joi, martie 28, 2024

Copilaria este despre zambet. Iar in justitie nu toti judecatorii au pantofi albastri

Un text scris de un avocat şi postat azi pe FB îmi dă ocazia să reiterez ceea ce susţin de mulţi ani: în România, prea mulţi copii sunt consideraţi nişte lucruri aparţinând părinţilor asupra cărora ei pot decide orice, împreună şi, de cele mai multe ori, separat, dar fără a-i consulta pe copii şi fără a le păsa cu adevărat de aceştia. Aş vrea să cred că cineva ne va învăţa, vreodată, când ne unim destinele, când să decidem conceperea unui copil, cum să fim părinţi. Mă tem însă că educaţia parentală va rămâne o ambiţie ONG-istică…

Aşa cum arată statisticile noastre, de mulţi ani în România părinţii fac educaţie cu bătaia (de aici expresia `Bătaia e ruptă din rai„ sau `Unde dă tata, creşte!`), aşa cum ei înşişi au fost crescuţi, astfel că nu e de mirare că 6 din 10 copii spun că sunt loviţi în propria familie. Părinţii consideră că îşi pot înjura copiii chiar în public (de câte ori nu am auzit rostite în public, fără ca nimeni din cei din jur să fie siderat, cuvintele `Împieliţatule!`, `Drac de copil ce eşti!` sau `Crucioiu` mă-tii de copil care te-o mai făcut pe lumea asta!`) sau ameninţa copiii oricând (de aici expresia `Dacă nu eşti cuminte te dau la ţigan!`). Părinţii cred că îşi pot abandona oricând copiii, mulţi plecând sau rămânând în străinătate în timp ce micuţii sunt crescuţi de bunici, vecini sau de către stat (în prezent sunt 43.000 de copii în centrele de plasament şi instituţii rezidenţiale – fostele `orfelitate`, spus ceva mai modern). Părinţii consideră că au drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor (de aici expresia `Eu te-am făcut, eu te omor`) şi nu mai miră pe nimeni că în fiecare lună un copil este omorât în bătaie în propria familie. În egoismul lor şi fără a înţelege conceptul de `alteritate`, părinţii vor să se realizeze prin copii, să fie tot ce nu au putut fi ei, să fie mai buni ca ei. Nu contează ceea ce vor copiii, ci doar ceea ce vor părinţii: să ia notele cele mai bune la şcoală, să nu vină bătuţi acasă, ci să lovească înapoi, să vină la sfărşitul anului cu coroniţă pe cap… .

Avem copii legaţi cu lanţul de pat, izolaţi în pivniţe, bătuţi cu cureaua, arşi cu ţigara, violaţi în propriile familii. Incesturile sunt la ordinea zilei mai ales în mediul rural, unde tot satul ştie, dar nimeni nu vorbeşte. Avem copii care sunt concepuţi şi născuţi doar pentru ca părinţii să trăiască din alocaţia lor.

Dincolo de tragediile fizice, cele mai mari abuzuri psihologice la copii au loc în cazurile de divorţ: soţii nu se mai înţeleg, aleg să se separe şi atunci începe războiul pentru copil: un război dur, lung, dureros, cu înfrângeri în ambele tabere, dar după o tactică îndelung încetăţenită. Astfel, un părinte ia copilul şi nu îi mai dă voie celuilalt să îl vadă. Părintele începe rapid un proces de `reeducare„ a copilului în spiritul urii faţă de celălalt părinte. Părintele îl înstrăinează pe copil de celalalt părinte care devine vinovat că: `el/ea şi-a făcut o altă familie; are un alt copil şi pe tine nu te mai iubeşte; ne-a abandonat şi nu il mai interesează de noi; din cauza sa ne-am despărţit etc` – micuţul, prin abuzul psihologic a cărui victimă este, devine astfel, în scurt timp, un alienat parental. El e transformat nu doar într-o minge de ping-pong, purtată de la unul la altul dintre părinţi în funcţie de hotărârile judecătoreşti  date sau reclamaţiile la Direcţia de Protecţie a Copilului ce intervin, ci într-un adevărat obiect de şantaj (`Dacă vrei să te las să îţi vezi copilul, îmi dai parcela aia de teren sau îmi laşi apartamentul`), de răzbunare (`Aha, nu ai vrut să îmi dai divorţul? Ei, nu o să-ţi mai vezi copilul!`; `Vrei să pleci din ţară cu copilul?! Las`, nu îţi dau eu acordul şi îţi arăt eu că nu o să pleci!`) sau de înavuţire (nu sunt puţine cazurile în care un părinte plăteşte pensie de întreţinere copilului, dar acesta beneficiază efectiv doar de cel mult 10% din această pensie, restul însuşindu-şi-l exclusiv părintele custodian).

