Home » Opinie » Citesti:

Corpul depresiei mele, corpul anxietatii mele

Andrada Ilisan martie 24, 2020 Opinie
3 comentarii 2,009 Vizualizari

Jean-Yves Lacoste spune că experiența sinelui este o coexperiență a locului. În “Omul și locul său”, arată că înțelegerea umanității mele (cine sunt eu) trece prin înțelegerea topologiei mele (unde sunt eu). Zilele astea eu aș vrea să mă găsesc în inima mea pururea tăcînd și liniștită de orice gînd, dar pot eu oare să ajung acolo? Cum ajung acolo? Acest aici și acest acolo, spune Lacoste, este ceva propriu corpurilor. Îngerii pot să îl gîndească sau să îl laude pe Dumnezeu fără să aibă un loc, dar nu noi suntem îngeri. Și nu numai că suntem doar oameni, dar suntem depresivii și anxioșii vremurilor noastre.

În noua și impusa izolare, anxiosul își găsește locul și își recuperează îndelung surmenatul și mult sîrguinciosul său corp. În nou descoperita (și impusa) lui izolare, anxiosul își poate odihni corpul încordat și activ cu care se mișca în lume sau cu care lumea îl obliga să se miște ca să nu fie înghițit. Nicidecum n-ar fi îndrăznit să-și recupereze singur această libertate de a fi, nicidecum n-ar fi îndrăznit să se oprească din rezistența și obligativitatea existenței sale, însă acum, că e constrîns să aibă mai mult timp liber, își poate trage sufletul. Exuberanța lui, dacă e posibilă o exuberanță a fricii, e cea a ieșirii de sub apăsarea unui regim opresiv: relația cu exteriorul. Nu mai trebuie să reziste, să strîngă din dinți, să le facă pe toate, să rabde încordat și conștiincios dominația și exigențele lumii. Izolarea îl pune la adăpost de forța dominatoare și intransigența lumii înconjurătoare. La el acasă anxiosul nu mai riscă ridicolul și atacul. A scăpat pentru o vreme de subjugare. În spațiul lui privat se simte în siguranță și începe să își revină din osteneală și domnia lui trebuie. În sfîrșit nu mai trebuie să se mobilizeze cu toată ființa lui ca să reziste, nu-mai-trebuie a devenit, în sfîrșit, decret prezidențial. Deocamdată, societatea și semenii nu-l mai desființează și nu-i mai pistonează fragilitatea. Conștiinciozitatea cu care anxiosul se apără și se cheltuie pe sine pentru a se ridica la înălțimea normelor societății sau pentru a-și zidi o fortăreață în mijlocul lumii rămîne acuma o conștiinciozitate domestică, iar fortăreața devine cămin. Corpul încordat și sîrguincios al anxietății capătă ceva moliciune. Anxiosului îi ajunge izolarea în vremuri de epidemie tocmai fiindcă angoasa lui e angoasa fragilității înclinate să înregistreze ne-ajunsurile și precaritatea trăite mereu în interiorul unui raport de forțe. Eu slab, ceilalți puternici (sau răi). Acum, că această acest raport de forțe a fost suspendat, anxiosul are în sfîrșit timp și spațiu să facă lucrurile neconstrîns. Singura constrîngere rămasă e cea naturală, a lui, cea care vine din interiorul lui și îl îndeamnă să facă lucrurile în ritmul lui. În afară totul constrîngea în chip străin, în afară răul i se făcea, iar el îl încasa. Îl dureau ochii în orbite, ceafa îl durea, inima îi pulsa cu violență, privirile celorlați erau severe și disprețuitoare. Acasă nu se mai găsește expus cercetării și suspiciozității celuilalt. Viața lui secretă și ascunsă izolată și restituită acum interiorului, devine viață privată, dobîndind aparența normalității. Ticurile, obsesiile care îl alienează de ceilalți și îl fac să se simtă ca un ciudat se domolesc. Pentru o vreme, prezența lui în lume ca luptă-și-atac-de-panică lui e suspendată. Azi nu mai trebuie să își apere și să-și cîștige legitimitatea existențială. Virusul e o nimica toată pe lîngă secretele lui și ciudățenia lui. Fantezia lui, că într-o zi se va ridica din frica, neîncrederea, umilința lui ascunsă și va riposta, e și ea suspendată temporar. Deși aprehensiunea lui funciară îi semnalează că va plăti scump pentru perioada aceasta aproape ideală, corpul rămîne relativ liniștit.

