Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Cultura dezbaterii la români

Dan Cristea ianuarie 28, 2013 Opinie, Societate/Life
37 comentarii 5,666 Vizualizari

Românii au în vocabular și un alt termen pentru ceea ce democrațiile occidentale numesc în general dezbatere contradictorie – este vorba despre“gâlceavă”. Nici vorbă să fie o întâmplare – cuvântul se trage din substantivul bulgăresc “gălč”, anume “zgomot”, respectiv verbul “gîlcevi”, anume „bârfă, ceartă”.

Etimologia este concludentă: dezbaterile publice românești sunt niște certuri. Afirmația îmi pare o banalitate, un simplu tur al televiziunilor românești o confirmă la orice oră, și, spre deosebire de alți comentatori mai optimiști, nu sunt de acord că ar exista prea mari excepții. Chiar și rarele discuții care încep frumos, cu promisiuni de argumente raționale puse pe masă, se transformă încă de la primele replici contradictorii: vorbitorul cade repede în viciul sofismului ad hominem (“cine e domnul X să vorbească despre buget, când cu toții știm cum s-a comportat în perioada cât era ministru?!”), al generalizării pripite (“în comuna Y, 3 bătrâni nu au fost lăsați să voteze, este clar că alegerile au fost fraudate”), al analogiei slabe (“evident că sunt potrivit pentru postul de parlamentar, am dovedit asta prin modul în care am condus Direcția Județeană de Sport”), etc. Mai rău și mai des, același vorbitor preferă să își repete la nesfârșit tema cu care a venit de acasă decât să își reconstruiască argumentele în fața opoziției care i se oferă. De altfel, în România mai există în mod real emisiuni unde câte un invitat înțelege să își impună ideile urlând în mod continuu, pentru a nu putea fi întrerupt și a nu permite contra-opinia (imaginea în sine este suficientă pentru a evoca un Ev Mediu al comunicării). Realitatea expusă mai sus fiind deja una ușor verificabilă, nu cred că merită să mai petrecem timp în dovedirea ei.

Ce mi se pare mult mai interesant însă este că această cultură a gâlcevii a modificat în timp componente fundamentale ale procedeului contradictoriu; le-a modificat atât de puternic încât dezbaterea la români este acum cu totul altceva decât ce reprezintă ea la britanici, ori la americani. Cine va merge la Londra să urmărească  o dezbatere parlamentară în Camera Comunelor, una juridică într-un County Court, ori pur și simplu o emisiune politică la BBC (și invit cu tărie pe orice cititor să o facă!), va fi apoi paralizat de șoc ascultând cum se combate în Parlamentul României, într-o judecătorie de sector bucureșteană, sau, desigur, la orice “talk show” politic de seară al televiziunilor de pe Dâmbovița.

Unde sunt diferențele?

Fiind o gâlceavă, nu o discuție, dezbaterea la români are un scop distructiv, iar nu unul constructiv, precum de cele mai multe ori în vest. La noi, dezbaterea presupune dușmănie, adversitate continuă, ură față de interlocutor. Când pregăteam grupe de liceeni pentru dezbateri, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le aveam de făcut era să îi conving că e în regulă ca uneori să fie pur și simplu de acord cu adversarul, că pentru a convinge un juriu nu trebuie dovedită ca greșită orice idee a părții oponente. Situația este chiar mai elocventă în avocatură: ești compromis în totalitate dacă un client te vede în tribunal vorbind cu clientul/avocatul advers (“eu îl plătesc și s-a dat cu ei!”), fără să conteze că obiectul discuției îl reprezintă ora procesului, planificarea etapelor lui, etc. Nu am văzut niciodată un martor care să răspundă pozitiv unei întrebări a avocatului părții adverse, chiar și atunci când ea se referă la realități incontestabile – fiind “advers”, deci „adversar”, tot ce ar putea acesta pretinde este, fără distincție, fals.

