Marea Britanie adoră jocurile moralității, iar summitul pe tema anticorupției din această săptămână nu a făcut excepție. David Cameron a glumit cu regina pe tema “corupției fantastice” din Afganistan și Nigeria – niște cuvinte care s-ar fi dorit discrete, dar care au fost surprinse de niște microfoane bine plasate.
Cu siguranță că limbajul dezvăluit nici n-ar fi putut fi mai dur. Premierul a calificat corupția drept “un cancer”, evidențiindu-i rolul în terorism, crimă organizată și alte rele. Secretarul de Stat american, John Kerry, a numit-o “distrugător al națiunilor”, subliind că accentuează “sentimentul disperării care a alimentat extremismul”. Alți lideri politici s-au întrecut în a denunța acest flagel în termeni la fel de duri.
Și totuși, militanții și oficialii, care s-au înghesuit în luxoasele încăperi din Lancaster House, înțelegeau prea bine ironia. La o aruncătură de băț se află cartiere ale Londrei– Belgravia, Chelsea și Mayfair – iubite de plutocrații lumii. Soțiile și fiicele lor frecventează buticurile din Bond Street și Sloane Street. Doar o scurtă escapadă într-o limuzină cu șofer și ajungi la întotdeauna binevoitorii bancheri, avocați și finanțiști din City.
Plutocrații nu vor să-și țină banii în locul de unde i-au furat. În Marea Britanie vor să-și cumpere case, să se zbenguie prin cluburile noastre de noapte, să-și facă cumpărăturile în buticurile noastre și să-și educe copii. Ei știu că sclipiciul respectabilității apare cu ușurință dacă e lustruit cu mulți bani. Potentații noștri au făcut ca toate aceste lucruri să le fie foarte accesibile.
Marea Britanie face tardiv un oarecare efort să schimbe facilitățile financiare care le permit să-și ascundă afacerile de ochii lumii. Firmele străine care dețin proprietăți în Londra trebuie ca pe viitor să declare adevărații proprietari într-un registrul public.
Și totuși, summitul abia dacă a atins problema. Insulele Virgine Britanice, care joacă acum un rol important în lumea finanțelor din cauza aproape impenetrabilei confidențialități oferite companiilor înregistrate acolo, s-au ținut la distanță. Alte fiefuri ale “confidențialității”, precum Insulele Cayman și Panama, refuză să coopereze.
Rezultatul e că proprietatea corporatistă pare încă deseori un bal mascat: un loc distractiv, dar nu și unul potrivit pentru afaceri. Pentru câteva sute de lire sterline și în mai puțin de o jumătate de zi, poți înființa o companie în vreun colț îndepărtat de lume unde să-ți poți ascunde identitatea. În unele jurisdicții, identitatea dumneavoastră nu va fi înregistrată, și nici măcar verificată.
Justificarea este confidențialitatea, care însă e plătită scump de toată lumea. Pe pagina web a companiilor (Companies House), verificarea identității unei companii înregistrate în Marea Britanie durează doar câteva secunde. Putem să-i găsim adresa înregistrată, numele directorilor și să vedem dacă și-a făcut la timp contabilitatea.
În cele mai multe jurisdicții din străinătate, căutările se sfârșesc imediat ce au început. Biroul de înregistrare va fi de obicei o taciturnă firmă de avocați, care nu e obligată să răspundă întrebărilor publicului. În țări precum Panama, ele sunt chiar obligate prin lege să nu răspundă.
Chiar și sub obligația unui mandat, s-ar putea ca ele să nu știe să răspundă. S-ar putea ca proprietarul să se fi schimbat de zeci de ori de când firma a fost înregistrată pentru prima dată. În cele mai multe jurisdicții ale ‘confidențialității’ nu există obligația de a actualiza informația.
Mai rău, lanțul proprietarilor ar putea include zeci de oameni, dacă nu chiar sute de companii-suveică, toate în jurisdicții secrete – nu doar pe insulele din largul mărilor, ci și în locuri considerate respectabile, precum statele americane Delaware, Wyoming sau Nevada. Până și cel mai dibaci detectiv, având legea de partea sa, s-ar vedea neputincios în fața unei asemenea căutări. Pentru cetățeanul de rând este imposibil să afle răspunsurile.
