Home » Educatie »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Cultura libertăţii, ordinea justă şi nevoia de campioni

Mihail Neamtu martie 18, 2012 Educatie, Opinie, Societate/Life
13 comentarii 1,336 Vizualizari

Trăim într-o lume sufocată de inflaţia discursului egalitarist. Inegalitatea socială – spun progresiştii – ar coincide cu inechitatea.

Plini de indignare, mulţi formatori de opinie spun că înzestrările diferite cu inteligenţă, forţă fizică, prestigiu social, carismă personală sau venituri materiale sunt însăşi sursa nefericirii noastre. S-a denaturat şi ideea egalităţii de şanse – concept altminteri legitim, dacă el subliniază nevoia unui start corect în viaţă şi dacă apreciază verdictul „impersonal” al justiţiei.

Şi totuşi: România şi Europa întreagă au nevoie de redescoperirea idealului libertăţii. Există ierarhii naturale care îmbogăţesc viaţa şi care întăresc stima de sine ori sentimentul apartenenţei la o comunitate. Să ne gândim doar la „inegalităţile” încurajate prin sport. Competiţia corectă presupune un set de reguli şi mizează pe un arbitraj corect, doar pentru ca finalul de joc să scoată la iveală un singur campion. Medaliile sunt recunoaşterea publică a efortului individual combinat cu aptitudinea nativă, a modestiei de caracter altoită pe trunchiul curajului şi al abnegaţiei. Dacă luptătorii şi învingătorii se aleg dintre oamenii virtuoşi, n-avem oare obligaţia de-a redescoperi cultul succesului?

Prin forţele proprii, somităţi precum Ivan Paţaichin, Gheorghe Hagi sau Nicu Vlad (olimpic la haltere) au ajuns să strălucească pe firmamentul românesc într-un context istoric aberant. Egalitarismul forţat al ideologiei comuniste trimitea profesorul universitar şi muncitorul necalificat în aceleaşi apartamente triste, confort II. Ceea ce nimeni n-a putut suprima, totuşi, a fost nevoia noastră sufletească de-a admira. În fotbal, Sportul Studenţesc sau Universitatea Craiova scoteau la iveală talente remarcabile. Din acest motiv, peluza acorda cluburilor studenţeşti (poate mai mult decât cluburilor muncitoreşti) simpatia arătată de Radio „Europa liberă” intelectuali dizidenţi. Securitatea sau nomenclatura peceristă încercau să distorsioneze ierarhiile naturale (vezi ascensiunea artificială a celor de la FC Scorniceşti). Fără succes. Aveam cu toţii sentimentul exploziv al libertăţii atunci când geniul virtuţii submina prostia colectivistă.

O lume fără ierarhii desenează tablouri gri şi construieşte relaţii nedrepte. Ni se va spune că democraţiile moderne s-au născut pritr-o contestare a rigidităţii vechilor tradiţii. Poate, dar nu şi pentru a penaliza succesul individual. Modernitatea anglo-saxonă a propus un aranjament constituţional menit să prevină tirania şi abuzul de putere.

Ierarhiile sunt un index al performanţei. Orice părinte responsabil caută să-şi trimită copilul la cea mai bună şcoală. Orice student inteligent caută să-şi aleagă pentru lucrarea de licenţă cel mai bun profesor-îndrumător. Orice pacient disperat caută diagnosticul unui medic experimentat. Nevoia de excelenţă e firească. Doar o gândire filoxerată ideologic ezită în faţa acestui imperativ moral.

România a suferit enorm sub triumful formelor fără fond. Dezastrul fotbalistic păstorit de Mircea Sandu pe feuda FRF (cum altfel decât amestecând mitul infailibilităţii şi cultura organizaţională de tip mafiot?) a fost concurat de alte iniţiative etatiste. Să ne gândim doar la „reformele” unor miniştri precum Andrei Marga sau Ecaterina Andronescu. După abolirea examenelor de treaptă şi după desfiinţarea examenelor de intrare la Universitate, expresia „elev de nota 10” şi-a pierdut orice semnificaţie. Respectul pentru premianţi a dispărut. Un întreg sistem educaţional s-a orientat către idealul cantitativ al mediocrităţii, în răspăr cu logica meritocratică. Cei mai buni doctoranzi au plecat din ţară iar hemoragia creierelor a facilitat, în atâtea domenii, metastaza imposturii.

Cultura libertăţii recunoaşte justeţea ordinilor ierarhice. Egalitarismul, dimpotrivă, anulează orice grijă pentru diferenţă, altitudine sau ceremonial. Vom câştiga încrederea partenerilor externi şi vom redobândi mândria naţională doar atunci când, oriunde ne-am situa în curba lui Gauss, îi vom mustra pe codaşi şi îi vom recompensa pe premianţi – în politică şi afaceri, sport sau cultură.

Nici măcar în ceruri, răsplata virtuţii nu e gratuită.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Vali spune:

    Reiau cateva observatii mai vechi, in siajul excelentului text al lui Mihail Neamtu.

    IDOLI SI ELITE

    Unul din derapajele majore ale naţionalismului e idolatria, adică hieratizarea unor figuri politice excepţionale şi raportarea la acestea în termenii afectivităţii liturgice. Liderul, afinii şi anturajul său sunt percepuţi ca aparţinând unei ordini superioare, meta-juridice, generatoare de cosmos social şi deţinând o cunoaştere infailibilă sau un instinct pur ale culiselor Istoriei. Vârful piramidei sociale devine, astfel, conţinutul unor paradoxale fantezii populare: zenit al naţiunii, budoar divin şi oracol etnic deopotrivă. Acolo, departe, sus e forjată agenda naţională (un fel de “Scriptură a neamului”), acolo e fixat vectorul destinului obştesc, acolo e construit, retoric, personajul traumatic, inamicul public, Duşmanul.

    Prin urmare, naţionalismele instituie o transcendenţă colorată politic şi definesc pragmatica socială ca rit, mobilizare şi cruciadă. Într-o astfel de schemă, în care oficialii nu sunt hoi aristoi, cei mai buni dintre noi, ci mai degrabă nişte dihănii sacre, Übermenschen, o teorie a elitelor devine, brusc, inadecvată, când nu primejdioasă. Căci poporul trebuie omogenizat valoric, subordonat, fără disonanţe, unui aurifer ideal colectiv – Naţiunea. Un astfel de management mesianic nu poate accepta în organigrama sa decât două clase, distincte ontologic şi lipsite de medierea oricărui interval: Poporul, respectiv Conducătorii. Orice utopie e un holocaust al nuanţelor…

    Patriotismul, în schimb, e de neconceput fără dimensiunea recunoaşterii şi reproducerii elitelor, înţelese ca aristocraţii de breaslă, ca repere emulative. O comunitate prosperă şi dobândeşte un contur meritoriu când secretă firesc – prin automatismul competiţiei nemăsluite – superlative, fruntaşi, campioni și genii. A fi patriot înseamnă şi acest lucru: a fi capabil de admiraţie, a preţui spontan isprăvile oricărei profesiuni şi a-ţi dori să fii reprezentat politic şi cultural de elite.

    Dacă naţionalismul anihilează germenii oricărui resentiment faţă de Lider prin transfigurarea şi idealizarea evlavioasă a acestuia, patriotismul cultivă principiul ierarhiei întemeiată concurenţial şi se opune ranchiunei prin profesarea unui ethos al stimei, fără a cădea în vraja unui mythos al falsei transcenderi. În plan politic, guvernanţii nu mai sunt nişte făpturi sublime, sacerdoţi şi tălmăcitori supremi ai Istoriei, ci variante specializate, dextere, îmbunătăţite ale celor care i-au mandatat.

    În rezumat: patriotismul poate fi înţeles (şi) ca amplasament optim în raport cu nobila autoritate a excelenţei locale. Nu o religie politică, ci o complexă etică a admiraţiei şi apartenenţei.

  2. Cititor spune:

    Traim intr-o lume a competitiei intre natiuni, in care orice pozitie pe scara ierarhiilor depinde de eforturile comunitatilor nationale. Performerii exemplificati din lumea sportului au avut in spatele lor echipe, fonduri, institutii, logistica etc. Altfel spus, succesele individuale sunt doar aparent individuale. Nimic nu se poate obtine fara un suport social, inclusiv performantele intelectuale, care incoltesc pe un teren educational si institutional adecvat, fara de care nu ar fi posibile. Ca urmare, orice succes, individual sau de echipa, trebuie sa aibe o distributie sociala, care sa permita reproducerea conditiilor care l-au facut posibil.

    Avem nevoie de ierarhie si campioni, dar si de o proportionalitate nu numai a costurilor, dar si a castigurilor. Teza dumneavoastra seamana cu cea care spune ca invingatorul ia totul, care este una profund gresita. Pentru a va ajuta sa intelegeti mai bine ce am vrut sa spun, intrebati-va daca eforturile profesorilor si ale societatii de a va modela si a va adauga valoare au fost sau nu investitii educationale care ar merita sa fie recuperate.

    • Mihail Neamtu Mihail Neamtu spune:

      Sunt de acord ca mediul conteaza pentru succes la fel de mult ca demersul individual.

      Avem nevoie de o cultura a gratitudinii. Personal, caut sa nu ratez vreo ocazie de-a multumi dascalilor care au instruit cu daruire si inteligenta generatia din care fac parte.

      Aveti aici o dedicatie muzicala pe final de duminica.

    • sym spune:

      @cititor

      Dvs. comiteti o eroare, cunoscuta informal ca “teoria garajului lui Bill Gates”.

      Povestea e cam asa: n-ar trebui persoana care a construit faimosul garaj, in care Bill Gates a pus bazele faimoasei firme Microsoft, sa aibe o cota parte in Microsoft?

      Conform teoriei dvs., ar trebui.

      In realitate, nici vorba. Pentru ca respectivul constructor a fost platit la momentul respectiv. El nu a “investit” in viitorul Microsoft, ci a prestat o munca si a fost platit, fara pretentii viitoare.

      La fel cu scoala si profesorii. Nu e vorba de nicio “investitie”. Profesorii sunt platiti pentru serviciile prestate (niciunul nu lucreaza gratis), cu bani luati din venitul parintilor (prin impozite sau taxe directe de scolizare).

      Copiii nu au nicio datorie explicita sau implicita. Ei nici macar nu au dreptul de a alege daca vor sau nu vor sa fie scoliti.

      Chestia asta cu “distributia sociala” e doar vorba lunga ca sa platim de mai multe ori acelasi lucru.

  3. Cip Paraschiv spune:

    O cultura a meritocratiei? Hmmm, cam greu de realizat,,,

  4. Laurentiu X spune:

    Caci vis al mortii eterne e viata lumii intregi

  5. garett spune:

    Interesant articol! Dar, acum vreo 2 saptamani colegul dvs. de platforma/miscare/partid D-l Vlaston lauda in 2-3 articole initiativa egalizatoare a ministerului de a inscrie copiii la scoala pe criterii legate de zona, membri de familie cadre didactice si alte “criterii obiective”.
    I-am argumentat atuncu ca masura respectiva nu va face decat sa plafoneze scolile bune si sa duca la delasarea scolilor “de cartier” care vor sta linistite stiind ca au “clienti” indiferent de calitatea oferita. Am comentat ca un criteriu mult mai bun ar fi testarea copiilor pentru a oferi maximul celor cu potential maxim.
    Cum se impaca meritocratia promovata de Dvs cu egalitarismul D-lui Vlaston?

  6. adrian spune:

    ///..de ce nu incepeti selectia chiar cu dvs? daca ati fost la o scoala din Vest unde ati invatat ceva, cum puteti scrie un asemenea nonsens precum ‘Cultura libertăţii recunoaşte justeţea ordinilor ierarhice’? Ce ordine ierarhice? Ordinele lui Mousnier? Castele indiene? Clasele sociale? Sau poate sa segregam societatea pe merite educationale, dar e sigur ca acestea sint asa masurabile, ca e cunoscut ca Edison nu avea diploma, iar dvs care aveti ma indoiesc ca ati putea explica cuiva si in primul rind dvs ce este un echilibru Pareto si de ce guvernarile bune la asta aspira?

  7. Dan Cosma spune:

    Mi-a placut un text al lui Mihail Neamtu “ Cultura libertatii, ordinea justa si nevoia de Campioni”!

    Personal nu sant un mare fan al ideei de succes – materia centrala a ideii de campion macar si pentru faptul ca in periferia termenului de Campion nu exista loc pentru cei care concureaza! In ultimii 30-40 de ani notiunea de succes s-a aliat intens cu notiunea de castig si de reusita materiala! In orizontul deschis de succes au devenit improprii lupta eficienta, combatul loial si competitia frumoasa! Se sacrifica fara preget munca solida si formatoare, chimia fantastica a efortului depus in competitie – in favoarea castigului singular – deseoari sprijinit pe mii de cadavre sau insucese deloc rasunatoare! Succesul ca inventie moderna, presupune cred , o multime de drame si zbateri care nu beneficiaza nici de notorietate si nici de compasiunea publica! Adaug afirmand faptul ca din geometria imperfecta a succesului fac parte, fara glorie, detalii si amanunte importante cum ar fi : conjunctura, interese diverse , un anume caracter si o doza nedefinita de astral..!
    Am constatat, aproape invaraibil faptul ca in spatele unui succes anuntat in presa – stau povesti urate cu personaje si situatii mai mult decat stanjenitoare, ca de fapt a avea succes inseamna foarte multe renuntari, compromisuri si bu de putine ori ilegalitati flagrante!
    Succesul marunt sau mai bine zis reusita de anduranta, cultura efortului si al performer-ului sant deseori notate la subsol sau pur si simplu uitate! Reusita este atribuita unui personaj colectiv destul de slab conturat “ IMM-urile” sau “cei multi” care creeaza 70% din totalul locurilor de munca sau care duc greul fiscal etc! Cum creem o cultura a libertatii exterioare fara o cultura a libertatii interioare fara a cultiva capacitatea de efort si ideea de Proiect? Si baietii destepti din energie sant “de succes” si Copilu Minune este un succes intre anumite limite..! Cum putem separa astfel de “succesuri” de reusita plenara , cu miez dar care poate crea indivizi onesti si valori solide?
    Cred in succes in masura in care competitia este onesta si posibilitatile de valorificare a rezultatului celor invinsi este relevant in raport cu efortul depus! Cred ca performanta este de departe conceptul care trebuie sa stea la baza succesului si nu factorul hazard!

  8. Alec spune:

    Ordinea justă întemeiată pe calități naturale este o prostie sinistră (de dreapta). Poate merge la păianjeni. Merită admirație ce fac oamenii cu înzestrările lor (nu intru în discuția complicată despre cît de naturale sînt înzestrările umane) nu faptul că le au. O vită încălțată de 2 metri care bate măr primii zece lideri ai partidului Noua Republică nu merită admirație ci pușcărie. Stalin era deștept, și nu se poate spune că nu a avut succces. Să-l admirăm? Să-i mustrăm pe cei care n-au “carismă”. Mai bine îi mustrăm pe cei care folosesc această formă, în loc de firescul “harismă”.

  9. Semnul de intrebare spune:

    “Trăim într-o lume sufocată de inflaţia discursului egalitarist” Numiti va rog 3 televiziuni, 3 ziare si 3 radiouri plus 10 site-uri romanesti care promoveaza un astfel de discurs.

    “Plini de indignare, mulţi formatori de opinie spun că înzestrările diferite cu inteligenţă, forţă fizică, prestigiu social, carismă personală sau venituri materiale sunt însăşi sursa nefericirii noastre.” Puteti numi 3 din Romania?

    “Prin forţele proprii, somităţi precum Ivan Paţaichin, Gheorghe Hagi sau Nicu Vlad (olimpic la haltere) au ajuns să strălucească pe firmamentul românesc într-un context istoric aberant. ” Oare numai prin forte proprii? Nu a existat o societate care sa-i formeze, nu au existat echipe de oameni care sa ii indrume si sa ii ajute?

    “Egalitarismul forţat al ideologiei comuniste trimitea profesorul universitar şi muncitorul necalificat în aceleaşi apartamente triste, confort II.” Conform indicelui Gini in anii 80 Suedia era mai egalitara decit Romania.

    “Modernitatea anglo-saxonă a propus un aranjament constituţional menit să prevină tirania şi abuzul de putere.” De-asta sint scutieri prezenti la fiecare demonstratie?

    “Ierarhiile sunt un index al performanţei” Daca ar fi asa nu ar mai fi,lumea plina de sefi mediocri.

    “Cultura libertăţii recunoaşte justeţea ordinilor ierarhice” Cind? Cind superiorul ierarhic mediocru urla la subaltern sa faca lucrurile intocmai si la timp fara sa-i pese ca subalternul ar putea avea idei care sa conduca la succesul comun?

    “Vom câştiga încrederea partenerilor externi şi vom redobândi mândria naţională doar atunci când, oriunde ne-am situa în curba lui Gauss, îi vom mustra pe codaşi şi îi vom recompensa pe premianţi – în politică şi afaceri, sport sau cultură.” Pedeapsa si recompensa sa fie oare maximul de pedagogie pe care il poate pricepe intelectualul roman in 2012?

  10. fLoreign spune:

    Atata exaltare in text, si atat de putin miez!

  11. nd spune:

    Stimate domnule Neamtu, ideea ce sta la baza articolului Dumneavoastra este corecta. Nu este cu nimic noua, dar asta nu o face mai putin demna de a fi adusa inca o data in prim plan.
    In acelasi timp insa, tin sa remarc ca, probabil prins in focul argumentarii, Dumneavoastra avansati teze lispite de substanta si foarte evazive. Nu suntem astfel deloc departe de conceptul criticat al “formelor fara fond”, in sensul ca o idee principial corecta, daca este sprijinita pe argumente nesubstantiale, tot o afirmatie “goala” ramane. Doua teze/ afirmatii centrale din textul Dumneavoastra care ori spun foarte mult, lasand loc la interpretari diverse, ori nu spun in fapt nimic:

    “O lume fără ierarhii desenează tablouri gri şi construieşte relaţii nedrepte”
    “Cultura libertăţii recunoaşte justeţea ordinilor ierarhice”
    Daca le interpretez strict, ad literam, nu sunt absolut de acord, existand multe exemple contrare.
    Daca insa optez pentru o interpretare larga, atunci notiunea cu care raman este atat de evaziva si relativa, incat de fapt nu imi aduce nimic nou. In momentul urmator am si uitat ce ati vrut sa spuneti.

    Un alt exemplu ar fi cel legat de trierea elevilor/ studentilor prin anumite examene. Sunt de acord ca eliminarea examenelor este nociva, insa doar existenta examenelor nu conduce neaparat la selectarea valorilor. Multi dintre acei elevi “de nota 10″ pe care ii amintiti au reflectat, atat in comunism cat si in perioada de tranzitie, acea masa gata sa se conformeze si gata sa invete “pe dinafara”, fara discernamant, numai pentru nota. In concluzie, calitatea examenului in cauza este cea decisiva, si nu pura sa existenta.

    In fine, inteleg ca si Dumneavoastra impartasiti ideea ca valoarea individuala este singurul criteriu care poate sa stea la baza unei ierarhii drepte. Pe de alta parte, exprimand lucrurile atat de simplu, credeti ca veti gasi pe cineva care sa va contrazica? Problema este de fapt, ca intotdeauna, nu faptul ca o anumita idee justa nu este recunoscuta ca atare de marea majoritate. Problema consta in aplicarea acelei idei in practica. Iar pentru aceasta este nevoie de solutii substantiale si concrete. Genul acesta de articole sunt interesante ca divertisment jurnalistic (iar articolul Dumneavoastra este scris bine). In mediul politic, ele insa nu fac diferenta, nu isi “ating tinta” (probabil pentru ca nu au o tinta anume).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihail Neamțu


Mihail Neamtu

Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: C... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)