joi, martie 28, 2024

Conjectura lui Maci in educatie

Nu pot începe altfel decât cerându-mi scuze pentru faptul de a-mi fi pus numele în titlu. Nu neg că e la mijloc şi un oarecare orgoliu – căci cine nu visează ca doctoranzi ai viitorului să se dedice demonstrării sau infirmării unei teze a lui?! -, dar prevalează conştiinţa responsabilităţii pentru afirmaţia pe care o fac. Aşa cum bine se ştie, o conjectură e o afirmaţie nedemonstrată, dar presupusă ca fiind adevărată de cel care o enunţă. De vreme ce o formulez – sub nume propriu – eu cred că e adevărată. Dacă se va dovedi că nu e, dat fiind că mi-am legat numele de ea, asupra mea va cădea oprobriul faptului de a-i fi indus pe alţii în eroare.

Conjectura lui Maci în educaţie: cel mai slab student dintre cei care au terminat în urmă cu trei ani era mai bun decât cel mai bun student care intră acum în facultate.

Nu îmi fac nici o iluzie: o atare afirmaţie va fi contestată, cu vehemenţă, din toate părţile. De aceea îmi îngădui să preîntâmpin câteva obiecţii.

1. “Statistica arată că…”. În general – după experienţa mea – la noi statistica arată ce vrea să vadă cel care o întocmeşte sau cel care o comandă (şi această frază poate fi luată ca o conjectură!). Dacă e o statistică “de raportare”, va reieşi din ea că mergem din bine în mai bine. Dacă e una “pe fonduri europene”, se va vedea că avem diverse probleme (după “axa prioritară” de la care e finanţat proiectul: de la “structurale”, la “de discriminare”). Statistici “pe bune” nu există în învățământ, dat fiind că notele şi evaluările nu se fac “pe bune”. În general toate formularele interne merg la Comisii de “evaluare” de care depinde finanţarea instituţiei, iar finanţarea – după cum bine se ştie – se face în România doar pe crieterii de “calitate”. Prin urmare, toate statisticile noastre debordează de “calitate” şi de “performanţe”. Honi soit qui mal y pense. Aşa că obiecţia mi se pare irelevantă.

2. “Nu putem face asemenea judecăţi cu privire la persoane…” (cu varianta, mai tehnică, “Ce înseamnă ‘slab’?”) Problema e aceea că aici nu atribuim – subiectiv – calificative studenţilor, ci “măsurăm” calitatea educaţiei din învăţământul preuniversitar. Conjectura nu-şi propune să facă nici o judecată cu privire la calitatea umană a studenţilor, la lumea lor lăuntrică sau interpersonală, la talentele lor native etc., ci vizează exclusiv acele lucruri care ţin de formarea lor şcolară şi care le sunt necesare pentru a urma – cu adevărat – cursurile unei facultăţi. Prin urmare ceea ce afirm nu trebuie înţeles deloc în sensul că studenţii de azi sunt “(mai) proşti” (nimic nu justifică un atare peiorativ!), ci în acela că au o educaţie şcolară mai precară decât cea a predecesorilor lor. Mai exact, că sunt cu şase ani în urma celor ce termină acum – în speţă sunt cam aşa cum erau aceştia din urmă la finele clasei a IX-a.

3. “Există şi studenţi foarte buni…” Sigur că da; atât talentul, cât şi tenacitatea apar cu regularitate peste tot şi în fiecare generaţie, în funcţie de un hazard cu neputinţă de formalizat. Numai că întâlnirea celor două – nemediată de şcoală – într-o persoană (pe care o mai ajută şi împrejurările pentru a izbuti în ceea ce îşi propune) mi se pare a fi un lucru atât de rar, încât e ridicol să-l generalizăm. Dat fiind că “raportările” “trebuie să” prezinte “performanţe”, ele vor prelua – metonimic – câteva cazuri deosebite (“olimpicii noştri”) şi le vor prezenta ca şi cum acestea ar constitui media şcolii româneşti. Evident, e o înşelătorie ieftină. Performerii – atâţia câţi sunt – tind în mod natural către locul în care îşi pot da măsura şi, în general, acest loc nu e în România. Aici rămân ceilalţi, cei despre care preferăm să nu vorbim. Pe scurt, talentele native (şi “copiii de familie bună”) intră în altă categorie, eu mă refer aici la grosul celor care umplu cele 96 de universităţi româneşti.

4. “Nu stăm mai rău ca alţii…” Asta vrea să spună că, peste tot, media (şi/sau mediocritatea) e cam la fel. Nu am competenţe pentru a mă pronunţa asupra situaţiei globale, însă a) problema mea mă doare pentru că mă priveşte personal şi b) în diverse părţi ale lumii (civilizate) există multiple filtre de selecţie socială a personalului care ajunge în funcţii de decizie. La noi nu există aşa ceva, drept urmare impostura pe care-o produce şcoala se converteşte la scară socială în incompetenţă, corupţie şi risipă. Aşa se explică ruina unuia din marile mituri postrevoluţionare: “schimbarea de generaţie”. Mai mult sau mai puţin, aceasta s-a realizat (politicienii de vârsta lui Ion Iliescu sau chiar a lui Adrian Năstase fiind din ce în ce mai puţini), însă generaţiile noi nu strălucesc deloc nici prin profesionalism, nici prin determinare (în slujba binelui public) şi nici prin ţinută morală. Atunci când o atare problemă vizează mii – sau zeci de mii de oameni – ea nu mai e imputabilă deficienţelor individuale ale unuia sau ale altuia, ci mediului în care s-au format cu toţii.

5. “De ce tocmai şase ani?” În definitiv nu putem periodiza altfel: la trei, la 4 (un ciclu de studii în şcoală), la 5, la 8, la 10 ani? Raţiunea, din punctul meu de vedere, e triplă: a) dat fiind că mă refer la Universitate, sunt nevoit să iau în considerare cel mai lung ciclu de Licenţă (cel de şase ani al mediciniştilor), b) periodizarea cu şase ani funcţionează şi în preuniversitar, dat fiind că gimnaziul + liceul, din care scoatem clasa a VIII-a şi a XII-a (în care nu se mai face materie, ci doar se toceşte – stupid şi steril – pentru examene), e tot de şase ani. c) În fine, cam atât mi s-au părut a fi şi ciclurile ministeriale de “răsturnare totală” a programei: de la d-l Liviu Maior la d-l Andrei Marga, de la d-na Andronescu la d-l Funeriu şi de la acesta până la d-l Pavel Năstase. În aceste intervale Legea şi curriculumul sunt alterate în mod succesiv, până când – practic – devin de nerecunoascut. Elevii – ca şi profesorii – trec printr-o continuă bulversare din care nu rămân decât cu ideea că singurele lucruri care contează sunt cele ţin de conformitatea formală la regulamentele ce se tot schimbă. În goana după această conformitate, orice conţinut e evacuat. Aceste răsturnări periodice au sfârşit prin a transforma şcoala într-un ritual gol de conţinut. La început ritualul mai lăsa loc unei parcele (diferită de la om la om) de improvizaţie; acum n-a mai rămas decât golul.

6. “Nu e peste tot la fel…” Sunt licee şi licee, profesori şi profesori, elevi şi elevi – nu putem reduce totul la schema unei butade. Nu neg diversitatea, dar acestui argument îi obiectez cu:

Varianta lui Maci a paradoxului săgeţii al lui Zenon din Elea: dacă fiecare om luat în parte, acolo unde e, îşi face treaba cu onestitate şi dedicaţie, cum se face că sistemul – în ansamblul lui – funcţionează din ce în ce mai prost?