Atunci, cei doi adulţi, în loc să meargă la un psiholog să îşi rezolve problemele maritale sau la un mediator să rezolve amiabil problemele de foşti soţi, apelează la judecător. Desigur, unii se vor mai duce întâi la un avocat care le va spune în faţă: `Asta nu cerem că instanţa nu vă dă„ sau `Aşa e practica, o să vă vedeţi copilul la două week-enduri`. Revin: cei doi ajung la judecător. Care se uită în dosar, vede iar `doi nebuni care se luptă pentru copil` şi le dă termen în funcţie de încărcătura cu dosare, de vacanţă, apoi vin amânările lungi, o ordonanţă preşedinţială se soluţionează în minimul jumătate de an, un proces pe fond durează câţiva ani buni, soluţia este motivată când se poate, copilul creşte….

Ah, dar judecătorul nu poate împăca precum mediatorul, ci doar tranşa…El nu uneşte ca primarul, ci el doar desparte şi împarte… Paradoxul este că astfel de cazuri se soluţionează la Judecătorie, unde sunt cei mai tineri magistraţi: în vârstă de 24-25 de ani, fără a fi ei încă căsătoriţi sau fără a avea copii, ei trebuie să decidă cu privire la trei destine. Legal, ar trebui să decidă în funcţie de interesul superior al copilului. Practic, vor decide la care proprietar se va duce lucrul, după care vor limita dreptul celuilalt de a decide accesul la lucru că `aşa se face` – nu se are în vedere că s-a schimbat radical legislaţia de 5 ani de zile, că nu mai există `încredinţare`, ci `autoritate părintească comună` (`Ce prostie mai e şi asta, autoritate părintească comună?`, `Cum să aibă copilul două case? Tulburi copilul!` spune specialistul ]n drept devenit ad-hoc psiholog), că există de câţiva ani posibilitatea efectuării unei expertize psihologice judiciare sau că din oct. 2013 avem criterii clare de stabilire a domiciliului copilului şi sancţiuni pecuniare pentru cel care nu permite accesul celuilalt părinte la copil. Judecătorul ştie că trebuie să audieze copilul care a împlinit 10 ani şi, cum nimeni nu i-a spus vreodată ce înseamnă asta, va întreba copilul `Părinţii tăi au decis să se despartă, tu cu cine vrei să rămâi?” încălcând toate recomandările posibile şi năruind instantaneu lumea acelui copil care are nevoie de amândoi părinţii, dar care brusc este pus în situaţia de a decide între părintele cu care a venit de mânuţă la instanţă să stea de vorbă cu doamna judecătoare şi părintele celălalt pe care l-a văzut plângând printre uşi.

Judecătorii vor folosi, pentru a decide, manualele de dreptul familiei scrise de profesorii formaţi în comunism şi o decizie din anii `70 a fostului Tribunal Suprem care a decis că `Atunci când copiii sunt mici au mai multă nevoie de mamă`, deşi aceste chestiuni sunt contrare a tot ceea ce înseamnă familie şi nediscriminare după sex sau vârstă asumate prin documente internaţionale obligatorii pentru România. Ori vor folosi propria experienţă de viaţă. Dar – atenţie! – sunt judecători care au propriile probleme: trădaţi în dragoste, divorţaţi, abandonaţi, ei sunt chemaţi să decidă în cazuri în care se regăsesc şi, uneori, izbucnesc în sala de judecată în accese de subiectivsm (`Lasă, că vă ştiu eu, toţi/toate sunteţi la fel!`). Şi, în final, vine hotărârea cu motivarea halucinantă, dar…conformă practicii: `întrucât copilul este de sexul…., el va fi dat…părintelui de acelaşi sex` sau `e adevărat că în prezent copilul este la X, dar când termină Y studiile se va întoarce să îşi crească copilul, deci se dă copilul lui Y` sau primeşti dreptul să îţi vezi copilul (unii şi folosesc expresia `program de vizitare`, ca şi cum ar fi vorba de un animal la zoo sau un bolnav la spital, deşi expresia legală este de vreun deceniu `program de relaţii personale cu copilul`), dar numai la domiciliul şi în prezenţa celuilalt părinte, ca şi cum ai fi un infractor gata să faci rău propriului copil sau poţi să vezi copilul o dată la două week-enduri şi cel mult o lună în vacanţe, dar să plăteşti şi pensie de întreţinere pentru acea perioadă.