Și totuși, interacțiunea bazată pe încredere stă la baza civilizației, iar asta necesită informații verificabile despre ceilalți oameni. Pe bună dreptate, ar trebui să știm a cui e casa de alături sau cu cine facem afaceri. Anonimatul creează totodată și o competiție neloială; cum poate o companie dintr-o anume țară, care respectă legea și care plătește toate taxele, să concureze cu una ale cărei active și profituri sunt înconjurate de mister?
Mai rău, asta e o binecuvântare pentru evazioniști, pentru cei care spală bani, pentru teroriști și pentru alți răufăcători. Șmecherii și cei fără scrupule se pot folosi de această confidențialitate ca să ocolească taxele și să-și ascundă câștigurile obținute ilicit sau să ofere mită și să-și investească banii în politică pentru a-și proteja interesele.
Confidențialitatea corporatistă este demult unul dintre cele mai murdare secrete ale capitalismului mondial. Cu întârziere, o schimbare survine totuși. Un motiv este scurgerea de informații. Cazul “Panama Papers” a reprezentat un mare șoc pentru rezidenții lumii offshore. Cei mai bogați și mai puternici oameni din țări ca Rusia, China și Pakistan își închipuiau că activitățile lor nu vor ajunge niciodată la urechea opiniei publice.
Și totuși, grație lui “John Doe”, deconspiratorul anonim, companiile înființate de ei sau cel puțin unele detalii legate de imensele lor averi “au transpirat”.
Politicienii schimbă și ei tonul. Atunci când coaliția anterioară de guvernământ a încercat să elimine confidențialitatea corporatistă, în 2012, dl. Cameron a dat grăbit înapoi. Când “The Economist” a publicat un editorial care spunea că anonimatul corporațiilor este de neiertat, am fost atacați și pentru opinia noastră “utopică”. Dar demascarea proprietății secrete a devenit acum politică guvernamentală atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite. Marea Britanie a desființat abia în 2015 “acțiunile la purtător”, niște certificate care permit ca acțiuni neînregistrate să fie ascunse și mutate.
Summitul de la Londra pe tema corupției, din această săptămână, a venit cu noi propuneri stringente. Companiile care cumpără imobile în Marea Britanie vor trebui să-i declare pe adevărații proprietari, “proprietarul beneficiar”, cum se spune în jargon.
Președintele Barack Obama a cerut totodată Congresului să adopte legi care să înăsprească regimul de înființare a unei companii în America și să intensifice cooperarea cu poliția din alte țări (domeniu în care, până acum, America este sandalos de înapoiată).
Chiar și acest progres limitat reprezintă o mare victorie pentru susținători precum organizația londoneză Global Witness. Și totuși, mai sunt foarte multe de făcut. Chiar dacă înăsprim legislația cu privire la înființarea noilor companii, zeci de milioane deja există. Contează prea puțin dacă registrele corporațiilor sunt publice dacă informațiile pe care le conțin sunt false sau vechi.
E bine de reținut că nimeni nu a votat pentru asta. Anonimatul corporațiilor este un accident al istoriei. Companiile mixte pe acțiuni au fost inventate pentru a permite partenerilor dintr-o firmă mixtă comercială să-și asume riscuri fără să riște falimentul personal. Dacă afacerea ar eșua, ai pierdut numai banii investiți.
De fapt, noi, publicul, îi subvenționăm pe directorii companiilor. Dacă o companie merge bine, ei se îmbogățesc. Dacă ea se duce de râpă, furnizorii, clienții și angajații sunt cei care suportă pierderea. Dar nimeni n-a spus vreodată că încorporarea ar trebui să confere confidențialitate.
Cel mai bună atitudine față de aceste specii cotropitoare de cameleoni este schimbarea mediului în care trăiesc. Primul stadiu – deja în curs de desfășurare – este acela de a spune că nu poți cumpăra o proprietate fără să spui cine ești. Următoarea etapă este să spui că n-o poți vinde. Asta ar avea ca efect înghețarea averilor plutocraților de pe mapamond. Ei își pot păstra confidențialitatea, dar nu pot profita de pe urma ei.