Mai grav, însă, dezbaterile noastre își propun drept scop final satisfacția personală, nicidecum identificarea unei soluții comun agreate, ori aflarea adevărului.  Observația n-ar trebui să fie suprinzătoare: finalitatea unei gâlcevi e dovedirea adversarului, nu îmbunățirea mediului  pe care îl împarți cu el. În politica românească,  ideea de “maverick”, adică politician care deviază de la linia partidului  pentru că găsește mai temeinică susținerea opoziției pe o anumită temă, este absentă cu desăvârșire. Susții o anume teză economică pentru că așa vrea partidul, nu contează cum e mai bine sau mai rău pentru români. În SUA, John McCain, prototipului maverick-ului  republican, a candidat la alegerile prezidențiale – românii l-ar fi exclus din partid la prima abatere. Talibanismul de fond al politicii românești este, cred, o mare ușurare pentru mulți politicieni: e mai simplu să nu gândești și să repeți ca un papagal ideile de la centru, decât să îți pui probleme și să descoperi că, uneori, în anumite domenii, adversarul chiar are dreptate.

Altfel spus, dezbaterea românească nu permite concesii.  Ea presupune pârjolitul holdelor și otrăvitul fântânilor, nicidecum posibile, vai mie!, empatii argumentate. Orice consens cu o idee a oponentului reprezintă un eșec, o slăbiciune, căci nimeni nu stă să analizeze fondul respectivei concesii.  Teama acordului cu adversarul este într-atât de mare, încât uneori vorbitorul va reformula în alte cuvinte exact aceeași idee a interlocutorului său, doar pentru a nu admite un eventual acord.

Cele de mai sus evocă o dramă: din păcate, în lipsa posibilității efective a unei concesii, o dezbatere nu poate avea niciodată o finalitate reală.

O mostră extrem de interesantă a acestui deliniament între gâlceavă și discuție este dată de modul diferit în care românii percep ironia în discursul public față de occidentali. În democrațiile tradiționale ale vestului, ironia este un condiment al pledoariei: ea are rolul de a o înfrumuseța, de a o face mai convingătoare pentru publicul larg, de a pune în pagină diferite inconsecvențe din tezele oponente. Fiind vorba de o luptă de idei, nu de persoane, ironia nu poate jigni: dezbaterile din Camera Comunelor britanică sunt pline de umor și sarcasm la adresa  susținerilor celuilalt, nimeni nu pleacă însă supărat.  Ei, în România, pentru că dezbaterile sunt, de fapt, războaie personale, ironia reprezintă o jignire de neconceput, o depășire a limitelor civilizației, în fond, un afront. Mi s-a întâmplat nu o dată să aud colegi avocați cerându-și unul altuia scuze pentru că și-au permis (infracțiunea de) a folosi umorul într-o replică (“stimate coleg, îmi cer scuze pentru nuanța ironică, m-am aprins”).

În fine, partea cea mai proastă a modului în care românii înțeleg contradictorialitatea este percepția asupra succesului în dezbateri. La noi, victorios în comunicare este cel care a ajuns la final păstrându-și ideile cu care a început. Lăudat de colegii de partid, ori de spectatori, laureatul care nu a cedat niciun metru în fața adversității nu își dă vreodată seama că, de fapt, nu a trecut prin nicio dezbatere. Mi se pare sugestivă afirmația recentă a unei doamne ministru, care a statuat cu fermitate că nu va continua niciun proiect al fostului ministru de resort, în afara celor extrem de aproape de finalizare. Justificarea: ei, cum adică justificarea?,  proiectele îi aparțin unui politician de opoziție, prin urmare ele sunt intrinsec rele. Nicio dorință de analiză efectivă, individualizată, a fiecărui proiect în parte, nicio disponibilitate spre ideea contrară. Silogismul e simplu: “X e adversar. Ideea provine de la X. Rezultă că ideea e proastă”.

Dimpotrivă, în Marea Britanie & comp., o dezbatere de succes tinde (chiar și dacă nu întotdeauna reușește) să fie una care a dus la un liant de idei: în urma criticilor opoziției, legea a fost îmbunătățită, a devenit mai acoperitoare, a evitat probleme de neconstituționalitate. Rațiunea unui parlament este, culmea!, chiar aceea de a discuta forma inițială a unor proiecte ce se aplică unei întregi comunități, pentru a o îmbunătăți. Rațiunea unui tribunal este, ridicol, știu!, aceea de a afla adevărul în urma aprofundării tuturor punctelor de vedere ale părților implicate. Așa, și doar așa, dezbaterile au sens, merită purtate.

Ei, e doar o mitizare a realității occidentale, vor spune unii, identificând scuza perfectă pentru a păstra în continuare noroiala dâmbovițeană. Multă, prea multă lamentare în acest articol, vor acuza alții, dar nicio soluție, domnule autor! Din păcate, tarele structurale ale unei comunități nu beneficiază de manuale-tip. Cu siguranță însă, primul pas e întotdeauna înțelegerea problemei. De acolo, totul e mai ușor.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "37 comments" on this Article:

  1. chishtocu verde spune:

    “și doar așa, dezbaterile au sens, merită purtate”… si vizionate as adauga.