Şi aşa se ajunge la situaţia în care un adult care urăşte un alt adult, un copil purtat ca o marfă de la unul la altul şi, întotdeauna, rupt sufleteşte. La doi părinţi care vor redeschide ani de-a rândul conflictul cerând, în multiple alte dosare: program vizitare, schimbare program vizitare, reducerea pensiei de întreţinere, stabilirea de instanţă la ce şcoală să meargă copilul, substituirea acordului celuilalt părinte ca părintele să iasă din ţară cu copilul etc. Asta, desigur, dacă nu se pun la socoteală plângerile penale pe care şi le fac unul pentru că celălalt nu a plătit pensia de întreţinere, acesta din urmă pentru că primul nu respectă programul de vizitare. Desigur, totul asezonat cu chemat poliţia şi executorul la punerea în practică a programului de vizitare, interogat copilul despre cine este cealaltă persoană din viaţa fostului partener, înregistrat copilul pe ascuns, înregistrat celălalt părinte pe ascuns, reclamaţii la serviciul celuilalt, plâns pe blog, pe Facebook, ameninţări prin sms…

Cine şi-ar putea imagina că adversarii de astăzi sunt partenerii de ieri? Că cei doi, în trecutul pe care îl vor şters din memorie, au prietenit, s-au iubit, au suferit unul după altul, s-au împăcat, au conceput un copil…. S-au dus dracului dorinţa, plăcerea, romantismul, nostalgia, visele. Rămân procesul, egoismul, gustul egoist al unei victorii (`Am câştigat copilul!`) şi un gol mare al înfrângerii neînţelese (`Am pierdut copilul… Justiţia asta! Mă duc la CEDO!`).

Stimaţi colegi judecători şi colegi avocaţi: încercaţi să acceptaţi că un copil are nevoie de doi părinţi toată viaţa sa. Alienarea parentală este o boală care distruge copilul şi familia. Sexul copilului sau al părintelui nu pot fi folosite ca argumente sau motive pentru a da un copil unuia sau altuia, căci taticii şi mămicile au drepturi egale în privinţa copiilor, aşa cum s-a decis recent (oare trebuia?!) la nivel european. Soţii divorţează doar între ei, nu ca părinţi de copil. La divorţ, copilul nu se încredinţează unui părinte, ci se stabilesc drepturile şi obligaţiile ambilor faţă de copil. După divorţ, copilul rămâne al amândurora. Mergeţi la mediere şi folosiţi planul parental pentru a stabili conţinutul autorităţii parentale, evitând tranşarea de către judecător a conflictului care este unul preponderent emoţional şi psihologic, nu juridic. La alegerea părintelui unde va locui mai mult copilul, folosiţi principiul californian. Daţi prioritate întreţinerii copilului în natură, în acest sens este legea din anul 2011! Permiteţi copilului să îşi vadă cât mai des ambii părinţi şi să ia legătura pe orice cale cu ei, indiferent la cine a decis instanţa să stea copilul. Deciziile cu privire la bonă, şcoală, operaţii, ore de sport ale copilului trebuie luate împreună de cei doi părinţi, indiferent de starea lor maritală. Şi mai citiţi din când în când Legea nr. 272/2004, s-ar putea să descoperiţi multe lucruri noi…

Revăd textul care m-a impresionat. Din păcate, situaţia descrisă cu privire la judecător este o excepţie. Cu privire la părinţi, este o regulă. Noi, ca judecători, ne vom fi împlinit măsura: indiferent cui dăm copilul, noi închidem dosarul printr-o hotărâre. Trei nume şi un dosar – atât rămâne din tot cazul: nişte statistici şi ceva maculatură consumată, închisă între două coperţi şi aruncată apoi într-o arhivă prăfuită. La rândul lor, ca părinţi, vor afla inevitabilul verdict: unul căştigă, celălalt pierde. Dar el, copilul, e singurul evitat în tot acest conflict, deşi este chiar miezul său. Şi el, copilul, acea fiinţă plăpândă, brusc se va maturiza. Uneori într-o zi. Şi în loc să zâmbească în copilăria sa fără griji, să fie pur ca un înger, copilul va deveni doar o bucată de lut pe care cineva o va modela cum vrea el. După care se va usca şi se va întări….

Recitirea textului mă face, printre lacrimi, să înţeleg suferinţa şi să regret neputinţa. E ciudat că normalitatea trebuie evidenţiată, dar trebuie să spun: „Felicitări omului judecător, doamna cu pantofi albaştri!”

Doamna cu pantofi albastri (postare pe FB a avocatei Mădălina Scutelnicu, pe data de 5 iulie 2016)

Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.

Ora 8:55 … Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe… tare departe.

Ora 9:00 … Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile… as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta … aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama – fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 … Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.

Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.

Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.

Ora 10:46 … Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta…

O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.

Ora 11:20 … Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.

Ora 11:25 … Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama…tata zice sa scapam de tine. R.”…

Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!

Ora 11:40 … Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.

Si … doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.

De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor… si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora… da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 ani jumate… fix optsprezece luni.

Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.

Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!

– „Vreti o bomboana, doamna avocat?”

– „Aaaa….”

– „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva… ”

– „Si… a vazut doamna judecator gestul asta?”