Apoi există o mulțime de posibilități ca să mergi mai departe. Sistemul juridic englez este preferat de bogătașii lumii. Trebuie să facem din divulgarea proprietății o condiție valabilă pentru oricine caută să apeleze la instanțele noastre. Trebuie să stabilim apoi un termen-limită, să zicem, 2020, până la care orice proprietate care încă mai beneficiază de confidențialitate trebuie să fie înghețată.
Proprietarul poate reclama o proprietate, dar numai explicând cine este. Peste alți câțiva ani, aceste averi înghețate vor fi scoase la licitație publică. Banii vor fi puși la păstrare, să zicem, până în 2025. După aceea, îi revin statului.
Acest lucru nu reprezintă niciun impediment pentru cei care respectă legea, dar țin la confidențialitate. Dar va smulge averile furate din lumea anonimatului și va băga banii în buzunarele contribuabililor (și ar descongestiona piața imobiliară londoneză). Escrocii și corupții își vor putea păstra banii prea bine în Panama sau Macao, dacă vor. Dar la ce bun, dacă nu-i pot cheltui sau investi?
Aceste lacune din sistemul nostru financiar afectează reputația Occidentului în ochii străinilor (rușii numesc ironic capitala noastră “Londongrad”). Ele discreditează totodată sistemul în ochii alegătorilor. Unul dintre motivele pentru care niște politicieni ca Donald Trump o duc atât de bine se datorează suspiciunii tot mai răspândite (și justificate) că există o lege pentru bogați și una pentru săraci. Dacă nu-i îngenunchem pe plutocrați, dăm apă la moară bolșevicilor din ziua de azi: cei care spun că întreg sistemul occidental e bazat pe ipocrizie și fraudă. Și e neplăcut, dar cam așa și este.
Traducere de Mihaela Danga
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Spre deosebire de onorabilul autor, uniI dintre noi au trait in regimuri bazate pe „proprietatea intregului popor „. Dar tentatia de a experimenta e de neoprit.
Harald, la varsta mea destul de (inca) tanara am prins o bucata buna din vremurile regimului bazat pe “proprietatea intregului popor “. Si acum, dupa ce am trecut de momentul in care tu nu ma ataci pe mine (nu mai ai cum sa imi spui „ca nu stiu eu, caci nu am trait vremurile alea, etc…”), ne aduci si noua niste argumente logice in discutie? Ce vrei sa spui despre articolul de mai sus (fara a mai aplica atacul la autor – Ad hominem – in argumentatia ta)? (si fara faza urmatoare a atacului la persoana – Nu stii tu, nu ai inteles bine, etc – argumentare a la Monta).
În esență, autorul militează pentru confiscarea unor proprietăți. Pe asta s-au bazat și regimurile comuniste, au confiscat niște proprietăți crezând că vor fi capabile să le administreze cu funcționari ai statului.
Nu știu ce ai înțeles tu din regimul comunist și din filozofia pe care s-a bazat, dar la origine s-a aflat exact ideea rezumată de Ion Iliescu: „Este un moft chestia asta cu „sfânta proprietate privată”. Iar ideologia comunistă nu a luat naștere la Moscova, ci la Londra. Stalin nu era decât un psihopat oarecare, însă cu zeci de ani înaintea lui niște intelectuali de marcă aflați la Londra au conceput ideologia luptei de clasă. În opinia subsemnatului, autorul este exact o astfel de persoană. Mulțumit? :P
Să nu uităm că autorul vorbește în numele unei țări fără Constituție, o țară despre care politicienii săi cred că ar trebui să se retragă din CEDO / ECHR chiar și dacă rămân în Uniunea Europeană (ideea fiind o aberație în sine, chiar fără a fi pusă în practică). O astfel de măsură cum e cea propusă de autor nu ”va băga bani în buzunarele contribuabililor”, ci doar va pune niște bani la dispoziția politicienilor.
Am citit de vreo două ori cele două rânduri ale d-lui Harald și tot n-am priceput nicicum unde și cum vă atacă pe dumneavostră atunci când exprimă niste truisme. Puteți să ne luminați?! Suferiți cumva de mania persecuției?! :-D
Dl. Harald are dreptate în cele de mai sus. Țările ce au trecut prin experimentele economice socialiste/comuniste au nevoie de generații pentru a scăpa de sechele. Socialismul econmic se instaurează foarte ușor și repede. Însă dregerea dezastrelor sale e un proces îndelungat și dureros. Cei ce nu au trecut prin acest gen de experiențe traumatizante (precum autorul) sunt tare tentați să o comită fără a-și încorda prea tare neuronul. :D
Parerea mea e ca discursul nu este unul cu tenta socialista ci din contra. Parerea mea e ca nevoia acuta pentru un stat-etic e exact a asa numitor ‘plutocrati’. Discursul ‘pacaleste’ din cauza predispozitiei memoriei asociative. Diferenta intre ‘plutocratii’ comunisti si cei etici este directia din care vine critica. Daca in cazul comunismului ea venea de la cei defavorizati, in cazul celor etici apare ca un resort moral.
Cam asta de fapt intelesese, in mod ironic, Marx prin comunism, adica comunismul rezultat ca evolutie a constiintei maselor, in care evolutia constiintei angajatilor determina o evolutie a constiintei in ansamblul societatii.
Ideea e ca desi, in mod aparent, aceasta e ceea ce se intampla, fenomenul nu este unul de amploare ci mai degraba unul izolat. Exista e drept un numar impresionant de oameni care realizeaza aceste chestiuni si s-a produs o schimbare de constiinta, dar aceasta schimbare de constiinta pentru a produce o schimbare efectiva trebuie sustinuta de un climat economic favorabil ceea ce nu e cazul in momentul de fata. Ori aici in orice moment balanta se poate inclina spre asigurarea supravietuirii proprii si atunci efectul e unul taman invers.
Evident consolidarea puterii economice trece de la stat la corporatii, acest lucru deja a inceput sa se intample, in timp ce statul isi consolideaza un rol pur regulator, adica din ce in ce mai decuplat de la serviciile publice: sanatate, educatie care pe de o parte il justifica si care din cauza realitatilor se justifica tot mai putin.
un articol grozav !
oare ii doar suspiciune ca „există o lege pentru bogați și una pentru săraci.” ?cam depinde de tara, zic io
imperialistii astia sa nu se atinga de banii adunati cu sudoare de romini patrioti ! asta inseamna a interveni in treburili interne ale romaniei
Da, e foarte tentant ca statul să-și bage tot mai tare nasul în afacerile private. Să le reglementeze, să le strângă de gât să inventeze reguli peste reguli până ce nmic nu mai mișcă. Numai că după ce nu mai mișcă nimic de unde mai vin veniturile statului ca să-i ghiftuie pe ăia ce ce sunt cumninți, duc o viață curată fără a munci (sau dacă „muncesc” o fac pentru stat, ceea ce e mai păgubitor ca și nemunca) și fătă a face afaceri :-D :-D :-D ?!
Fără îndoială ca Marea Britanie e un loc unde se adună nenumărați tâlhari din întreaga lume pentru a se bucura de uzufructul pungășiilor lor. Ei vor fi forțați să plece în alte părți imediat ce legislația va deveni tot mai restrictivă. Obligativitatea publicării numelor propietarilor nu îi va face pe aceștia să renunțe la propietăți, ci doar îi va face să le vândă și să plece sau să găsească oameni de paie care să le preia pâna la valorificare. Restricțiile însă vor face nenumărate victime colaterale în rândul companiilor britanice oneste. În final economia britanică va ajunge în halul de anchilozare și decrepitudine al celei franceze.
Cât despre pungașii de prin India, Pakistan , Rusia, China, etc. ce prosepra azi în UK se vor muta în alte părți continuând să-și prade cu aceeași rapacitate și eficiență țările de origine. „Dezvăluirile” nu vor avea nici un efect. Națiunile îdobitocite pe spinarea cărora trăiesc ei vor uita totul cu viteza fulgerului (dacă chiar vor afla ceva :-D) . Dacă ele ar fi națiuni și nu doar turme de necunvântătoare, atunci plutocrații din poveste nu ar fi ajuns niciodată plutocrați. Nu-i așa?
Nu ti se pare ciudat ca pungasii fruntasi provin numai dintr-un anumit gen de tari ? Remarca cineva la inceputul scandalului,parca un analist american, ca dezvaluirile „afacerii Panama” seamana cu un urias santaj la adresa adevaratilor barosani. Ceva in genul,cum ne intelegem sa nu apareti si voi pe lista „pungasilor”. Hai ca se poate, doar suntem oameni si legea lui O(H)M se aplica every where and every time.