    Bravo. Excelent articol!

  2. Isailă Brătfălean spune:

    Este un articol magistral, care surprinde probleme esențiale ale culturii politice, juridice, jurnalistice bucureștene. Este un model care s-a reprodus pe malul Dâmboviței decenii după decenii, s-a consolidat, s-a perfecționat. Răul pe care l-a făcut României acest iraționalism este imens.

    În țările vecine, chiar și în partidele comuniste era dezbaterui, care au evoluat spre dezidențe precum evenimentele din ’56 în Ungaria sau din ’68 din Cehoslovacia. La noi a avea alte idei decât Ceaușescu era o trădare de patrie și de sistem.

    Această mentalitate continuă și atăzi. Încercați să spuneți că în ianuarie 2012 Băsescu era expirat, o demisie a lui ar fi detensionat situația din țară și presiunea asupra curentului politic de dreapta și veți vedea ce pățiți din partea „dreptacilor” fanatizați. Încercați să spuneți că secuii au dreptul la o regiune separată după criteriile de constituire a regiunilor valabile peste tot în Europa și veți vedea ce pățiți din partea românilor verzi și centraliști (grupați în Bucureștiul centralismului parazitar aflat în căutare de rațiuni de existență).

    • nedumerit spune:

      nea Isaila! Dezbati sau impui subiecte? Oglinda !!!!!

      • Isailă Brătfălean spune:

        Bade Nedumeritu, departe de mine gândul de a-ți impune niște subiecte. Am vrut să demonstrez cum micimea distanței psihologice tolerate între interlocutori, micime care transformă dialogul în gâlcevă, face mul rău, chiar când interlocutorii ar trebui să fie apropiați în gândire (adică ambii bolșevici, ambii dreptaci sau ambii europeni). Respectivele subiecte meritau să fie dezbătute cu o mai largă paletă de de idei decât „ba, pe-a mă-tii” (cred că este o expresie regională, eu nu îi înțeleg decât sensul figurat).

        Aveți și alte exemple?

  3. Mih spune:

    Un subiect interesant si de mare stringenta, cred eu. Din pacate, cei vizati nu impartasesc si nu vor impartasi aceste opinii, ba par foarte hotarati sa coboare nivelul “discutiilor” tot mai jos, asa ca nu vom asista prea curand la transformarea galcevei in dezbatere reala.
    Este insa bine ca in spatiul public apar asemenea teme: ele pot influenta exigenta si auto-exigenta “auditoriului” si/sau comentatorilor, fie ei si ocazionali. Este o modalitate de a schimba mentalitati, nivelul “cerintei”, “asteptarii” la “firul ierbii” si pe cale de consecinta, poate sa apara o presiune binevenita asupra celor angrenati in dispute publice (indiferent ca sunt politicieni, analisti, jurnalisti, specialisti in diferite domenii etc.).

    • Dan Cristea Dan Cristea spune:

      Complet de acord cu teza din paragraful al doilea, conform căreia (chiar și) simpla apariție a unei anume tematici pe agenda publică este un pas important în remedierea unor posibile vicii ale comunității. O teză și o speranță, în același timp :)

  4. Vlad A spune:

    cine/de ce se produce gilceava ? canibalismul n ar fi disparut nici azi daca barbarii nu erau crestinizati sau conflictele n ar fi fost aplanate printr o judecata dreapta mai degraba decit piatra si ciomagul. orice constructie necesita o fundatie, un design, o arhitectura. bazata pe adevar si dreptate, nu pe inspiratie sau aproximatie. cind hotul face legea si “poporul” te judeca, se isca gilceava.

    • Pavel Tataru spune:

      Doar o adnotație: civilizațiile antice nu erau creștine pentru simplul fapt că nu exista creștinismul și cu toate astea nu era difuza practica canibalismului.
      Oamenii se mânâncă intre ei, la propriu, dacă-i o chestiune de viată și de moarte. Punem 2 creștini într-un spațiu închis si ii lasam acolo sa putrezeasca (ca-n “Despre eroi si morminte” a lui Sabato) si orice farama de umanitatea va disparea. Si Romania e un spatiu inchis.