– „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”

– „Cine? Doamna judecator?”

– „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”

– „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”

– „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi… aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate… da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba… Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.

N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: – „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.

Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.

Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. Considerindu-se ca bataia de la mame e ca o mingîiere pe linga palmele tatilor, s-a spus „unde da mama, creste!” (in comparatie cu „unde da tata, doare!”
    Vorba asta poate ca este de sute de ani, cind in viata de la tara se faceau destule traznai; cu Traznea, s-au singur Ionica :P
    Exagerare, in opinia mea:
    – Părinţii consideră că au drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor (de aici expresia `Eu te-am făcut, eu te omor`) şi nu mai miră pe nimeni că în fiecare lună un copil este omorât în bătaie în propria familie.”
    Sint convins ca grozavia „eu te-am facut, eu te omor!” o gasesti la unul din mii de parinti, poate mai rar. Iar afirmatia ” nu mai miră pe nimeni că în fiecare lună un copil este omorât în bătaie în propria familie”, este mincinoasa: cum sa nu ma ingrozeasca, nu mire, daca un copil este omorit in bataie in propria familie?
    Si o dovada pentru ceea ce inseamna calibrarea Justitiei doar impotriva coruptiei:
    – „Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.”
    Asa pare atunci si bilantul Justitie. Per total: hei-rup.
    NB,
    „N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura.”
    Daca vom da crezare unei singure parti, dna avocata (dece nu i-am da?), sa ne imaginam ce este in Justitie
    Doar lupta impotriva coruptilor :D

  2. Textul este cat se poate de concret, foarte bine scris si miscator, se cuvin multumiri sincere si profunde autorului. Cred ca orice comentariu as face, nu as mai putea adauga nimic.

    Sola Deo gratia.

  3. Extraordinar articol! Multumesc! Sper articolul sa-i sensibilizeze si pe cei din breasla dvs… Un astfel de judecator cu „pantofi albastri” impune in primul rand mai multa decenta si respect intre parinti. In definitiv chiar daca divortati, acolo unde relatiile dintre parintii divortati au fost firesti si decente copilul a avut de castigat. Chiar daca uneori mai tarziu, nu imidiat. Caci si un parinte si celalalt au sansa la un momenta sa isi ajute copilul mai mult dar in felul lor. Unii poate chiar la varsta adulta a acestuia, dupa posibilitati chiar si o reparatie se poate face… Important este sa impunem si sa pretindem decenta si toleranta partilor dar asta vine numai prin puterea exemplului!

  4. Extraordinar. Va multumesc pt tot ce faceti pt tara asta domnule Danilet.

    PS pentru altii: Poate ar trebui textul asta introdus in programa scolara… peste 20 de ani unele suflete vor judeca in minte cu sufletele pictate in el… si lumea v-a fi mai buna.

  5. Scriu aceste rânduri prin ceaţa lacrimilor pe care nu mi le pot stăpâni. Am 78 de ani şi am fost judecător la o instanţă de fond. Apoi avocat . Punctez şi împrejurarea că la cursurile postuniversitare am decis să mă specialez în…..”delincveţa juvenilă ” !!! Desigur, m-am documentat la…”faţa locului”…la SSMR. Pentru confraţii mei mai tineri traduc …majusculele….şi detaliez : „Şcoala Specială de Muncă şi Reeducare” !!! Nu vreau, cu tot dinadinsul, să fiu cinic dar Macarenco era mic copil faţă de realităţile epocii în domeniul comentat ! Sistemul tindea să construiască, desigur, „Omul nou !” În fapt….prologul unei drame a carei acţiune, în actele următoare, se desfăşura pe scena penitenciarului !
    Iar, din nefericire, „eroii”, personajele, proveneau, de cele mai multe ori, din familii destrămate ! Infractori minori aduşi în situaţie ca efect al câte unei soluţii judecătoreşti pronunţate de câte vreun coleg care nici măcar nu a gândit că s-ar putea să existe, în viaţa reală, o persoană purtătoare de…pantofi albaştri ! Cristi Danileţ este deja un nume cu răsunet în mica noastră lume de profesionişti, care mai de care, mai ….”buricul universului” , să fim sinceri ! Domnia sa a luat atitudine în varii situaţii legate de starea de fapt a Justiţiei, Ca atare, în speţă, scrise sale veneau ca o reacţie naturală, firească, faţă de o anume împrejurare relatată sumar. Cu adevărat emoţionantă apare, însă, relatarea distinsei colege Mădălina Scutelnicu. Sinceritatea trăirilor sale nu poate fi pusă la îndoială. Dar….cu totul şi cu totul neobişnuită apare prestarea MAGISTRATULUI OM ! „Rara avis”….din păcăte. Doamne, luminează mintea şi sufletul împărţitorilor de dreptate ! Fie ca atitudinea judecătoarei din cauza de faţă să nu rămână o excepţie. O ciudăţenie. O particularitate.Dă, Doamne !