În noua și impusa izolare, depresivul își regăsește ne-locul. Ce îi lipsea lui înainte de izolare și îi lipsește și acum în izolare este contactul vital cu acest loc și timpul trăit (le temps vécu) al acestei domicilieri. Corpul lui somnolent, abulic, lipsit de elan vital nu poate întreține o proximitate durabilă cu lucrurile. Se găsește în preajma lor, dar învecinarea e de fapt ruptură. Nu simte mare lucru. Corpul lui nu poate conserva această relație cu viața. Viața nu reverberează în el și n-are răsunet. Izolarea nu ameliorează melancolia, ci o împlinește. Fiindcă starea de bine spre care tinde anxietatea e periclitată de amenințarea exterioară, iar starea de bine spre care tinde depresia e împiedicată de lehamite, anxiosul are mai degrabă voință, iar depresivul mai degrabă pofte. Frica încordează și mobilizează, lehamitea irită și nemulțumește. Depresivul va căuta să întrerupă acest ritm dezacordat, echilibrîndu-se prin gratificare, printr-o evadare în afara sa, pe cînd anxiosul se va echilibra prin ripostă, repliindu-se înăuntrul său.

Mai ales cînd vine vorba de depresie, trebuie să facem referire la corpul din depresie. Suferința psihică nu poate fi evacuată în psihic, cantonată ca simplă suferință mentală. Suferința e mereu o suferință trăită și atunci suferința psihică trimite la corpul trăit (the lived body). Psihicul trimite la corp, răul din mintea mea trimite la răul lumii mele. O tulburare afectivă nu vine din exterior, ca un virus. Cum subliniază Thomas Fuchs, boala mentală nu e o simplă stare a minții, ci o pertubare a însuși modului de a fi în lume a ființei umane.The patient is ill; this means his world is ill. Corpul trăit este cel care întîlnește lumea și (se) constituie mereu ca loc primordial al experienței sinelui, al stării de bine și stării de rău. Cum ar spune Merleau-Ponty, percepția care poate că nu este “în capul meu”, nu este nici altundeva decît în corpul meu în calitatea sa de lucru al lumii.

Însă pentru depresiv, corpul trăit a devenit un corp căzut în exterioritate, un corp mecanic. Un corp desincronizat de subiectul său, un corp greoi și inoportun, ale cărui mișcări sunt înregistrate de la distanță. Corpul acesta a încetat să mai fie un corp în care eu trăiesc și mă mișc cu naturalețe, devenind un corp desincronizat de mine. Departe de acest corp, mă refugiez și mai tare în minte.

Discreta și subtila fenomenologie năzuiește să recupereze unitatea existenței persoanei și să refacă scindarea carteziană între subiect și corpul său, între om și lumea sa. Condiția dislocării necesită recuperarea unui spațiu intercorporeal și interafectiv astfel încît Gîndesc, deci exist să nu conducă la o izolare solipisistă de tipul Gîndirea mea suferă și de acolo la revendicarea unor soluții exclusiv mentale care să refacă o suferință-concept: Mi-e rău fiindcă nu gîndesc cum trebuie. Depresivul trebuie să își recupereze corpul și odată cu el simțirea. Să fie viu, cu adevărat în preajma vieții și a lui însuși.