Evident, avem la îndemână – întotdeauna – răspunsul “magic”: oamenii sunt buni, dar cadrul e prost, iar cadrul acesta e prost dat fiind că artizanii lui alcătuiesc o “conspiraţie ocultă” (în care fiecare bagă ce vrea şi ce-l duce capul). Aceasta e obiectivarea formulei: l’enfer c’est les autres. Altfel spus: noi, aici (la nivel din ce în ce mai mic – până la individ), ne facem treaba aşa cum trebuie, dar – mai departe – lumea e plină de ciudaţi care dictează aberaţii. Ca un corolar la această concluzie: dacă “cei de sus” secretă numai nerozii, şi ce facem noi, jos, nu contează, atunci cea mai bună atitudine e “rezistenţa pasivă”: “te faci că faci”, “spui ce se spune” şi beneficiezi de tot ce se poate beneficia. “Că nu eşti mai prost ca alţii!”

Mă opresc aici cu contraargumentele – acestea sunt primele care îmi vin în minte; dacă mi se vor formula şi altele, voi încerca să le răspund. Acum se cuvine să enunţ câteva constatări ale diferenţelor dintre studenţii mei de acum 6 ani şi cei de acum.

1. În urmă cu şase ani procentul care veneau cu o lucrare copiată (la seminar sau la examen) era rezonabil – cam o treime -; astăzi sunt aproape toţi. Dealtminteri, asta e şi miza: numărul impune: dacă toţi fac acelaşi lucru, acesta se cere considerat ca normă. Pot să bănuiesc că sunt profesori care cedează în faţa acestui argument.

2. În urmă cu şase ani cei cărora le atrăgeam atenţia că au copiat lucrarea aveau o tresărire morală; astăzi nu mai are niciunul. Atenţie: predau unor studenţi de diverse confesiuni religioase; n-am observat, niciodată, nici o diferenţă de raportare morală la copiat (care e o formă de furt) în funcţie de confesiune. Pentru toţi copiatul e una, credinţa e altceva. Credinţa – la fel ca iubirea – e “un sentiment frumos”, copiatul e o strategie de supravieţuire în cotidian.

3. La întrebarea de ce-şi copiază referatele de pe internet, toţi (dar absolut toţi) răspund că această practică e generalizată în şcoala generală şi în liceu. Toţi mi-au spus că au luat note mari cu lucrări copiate (şi nimeni nu i-a răsplătit când şi-au făcut treaba onest). Lucrul s-a banalizat într-atât încât a devenit rutinier. Morala e simplă: copiii aceia primesc note fără ca lucrările lor să fie citite.

4. Aproape fără excepţie, studenţii mei sunt plictisiţi de şcoală; nu-i interesează aproape nimic din ceea ce le spun (ori le-aş putea spune) eu sau oricare dintre colegii mei. Ei vor “practică”. Nu fac nici o deosebire între Facultate, unde practica decurge din exerciţiul gândirii, de şcoala profesională, în care practica se face manual. În fapt, studenţii vor să spună că ar prefera să nu citească şi să nu învăţe.

5. Reperele lor domeniale sunt, practic, nule. Ei nu au nevoie de Facultate, ci de un gimnaziu şi de un liceu temeinic făcut. Îi împingem dintr-un ciclu universitar într-altul cu speranţa că, în următoarea staţie, îşi vor mai spo(r)i puţin cunoştinţele. În realitate, la finele facultăţii, abia au nişte idei generale despre un domeniu sau altul. Majoritatea răman la acest nivel. Altădată era numit şcoală generală.

Cam asta e. La cum stau lucrurile, peste şase ani îi vom învăţa să citească. Sau poate nu. Poate atunci toţi cetăţenii ţării vor fi, prin lege, licenţiaţi la 21 de ani şi doctori la 26 de ani. E limpede că, în acest interval, nu putem face multe: nu putem termina o autostradă, nu putem face un tren de mare viteză, nu le vom putea găsi de lucru nici celor puţini care nu vor fi fugit până atunci şi, evident, nu vom putea scăpa, în nici un fel, de “actuala clasă politică”. Dar ceva – ceva tot putem face: putem fi prima ţară din lume – înainte de Coreea de Nord, Cuba şi Zimbawe – a cărei populaţie să aibă, în întregime, nu doar studii superii superioare, ci şi doctorat. Fie-mi îngăduit, ca – pe lângă cojectură – să fac şi o propunere: doctoratul să le fie acordat, postum, tuturor celor care au trăit cândva pe teritoriul României de azi.

Sunt conştient că nu sunt cu nimic original şi, dată fiind luna martie, mărturisesc că mă inspir din activitatea neobosită a d-nei Lia Olguţa Vasilescu. Dacă dânsa ne măreşte tuturor salariile cu o medie de (aproximativ) 60 %, de ce nu ar putea statul (mă refer în particular la d-na Ecaterina Andronescu) să le majoreze oamenilor, pe diplomă, studiile cu încă 6 ani? Astfel, cei care-au făcut doar liceul s-ar trezi, toţi, direct absolvenţi de masterat, cei ce-au terminat o facultate ar fi toţi doctori, masteranzii s-ar vedea cu studii postdoctorale, iar doctorii ar fi provaţi în academia d-lor Oprea şi Pricopie (sau Cîmpeanu?). Ei, atunci partidul de guvernământ s-ar putea lăuda cu adevărat cu “reducerea discriminării” şi “egalitatea de şanse”! Şi când te gândeşti că totul ţine de o simplă hârtie, care – mai mult ca sigur – ar trece “tacit” prin Camere!

Fie-mi îngăduit ca, până atunci, să-mi menţin conjectura.

Distribuie acest articol

52 COMENTARII

  1. Afirmatia dumneavoastra, in forma prezentata, are toate sansele sa fie falsa din start. Ma refer la faptul ca utilizati cuantificatori universali. In plus, este imposibil de evaluat. In prima parte a articolului o anulati destul de rapid, de altfel.

    Ar avea ceva sanse sa fie adevarata daca o reformulati in termeni statitstici, valori medii, distributii normale, si tot tacamul.

    • Revin cu un comentariu la obiect, presupunand ca afirmatia ar fi corect enuntata in termeni statistici (din pacate, singurul instrument de investigatii pe care il putem folosi pentru populatii mari). Incep cu o observatie pe care a facut-o fiica mea, tanar student la sociologie in urma cu mai bine de zece ani, pe cand eu ma lamentam ca studentii mei nu „invata” ceea ce le predau eu, respectiv, matematica. Observatia ei a fost ca studentii, de fapt, invata foarte mult de la mine si ca frustrarea mea provine din faptul ca ei invata cu siguranta
      si altceva, poate intr-o masura chiar mai mare, din ceea le transmit eu pe langa ceea ce consider eu ca le transmit. A urmat o discutie foarte interesanta din care am inteles ca in procesul de educatie universitara, informatia si formatia sunt cu mult mai cuprinzatoare decat ceea ce constientizam noi cei care predam. Ea mi-a dat cateva exemple simple care m-au lamurit in legatura cu ceea ce dorea sa-mi spuna, si care venea din experienta ei recenta de student structurata conform unor metode din stiintele sociale. De exemplu, temele pentru acasa pe care le dau studentilor (in universitatea in care predau, nu in Romania, profesorul da foarte multe teme pentru acasa sub forma de mici proiecte) sunt receptate de catre student intr-o maniera mult mai complexa decat intentionez eu, cum ar fi modul in care studentul se adapteaza in a-si face temele in contextul a ceea ce predau sau a altor teme pe care le are in paralel, conexiunile cu colegii de clasa in privinta temelor, conexiunile cu sursele exterioare de informare, modul meu personal de a formula temele si standardele pe care le aplic, si foarte multe altele. In plus, fiica mea mi-a atras atentia ca generatiile actuale de studenti traiesc intr-o lume mult mai complexa deca cea in care au trait generatiile anterioare si ceea ce-i face sa fie mult mai pragmatici si ii solicita foarte mult pe dimensiunea de adaptare (te adaptezi sau pierzi).