  5. Mihai spune:

    Mai subtire cu galc = zgomot in bulgara, ca rad vecinii din sud.

    • AM spune:

      Ai dreptate, e un pic sarita peste cal analiza etimologica. Citez un dictionar explicativ BG:

      мн. глъчки, ж. Шум от говор на много хора; врява. / Zgomot produs de vocile multor oameni (sic!)

      Sinonimele indică exact acest lucru (apropo, definitia unui cuvant trebuie sa faca referita la campul semantic al acestuia)

      Превод на думата глъчка на английски език / Traducerea în Engleză (de asemenea, instructivă)
      clamour, din

      P.S. Nu am avut timp încă sa verific etimologie pe care o dau ei (adica bulgarii) cuvântului. Cum ar fi sa aflam ce este din Ro. Personal nu cred…

      • Dan Cristea Dan Cristea spune:

        Sursa: Al. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic român, Ed. Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958 – 1966, „gîlceávă (gîlcévi), s. f. – 1. Zgomot. – 2. Ceartă, sfadă. […] etimonul exact este incert. În sl. apare glŭkŭ „sunet” (Miklosich, Lexicon, 130), bg. gălč „zgomot” (Skok 72), […] După Conev 95 și DAR, rom. provine din bg. Der. gîlcevi, vb. (înv., a bîrfi; a se certa, a se ciorovăi)”.

  6. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Domnule Cristea,

    Merita reluată, foarte sintetic (măcar într-un colțișor), chestiunea cu „România, o țară fără structură” excelent analizată chiar de Dvs. Asta deoarece ceea ce dezbateți aici ESTE O CONSECINȚĂ DIRECTĂ a absenței structurii din sfera discursului nostru public. Continuitatea argumentării ar fi generat un contrast pilduitor prin comparație cu majoritatea eseurilor-editoriale curente (care sar mereu de la una la alta) și ar fi susținut ideea inițială.

    Păstrez în calculator articolul amintit pe care mi-am permis să-l reutilizez-dezvolt în http://inliniedreapta.net/nimic-despre-apocalipsa-despre-alegeri-nici-atit/

  7. alx spune:

    Sint sceptic cu privire la superioritatea dezbaterilor din occident. La prima vedere ar parea ca occidentalii dezbat civilizat dar cred ca o impresie data oarecum de diferenta de ton. Dar in realitate cred ca dezbaterile politice in general sint cam la fel, e absolut aceeasi galceava si aceeasi desconsideratie pentru interlocutori, fiecare tine de ideea lui, fiecare isi urmareste propriul interes sau al partidului. Si la urma urmei nu cred ca trebuie sa ne mire, politica e asa dintotdeauna si peste tot.

    • kinn spune:

      Dar “tonul” si atitudinea sunt si ele parti importante ale unei dezbateri, nu conteaza doar scopul. Desigur ca peste tot fiecare e mai atasat de ideile sale, si deci chiar si in cazul ideal propriul interes se suprapune macar partial cu propriile convingeri, dar nu asta e tot ce conteaza, ci mai ales disponibilitatea de a asculta si parerea interlocutorului. Care la noi lipseste cu desavarsire, ratiunea fiind din start sufocata de orgoliul personal.

    • Victor D spune:

      Argumentul clasic… Peste tot e la fel.
      Argumentul ăsta este greșit. Nu e peste tot la fel. E doar comod să crezi asta ca să nu îți propui să schimbi ceva…

    • Mircea Lutic spune:

      Eleanor Roosevelt spunea
      “poor minds talk about people average minds talk about events great minds talk about ideas”
      - adica : mintile sarace vorbesc despre oameni, mintile mediocre vorbesc despre evenimente iar mintile mari vorbesc despre idei – si nu cred ca se referea la romani.

      Eu cred ca intrebarea corecta e cum ne descurcam cu “mintile sarace”.
      Se pare ca prin occident sunt unii care au invatat si au ajuns sa le conduca – atata tot.

      (ref: http://wiki.answers.com/Q/Who_wrote_the_quote_%27poor_minds_talk_about_people_average_minds_talk_about_events_great_minds_talk_about_ideas%27)

  8. Dan spune:

    Foarte bun articolul.
    Nu sunt insa convins de oportunitatea ironiei in discursul serios. Am auzit ca idei bune au fost luate in ras si desfiintate. Un exemplu ar fi : “Auziti ce traznaie au scos ecologistii; Eu n-as putea inventa asa ceva: am putea salva planeta verificand presiunea cauciucurilor.”