Cognitivistul va spune: “Haideți să vedem cum putem gîndi flexibil și rațional în această perioadă.” Dar noi suntem situați afectiv în lume. Calitatea senzației este totdeauna numai empirică și orice cunoaștere începe în experiență. Sigur că din acest tip de domiciliere nu decurge că “ordinea și pasiunea corpului nostru este simultană cu ordinea și pasiunea sufletului nostru”, cum ar spune Spinoza, însă cu siguranță stările și dispozițiile noastre nu sunt simple evenimente mentale. De bună seamă că simțurile sunt înșelătoare, însă spațiul în care ne mișcăm este un spațiu inaugurat afectiv. Singura realitate care poate să confirme evidența e cea trăită. “Ah, da!” este un da spus de simțirea noastră. Putem gîndi acest da și putem spune da, așa este, rămînînd la fel de suspendați în aer, respirînd aceleași îndoieli. Abia cînd îl simțim pe micuțul și strălucitorul da, se instalează adevăratul consimțămînt și adevăratul asentiment. Abia atunci se mișcă ceva în interiorul nostru. Persoana care suferă de TOC (tulburare obsesiv-compulsivă) știe că obsesiile pe care le gîndește și în jurul cărora i se înfășoară întreaga minte sunt iraționale și puțin verosimile, dar această știință, practicată doar sub aspect cognitiv, nu alungă angoasa și nu aduce alinarea. Persoana nu se poate liniști pe cale rațională fiindcă suferă de un teribil sentiment al nesiguranței existențiale. Nu poată conserva sentimentul ocrotirii și siguranței și atunci se găsește iar și iar la mîna unor forțe oarbe, silit să-și calculeze rațional șansele propriei sale supraviețuirii existențiale, negociindu-se de la distanță (dinăuntrul minții). Dar dacă… Și pentru fiecare acest “dar dacă” raționamentul care neutralizează amenințarea trebuie reluat.

Vedem acum, în vremuri de pandemie, cînd ieșim afară, cît de răspîndită este amenințarea și cum se trăiește sentimentul unei amenințări globale, dar difuze. Pe rețelele de socializare au mare succes înregistrările video în care este pusă în scenă futilitatea unei raportări absolutiste la amenințare și futilitatea eforturilor îndreptate în direcția unei protejări totale: te speli temeinic pe mîini, apoi realizezi că ai atins recipientul cu săpun și acum ești nevoit să dezinfectezi recipientul; pentru dezinfectarea primului recipient îți trebuie un al doilea recipient, pentru al doilea recipient un al treilea recipient; odată ce ai dezinfectat mîinile și recipientul, realizezi că ți-ai aranjat distrat mustața în oglindă și acum ești nevoit să reiei toată procedura; dai să ieși din baie, dar realizezi subit că, deși ai mustața dezinfectată și mîinile dezinfectate, ai atins o clanță ne-dezinfectată; nu te mai poți opri din dezinfectare; rămîi captiv în baie, realizînd subit că n-ai să mai poți ieși de acolo complet dezinfectat.

Cînd suma gesturilor materialor sau gîndurilor raționale eșuează să aducă liniștea, înseamnă că sentimentul siguranței existențiale este cel care se cere întărit și revitalizat. Sentimentul este cel care – cum ar spune Spinoza – mărește sau micșorează, ajută sau înfrînează puterea de a lucra (cunoaște) a corpului nostru. Ca să trăim de-adevăratelea în propriile noastre vieți, trebuie să (re)simțim evidența acestei existențe. Adevărul este bun fiindcă produce efecte bune. Și calitatea acestor efecte este înregistrată în simțirea noastră. Numai experiența ne poate procura materia cunoașterii noastre (de sine). Valoarea (veridicitatea) unui lucru, a unei relații, a unui demers, a unei atitudini e cunoscută (citită) în impresie și apoi mai departe fixată în sentiment. Abia această acordare între lucru și resimțirea veridicității sale se transformă în comprehensiune.