      Cu aceasta perspectiva, afirmatia dumneavoastra trebuie sa lamureasca mai intai dupa ce criterii comparatii doi studenti in sensul slab-bun. Daca sensul pe care il dati calitatii de student slab-bun se conformeaza unor tipare fixe, pentru mine afirmatia dumneavoastra este profund eronata. Nu sunt specialist in probleme de educatie universitara decat pe un segment foarte ingust si chiar si acolo pot sa afirm ca evolutia in timp este atat de rapida incat comparatiile intre studenti din generatii diferite sunt aproape neoperabile. Generatiile succesive de studenti se afla sub presiunea adaptarii la o societate foarte fluida in care tiparele se schimba cu o viteza foarte mare si care afecteaza perceptia in mod esential: pentru mine si generatia mea, perceptia asupra realitatii sociale este cu siguranta marcata profund de experienta anterioara si influentele care ne-au modelat, pe cand tinerii intra in viata fara acest bagaj dar cu o perceptie mult mai acuta asupra vectorilor de schimbare sociala.

      Cred ca ar merita o cercetarea sociologica pe tema modului in care studentii percep actul de educatie universitara in context dinamic. Cred ca vom avea surprize serioase si ca poate ar fi timpul sa intelegem ca educatia trebuie tot timpul provocata la schimbari in concordanta cu evolutia realitatii sociale. Din acest punct de vedere, s-ar putea sa ajungem la concluzia ca
      profesorii care predau in universitati, din perspectiva studentilor, sunt din ce in ce mai putin adaptati studentilor pe care ii educa.

      • Cred că faceți teoria chibritului în variantă restrânsă. Un student este bun sau slab în funcție de niște parametri general(subliniez: general)acceptați. El poate fi genial, dar dacă nu se încadrează în parametri, este slab. Iar dacă predați la o facultate care nu este din România, s-ar putea să nu înțelegeți problemele. O să clarific eu problema enunțată aici de dl. Maci (tot respectul pentru seria de articole în care, de-a lungul timpului, a expus problemele fundamentale ale învățământului românesc): chiar cu mai mulți ani în urmă, un lector român care preda la Caltech (sau altă universitate americană a avut un curs la Măgurele pentru studenții români. Și a fost ȘOCAT să constante că acești studenți la fizică (materia lui) nu cunoșteau legea lui Ohm! O lege care se învață în școala generală și este cât se poate de simplă și fundamentală (I=U/R, adică intensitatea unui curent ce trece printr-un conductor cu rezistența R și are o tensiune U aplicată la capete este direct proporțional cu tensiunea aplicată și invers proporțional cu rezistența conductorului). Așa ceva este și inacceptabil, și de neconceput, iar dl. Maci spune doar că acesta este nu doar un fenomen static, ci unul dinamic ce câștigă în amploare. Dânsul a creionat până la caricaturizare consecințele acestui fenomen.

        • Faptul ca nu predau in Romania nu are nicio relevanta aici: fenomenul este universal, peste tot in lumea asta profesorii se plang de „calitatea din ce in ce mai slaba a studentilor”; cred ca, dimpotriva, asta imi permite sa am o viziune corecat asupra fenomenului. Iar peste tot in lume studentii se plang de inadecvarea din ce in ce mai mare a profesorilor: mai pe intelesul tuturor, profesorii urmeaza de cele mai multe ori programe care nu mai corespund realitatilor sociale actuale (aici este o discutie lunga, ar fi nevoie de un articol intreg pentru a zgaria suprafata doar).
          Ceea ce este grav in Romania este lipsa conexiunilor inverse (feed-back): societatea este atat de intepenita incat problemele care vin de la firul ierbii sunt ignorate, pana ne explodeaza in fata.

          Inchipuiti-va ca acest fenomen se observa in matematica, care ar trebui sa fie disciplina cel mai putin atinsa de variatii temporale, dar nu este asta. Va inteleg, poate parea paradoxal, insa pentru asta trebuie privite lucrurile si din partea cealalta a baricadei. Care este obiectul principal al unui sistem educational: profesorul, societatea? Nici vorba, este studentul. Am vazut schimbari de atitudine incredibile atunci cand studentii primesc ceea ce li se pare lor ca este natural, si nu sabloane de care noi, profesorii, avem mintea plina.

          Romania nu face nicio exceptie: am predat in cel putin patru tari diferite pana acum si, pe segmentul meu de competenta, sunt implicat in evaluarea si adaptarea programelor (de licenta, masterat, si doctorat).

          • Trebuie să accept că aveți dreptate. Din păcate unghiul acesta de abordare a problemei revelează alte două probleme: 1. sunt anumite lucruri care trebuie învățate indiferent de părerile studentului; 2. de obicei sistemul de învățământ are în centru nevoile societății așa cum sunt acestea percepute la nivel instituțional/establishment, nu cele ale studentului.

            • Puteti merge chiar si putin mai departe ,caci d-l prof. Maci e cat se poate de indreptatit sa sublinieze lipsa de perceptie a unei generatii de studenti pentru niste valori pe care sant imbiati sa le cunoasca si sa le foloseasca apoi in viata si pe care le ignora cu nonsalanta din lene , din inconstienta si mai ales cu aroganta celei care n-are nevoie sa munceasca pe branci ca sa fie cool.S-apoi…dracu sa ne ia,nu?-nu-i misto sa ne ia ca exemplu.

          • Si acum se aplica legea lui Ohm in licee si facultati ,doar ca e putin schimbat sensu : Daca esti om cu mine,si eu sant om cu tine :))

  2. Pana nu demult parerile mele despre studenti erau foarte apropiate de cele expuse aici de Domnul Maci.
    Am observat, totusi, un fenomen care aduce o raza de speranta: cativa dintre cei ma slabi, mai superficiali si mai „smecheri” dintre studentii nostri, in anul 3 de licenta s-au angajat (programatori, entry level). In doar cateva luni, contactul cu „lumea reala” le-a schimbat aproape miraculos atitudinea fata de scoala si fata de viata in general, iar in anul urmator, la licenta, au prezentat niste proiecte remarcabil de serioase, muncite si originale.
    Oamenii sunt (inspaimantator de) adaptabili: studentii descrisi de Domnul Maci apar si prolifereaza intr-un mediu (institutional, familial, cultural) care favorizeaza acest tip de comportament.
    Nu doar omul sfinteste locul – exista si o importanta conexiune inversa: locul (mediul) influenteaza decisiv oamenii – mai ales pe cei tineri.
    Una din greselile fundamentale ale celor care „gandesc” (scuzati termenul abuziv!) educatia, este ca opereaza cu o imagine statica si falsa despre studenti. Elevii si studentii din lumea reala sunt complet diferiti de cei pentru care se scriu manualele alea constipate si savante, si planurile de invatamant neschimbate de 40 de ani.

    • Foarte buna observatia d-voastra d-le Ioan Susnea: contactul cu „lumea reala” este o sursa de cunoastere formidabila pentru cei porniti pe drumul educatiei. Mai mult, este o sursa de cunoastere si pentru scoala in masura in care ar profita de o minima capacitate de adaptare.
      Cei care judeca, in conjectura, calitatea studentilor poate ca sunt in situatia in care amesteca acelasi si acelasi pachet de carti si se mira ca, supralicitandu-le, nu prind podiumul.
      E absurd sa crezi ca, porniti pe drumul scolii, elevii si studentii inteleg sa „fenteze” in masa instructia. La urma urmelor ei stiu ca parcursul vietii lor depinde nu atat de existenta unei diplome cat de ceea ce se afla in capul lor, asa incat merita sa prezumam ca majoritatea se incordeaza cu buna credinta in procesul educatiei.
      Pe de alta parte nu se prea vad analize privind calitatea calificarilor in ceea ce priveste cadrele didactice. Cu putinele exceptii privind plagiatele, cu totul semnificative, despre profesori se cultiva o imagine cu totul idilica. Ce destepti si harnici suntem noi, magistrii si ce prosti si lenesi sunteti voi elevii.
      Asadar, pledoaria pentru contactul cu „viata reala” este de natura sa faca posibil accesul la sursele cunoasterii, pentru ca acestea au prostul obicei de a fi difuze si discrete iar nu concentrate in imaginare turnuri de fildes.

  3. Întru totul de acord. Și pot să vă confirm că și eu simt aceeași tendință accentuată a pregătirii liceale precare a studenților.
    Tabloul complet însă include și o reducere foarte importantă a numărului de studenți.
    Ecuația viitorului devine astfel o mare problemă, pe care eu personal nu o văd rezolvată. Din păcate.