    • ” Desigur, m-am documentat la…”faţa locului”…la SSMR. Pentru confraţii mei mai tineri traduc …majusculele….şi detaliez : “Şcoala Specială de Muncă şi Reeducare” !!! Nu vreau, cu tot dinadinsul, să fiu cinic dar Macarenco era mic copil faţă de realităţile epocii în domeniul comentat ! Sistemul tindea să construiască, desigur, “Omul nou !” În fapt….prologul unei drame a carei acţiune, în actele următoare, se desfăşura pe scena penitenciarului ! ”

      Nu cred ca avem motive sa ma indoiesc de sinceritatea confesiunii dvs care de fapt nu spune prea mult , dar am o singura intrebare .
      In ultimii 26 de ani ( nu va intreb inainte …) ati denuntat undeva aceste stari de lucruri ( despre construirea „Omului nou” , etc…) sau abia acum o faceti pentru prima data ?

  6. Un semn de normalizare sociala si de refacere a unei societati dezumanizate

    Pentru prima data dupa 1990 un astfel de articol despre o problema sociala atat de grava cum este soarta unor copii ( http://www.contributors.ro/editorial/copilaria-este-despre-zambet-iar-in-justitie-nu-toti-judecatorii-au-pantofi-albastri/ ) este scris in acest registru nu de un ziarist sau poet visator , ci chiar de catre un specialist in drept . Acest articol , ca si postarea avocatei Madalina Scutelicu (https://www.facebook.com/lucamada/posts/1135387659816856?pnref=story ) sunt primele semne de refacere a ţesutului social si de normalizare sociala.
    Dupa 26 ani de evolutie haotica si stare de parabioza care a debusolat si tara, si cetatenii ei , societatea s-a transformat practic intr-un penitenciar social ( chiar si in 2016 in unele camine de copii si chiar in unele scoli si gradinite sunt inca folosite unele din metodele din laagarul de la Cighid descoperit in 1990, sau chiar unele din metodele pe care tortionarii „Experimentului Pitesti” le aplicau detinutilor politici …) in care suferinta si chiar viata oamenilor nu mai inseamna nimic :

    „Statul roman si agentii sai nu au interes pentru ca nu ii intreaba nimeni de ce nu au facut dreptate in speta x sau y. Cine il intreaba pe procuror de ce nu a dat solutie pana la prescriptie (s.n.)?”
    Mircea Stoleru,
    avocat
    Sursa : http://stirileprotv.ro/stiri/socant/victorie-amara-data-de-cedo-pentru-o-femeie-care-si-a-pierdut-familia-in-spital-statul-roman-ii-va-plati-39-000-de-euro.html

    „ Oare am uitat sa mai fim oameni ?”
    Sursa : http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/imagini-sfasietoare-bolnav-in-stare-grava-lasat-sa-zaca-in-noroi-si-furtuna-in-fata-spitalului-universitar-timp-de-7-zile.html ;
    http://stirileprotv.ro/stiri/sanatate/barbatul-care-ar-fi-zacut-3-saptamani-in-noroi-in-fata-spitalului-a-disparut-fara-urma-singura-informatie-data-de-medici.html

    Cat de grava este inca situatia a spus-o deja un specialist :

    „Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost elimi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte anonimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de normalitate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tragic această soartă a poporului român.”

    ” Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armonie între cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde şi apare boala sau suferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul îndemn era non nocere, să nu faci rău!”
    Prof.dr.psihiatru Aurel Romila

    Dia Radu – Lumea romaneasca. Interviu cu prof. dr. psihiatru Aurel Romila ( „90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi. Şi-au pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate”)
    Sursa : http://www.formula-as.ro/2014/1119/lumea-romaneasca-24/prof-dr-psihiatru-aurel-romila-90-din-oamenii-cu-care-intru-in-contact-sunt-profund-nefericiti-si-au-pierdut-valorile-de-bine-frumos-adevar-si-dreptate-17769
    Vor mai trece ani lungi pana cand societatea romaneasca se va normaliza ( Peter Gross -„In opinia mea societatea civila va dura 40 pana la 60 de ani pana ca tara sa ajunga la acea etapa slavita a unei societati cu adevarat deschise, care acum e in uter”- Intoarcere in laboratorul romanesc, Editura Nemira , 2015) , dar acest lucru va fi posibil numai prin educatie ( variabila lipsa in societatea romaneasca atat de traumatizata inca ) si implicarea tinerelor generatii in reformarea educatiei, culturii, a domeniilor profesionale , a statului , institutiilor sale, si a unei clase politice politice corupte si penale, iar in final a societatii in care vor sa traiasca.
    Din nefericire, sarcina lor va fi una de Sisif . Daca vor dori cu adevarat sa-si traiasca maturitatea si batranetea intr-o lume normala si sa-si creasca copiii intr-o societate reumanizata , vor fi nevoiti sa realizeze imposibilul , respectiv sa faca „ un acvariu dintr-o ciorba de peşte”.