Atunci, dacă suferim, suferim în lume și în spațiul (distanța) dintre noi. “To summarize – conchide Fuchs în Depression, Intercorporeality and Interaffectivity – in constrast to the common cognitivist picture in which our mental states and emotions are located within our heads, phenomenology regards feelings as residing in between individuals. Moods are thus both feelings of the body and ways of finding oneself in the world. They indicate how thing stand in our life”. Dincolo de sentimentele specifice de bucurie, tristețe, melancolie, sentimentele noastre ne indică domicilierea noastră existențială, ne indică unde ne situăm în lume. Suntem aici sau nicăieri, suntem jos, suntem sus, ne fuge pămîntul de sub picioare sau suntem bine ancorați, avem spațiu sau trăim înghesuiți, ne simțim vii sau ne simțim morți lăuntrică, liberi sau în închisoare.

Sentimentele de gol și vinovăție ale depresiei indică distanța afectivă dintre persoană și lumea sa. Golul te ține la distanță de tine, iar vinovăția la distanță de ceilalți. Ca să nu mai stai în acel gol, aduci surogatele de afară înăuntru. Sex, Tinder, iarbă, Facebook. Faci ceva ca să scapi de starea aia insuportabilă. Dar dacă lărgirea spațiului existențial se face prin dedicare asupra durerii? Să dau de mine prin starea de rău, să nu îi ofer răului surogate, ci să mă ofer pe mine. Reflecția mea, luciditatea mea și dincolo de orice, înțelegerea mea. Să stau aici, în corpul acestei persoane căruia îi este foarte rău, însuflețind-o. Această ședere cu sine este o activitate radicală. Și nădăjduim că ea va “curăța aerul inimii pentru a ne vedea pe noi înșine ca într-o oglindă.” Poate inima însufleți corpul omului? Locul omului, poate el – în zilele acestea, – lua naștere dinspre suflet?

Da, cred. Firește, credința mea e credința creștinului (o corcitură de psiholog care crede în suflet), iar pentru creștin șederea cu sine înseamnă rugăciune, șederea cu Mîntuitorul. Rugăciunea inimii, spune înțelepciunea isihastă, e o rugăciune “lipită de respirație”. Trezvia este “liniștea inimii, fixarea stăruitoare a gîndului și așezarea lui în poarta inimii.” Acolo în rugăciune, omul se găsește cel mai adînc în sensibilitatea sa, cu alte cuvinte cel mai aproape de sine. Și în acea stare, zice-se, inima îl are pe Iisus însuși ca Stăpîn care îi spune în chip tainic voia Lui. Mintea, curățită de gînduri, “naște noi înțelesuri”.

Mulți dintre clienții sau pacienții mei nu cred în Dumnezeu. Dar cunosc pe propria lor piele și în propriul lor corp ce înseamnă nădejdea. Și speranța. Nu au nevoie să fie educați în așa ceva. Cînd simți, cunoști de îndată. Cunosc și ei, în sclipitoarele lor momente de grație, că însuflețirea e posibilă, că înțelegerea caldă e posibilă și că ea singură este în stare să miște lucrurile pe lumea asta și mai ales în lumea noastră interioară. De fapt, această trezvie a creștinului este o formă radicală de seriozitate. Am sentimentul că suferinței psihice îi trebuie această seriozitate ca să scape de gol și de frica care îi fură mințile. Dacă atenția este liniștea neîncetată a inimii față de orice gînd, înseamnă că omul are nevoie să se retragă în sine atunci cînd îi este rău și să rostească încetișor: Acesta sunt eu, cel care suferă. Fiindcă numai cu propria-i lui fire va ameliora acest rău lăuntric. Iar propria lui fire este întotdeauna propria-i lui fire sensibilă.