  4. Nu va contrazic in nimic din ceea ce experienta la catedra va imboldeste sa ne marturisiti.
    Eu am insa citeva obsesii:
    1- unde eram cind guvernul si parlamentarii au inceput masacrarea legii invatamintului initiata de Miclea-Funeriu?
    2 – ( la indigo): unde eram in ianuarie 2012 cind o incercare de a emite o lege a sanatatii (bineinteles ca perfectibila) s-a lovit de protestatarii iesiti in strada sa-l apere pe doctorul Calafat (in schimbul a 50 de lei sau din constiinta civica impotriva dictatorului).
    3 – cum de nu am nimerit sectiile de votare in toamna lui 2012 si 2016?
    Glumind, cum face soacra mea: „numai stirbii sint de vina!”
    Noua ne place la nebunie sa ne lamentam.

  5. Categoric nu este adevarata aceasta conjectura! Ca deprecierea calitativa este tot mai accentuata, de acord. Dar si in propmotiile care sunt acuma studenti, sau chiar a celor care intra in facultate sunt un procent, e drept, tot mai mic de studenti buni. Exemplu personal. Din promotia de admisi in 1991, la o anume specializare, cei care nu reuseau sa promveze normal examenele reprezentau intre 2% si 5%. La ineputul primului deceniu sin secolul XXI procentul ajunsese la intre 20% si 30%. In ultimii 3-4 ani procentul a ajuns intre 60% si 70%. Am spus ceva mai sus ca este vorba despre „promovarea normala” a examenelor. In realitate, chiar dl Maci recunostea intr-o scriere anterioara, din diverse motive, cei nepromvati sunt mult mai putini decat cei care ar fi normal sa nu promoveze.
    Iar dintre cei promovati, chiar in ultimii ani, sunt 15-20% studenti buni, sau foarte buni. Conjectura nu se bazeaza pe cifre verificate, si chiar daca dl Maci nu are incredere in statistica, in lipsa unor argumente bazate pe elemente verificabile, afirmatia nu are acoperire. In rest numai de bine.

    • Puteti sa ne dati sursele statistice ale procentelor prezentate atat de „exact”? Mai ales procentul fantastic de 15-20% de studenti buni (la ce?). In dubla mea calitate de cadru didactic universitar si angajator pot spune ca conjectura autorului este chiar optimista. Studentii nu mai fac azi o legatura intre efortul de studiu si retributia post-universitara, motiv pentru care majoritatea alege calea scurta a trisatului, obiectivul fiind doar diploma. Multi cer practica fara sa inteleaga fatul ca in universitate se dobandesc instrumente si nu reflexe/ agilitati/ practici de lucru. De alfel in domeniile tehnologice aceste practici devin perimate pana sa termine studentul studiile si fara o cunoastere a instrumentelor este incapabil sa se adapteze la o piata a muncii in permanenta schimbare si unde la 3-4 ani (in curand mai rapid) trebuie sa dobandesti noi abilitati/reflexe/calificari. Clasica intrebare este insa :” Ce e de facut?”

      • Sunt foarte trist pt. dumneata. Asta pentru ca ai ajuns sa nu mai ai bucuria unui numar (cat de mic) de studenti buni. Eu, iata, am bucuria de a lucra si cu studenti buni, interesati, eficienti, dintre care, unii si dupa 20 de ani ma cauta ca sa analizam solutii la problemele cu care se confrunta in practica. Numai bine.

  6. Felicitări pt luciditate și onestitate. Împărtășesc in mare măsură diagnosticul dvoastra. Aș avea o observație: despre conjectura, asa cum ati definit-o, nu puteti spune ca poate fi adevarata sau nu, nu inainte de a fi argumentata si confirmată in experienta ( prin efecte). Pana atunci putem afirma ca este un adevar sau nu.

  7. Stimate autor,

    Am unele dubii. Pe care le formulez astfel:
    1) Dintotdeauna a existat un „pe vremea mea”, „tinerii din ziua de azi”, „lucrurile merg din ce în ce mai rău”. Vă recomand acest material, mai ales de pe la min. 10: https://www.youtube.com/watch?v=UmvOgW6iV2s Sau să recitim „Un pedagog de școală nouă” ;)
    2) „Pe vremea mea” :) (anii ’80-’90) erau materii la care treceam ca gâsca prin apă, se copia pe rupte în gimnaziu, liceu, facultate, etc. Sigur nu copiam mereu, mai mergeam cu teme nefăcute, dădeam foi goale la examinări, chiuleam. Mai și învățam, dar puțin (comparativ cu ce ni se preda) și selectiv. Îmi regăsesc generația în așa-zisele diferențe 2, 3 și 4 (cu foarte mici nuanțe): așa eram și noi. O amintire: bacalaureat în anii ’90 la liceu cu pretenții (rata de promovare trebuia să fie de 100%). Lucrarea mea la matematică a circulat, sub privirile îngăduitoare ale comisiei de supraveghere, pe la (aproape?) toți elevii din sală. Să vă mai spun că mai toți foștii mei colegi de clasă au meserii „bune”: ingineri, arhitecți, avocați, medici, artiști, că peste o treime au ajuns prin Occident din timpul facultății sau imediat după? Poate că este vorba de obiecția nr. 3: adică sunt oameni care ar fi reușit oricum, cu orice fel de școală.
    3) Sistemul funcționează prost de multă vreme, poate dintotdeauna pe meleagurile noastre. Încercați argumentul invers: dacă generațiile trecute erau mai bune, de ce n-a mers sistemul lor mai bine? Mereu a fost de vină altcineva sau altceva: contextul, fatalitatea, evreii, marile puteri.

  8. Stimate domn,
    Felicitari pentru analiza destul de fidela asupra „sistemului” de educatie, as adauga eu „lipsa” din Romania. Provin dintr-o familie unde mama, sotia, socrul si eu insumi am avut sau avem de-a face, printr-o forma sau alta, cu invatamantul din Romania. Problema esentiala consta din faptul ca nu vorbim despre un sistem gandit pe termen lung, asa cum ar trebui sa fie in cazul educatiei. „Sistemul” ar dori, concomitent, atat sa fie conservator din cauza profesorilor, cat si modern din cauza conditiilor. Din pacate, cele doua elemente nu sunt compatibile! Ori disimularea si artificialul sunt elemente omniprezente. Nu putem invata disciplina muncii, a gandirii, a vietii cotidiene fara rigoare, fara supunere critica, precum nu putem invata inovarea fara cunostinte si fara implicare si gandire creativa. Educatia nu poate implica politicul decat in spectrul strategiei si consultarii dar si al deciziei coerente luate in cunostinta de cauza pentru evolutie si dezvoltare. Fara calitate, viziune, adaptare si implicare globala nu exista educatie pentru prezent si, mai ales, viitor. Ceea ce exista azi este doar compromis pentru existenta imediata. Generatiile viitoare nu au nici o cuprindere in „sistem”. Totul se face in graba, fara viziune, fara constructie in timp, fara implicare. Rezultatul imediat conteaza iar acesta nu se bazeaza pe nimic din sistemul real de valori. Daca mergem asa mai departe, falimentul efucatiei este asigurat. Si vorbim de noi, copiii nostri si generatiile care vin. Si vor avea de-a face cu o lume pentru care nu sunt pregatiti. Cine este vinovatul? Cred ca nu este greu de ghicit….

    • educatia in romania n are nimic diferit cu alte aspecte ale vietii de aci ; toata constructia ei are la baza constructia romaniei, a rominului si a rominului ca om nou ; din moldoveni,munteni si iobagi transilvaneni trebuia construit rominul nou ; iar lupta impotriva exploatatorilor a facut ca promovarea si in invatamint sa aiba la baza fidelitatea fata de Marele Partid. azi s a ajuns si la rezultatele urmarite.
      nu stiu daca acest autor lua pozitie in urma cu vreo 10-15 ani cind invatamintul in romania inca era printre cele mai bune ! ? ha ha inca nu se intimplase aderarea si de Pisa nu se auzise inca in tara rominilor.
      da ce vorbersc; mai ieri un i telectual romin ajuns diriguitor sef in ministerul ieducatiei rominesti spunea ca invatamintul rominesc ii in urma cu 10-15 ani ! ma gindeam ca sarmanul venit de prin vreun sat uitat de lume nu stie nici sa socoteasca

  9. Stimate domnule profesor, (partial) va contrazic.

    Am terminat Relatii Internationale acum 20 ani, termin acum Automatica la Politehnica. Afirm cu tarie ca studentii de astazi sunt mai buni (mai adaptabili, cu orizont de cunostinte mai larg si preocupari interesante) decit studentii reproducatori de texte de ieri. Dupa cum copilul meu de 10 ani este muuult mai adaptat la viata si doldora de cunostinte decit eram eu, elevul premiant, la 10 ani.

    Problema o vad in marea falie care s-a creat intre elevii/studentii buni (care au avut acces la scoli bune si parinti cu energie/bani sa fie sustinuti/orientati) si marea majoritate a elevilor care „se lupta” sa treaca bacul.

    Am constatat ca toti cei care au reflexul sa compare cu vremurile trecute („inainte, pe vremea mea”) traiesc totusi o inadecvare personala la vremurile de astazi.

    Eu sunt incintat de colegii mei si nu cred nici un moment ca mai vechii mei colegi erau mai buni. Din contra!

    Daca ne uitam la nivelul de exprimare al politicienilor, vom constata ca exista o corelatie intre studiile lor si slaba lor prestatie; am observat ca majoritatea sunt absolventi de facultati private… De vreme ce la stat este gratis (prima facultate) si se intra pe baza de dosar, ma intreb de ce au preferat acestia forma privata…Probabil ca aveau nevoie de diploma fara sa frecventeze prea mult cartea si sa-si treaca examenele fara sa invete…Cu astfel de decidenti vom avea probabil si o depreciere a actului educational pe langa deprecierea constanta a nivelului prestatiei politicienilor….

    • Felicitari, niciodata nu-i prea tirziu, Politehnica e o adevarata scoala, relatii internationale e gargare.
      P.S Si eu sunt de parere ca tinerii de azi sunt mult mai bine pregatiti decit eram noi.

  10. Trist. Confirm insa ca am sesizat adevarul acestei conjecturi prin preluarea de la sistemul de invatamant (prin angajarea lor) a absolventilor de politehnica. Si nu e atat vorba de nivelul de cunostinte (asta se poate completa), e vorba si de o delasare incredibilia pentru noi, cei care am terminat la inceputul anilor 90.

  11. Nu știu la ce vă mai zbateți ? În România nu mai există un sistem de învățământ coerent de mult. Școala românească produce, în majoritate, proști și semi-educați de vreo cincisprezece ani încoace. România e zero la educație. Zero.
    E primul semn că ne vom destrăma ca națiune de sine stătătoare în mai puțin de douăzeci de ani.
    Vă sfătuiesc să începeți să învățați rusa și maghiara în Moldova și respectiv, în Ardeal. :)))

  12. Sint convins de realitatea situatiei descrise de Dvs., Dle Maci, di de dezastrul in care cei 41 de ni de educatie comunista ( din 1948, anul reformei invatamintului ) si ce aproape 30 de ani de post comunism au adus sistemul educational romanesc.
    Nu cautati insa cauzele acum . si nici in persoane degen Olguta Vasilescu, Ecaterina Andronescu ( cumplit, nefast, personaj, desi cu scoala complecta si doctorate, ” pe bune”, se pare ) , Oprea, Pricopie sau Cimpeanu, ca sa ma rezum la cei citati de Dvs. Baza nimicirii invatamintului romanesc s-a facut in 1948 si s-a finalizat prin 1985, cind s-a pensionat si utima generatie de invatatori si profesori, care apucasera sa fie crescuti de educatori formati intr-un sistem scolar normal. De atunci si ina acum, se aduc numai cizelarile necesare penrru ca distrugerea sa fie complecta.
    Comunismul, acest criminal sistem al urii, minciunii, egalitarismului bazat pe furt si lene, al dispretului total fata de desteptaciune si munca intelectuala, promotor al delatiunii si non valorilor, nu avea nevoie de oameni educati ci de o TURMA, in care asa zisele virfuri intelectuale sa fie de fapt niste semidocti. Si a reusit pe deplin. OMUL NOU, hot, lenes, delator si incult, usor de manevrat , a fost in fapt singura reusita a comunsimului si constituia in 1989, majoritatea covirsitoare a popualiei adulte si tinere din Romania. OMUL NOU din 1989 si copii lui, ne-au condus din 1989 si pina acum, este in preznt rindul ca ei s-ai formeze nepotii duoa aceleasi principii. De ce va mirati atunci ca lucrurile se inrautatesc si ca s-a ajuns la situatia descrisa in cele 6 puncte ale Dvs. ?
    Problema de fond, cea care face ca situatia sa fie IMPOSIBIL DE REDRESAT , este ca reusita OMULUI NOU COMUNIST nu a fost o intimplare in Romania. Majoritatii populatiei de pe teritoriul statului numit Romania i s-au potrivit ca o minusa egalitarismul in saracie, lenea, minciuna, hotia si delatiunea . Tot ce s-a construit in Romania intr-un secol , intre 1848 si 1944 erau de fapt ” forme fara fond ” cum bine le=a spus Maiorescu. Asa se explica si indiferenta si apatia cu care populatia Romaniei a asistat la instaurarea si consolidarea comunismului precum si frenezia cu care apoi, in 1990 a darimat si bruma de lucruri utile care se construisera in tara.
    Nu exista solutie Dle Maci. Nu puteti modifica un popor de slugi intr-un popor liber. lasati-ii sa se bucure de faptul ca au utu alege LIBERI sa fie guvernati de Dragnea, Ponta, Oprea. Uitati-va la fogurile lombrosiene ale parlamentarilor si ministrilor romani! Astia sint reprezentantii pe care Romanii i-au vrut si i-au ales drept conducatori. Sa le fie de bine !

  13. Trist. E o posibila explicatie pentru faptul ca in Piata Victoriei manifestantii din categoria de varsta 18-25 ani erau subreprezentati fata de cei mai in varsta.

  14. Bună seara,

    Sunt un pic confuz, la contraargumentul cu numărul 5 menționați (și în alte locuri) menționați “De ce tocmai şase ani?” dar în conjectură scrieți de trei ani. Dacă numărul de ani ar fi 6 – „cel mai slab student dintre cei care au terminat în urmă cu – șase – ani era mai bun decât cel mai bun student care intră acum în facultate.” atunci sunt perfect de acord cu afirmația dumneavoastra.

    Total de acord că bagajul acumulat și nivelul educației primite e de cei mai buni actuali studenți sunt net inferioare față de cele primite de cei mai slabi licențiați de acum 6 ani, stundeți care la rândul lor sunt net inferiori (educție, cunoștințe acumulate, etc) față de cei de acum 12 ani.

    Spuneți că e posibil ca peste 6 ani să îi învățați să citească? Poate de citit nu, dar de scris e foarte posibil având în vedere „explozia” de mijloace moderne de învățare de la clasele primare și mă refer la tablete, manuale electronice, etc, etc.

    Dur, adevărat și dureros…

  15. Propozitia in discutie, cea la care se refera titlul articolului, descrie o stare, nu un proces. Despre dinamica se vorbeste vag intr-o propozitie ulterioara. M-ar fi interesat mai mult trendul. Fiind prezentata doar situatia constatata la un anumit moment, este mai dificil e identificat si analizat cauzele, ori de anticipat situatii viitoare. Este posibil, spre exemplu, ca studentii de astazi sa aiba cei mai slabi profesori din perioada analizata. (In ciuda artificiului logic din text, este valabil si pentru profesorii universitari.) Daca autorul are in vedere un proces involutiv, atunci domnia-sa trebuie ca este cu mult mai putin bine pregatit decat profesorii domniei-sale. Asta, daca nu cumva involutia a inceput acum trei ani…ori poate daca procesul involutiv priveste pe oricine altcineva, dar nu pe noi…In lipsa unor indicatori obiectivi, chiar in cazul in care sentimentul profesorilor este ca ei sunt infinit mai destepti decat studentii lor, modul de evaluare si concluziile raman discutabile. Haideti sa admitem, in aceste conditii, ca studentii sunt la fel an de an, in timp ce profesorii care fac astfel aprecieri subiective devin tot mai destepti pe masura ce trece timpul si capata tot mai multa experienta. Apoi, este, cred, spre binele tuturor daca odata cu experienta se imbogatesc deopotriva cu din ce in ce mai multa intelepciune.

  16. „Copiii din ziua de azi iubesc luxul. Nu au maniere, disprețuiesc autoritatea și dovedesc lipsă de respect față de bătrâni. Nu se mai ridică în picioare când oamenii în vârstă intră în încăpere. Își contazic părinții, mănâncă în grabă delicatesele la masă, stau picior peste picior, și sunt tirani cu profesorii. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc decât la ei însiși. Nu au pic de respect pentru părinți sau persoane în vârstă. Vorbesc ca și cum ei însiși ar ști totul și ceea ce noi considerăm înțelepciune este lipsit de relevanță pentru ei. Cât despre fete, sunt directe, lipsite de modestie și nefeminine în limbaj, comportament și îmbrăcăminte” Socrate 400 ien!

  17. Dl. Maci,

    Aveti perfecta dreptate. Nu o sa va contrazic cu nimic. La inceputul articolului scrieti: „Nu îmi fac nici o iluzie: o atare afirmaţie va fi contestată, cu vehemenţă, din toate părţile.”

    Eu nu va contrazic, stati linistit!

    Dar va rog sa observati ca:

    – Cei mai buni 10-20% din elevii de liceu pleaca dupa BAC sau chiar inainte de BAC sa studieze in strainatate. Nu vor sa mai auda de facultatile din Romania si de indivizii care lucreaza in acele facultati. Va spun sincer, respect femeile de serviciu, taximetristii, pe toata lumea, dar pentru cei ce mi-au fost profesori la ASE Bucuresti eu nu am nici un fel de respect. Daca as fi avut sansa sa fi plecat imediat dupa BAC la o facultate din strainatate, as fi plecat si eu, asa cum fac in ziua de azi elevii buni. Si, atentie, acum se pleaca MASIV la universitati din strainatate, si din orase mici, de 5,000-10,000 de locuitori, nu numai din orase mai mari de peste 50,000 cum era in urma cu vreo zece ani. Pleaca toata lumea buna.

    – De vreo doi ani incep sa aud de cazuri de copii de clasa V, a VI care s-au transferat la scoli-internat din strainatate, restul familiei fiind in Romania. Este un fenomen interesant, pentru ca cei despre care am aflat eu nu provin din familii cu foarte multi bani. Si este de urmarit ce amploare va lua acest nou val.

    Deci, facultatile si profesorii universitari din Romania o sa ramana cu copiii pe care ii MERITA. Nu stiu daca ati observat, dar fostul rector al ASE, actual ministru al educatiei, a declarat ca pe o mare parte din copii nu ii prea duce capu’ sa invete. Pentru un astfel de individ nimeni nu este suficient de bun. Itotdeauna o sa le spuna copiilor si studentilor ca nu sunt buni de nimic, ca nu ii ajuta ADN-ul, etc. Omul nu are nimic in comun cu pedagogia. Well, daca oameni din astia puneti rectori la ASE si ministri, asteptati-va la ce este mai rau. Se cara toata lumea.

  18. Interesant.

    Presupun totusi ca e un fenomen local. La Bucuresti sunt din ce in ce mai buni, si nu invers. Mai mult, ii constat cu niste capacitati de gandire care NU existau acum 20 ani.

    • ” NU existau acum 20 ani”
      Acum 20 de ani, banuiesc, nu aveati nici net. Si nici multe altele care sa va determine „niste capacitati de gandire”.

      • Aveam net acum 20 de ani, desi, fireste, nu era la fel de raspandit.

        E adevarat explozia de „dezvoltare personala” a facut comune unele concepte care nu erau cunoscute in Ro acum 20 ani, insa…

        – noi nu ne gandeam daca profesorul ne motiveaza sau nu sa invatam;
        – nu ne gandeam ce-l motiveaza pe profesor
        – nu ne gandeam cum sa-l motivam noi pe profesor
        – nu ne gandeam de unde sa invete profesorul chestii

        samd.

        Prin motivatie nu inteleg spaga

  19. Mie mi-a placut postarea.Toate detaliile pe care eu le cunosc in activitatea copiilor mei si a mea in invatamant sunt prezentate asa cum le-am constat si eu. Cand toate spusele pe care le poti verifica ale unui om sunt adevarate e normal sa consideri ca acel om vede corect realitatea si nu minte.
    De asemenea analiza si sinteza datelor pentru o concluzie sintetica generala mi se pare corecta si onesta.
    Am lucrat 40 de ani in cercetare si stiu sa deosebesc o analiza si sinteza „stiintifica” facuta la comanda politica cu scop de diversiune. Acestea se fac pentru ca decidentul care ia o hotarare necinstita sa poate spune: „daca specialistii au spus ca asa e bine, asa am facut,eu nu sunt specialist”
    Aceasta e o analiza si sinteza ONESTA.

  20. Conjectura dvs e cel putin ciudata, cel mai slab de acum 3 ani? Ce era atat de grozav acum 3 ani si acum nu mai este?
    Bun, inteleg ca exagerati un pic, de amorul conjecturii , chestiunea e alta. Poate ca la studentii dvs (inteleg ca predati filosofie, ce-ar mai fi de spus, original? :P glumesc,) dar in alte domenii lucrurile nu sunt chiar in halul asta.
    Imi aduc aminte ca la ultima intalnire de …ahmm, 25 ani? sau 30? am fost invitat de un prof sa facem un mic tur al laboratoarelor de la Electro. Erau cativa studenti , chiar se muncea, nu era nimic regizat, basca masteranzi si doctoranzi care lucrau pe bune in laboratoare. Lucrarile era musai sa fie editate si in engleza. Multi erau deja racolati de firme mari (de talia Siemens, de ex).
    Nu poti sa copiezi chiar totul, mai ales in inginerie.
    Apoi pierdeti din vederea un alt aspect, un fel de „antiparadox”: daca toti sunt prosti, furaciosi, copiaza, nu-si fac treaba, cum de mai functioneaza sistemul? De ce nu se gripeaza? Oricare ar fi el… Avem o groaza de firme mari, performante, care functioneaza si reusesc sa dea salarii bune. Unor absolventi romani.
    Daca un sistem de componente bune poate functiona prost (din cauza proastei asamblari, logica proiectului general este slaba etc) unul format din piese proaste in totalitate nu poate functiona orice-ai face. Indiferent cat de bine ai gandi sistemul o rotita tot se va sparge pe undeva.
    Apoi poate ca ati trecut prea usor peste „nimeni nu i-a răsplătit când şi-au făcut treaba onest”. Aici e spilul, de fapt. Au dreptate: daca un prof nu este onest, citind si apreciind o lucrare muncita, originala, de ce-ar fi ei fraieri? De ce sa muncesti mai mult pentru mai putin?
    Poate ca altfel ar trebui sa arate conjectura dvs: cel mai slab prof care preda acum trei ani, acceptand copierea de lucrari, este la fel de slab si astazi, acceptand copierea de lucrari :P
    Din acelasi motiv ca studentul: de ce sa munceasca mai mult, analizand lucrari originale, cand poate sa evalueze mult mai repede lucrari copiate, pe care le-a citit deja? Tot pe banii aia? Sau chiar mai multi…
    Si inca ceva. Oricat de slab ai fi in facultate vei da apoi cu capul de zidul”realitatii”. Atunci cand te angajezi. Nu la stat, evident. StitI ce conteaza cel mai mult la angajare?
    O limba straina vorbita fluent, activitati „extrascolare”, aptitudini specifice meseriei (unele tin de felul omului, nu musai de ce ai imvatat), stiinta de e asculta ce spun altii, flexibilitatea si coerenta ..si cate altele. Este o iluzie sa crezi ca toate astea se invata in facultate, doar mergand la cursuri. Din motive evidente…conjecturale :P
    P.S. Stiu din familie, baiatul meu a trecut prin toate asteA, nu de multa vreme. Profi slabi, desi exista si exceptii notabile (de regula au si activitati concrete, profitabile, pe bune, pe langa cariera universitara, atunci sunt respectati cu adevarat de studenti). Nici el nu era prea interesat, i se pareau mai toate fara rost. Nu a invatat in facultate mai nimic, apoi a trebuit sa recupereze prin tot felul de „traininguri” si munca acasa..a schimbat o gramada de joburi, pana la urma ajuns unde a vrut. Pe bani buni. Si nicio facultate din lume nu ar fi putut sa-l invete ce voiau ‘aia”, la marele fix. Nu doar scoala ci si familia, norocul, caracterul, vointa fac diferenta pana la urma. Ca scoala ar putea face mai mult, OK. Dar este o aiureala sa te bazezi doar pe ea…abia un sfert conteaza. Si daca nu esti constient de asta vei ramane un etern „luzar”, care da vina pe una sau pe alta, niciodata pe el insusi.