    Am ascultat BBC, TV5 si CNN si sunt dezamagit de nivelul jurnalistic. Am impresia ca sunt la fel de porniti pe manipulare si trucuri murdare, dar se adreseaza unui public mai educat si incearca sa fie mai subtili. Piers Morgan a numit un invitat in fata: a “stupid man” and “a dangerous man espousing dangerous nonsense”.
    Am fost de asemena dezamagit de nivelul dialogului cand intrebarea pentru Miss America a fost “ce parere aveti despre casatoriile homosexuale?” La raspunsul candidatei ca sustine casatoria intre un barbat si o femeie, membrul juriulului care a adresat itrebarea i-a reprosat ca a insultat homosexualii si ca ar fi ajuns Miss America daca n-ar fi raspuns asa.
    Alt ex. In prima dezbatere pt Prezidentiale, Romney a dat cifre false despre somaj.

    • Gabriel spune:

      Dan, exemplul tau nu contine ironie ci rautate gratuita, parerea mea…

      Un exemplu bun de ironie (subtila) ar fi:
      “Ecologistii au propus verificarea presiunii la cauciucuri pentru a rezolva problema incalzirii globale. Daca i-am putea convinge si pe olandezi sa-si verifice presiunea la cauciucurile de bicicleta cu siguranta am putea nega impactul chinei in aceasta problema.”

      Vezi diferenta? Nu-i asa ca mi-am spus punctul de vedere (e.g. nu cred ca asta este solutia ideala) fara sa a) arunc cuvinte negative si b) jignesc direct ecologistii?

  9. Gogu Bosorogu spune:

    Articolul vorbeste mult, dar ocoleste fondul problemei. Dezbaterea publica (nu numai la romani, ci si in multe alte tari) nu serveste atingerii unei solutii optime, fiindca pe-aici majoritatea deciziilor nu se iau in functie de aceasta ipotetica solutie optima, ci de ce si cum hotaraste cel (sau cei) din frunte. Sau, daca preferati, solutia optima nu este aceea “dezbatuta public”, ci aceea “hotarata” (de multe ori inainte de acea dezbatere). Adica hotarata intr-o dezbatere care nu e publica, si care, nefiiind publica, nu stim cum anume decurge. Parlamentul nostru nu discuta, ci ridica mainile ascultator, cam ca la concerte… Conform unei hotarari dezbatute (nepublic). De aceea dezbaterea tinde sa devina galceava; o discutie in contradictoriu (“dezbatere”) care nu are finalitate asta si este: o galceava (cearta). Mai poate deveni insa si sedinta fara rost; am vazut multe de-astea…
    Cum autorul pare sa admire “culturile” din UK, de ce sa nu tindem si catre o “cultura a betiei” ca cea de-acolo?

    • Anonim spune:

      Asa este. Invitatii la talkshow-uri nu se duc acolo ca sa discute si sa inteleaga parerea adversarului, ci pentru a castiga capital politic aratandu-se superiori “rivalului”. In plus, politicienii nostri nu sunt sinceri asa ca nu pot renunta la o parere pe care nu au avut-o de la bun inceput…

  10. Artemis spune:

    Domnule avocat Cristea, sunt de acord cu ceea ce ati scris, ba chiar as intra mai adanc la partea de “diferente” pentru ca mi se pare ca acele comportamente descrise de Dvs au radacini mai adanci. Cel putin aceasta este concluzia mea dupa ani buni de lucrat si locuit in strainatate, in contact cu o alta cultura care m-a transformat.

    Am ajuns la concluzia ca multi romani nu au un “eu” independent si bine format. Nu fac diferenta, de exemplu, dintre “eu” ca centru al propriei persoane si “ideile mele” care depind de circumstante si uneori se pot si schimba. Pentru multi, daca nu esti de acord cu o idee de-a lor nu esti de acord cu toata persoana lor, cu tot ceea ce reprezinta ei. Iau personal ceva ce nu este personal. De unde incapacitatea de a comenta ceva la modul detasat, implicarea emotionala nejustificat de mare, si refuzul de a-si asuma greselile sau de a recunoaste ca ne-am schimbat parerea.

    In Romania multi oameni nu accepta dreptul altora sa aiba o parere daca aceasta este complet diferita. Nu accepta faptul ca doua opinii contrare pot avea valoare egala si pot fi adevarate in functie de context, sau ca cineva ne poate fi prieten si totusi sa gandeasca altfel intr-o anumita privinta.

    De altfel si aici pe “Contributors” se gasesc comentarii care in loc sa dezbata ideile unui articol ataca direct autorul fara sa explice intr-un mod inteligibil nici atacul, nici motivatia acestuia. Pacat ca cei care comenteaza astfel nu-si dau seama ca nu fac decat sa-si dezvaluie primitivismul in gandire.

    Faptul ca un conflict este constructiv sau nu depinde de scopul partilor. Acolo unde scopul este comun – aflarea adevarului, o lege mai buna – conflictul duce la progres. Acolo unde se considera ca rezolvarea cea mai simpla a conflictului este distrugerea adversarului, nu se rezolva problema pentru ca distrugerea adversarului duce la aparitia altui adversar iar conflictul initial se adanceste pana cand o rezolvare pasnica nici nu ar mai fi posibila.

  11. Bogdan spune:

    Articolu asta imi aminteste de un capitol al unei carti, scris de Diego Gambetta intitulat: “Claro!”: an essay on discourse machismo”. El practic desria o cultura a dezbaterii (specific spune el Italiei si tarilor din America Latina, dar cred ca se aplica bine si Romaniei) in care castigarea argumentului e cea mai importanta (in contrast cu UK sau US).

    Nu mai tin minte toate caracteristicile acestui discurs, dar printre ele se numara:
    1. A raspunde prompt, deoarece orice pauza paote sugera ca nu esti stapan pe subiect
    2. A nu recunoaste niciodata ca nu sti (chiar daca domeniul respectiv nu are legatura cu dezbaterea) pentru ca a nu sti despre un anumit domeniu implica a o nestiinta in subiectul pe care il dezbati.
    3. A raspunde mereu pe un ton mai ridicat, pentru ca tonul, combinat cu promtitudinea arata stapanire pe subiect
    4. A nu ezita sa folosesti argumente cu care nu ai fost de acrod in trecut, pentru a dovedi pe cineva in dezbatarea ce se deruleaza in prezent.

    Mai erau cateva caracteristici si descrieri dragute, dar concluzia ingrijoratoare era ca acest tip de discurs poate avea efecte foarte grave asupra dezvoltarii democratiei.

  12. cornel spune:

    Articolul este foarte bun. Cred ca se poate adauga, indisponibilitatea funciara ptr. a intelege. Intelegerea unei situati, a unui individ, a unei imprejurari samd. Intelegerea, in acceptia mea, NU inseamna ca agreezi, esti de acord, etc., ci reprezinta o disponibilitate, tot mai rar intalnita. Nu de putine ori sa facut dovada, ca daca exsista intelegerea ambelor parti, se ajunge la rezultate mai mult decat satisfacatoare. Intelegerea, in cazul cand este unilaterala (numai a unei parti) este folosita frecvent ca factor decisiv, in disputa.

  13. Peter Manu spune:

    Stimate Domnule Cristea

    Va felicit pentru un text lucid si bine articulat.

    Nu pot insa sa nu va spun, cu experienta celor 36 de ani de viata in SUA, ca va inselati in legatura cu locul ironiei si sarcasmului in dezbaterile profesionale de aici. Informatiile mele nu vin numai din sutele de dezbateri academice la care am asistat, dar si din cele la care am participat ca administrator.

    Contrar opiniei dumneavostra, si impresiei pe care v-au lasat-o discutiile politice, ironia si sarcasmul nu fac parte din dezbaterile profesionale. Discutam in contradictoriu, facem sau nu concesii preopinentilor, ne reformulam sau nu pozitiile, incercam sau nu sa destindem atmosfera, dar nu trecem niciodata granita dintre subiect si persoana, implicita in folosirea ironiei si sarcasmului.

    Cu respect,

    Prof. Peter Manu
    Hofstra University
    New York

    • Anonim spune:

      Binevenita precizarea.
      Ironia risca sa jigneasca si adesea bagatelizeaza observatii corecte.
      Ironia este mai degraba un artificiu oratoric decat un argument constructiv.

    • Dan Cristea Dan Cristea spune:

      Domnule profesor, va mulțumesc pentru comentariu. Nu sunt de acord cu el. În primul rând, a folosi ironia într-un discurs public nu înseamnă nicidecum a trece “granița dintre subiect și persoană”. Dimpotrivă. Și ideile pot fi ironizate, și vă asigur că uneori ironia demonstrează o teză de contra-argumentare mai bine decât o sută de alte cuvinte. Îmi pare că în argumentarea dumneavoastră indicați că ironia înseamnă întotdeauna o deviere de la subiect – aș avea sute de exemple care să vă contrazică. Bunăoară, dezbaterile din Camera Comunelor dintre Tony Blair și Michael Howard, superbe exemple de folosire a ironiei în argumentare și contra-argumentare cu conținut. Dezbaterile prezidențiale americane, chiar și dezbaterile din primaries. În încheiere, vă mărturisesc că acum câțiva ani am avut o demonstrație de dezbatere academică publică la Hofstra. Am folosit ironia și vă asigur că n-a cazut rău nimănui :)

  14. T. St. spune:

    In SUA, “ironia si sarcasmul nu fac parte din dezbaterile profesionale” afirma Petre Manu, lucrator in domeniul psihologiei sau psihanalizei daca am inteles bine.

    In SUA, dupa cum se vede limpede din articolul lui Herbert London, “Social Psychology Faces Its Bias”, pe care il puteti gasi pe humanevents.com, aproape toti membrii “Society for Personality and Social Psychology” au vederi politice de stinga. La conferinta din anul 2011 a societatii, Prof. Jonathan Haidt de la University of Virginia a numarat, dupa ce i-a chestionat pe toti participantii, 3 (trei) conservatori, ceea ce, a concluzionat el, e o lipsa de diversitate statistic imposibila intr-o tara (SUA) in care 40% din cetateni sint conservatori.

    Concluzia lui Haidt: psihologii constituie o “comunitate tribal-morala” unita prin “valori sacre” care impiedica cercetarea autentica si submineaza credibilitatea disciplinei. In plus, aceasta izolare ii impiedica pe cercetatori sa “vada” climatul ostil pe care l-au creat pentru non-stingisti.

    Avind in vedere cele de mai sus, cvasi-unanimitatea de tip comunist din breasla in discutie (frica de a nu ramine fara job are, cu siguranta, rolul ei in constituirea acestei cvasi-unanimitati, nu poate fi vorba doar de prostie si in asa proportii), probabil ca P. Manu are dreptate si in domeniul sau de activitate “ironia si sarcasmul nu fac parte din dezbaterile profesionale”.

    Am mai vazut asa ceva. In sedintele de partid, utc, sindicat de pe vremea lui Ceausescu. Nu ii ardea nimanui de ironii. Iar frica de a nu ramine fara job/libertate/viata avea, si atunci, rolul ei in constituirea acestei cvasi-unanimitati. Nu putea fi vorba doar de prostie si in asa proportii

  15. Peter Manu spune:

    @ T.St.

    Nu sunt nici psiholog, nici membru al Societatii despre care vorbiti. Practic de peste 40 de ani medicina interna, exclusiv in mediul academic. Am “tenure” din 1989, asa ca nu am fost de atunci in pericol de imi pierde pozitia la universitate.

    • T. St. spune:

      Pardon de confuzie in cazul asta.

      Parca asa imi spusese cineva, ca sinteti din zona cu pricina, dar se vede ca nu mai tin eu minte despre cine era vorba. Poate si stingismul debordant (cu acea tesatura inenarabila de demagogie fara de care cineva nu poate fi de stinga) din fiecare comentariu pe care il faceti sa fi contribuit la asociatia asta gresita.

      Oricum, extremismul de stinga al “Society for Personality and Social Psychology” nu e deloc o exceptie in mediul universitar american. La asta trebuie sa te astepti oricind ai de-a face cu unul care nu e din zona hard science.

  16. Peter Manu spune:

    T. St.

    Cred ca ati trecut granita dintre subiect si persoana.

  17. viorel spune:

    excelent acest articol. felicitari

  18. Carili spune:

    Articol foarte bun si cine il apreciaza, stie deja despre ce e vorba. Cine nu, tot ca o cearta il percepe si suita de comentarii ilustreaza cum nu se poate mai bine ideea de fond. Si ce scriu eu acum nu e decat un meta-comentariu si mare valoare nu o sa aduca, vorbe, vorbe… Romanul e rebel si dreptatea (mai ales aia personala) e o valoare mult mai pretuita decat buna-intelegere. Romanul are o turbare arhetipala de care mie mi s-a facut lehamite. Va rog frumos, temperati-va pornirile, numarati in gand pana la 5 inainte de replica, vorbiti cu ton scazut, zambiti, priviti pe interlocutor macar cateva secunde ca fiindu-va prieten. Asteptati-va sa primiti vorbe rautacioase, sa fiti luat in zeflemea, sa vi se traga presul de sub picioare. Si in timp ce vi se intampla toate astea, continuati sa va purtati impecabil si sa va educati copii sa faca la fel. Faceti asta cale de trei generatii. Sau patru. Poate pe urma o sa fie mai liniste, poate ca oamenii vor avea intelegere si pe urma gandire si pe urma judecata si pe urma vorbire. Poate ca o sa fie curiosi ce spune bun celalalt. Ma educ de ani buni sa fac asta si e greu si vreau sa o fac. Credeti voi ca sunt multi doritori? Liniste, ar fi asa de bine sa reflectam in liniste, vreo 50 de ani. Sa se interzica vorbitul public si sa ne ocupam cu reflectia. Intelectualisme… Isme… Traiesti in Romania si asta e. Sau nu traiesti acolo si foarte probabil, e mai bine. Noapte buna, culcati-va linistiti, poate ca natiunea asta are o vitalitate pe care unii dintre noi nu o intelegem.

  19. Carili spune:

    PS – Azi (in Montreal) a trebuit sa ma ”cert” ca un nene sa imi mute un raft dintr-un wardrobe foarte modern. Arhetipurile sunt conectate international, nu numai la nivel politic. Mi-e dor de Anglia, vreau inapoi la dulapurile lor vechi din lemn de pin, la ferestrele stupide prin care sufla vantul si unde toata lumea ma intreba cum ma simt si daca as vrea sa imi dea un pahar de apa sau un ceai. Si unde (altundeva decat la restaurant) daca dadeam bacsis 2 pounds, mi se multumea de parca daruisem un cal si eram intrebata de trei ori ”are you sure, ma’am?!” inainte de a fi acceptata moneda. E off topic credeti?! hmm, eu cred ca are legatura. Pentru ca in timp ce unii sunt recunoscatori pentru putin, altii cred ca li se cuvine orice. Inclusiv dreptatea.

  20. Daniela Coltuc spune:

    Am citit cu un amestec de interes, placere si amuzament articolul Domnului Dan Cristea. Interes pentru ca recunoasteam lucruri, pe care in franturi ,le gandisem si eu de multe ori, cu placere pentru frumusetea limbajului si cu amuzament pentru ironia fara subiect dar la obiect. La sfarsit, vazand cat repede s-a starnit galceava sub randurile sale, n-am putut decat sa-i dau dreptate.

    Incercand sa anticipeze reprosuri, pe care probabil le-a mai avut, Domnul Dan Cristea isi face mea culpa si ne spune ca nu da solutii pentru ca pentru tarele structurale nu exista manuale tip. Probabil ca asa este si, oricum, solutiile nu sunt in mana noastra ci a specialistilor si formatorilor. Merita insa sa facem un pas mai departa fata de simpla constatare si sa vorbim un pic despre cauze.

    Una dintre ele tine de arbitrajul dezbaterii. In talk-show-urile televiziunilor, arbitrul este moderatorul. El este cel care alege personajele si le da viata asmutindu-Ie cu intrebari provocatoare. Ideea ca poporul vrea paine si circ face din emisiunea de dezbateri, un loc de intalnire pentru figurile cele mai stridente. Lipsit de cultura si fara exercitiu intelectual, acest gen de invitati ajunge repede in criza de argumente iar solutia ultima este atunci, atacul la persoana. Ironia se practica deci, sub forma injuriei, ceea ce face ‘deliciul’ emisiunii.

    Astfel de lucruri nu le vedem insa numai la televizor. In sedintele de lucru cu colegii sau in replicile lansate pe intranet, am vazut de multe ori inclestari bruste si fara rost. Deci trebuie sa mai fie si alte cauze pentru starea de inflamare generala. O cauza specifica societatii noaste poate fi frustarea din confruntarea zilnica cu injustetea sub tot felul forme, nesanctionata. Vazand in prim-planul politic atatea personaje controversate, care dau tonul in societate, cred ca vina pentru aceasta stare de lucruri este una comuna. Cred ca drumul spre o lume mai buna incepe prin constatare. Indemnul meu, Domnule Dan Cristea, este sa continuati in demersul dumneavoastra.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Cristea


Dan Cristea

Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)