Acum vreo cîteva zile îl umflase plînsul. Așa, dintr-o dată. Un plîns care frînge ființa în două. Mai trăise plînsul acesta de două ori, în anii trecuți, un plîns în hohote, cînd simți, spunea el, că altcineva plînge din tine, nu tu. Și că era un plîns din care nu se putea opri. Un plîns ca o apă adîncă, în care cobori la nesfîrșit. Și plîngînd, i-a venit sa ingenuncheze, să se roage. Și îngenunchind, a simțit că nimic din ce se întîmplă în viața lui nu are noimă fără această frîngere. În această frîngere a simțit mila Celui mai puternic decît el. Cu cît plîngea mai tare, cu atît simțea că Cineva e mai puternic decît el. A simțit că numai această disperare după cel ce nu poate fi cunoscut îl face viu și îi redă cunoașterea. Că în rest, că în afara acestei relații, lucrurile, oamenii și faptele lor se întăresc și se înăspresc. Că în afara acestei iubiri, trăită prin frîngere, nu prin forță, logica lumii e tare ca coaja de pîine întărită și nu ține de foame. Abia în acea frîngere i s-a topit încă o dată inima și a simțit taina iertării. Simțea că plînge în hohote fiindcă tocmai ce era iertat. A simțit că are suflet și că omul poate fi iertat. Și plîngînd, era învățat cum se trăiește iertarea ca să o poată dărui mai departe. A realizat ce sterp e și ce uscat e in afara acestei călduri din frîngere. Plînsul a venit pe nepusă masă, a venit și i-a deschis ființa așa cum deschizi o cămașă și îți descoperi pieptul. Cu mintea nu a putut înțelege nimic. A simțit că ce i se întimplă e peste puterea lui de înțelegere și că această experiență trăită în mod absolut e esențială pentru căldura cunoașterii. Cunoașterea, dacă nu e caldă, e stearpă. Toate informațiile lumii sunt reci și te înrăiesc dacă nu le cunoști din interiorul căldurii. Moartea interioară e această pierdere a căldurii. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Cel ce crede în Mine, nu va muri niciodată”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. MariS spune:

    Frumos conclude autoarea aici: Cunoașterea, dacă nu e caldă, e stearpă. Toate informațiile lumii sunt reci și te înrăiesc dacă nu le cunoști din interiorul căldurii. Moartea interioară e această pierdere a căldurii. “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Cel ce crede în Mine, nu va muri niciodată”
    Da, foarte adevarat. Adevarul se cunoaste in iubire, e invaluit in iubire, e nascut din iubire. E impletit cu iubire. In viteza lumii, tot mai mare si in raceala ei, tot mai accentuata, ne-am pierdut pe noi insine. E vremea sa ne oprim putin din alergare si sa ne regasim, noi pe noi insine. Cineva, care ne vrea binele, fara ca noi sa constientizam, pune o frana acestei alergari dupa desertaciune, acestei goane dupa vant. Egoul nostru mult prea umflat, de orgolii, ambitii, mandrie, arogante ne impinge in alergarea asta desarta. El trebuie intepat ca sa ne putem, in sfarsit smeri si abia apoi vom gasi intelepciunea de a cauta adevaratele valori, cele eterne, cele de Sus.

  2. Ad Min spune:

    topologia nu raspunde intrebarii unde esti ci formei e.g. devenite din morula in gastrula LOL

    https://en.wikipedia.org/wiki/De_Docta_Ignorantia
    https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Yves_Lacoste
    https://en.wikipedia.org/wiki/Topology
    https://www.youtube.com/watch?v=08fLkCVegXE:
    “Truth is the one creation
    Faith is the flame of nations
    All for the life and love of liberty

    Peace is the path of ancients
    Time is the fruit of patience
    All for the life and love of liberty

    Victory
    Harmony
    Endlessly, under God

    This we pledge
    With our very breath
    to the Universe, under God

    Love is the one creation
    Faith is the flame of nations
    All for the love of God
    All for the love of God
    All for the love of God
    Liberty

    We may be human,

    But we’re still animals.”

    PS de scrieti tampenii? u could know better…

  3. Szabo Stefan spune:

    Frumos și duios, sunteți ca un prieten bun.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrada Ilisan


Andrada Ilisan

Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei ataș... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Domnule Teodorescu, calculul scorului relativ de influenţă (SRI) e destul de simplu. Pentru fiecar...

de: Alexandru Babes

la "Competiția de proiecte de cercetare Idei 2020, impresii la cald"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

mai 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)