    • Si tu ai dreptate, dar si domnul Maci. El da si o concluzie sintetica. La o concluzie sintetica poti oricand sa gasesti exemple care nu o sustin si apoi sa generalizezi pe acel exemplu. Si astfel transmiti semnalul ca omul greseste.
      Nu e frumos. Totusi si tu ai spus adevaruri…..

  21. Domnule Maci,

    Daca tot ati anticipat o posibila discutie pe baza titlului, as propune o alternativa:
    „Ambrozia melancoliei” :)

    Cateva idei:

    a. Sunt de acord ca sistemul de invatamant nu mai e la acelasi nivel cu cel din trecut, insa raportat la criteriile de evaluare de atunci. Tinerii se adapteaza foarte pragmatic la ceea ce li se pare necesar in contextul actual. Tinand seama de faptul ca avem cu totii parte de informatie la discretie, indiferent de domeniu, acumularea ei a iesit din prim plan. Sigur, aceasta schimbare de perspectiva vine si cu efecte negative(mai degraba indirecte) care schimba considerabil profilul unui absolvent actual. Nu cred ca il avantajeaza comparatia cu un etalon format in alt context, dupa alte nevoi.

    b. Un comentariu de mai sus contine un citat din Socrate, in care se deplange starea de atunci a tinerilor. Adaug si eu o mostra in aceeasi cheie alarmista:
    „One of the oldest short essays in human history, dating from Sumer some 4,000 years ago, laments that the young are disastrously more ignorant than the generation immediately preceding.” (Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark).

    c. Lasand deoparte dezbaterile filozofice despre definitia unui elev slab si cea a unuia bun, precum si discutiile despre statistica, m-as opri asupra textului afirmatiei. Cel mai slab absolvent versus cel mai bun student care intra acum. Se refera la fondul de baza al studentului care isi incepe acum studiile, altfel spus, la matricea lui care urmeaza sau nu sa fie valorificata pe deplin? Banuiesc ca nu. Banuiesc ca ceea ce comparati este rezultatul final al studiului dintre cei doi, fiecare dintre ei fiind comparati dupa absolvire. Altminteri ar fi irelevanta comparatia.

    Asadar, fiind amandoi comparati in acelasi stadiu al evolutiei lor, chiar credeti ca s-ar putea inversa extremele intr-un interval de 3 ani? Nu de alta, insa cu tot respectul, daca intr-adevar asta credeti sincer, eu unul nu inteleg de ce mai predati…Pe de o parte nu stiu ce va mai motiveaza, iar pe de alta, inseamna ca nu vedeti mai nimic bun de luat din ceea ce va ofera tinerii din ziua de astazi, iar asta este contraproductiv pentru ambele parti. Imposibil ca studentilor sa le fi scapat conjectura dumneavoastra, pe care mi-e greu sa o vad disociata de actul pedagogic.

    In loc de concluzie, o intrebare: Ce va motiveaza pe dumneavoastra sa predati? Sunt sincer curios.

    Numai bine.

    • nu s-au inversat extremele. Domnul Maci spune ca s-a deplasat totul in jos asa de mult incat maximul de azi a coborat sub minimul de ieri….
      Adica la o cursa de 1000 m ieri cel mai slab alergator a facut 4 minute, iar azi cel mai bun a facut 5 minute…..

  22. Tinerii care termină liceul (de fapt aproape toți adolescenții) nu sunt mai slabi sau mai buni. Sunt doar *altfel*. Ei sunt „digital natives” iar studiile conduse în întreaga lume constată că mecanismele lor cognitive sunt diferite în comparație cu generațiile precedente. Neurologii spun că până și forma fizică a creierului suferă schimbări, dar mai important este că „scurtăturile” (shortcuts) cu care operează sunt diferite, deci creierul este altfel „cablat”. Traseele secvențiale cu care suntem noi învățați (modelul industrial, cu efigia sa, banda de montaj) sunt oarecum abandonate în favoarea accesului direct („random”, cum zic informaticienii), ceea ce conduce printre altele și la „multitasking” (iarăși termen IT). Nu v-a mirat niciodată cum adolescenții de azi (poate copiii dvs.) fac simultan mai multe lucruri? Conversează pe chat, ascultă muzică și în timpul ăsta își fac și temele… Eu, ca „digital immigrant”, ori ascult muzică ori lucrez și mă deranjează telefonul sau mesajele. Eu vin din civilizația cărții, care înseamnă rând după rând, pagină după pagină. Pentru ei Cartea este Wikipedia și este minunat că este așa. Mi-e plină casa de enciclopedii și nu le-am mai deschis de cel puțin zece ani.
    Școala este făcută după model industrial și operează în mod industrial. Se adresează „maselor” și încă își imaginează că oamenii sunt piese „înlocuibile” (deci de rată de eșec de 50%-60% este normală). Încă își imaginează că transmite informații, când informația e pe toate gardurile – mai bună, mai actuală și mai interesantă decât ce transmite un profesor blazat și rupt de vremuri. Cu ce drept să vin eu să-l acuz pe elevul de azi că nu-i place școala? Că trebuie să stea 6 ore pe zi într-o bancă, fără să facă multitasking, ca să primească niște informații pe care Google și le dă în trei clicuri iar Wikipedia ți-o dă gata digerată și cu referințe filtrate la toate materialele relevante. Iată, mă pot duce să văd cursurile de la MIT dacă vreau să aprofundez. Finlandezii s-au hotărât să desființeze „materiile” la școală și să treacă la abordări multidisciplinare și interdisciplinare. Și n-o fac pentru că a visat urât ministrul educației, ci pentru că studii aprofundate și programe pilot au demonstrat că e mai eficient și (extrem de important) mai interesant. Pentru elevi.
    Degeaba ne plângem. Ca să rezolvi o problemă sistemică, primul lucru este să-ți stabilești o „funcție obiectiv” și o metrică care să evalueze în ce măsură evoluția sistemului tinde să maximizeze funcția obiectiv. Dacă știe cineva care este obiectivul sistemului educațional din România, să-mi spună și mie, că eu n-am reușit să aflu. Aș fi mulțumit și cu un enunț simplu și banal. De exemplu: vreau ca absolventul de liceu să știe să citească ziarul (și să înțeleagă ce-a citit, să deosebească știrile de opinii și să se îndoiască rezonabil de cele din urmă). Acuma stabilești un sistem care să măsoare treaba asta și corectezi mereu sistemul ca omul nostru să citească mai bine ziarul. N-am inventat eu asta: așa se face.
    Merită să ne uităm puțin la sistemul educațional estonian (cel mai performant din Europa, după testele PISA), care are un obiectiv: „The Education Act, adopted in 1992, states the following as the general goals of education: to create favourable conditions for the development of personality, family and the Estonian nation; to promote the development of ethnic minorities, economic, political and cultural life in Estonia and the preservation of nature in the global economic and cultural context; to teach the values of citizenship; and to set up the prerequisites for creating a tradition of lifelong learning nation-wide.”.
    Pentru sistemul liceal: „Upper secondary schools are designed to help students become creative, multi-talented, socially mature and reliable citizens who have discovered a field of endeavour that is best suited to their individual interests and capacities for continuing their future educational path.” Observați că accentul se pune pe individ (în vreme ce sistemul nostru este centrat pe profesor, nu pe elev).

    • Mda si eu eram multitasking in sesiuni.
      Magnetonul deschis, Si coniacul (cand dadeam pagina aveam „:dreptul” sa imi inmoi buza suerioara, sa ma ling si sa zic ca e frumos in sesiune!) Plus altele. Taica-miu reuza sa arunce op privre la mine in camera si nu inceta sa se mire ca trecem examenele …

  23. E cazul ca azi să privim la alţii, la cei cu un învăţămînt de excelenţă? Situatia în ţară, la startul după eliberarea din 1989, într-un punct e foarte clar. Nu a existat învăţămînt privat, nu au existat licee sau universiţăti private în naţionalcomunismul românesc. Lipseşte deci această prezenţă şi influenţă privată, fără orpimare din partea budgetarilor/statului securist&PCRist (… industria română e admirabilă, e sublimă am putea zice… dar lipseşte cu desăvîrşire.. .. după I.L. Cargiale..).

    … “…. “Nu stăm mai rău ca alţii…” Asta vrea să spună că, peste tot, media (şi/sau mediocritatea) e cam la fel. Nu am competenţe pentru a mă pronunţa asupra situaţiei globale,… „…..

    Invăţămîntul în SUA şi UK cu universităti private de secole este pe locul unu în oricare ranking universitar mondial. Deci problema excelenţei nu e de discutat aici. Rămîne problema cum cele mai grave mîrşăvii & plagiate care vin den „universităţile- academiile” noi apărute din nimic (de unde profesori de excelenţă?) 1990-2016. Cum se pot repara pagubele produse? Cum se poate evita repetarea mîrşăviilor cu plagiate?

    Am o preferinţă pentru Declaraţia de la Alba Iulai 1918 şi unele aspecte promiţătoare pentru cultură, limba maternă, etc. imaginate 1918 (1919 a existat un învăţămînt al bisericilor romano- catolice şi luterane, a existat şcolarizare generală după 1716 în Banat, şi mai devreme un învătămînt săsesc general în Transilvania de aproape 500 de ani) . Ce s-a realizat în cei 100 de ani care se sărbătoresc 2018 cu mare tamtam?

    M-a suprins 2004- 2007 -2016 lipsa de dezbateri în spaţiul public românesc privind aderarea la UE, în special discuţii despre AQUIS COMMUNAUTAIRE şi proiectul de constituţie UE, prezentat ca text la Bruessel. Invăţămîntul, programele Erasmus, modelul Bologna, au fost multe posibilităţi de a privi peste gard. Benchmarking. Evident că oricînd sunt studenţi şi profesori talentaţi, de performanţă. O rîndunică nu aduce primăvara.
    Nu cred că statul „naţional UNITAR” aşa cum e lansat cu constituţia din 1923, pînă azi, reduce decalajul cu occcidentul, cu un învăţămînt exclusiv de stat şi centralizat (..apelul „academicienilor” şi vocabularul lor uzat… dacă nu chiar ceauşist…). Handicapul e şi mai mare prin faptul că NATIUNEA ceauşistă a eliminat complet economia privată, iniţiativa privată şi antreprenorii privaţi. La start 1989 nu mai existau persoanele care au o altă biografie, un alt CV decît tovaraşii cu care ne ruşinăm pînă azi în guvern, în parlament. Penalii noştri. Scriem anul 2017. Cît timp mai rămîne pentru încercări şi erori în învăţămînt, educaţie, ştiinţă, inovaţie şi cercetare, pentru a reduce substanţial decalajul? Bunăstare, belşug şi prosperitate pentru cei mulţi se realizează cu „indicaţiile preţioase” ale plagiatorilor penali?

    Văd o soluţie în reducerea numărului de budgetari în administraţia publică (prin „regionalizare” …?) şi o salarizare simţitor mai bună pentru performanţă, competenţă şi responsabilitate. Unde sunt centrele de cercetare, universităţile cu renume azi?

  24. E clar ca nu prea stiti cum se mai mananca invatamantul gimnazial. Se invata si in clasa a VIII-a, si inca cum!
    Problema sunt exact cadrele didactice, in tagma carora va incadrati!
    Un cadru didactic spune:” o sa invatatai pana o sa turbati”, alta se autointituleaza ca un dictator. Cu astfel de specimene ma rog ca al meu copil sa nu o ia razna. De invatat….stie el….

  25. Ca o persoana care inca invata, dupa aproape 20 de ani de la terminarea liceului, am inteles, poate prea tarziu, cel putin unul din rolurile teoriei: sa ne ghideze in practica.

    Am invatat foarte mult din ceea ce stiu prin practica si cred ca asta e calea de urmat din motive evidente: contactul cu realitatea te corecteaza cel mai rapid.
    Calea asta e insa mai dureroasa decat e necesar, in special cand incerci sa gasesti solutii si apoi afli ca in teorie sunt cunoscute situatiile respective ca fiind nerezovabile.

    Cred ca scoala nu reuseste sa pune accentul suficiet pe distinctia dintre practica si teorie iar studentul are o lipsa de claritate in privinta scopului celor practicate si invatate.
    Desi nu stiu daca 3 ani sunt suficienti pentru o delimitare atat de clara intre cel mai bun si cel mai prost, cu siguranta linia e valida: cu cat trece timpul ne adancim intr-o lipsa de claritate care nu ajuta scoala si studentul.

  26. Eu sunt profesor de gimnaziu dar cunosc foarte bine și situația din învățământul superior. Conjectura se aplică și la gimnaziu. Realitatea este că se mai învață ceva, destul de aproximativ, în gimnaziu, liceul este o dulce relaxare iar facultatea este cea care aleargă după studenți și nu invers, în multe cazuri. E drept, sunt și excepții. Așa se schimbă lumea și cei care învață aproximativ sunt atât de mulți încât își vor impune regulile, fiind majoritari.

  27. NORMAL!

    Azi unii termina liceul cu un bagaj de cunostinte care in anii 60 i-ar fi condamnat la rpetentie (puteri fi repetent pana la 17 ani. Cadn erai data afara su urma sa termini „gbeberala” la seral. Sau s anu o termini. In 1974 50% din efectivul unei companii de infanterie nu avea scoala generala absolvita)

    Apoi mai sunt si .. vremurile . Ma cuzati va rog otr eoririle de tastare – au diverse cauze „obiective” – insa eu mai tininte ca in romaneste se zice un bulzozer, doua buldozere douasprezece buldozere. Azi insa se aude „doisprezece ceasuri”, „doisprezece femei” pesemne ca urmaer a unui invatamat „calitativ” . Clitativ prost adica!~

    Si inca ceva. Studiile superioare nu sunt studii generale „de masa”. Ar fi cazul unui „filtru” „calitativ” . Unii se califica ptr a obtine grade universitare …. altii ar trebui trimisi la o scoala postliceala „aplicativa” … Nu este vorba despre „inteligenta”: ci doar despre „:disciplina” (afara e vreme frumoasa asa ca la naiba ies la o terasa . bere, preteni, fete. Asta este „indisciplina”. E vreme frumoasa, as putea iesi cu amcii , sa nu ma arat „friaer” insa stau si scriu o lucrare proprie . Asta este „disciplina” considerata azi prostie Societatea de azi favorizeaza indisciplina.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro