlе libеrtăţii еcоnоmicе şi variația PIB șamd. (World Bank, Heritage Foundation, Transparency International, World Economic Forum, Human Development Reports).
Concluziile care se desprind în urma unei asemenea analize sunt în sensul afirmației că bunăstarea umană este consecința directă a politicilor publice eficiente. Iar cei care înfăptuiesc politicile publice sunt desemnați prin vot de către cetățeni.
Din această perspectivă, opiniile dumneavoastră cu privire la educație sunt, după părerea mea, cât se poate de juste și sunt pe deplin de acord cu ele. În acest context, educația este binevenită și generatoare de bunăstare, în ciuda imperfecțiunilor actuale. Este contraproductiv, cred eu, să așteptăm ca în România să fie creată universitatea perfectă, pentru a recunoaște importanța socială și utilitatea publică a educației.
Altfel spus, pentru început, să încurajăm apariția universităților și, implicit, acordarea diplomelor! Imperfecți fiind, absolvenții vor fi totuși mai educați decât cei fără studii superioare. Să ne asigurăm apoi că ARACIS își îndeplinește menirea! În cele din urmă, precum foarte bine spuneți, d-le Maci, selecția naturală va da valoare universităților care au transmis absolvenților și cunoștințe, nu doar diplome.
Universitățile performante se impun în competiția socială prin calitatea absolvenților, iar cele neperformante dispar. Procesul este unul natural și etic, în măsura în care principiile morale vor înlătura posibilitatea vicierii mecanismului de selecție, prin corupție și furt. Pentru că, în număr mic, firește, absolvenți slab pregătiți pot exista și la universitățile bune. Acesta este, așa cum probabil ați observat, un cerc virtuos, iar tranzacțiile reprezentate de investițiile inițiale în educație, ca element declanșator, generează ceea ce în economie numim externalități pozitive.
Cu stimă, vă doresc toate cele bune!
Bonus-ul Dvs. m-a lovit exact si fix in plex.
sa ma explic:
1. Am o colega care stie ca imi place matematica si nu uita in fiecare zi sa imi aduca aminte ca ea nu intelge ce drac de materie este asta si ca ea nu intelege de ce a studiat atata in scoala cand in viata nu a aplicat mai nimica din ceea ce a trebuit sa invete la scoala. SI bomboana pe coliva este mereu istoria cu un fost coleg de al ei care era cam repetent, o placea dar parintii nu au lasat-o sa se intalneasca cu el si el a ramas chiar repetent la un anume moment dar acum uite ca are firma si vila si uite ce face… Mereu i-am spus: esti convinsa ca lucreaza pe bune, adicalea cu acte in regula, si ca nu este un membru in vreo retea din aia??? Nu am primit inca raspuns si mereu pleaca capul in jos… Si ca sa ii intorc pana la capat vorbele mereu ii spun ca in fiecare zi trece strada cum??? Adicalea perpendicular – pentru ca asa este disttanta cea mai scurta dintr-un un punct si o dreapta – no si asta este din matematica! end of the story – part I
2. Chestia cu drumurile ma omoara.
Un tanr student care se plictisea si nu reusea sa isi termine proiectul la materia aia dedicata drumului m-a luat pe langa el cateva ore 1-2 ore, nu mai mult, Si vorbea cu glas tare si desena, calcula si uite asa am inteles io ca toti studentii de la facultatea de constructii – cel putin cea de constructii civile, drumuri si poduri – au o materie in care calculeaza un drum cu panta,… Surprinderea maxima a fost ca studentul trebuia sa calculeze si niste santuri pe marginea drumului care sunt absolut obligatorii dar care nu prea exista in RO – dar pot sa fie vazute in alte tari europene…Deci chestia asta se preda, studentii trec prin aceste calcule, deseneaza, profesorii ii chestioneaza numai ca actualii decidenti par sa NU CEARA si NU URMARESC REALIZAREA LOR – de ce??? Pentru ca peschesul de la drumuri este greu de tot si nu mai are rost sa te pierzi cu chestii din asta marunte…
Mai grav, am avut un proiect destul de complex in care trebuia sa fis inclusa si o reabilitare de drum si echipa de drumari de acolo mi-a pus o intrebare de nota 1000 – ce facem ca noi vom avea niste cheltuieli pentru mentenanta acestui drum? Unde le includem? Aici mi-am adus aminte cum am vazut io in urma cu ceva vreme o firma din Franta ca face la un portiune de drum realizata in RO ceva ce nu prea pricepeam, dar noroc cu inginerul acelea de drumuri care m-a lamurit dupa ceva vreme. Iata cum lucrurile sunt stiute, cum cei care isi respecta meseria o cer dar decidentii nostri.. ce fac ei??? Mai va aduceti aminte de disputa intre Videanu si Oprescu? Cand Videanu ii spunea ca drumurile alea noi realizate in Bucuresti trebuie sa fie intretinute periodic si ca Oprescu – care le stia pe toate inclusiv pe cele legate de infrastructura, mai ceva ca si Dumnezeu, a spus ca NU ESTE NEVOIE??? Eh, stim dar nu voim a arata ca putem face…Oare de ce???
Uite asa ne batem noi joc de resursele existente in tara.
Sa nu plangem ca ne pleaca oamenii in alte parti pentru ca la un anume moment este normal sa li se aplece de atatea mere acre, cam padurete exista in RO…
Mă iertați, vă rog, dar expuneți câteva false probleme, cărora le propuneți false soluții, despre care apoi chiar dumneavoastră sugerați,ori spuneți explicit, că sunt invalide. :-)
Cu permisiunea autorului articolului și a dumneavoastră, explic…
Ca ipoteză fundamentală, considerați că paradoxurile aparente socio-economice prezentate în scop retoric de dl Maci, „perplexitățile”, cum le numește domnia-sa, sunt efectul incompetenței [compatrioților]. Pentru ca, mai târziu, să reformulați aceleași paradoxuri, constatând că de fapt există competență în economia românească, dar nu este pusă în valoare.
Problemele sunt false, pentru că ipoteza fundamentală este greșită.
În mod manipulatoriu, adesea, situația mizerabilă în care a fost adusă România este pusă pe seama incompetenței, în contrapondere la acuzațiile de furt și corupție pe care cetățenii le aduc celor ce ocupă funcții publice. Dacă veți schimba ipoteza fundamentală, corectând-o și considerând că toate situațiile aparent paradoxale sunt efectul unor acte de corupție și furt, problemele expuse se lasă rezolvate cu ușurință.
Pe rând…
1. Competiția, fundamentul economiei concurențiale de piață, este viciată, distorsionată, în guvernările cleptocratice. O firmă ineficientă, care nu ar supraviețui într-o competiție reală, primește preferențial contracte finanțate din resurse publice, care sunt drenate astfel prin intermediul ei către cleptocrați. Ea poate angaja pe salarii mari amante, sau membri de partid șamd., iar patronii se pot îmbogăți „paradoxal”, chiar dacă nu nici nici capital investit, nici calități manageriale, nici angajați competenți.
2. Fondurile publice destinate infrastructurii sunt furate, prin mecanismul descris anterior, de firmele care întocmesc studii de fezabilitate (studii care au și durată de valabilitate scurtă, deci trebuie refăcute de mai multe ori). Este, de altfel, motivul pentru care sunt evitate fondurile europene (nu dificultatea realizării proiectelor), sunt mai greu de furat.
(Altfel, încă mai există în patria noastră drumuri din dale de pe vremea romanilor. Dalele de granit montate în București între Sf Gheorghe și Palatul Parlamentului, care teoretic ar fi putut rezista o mie de ani, au fost distruse după 6 (șase) luni.)
Achizițiile publice de bunuri și servicii, în funcție de criteriile prevăzute de lege, pot include, sau nu mentenanță. Sumele imense plătite din bani publici pentru mentenanță sunt fraudate aproape integral.
…Iar pentru construirea șanțurilor [din beton], este preferabil să se organizeze o nouă licitație, pentru un contract care să fie atribuit unei firme de partid, cu o valoare cât a drumului și cu câteva acte adiționale care să depășească valoarea contractului. Se pot, desigur surpa de îndată ce au fost construite, pentru că în caietul de sarcini garanția este minimă, iar pentru întreținerea lor se va face o nouă licitație, pentru un contract care să fie atribuit unei firme de partid, cu o valoare cât a șanțurilor… Și așa mai departe.
Cercetând situația de fapt, așa cum au făcut câțiva (puțini) lucrători din presă, spre exemplu, în emisiunile TV „România furată” și „România te iubesc”, puteți verifica și dumneavoastră în virtutea dreptului legal de acces la informații de interes public, că ipoteza fundamentală corectă este cea pe care am prezentat-o.
Se apropie alegerile… De aceea țuțerii cleptocraților fac tot felul de declarații și se agită, pentru că se tem de posibilitatea pierderii/restrângerii accesului la resursele publice din care fură de 30 de ani!
Erată. Vă rog să acceptați scuzele mele și să citiți în text în loc de „chiar dacă nu nici nici capital investit”, cum grești am scis, varianta corectă, „chiar dacă nu au nici capital investit”.
De vină este, desigur, tastatura. :-)
Vă mulțumesc pentru înțelegere.