  7. Antonie Iorgovan era cândva adeptul teoriei ca un judecator necasatorit si
    care nu are macar un copil nu este apt sa judece litigiile privind relatiile de familie.

    Cineva , mi se pare ca eu , i-a replicat obraznic ca pe acest stil de ationament nu pot judeca omorurile judecatorii care nu au luat macar odata gatul cuiva.

    In rest ar trebui ca fiecare sa citim cartile obligatorii la vremea lor. Zilele trecute am patit-o cu Morometii. Acum se vede ca nici si Cuore si Singur pe lume ne lipsesc din biblioteca, nevoia de telenovela fiind suplinita de postari telenovelistice extrem de dicutabile.

    • Daca ar fi spus „judecatorii care nu au avut litigii privind relatiile de familie nu pot judeca litigiile privind relatiile de famile”, atunci paralela cu omorul ar fi fost ok.
      Ca sa tina si cu spusele lui AI, atunci a avea o casatorie si un copil trebuie sa implice litigii privind relatiile de familie. Fals, zic eu.
      Probabil ca se pot construi paralele potrivite la prima situatie.

    • „ Băh, tu stii cine sînt eu ?! ”

      Cu aceasta lovitura de buzdugan incepeau aproape toate „dialogurile” lui Antonie Iorgovan ( venit din armata – nu am aflat niciodata nici de unde si nici de ce – direct la Facultatea de Drept ) cu studentii de la drept, filozofie si geografie cazati la caminele Universitatii de langa Opera din Bucuresti .
      L-am cunoscut bine atunci cand am eram student la psihologie ( seria 1981) . Antonie Iorgovan era asistent la Facultatea de Drept din Bucuresti atunci cand asistent la Facultatea de Psiholgie din Bucuresti era Nicolae Mitrofan ( fost invatator ) ambii cu o fire de tip primitiv ,dar care au jucat un rol important in domeniiile lor ( unul a devenit parintele Constitutiei , celalalt parintele Colegiului Psihologilor din Romania ).
      Dintre cei doi , Antonie Iorgovan mai avea atunci o functie foarte importanta , raspundea de cazarea studentilor in caminele Universitatii aflate langa Opera din Bucuresti , camine prin care bantuia tot timpul.
      Am dat aceste detalii deoarece in ultimii ani ai facultatii am avut fara sa vreau o confruntare spectaculoasa si comica in acelasi timp cu Antonie Iorgovan & comp.
      Era perioada aberanta in care in tara aveau loc demonstratiilor aberante si gratuite de genul : „ Un NU hotarat bombelor nucleare !” ; „NU vrem bombe nucleare !” ( peste cativa ani am aflat ca o asemenea demonstratie a avut loc pana si intr-o comuna din nordul Moldovei unde primarul a strans toti elevii si toti profesorii la Caminul Cultural si i-a obligat pe toti sa scandeze lozincile impotriva imperialistilor pana au ragusit si elevii, si profesorii ).
      In cazul nostru , studentii de la Universitate ar fi trebuit sa mearga fiecare si sa-si exercite individual „dreptul de veto fata de folosirea bombelor nucleare” ( votarea se incheia in mod oficial la ora 21.00 ) , desi nu era clar nici unde erau bombele , nici cine le arunca , nici cand , si nici de ce.
      N-am mers. Mai mult decat atat, cum auzisem deja ca erau razii prin camine sa scoata toti studentii la vot , la 20.30 m-am dezbracat si eram deja in pat. Radeam impreuna cu cativa colegi de camera din caminul de la langa Opera crezand sincer ca am scapat ( „La 21.00 se incheie votarea si eu n-am votat !”).
      N-am scapat !! La 20.45 se deschide usa , se aude mai inati vocea si dupa aceasta apare Antonie ( noi ii spuneam „Betonie”) Iorgovan in persoana cu vesnicul lui costum si cravata , in fruntea unui pluton de 7 -12 vajnici ASC-isti ( activisti ai studentilor de la Centrul Universitar Bucuresti ) . Imediat, adorm …
      Dialogul a fost unul savuros, il reproduc din memorie :

      El : – „ Unde este S.S. ?! ”
      Colegii de camera – „Doarme !” ( si arata spre mine care faceam pe adormitul).
      El: – „ Treziti-l ! ”
      Eu ( chipurile buimacit ) – Ce s-a intamplat ?!
      El – „N-ai votat !”
      Eu – „ Am uitat !”
      El – „N-ai uitat ! Te-mbraci si vii cu noi !”
      Eu ( intre timp ma frec la ochi si ma uit la ceas ) – „ Si-asa este prea tarziu, nu mai am timp sa ajung , se inchide votarea in 10 minute !”
      El – „ Nu se inchide ! Tin urna deschisa pana cand votezi tu !”

      Si uite-asa a trebuit sa ma imbrac in prezenta „plutonului de executie” condus de „Betonie” Iorgovan ai carui membrii m-au incadrat ( colegii mei de camin, la fel ca si mine , pastrau o mina serioasa dar se abtineau sa nu rada la fel cum faceam si eu.. .) si m-au escortat in acea seara de la caminul de langa Opera din Bucuresti pana la Facultatea de Drept ( noroc ca distanta era foarte mica ) unde m-au condus cu alai pana la sala unde se vota . Bineinteles ca am ras dupa aceea pentru ca totul era o farsa , dar la nivel general farsa era una sinistra.

  8. Alt caz. Doamna jude cu pantofii negri-negri, cu toc inalt si bine ascutit, cat sa calce bine.

    Proces de adoptie. Audierea minorei in camera de consiliu. La iesire copila ravasita cumplit. La cuvantul pe fond copila se pozitioneaza cat mai departe de dna jude, cu ochii numai pe fereastra. Dupa doua zile de la sedinta, copila spune in sfarsit ce i s-a intimplat: dna jude a intrebat-o daca mai tine legatura cu mama ei. A zis ca nu intelege intrebarea. Dna jude insista. Copila raspunde: „mama mea a murit acum 3 ani”. Lucru scris in dosar: mama copiilor a murit in fata lor.

    Pantofi negri, toc ascutit, mers intepat. Probabil inca foarte mandra ca este jude la Tribunal.

  9. Argumentarea este corectă, povestea de viaţă este emoţionantă, precizările juridice sunt juste. Dar, ca de obicei, totul este prea frumos ca să fie şi adevărat… Relaţia părinţi-copii reflectă exemplar limitele umanului, ale civilizaţiei, ale juridicului. Chiar şi în ipoteza, improbabilă, în care de la grădiniţă şi până la stadiul postuniversitar oamenii ar primi o educaţie sistematică despre această complicată relaţie, cu tot ceea ce înseamnă statutul unic de părinte, respectiv de copil, şi tot am asista la excese şi neînţelegeri. Această relaţie intră în sfera subiectivităţii omeneşti celei mai intense şi dă măsura diversităţii deconcertante de mentalităţi, limbaje, comportamente. Oricât de raţională, progresistă, binevoitoare, îndreptăţită ar fi intervenţia statului, a societăţii, relaţia părinţi-copii va avea un inefabil şi efecte imposibil de cuantificat, evaluat, corectat. Analogia cu relaţia dintre Creator şi creaţia sa nu este deloc hazardată. Egoismul şi altruismul sunt consubstanţiale, şi în ipostaza de părinte, şi în ipostaza de copil.

  10. Plin de emotii textul. Din pacate cu o floare nu se face primavara. Si nici cu o pereche de pantofi albastri. Ati subliniat foarte bine domnule Danilet in concluzie: ” taticii şi mămicile au drepturi egale în privinţa copiilor, aşa cum s-a decis recent (oare trebuia?!) la nivel european. Soţii divorţează doar între ei, nu ca părinţi de copil. La divorţ, copilul nu se încredinţează unui părinte, ci se stabilesc drepturile şi obligaţiile ambilor faţă de copil. După divorţ, copilul rămâne al amândurora. Mergeţi la mediere şi folosiţi planul parental pentru a stabili conţinutul autorităţii parentale, evitând tranşarea de către judecător a conflictului care este unul preponderent emoţional şi psihologic, nu juridic. La alegerea părintelui unde va locui mai mult copilul, folosiţi principiul californian. Daţi prioritate întreţinerii copilului în natură, în acest sens este legea din anul 2011! Permiteţi copilului să îşi vadă cât mai des ambii părinţi şi să ia legătura pe orice cale cu ei, indiferent la cine a decis instanţa să stea copilul. Deciziile cu privire la bonă, şcoală, operaţii, ore de sport ale copilului trebuie luate împreună de cei doi părinţi, indiferent de starea lor maritală. Şi mai citiţi din când în când Legea nr. 272/2004, s-ar putea să descoperiţi multe lucruri noi…””””
    Din pacate tocmai aceasta concluzie a dvs nu se aplica. m As mai adauga ca justitia ar trebui sa fie prietenoasa cu copii, conform deciziilor CEDO si la nivel european. JUSTITIA DIN ROMANIA ESTE TOTAL NEPRIETENOASA CU COPIII, exceptie facand desigur cei cativa foarte putin judecatori cu pantofi albastrii. As putea sa va povestesc, si cine stie poate o voi face sau poate o vor face ei, povestea unor copii care desi audiati de instante, au fost tratati ca niste obiecte. Rezultatul: copiii tristi ce nu inteleg de ce nu isi pot vedea parintele si trebuie sa stea cu straini, pana vine parintele la vizita la muzeul unde sunt paziti copiii de custode si aceleasi intrebari obsedante: „de ce nu pot sta mai mult timp cu tine? de ce trebuie sa stau cu bona? de ce nu vii sa ma iei? de ce ma duci inapoi si nu ma lasi sa mai stau cu tine? de ce la judecatorii nu le pasa de mine?” Parca in NCC judecatorul are obligatia de a explica copilului consecintele oricarei decizii care il priveste, din pacate pentru judecatorii fara pantofi albastrii, copii sunt doar dosare, obiecte fara suflet.
    Frumoasa totusi metafora sufletului ascuns in acei pantofi albastrii.

  11. eu am trecut printr-un divort „notarial” (cu acordul partilor) …. dar am plans tot articolul, de cand a aparut „R”, gandindu-ma la ce era in sufletelul lui … si al mamei ….

  12. La subiect, in marea majoritate a cazurilor barbatul e cel „condamnat”, e vinovatul, si in acest caz se induce aceeasi idee, tatal e o fiara, mama plinge si avocata plinge, deci ele sufera, ele sunt simtitoare… tata nu plinge si nu are nici pantofi albastrii, nu ni se povesteste nimic de mama care a plecat in strainatate la munca, ce fel de munca, cum a stat un an si ceva fara copil? Cum poate o MAMA sa-si lase copilulu!?

    P.S Sunt doar bunic, daca nu-mi vad nepoata doua-trei saptamini incepe asa un fluture in burta… las tot.. si casa si masa si doctori si prieteni, ma duc sa-mi vad nepoata… poate ca ar trebui si sa pling un pic..

    P.S cheia de 14 e foarte putin folosita, mai corect ar fi fost sa se vorbeasca de cheia de 13, pt. M8, sau cea de 17 pt. M10.
    PPS la biciclete se foloseste si cheia de 15

  13. Sincer, e buna povestea doamnei avocat, chiar si daca nu ar fi total adevarata. Bun si articolul domnului judecator. Are mare dreptate ca justitia din Romania este undeva in epoca de piatra in privinta cauzelor legate de familie. Iar subiectul din povestea doamnei avocat era o mama, situatie extrem de rara, in conditiile in care judecatorii nu se uita la tati, chiar si cand au in fata un dosar de dovezi si criterii pentru acordarea domiciliului pentru tata. Asadar, va rog sa va imaginati cate drame cu tati care merita sa fie langa copii lor si totusi li se refuza asta. Si stiti ce? Cautati pe google meta-studiile facute in ultimii 40 de ani cu copii carora li s-a refuzat prezenta tatalui. Au sfarsit in proportii covarsitoare in delicventa.

  14. Am mai urmarit in anii ultimi pozitii publice ale lui Cristi Danilet, magistrat, decident. De profesie sunt politolog. Demasca tare de sistem juridic, tare in cardasie cu altele din alte sisteme.
    Antecomentatorul Ontelus DG s-a referit la dependenta intrinseca de natura umana. Sustin pozitia sa. Ca politolog, reiau si focalizez critica dlui. Danilet strict pe mecanismele deciziilor judecatoresti (ori din tot sistemul juridic, cu mediatori, procurori, avocati partizani). Cand judecatorii au mare/enorma incarcatura de lucru (si in subsidiar cu piedica unei plati nemotivante fata de volum), cand procedurile prevazute in legislatia specifica sunt inguste in optica, atunci cand nu exista control de calitate (eficace), cand nu-s parametri de masura a calitatii, cand nu se poate masura interventia trairilor judecatorilor din viata lor personala si nu se pot indeparta judecatorii din spete unde li se trezesc proprii „demoni”, cand neaplicarea legislatiei curente este nesanctionabila (asa cum zicea dl. Danilet ca nu-s aplicate normele ultime) atunci este fireasca si corespondenta cu costuri de prima instanta la copii si cu costuri de lunga distanta cu cei ce devin adulti cu „demoni interiori” ( de exemplu depresii larg raspandite). Din stricaciuni vechi nu ies lucruri bine asamblate. Nu vor iesi, decat ca exceptii statistice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristi Danilet
Cristi Danilethttp://cristidanilet.wordpress.com/
Cristi Danileţ este judecător din anul 1998, iar în perioada 2011-2016 a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Este promotorul educației juridice în școli și licee www.educatiejuridica.ro si membru fondator al asociației Voci pentru Democrație și Justiție www.vedemjust.ro

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro