Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Cum produce școala plagiatori

Mihai Maci mai 3, 2019 Educatie, Opinie
48 comentarii 12,143 Vizualizari

Studenţilor mei de la masterat, care m-au

îndemnat să gândesc aceste lucruri

Începând din acest an universitar, la cursurile de masterat se studiază (şi) “Etica şi integritatea academică”. Dincolo de acest titlu generic – orice s-ar spune, românii au o înclinaţie pentru sintagmele gongorice – e ceva destul de simplu şi, în idee, util, deopotrivă pentru studenţi şi pentru profesori: un îndemn la renunţarea la plagiat. Să vedem mai întâi partea bună a lucrurilor: o problemă despre care se vorbeşte, există; atâta timp cât ne facem că nu ştim despre ce e vorba (sau cât o expediem cu justificări circumstanţiale), ea – pur şi simplu – nu există ca problemă. Nu trebuie să ne fie frică s-o recunoaştem: în România s-a plagiat şi se plagiază industrial. Sunt, evident, o mulţime de cazuri de notorietate publică, dar, dincolo de acestea – aşa cum voi încerca şi eu să arăt – sunt mult mai multe cele despre care nu se vorbeşte niciodată, care trec ca fiind de-la-sine-înţelese şi care (cu rare excepţii) nu (mai) scandalizează pe nimeni. Să fim serioşi, nici în trecut – oricât am căuta o epocă pardisiacă a şcolii sau a culturii noastre – lucrurile n-au fost tocmai idilice. Despre felul în care Nae Ionescu a preluat (fără trimiteri şi fără ghilimele) ideile unei englezoaice s-a vorbit destul; puţini îşi mai amintesc că cei doi clasicişti majori ai interbelicului – Cezar Papacostea şi Ştefan Bezdechi – se acuzau reciproc de traduceri nu după limbi clasice, ci după limbi moderne şi de folosirea unor surse nemenţionate în ceea ce publicau. Repet, faptul că despre aceste lucruri se vorbeşte e, orice s-ar spune, un prim pas pe calea desprinderii de ele: a numi o problemă înseamnă a o face vizibilă, a o descrie şi, în cele din urmă, a o înţelege. E bun şi faptul că discursul despre aceste lucruri li se adresează studenţilor masteranzi, adică celor care – principial – al trebui să urmeze traiectul specializării, la capătul căruia să devină autentici oameni de cultură şi/sau dascăli. Şi mai ales e bine că problema aceasta le e prezentată înainte de-a se apuca să-şi redacteze acele lucrări ce vor constitui primele trepte ale parcursului lor profesional. În felul acesta, măcar în parte, unii se vor feri de ispită, iar cei ce-i vor cădea în mreje nu vor mai putea invoca faptul că n-au ştiut.

Sunt însă şi lucruri care nu merg în ceea ce priveşte acest curs. Cel dintâi şi cel mai important e acela că, totuşi, despre aceste lucruri se vorbeşte destul de târziu. La 21 – 22 de ani, studenţii au consumat deja cea mai mare a parcursului şcolar unde, din păcate, au învăţat şi (cum) să plagieze şi, mai ales, faptul că, atunci când e generalizat, plagiatul nu (mai) e o culpă. Apoi, în ciuda pretenţiilor “academice”, masteratul nu e – la noi – atât începutul unei cariere ştiinţifice, cât mai curând o necesitate, a cărei satisfacere (în orice condiţii) mai aduce un mărunt spor salarial. Majoritatea celor ce urmează masterate nu o fac pentru a se specializa, ci pentru a mai încasa o modestă sumă, prevăzută de lege, pentru cei ce au cinci ani de studii superioare (sau pur şi simplu pentru a se stabiliza pe post). Aşa că pentru ei lucrurile nu încep cu exemenele de masterat, ci, dimpotrivă, se termină cu acestea. Şi dacă 15 (mai nou 16) ani de şcoală au fost strâmbi, prea puţini se gândesc să-i mai îndrepte în ultimii doi (ori chiar în ultimul, cel de după cursul de “Etică şi integritate academică”). Apoi, mai e o problemă: faptul că noi studiem problemele onestităţii redactării lucrărilor ştiinţifice alături de disciplinele ştiinţifice, nu solidar cu ele. (La fel cum învăţăm regulile gândirii şi ale argumentării – la “Gândire critică” – drept ceva autonom /ca o materie aparte/ şi nu ca instrumentar al cunoaşterii ştiinţifice efective, integrat în aceasta.) Lucrul acesta decurge din felul în care sunt compartimentate disciplinele în şcoala românească de toate nivelele. De pildă, elevii învaţă separat Revoluţiile de la 1848 şi paşoptismul ca curent literar, Logica generală şi rudimentele de logică matematică (ce se fac, ambele, pe clasa a IX-a), iar studenţii repetă aceleaşi cunoştinţe – la diverse discipline – ca şi cum ar fi lucruri diferite. “Interdisciplinaritatea” şi (mai nou) “transdisciplinaritatea” sunt doar (vorba răposatului Brucan, şi cu accentul lui) lózinci şi năstruşnicii bune de tocat banii europeni pe “simpozioane” şi “traininguri” din fonduri POSDRU şi POCU. În fapt, programa, acreditările şi reacreditările, (i)evaluările şi examenele (naţionale sau locale), presiunile de tot soiul fac ca – în învăţământul românesc – lucrurile să nu se întâlnească nicăieri şi fiecare să-şi cultive cum crede de cuviinţă (şi, de regulă, la cele mai mici costuri) ograda proprie. Astfel că, aproape inevitabil, se va ajunge în trista situaţie în care – în multe locuri – cursul de “Etică şi integritate academică” va fi predat ca o colecţie de “trebuie să”-uri agrementate cu citate din câteva legi. Adică exact acel gen de lucruri care nu interesează pe nimeni şi pe care, ignorându-le, oamenii îşi pot duce mai departe, liniştiţi, viaţa.

Din punctul meu de vedere, includerea acestei discipline în programa universitară nu are doar rostul de-a face din ea un semnalizator al legalităţii în mediul academic, ci îi oferă acelaşi drept de ştiinţificitate ca celorlalte materii. Nu e nici o îndoială că “terapeutica” pe care ea o indică are la bază o “patologie” metastazată în bibliografiile de tot soiul cu care iau contact studenţii, aşa cum e indeniabil că acest “obiect” a beneficiat deja, la noi în ţară, de o evidenţiere şi de o descriere (fie-mi permis să le amintesc pe doamnele Emilia Şercan şi Melania Cincea care au publicat cărţi remarcabile despre fenomen şi pe Profesorul Marian Popescu care, deopotrivă, a luptat cu această plagă şi a meditat asupra ei) care îl impun ca temă de studiu. Cum bine se ştie, ştiinţa porneşte de la înregistrarea cazurilor particulare, pentru a trece apoi la ordonarea şi gruparea lor în genuri cu caracteristici distincte. Meditând la droaia de plagiate pe care ni le-a evidenţiat media în ultimii ani, asta am încercat să fac şi eu: să grupez scrierile fără personalitate ale postdecembrismului românesc în câteva mari clase. Îmi cer scuze că nu-i voi invoca pe clasicii Johnson şi Thomson de la Harvard şi, respectiv, Stan(d)ford şi nici pe celebrul Dieudonné de la Paris, dar – pentru odată – am vrut să fac o treabă originală, şi nu una “inspirată” din “surse externe”. Dacă am reuşit sau nu, voi afla doar în măsura în care – după înţelepta vorbă a lui Karl Popper – voi fi contestat de alţii.

În optica mea sunt trei mari tipuri de plagiat, dar această tripartiţie nu exclude nici formele hibride şi nici pe cele de tranziţie între genuri. Aşa cum se va vedea, în structurarea pe care am încercat-o, prima formă de plagiat e cea mai spectaculoasă, în vreme ce ultima mi se pare a fi cea mai gravă. Deşi difuză – şi, tocmai de aceea, până la un punct inocentă – aceasta din urmă e cea care stă la baza celorlalte şi, în egală măsură, a categorisirii mele. Orice tentativă de punere în ordine se cuvine a avea un criteriu. Pentru mine acesta a fost cel al intensiei plagiatului. Mi s-a părut a vedea intensia maximă la nivelul lui cel mai comun, acolo unde – de fapt – coincide cu extensia maximă. Acolo e de discutat şi problema eradicării răului. La nivelele mai superficiale mi se pare – aşa cum o voi arăta – că practica plagiatului poate fi eliminată mult mai uşor (dacă se doreşte). Lucrurile se vor vedea mai limpede odată ce voi descrie cele trei tipuri de plagiat.

Plagiatul circumstanţial. Acesta e, în fapt, cel pe care îl pun în evidenţă majoritatea cazurilor de notorietate publică. E vorba – mai mereu – de oameni din afara mediului academic (cel puţin până în preajma doctoratului) care, la un moment dat – în general pentru avansare (dar şi pentru orgoliul titlului) – s-au văzut în situaţia de a alcătui o lucrare cu pretenţii de ştiinţificitate. În multe cazuri (eu unul cred că în majoritatea) lucrarea nu a fost alcătuită de împricinaţi, în altele îşi vor fi făcut şi aceştia “partea lor de treabă” (în speţă “să-şi însuşească” tot ce pot, de unde pot), finalmente – şi bazându-se pe “relaţii” – “au trecut”, iar acum (când sunt “persoane respectabile”) vor să-şi facă uitat acel episod “de tinereţe”. În general, e vorba de oameni care au recurs o dată, cel mult de două ori la “soluţia” plagiatului. Pur şi simplu o anumită logică a domeniului lor i-a împins în situaţia de a trebui “să suţină o lucrare” şi, pentru a trece acest prag (altminteri pur formal pentru ei), “s-au descurcat” aşa cum erau obişnuiţi şi cum le-au permis circumstanţele (inclusiv laxele noastre legi). O scurtă privire pe lista celor aduşi la lumină de doamna Şercan ne arată cam care e profilul “făptaşului” din această categorie, iar din imagine putem deduce şi mobilurile. Mai înainte de toate e vorba – în strivitoarea majoritate a cazurilor – de oameni din structurile militarizate: armată, poliţie şi nenumăratele noastre servicii secrete. Oameni aflaţi nel mezzo del cammin (ori chiar puţin trecuţi), pe care Revoluţia i-a prins căpitani, maiori, cel mult locotent-colonei pe la vreun Stat Major de unitate din provincie şi care n-au avut norocul gradelor superioare din acele vremuri. Căci, în virtutea strigătului (de frică) unanim: “Armata e cu noi!” din zilele haosului şi, apoi, a felului în care s-a achitat de “obligaţia” de a arbitra viaţa publică românească în primele luni postrevoluţionare, armata s-a priceput a-şi cere “dividendele” de la noua putere. Şi n-a fost vorba doar de “privatizarea” unor “sectoare strategice” şi de “afaceri” protejate de “secretul de stat”, ci – în primul rând – de avansări. Mai întâi, încă din primii ani, au fost făcuţi generali toţi cei care au comandat unităţi la Revoluţie şi, în primul rând, cei care au tras (indiferent de direcţia în care au tras). Apoi au fost înălţaţi în grad – uneori chiar cu viteză mai mare – cei care n-au tras, dar au văzut cine (şi mai ales încotro) a tras. Fireşte, simbolic, cu toţii sunt “eroi ai Revoluţiei”, dar simbolismul se cere însoţit de grad (care e şi o garanţie a faptului că anchetele nu vor merge “atât de sus”) şi, mai ales, de pensia de general. Asta a fost înţelegerea şi conducătorii României de până în 2004 s-au ţinut de ea. Masivul contingent al “eroilor revoluţionari” a fost dublat cu cei trecuţi în rezervă odată cu renunţarea la armata de masă şi integrarea în NATO. Pentru ca imensa armată comunistă să se demanteleze “în ordine”, s-au făcut – înaintea intrării “în retragere” – nenumărate avansări, îngroşând în plus pătura generalilor. Chiar şi după intrare, Preşedintele Băsescu a avut – cultivată din tinereţea lui marinărească – o petite faiblesse pentru militari, astfel că mulţi au mai adăugat stele carierei lor. Totuşi – şi inevitabil – la un moment dat, pe cale naturală (adică prin pensionări), s-a cam terminat cu “eroii” lui Decembrie, clasicele criterii ale numărului de soldaţi nu mai funcţionau (în condiţiile “armatei profesioniste” şi minimale impuse de NATO) şi cum vitejia efectivă e o calitate la fel de rară şi printre militari ca printre civili, se va fi pus, acută, problema criteriilor de avansare, mai ales la gradele cele mai înalte. Cu această dilemă se vor fi confruntat, brusc, cei ajunşi “şefi de Stat Major” şi “Comandanţi de Unităţi” în momentul în care foştii lor superiori, deveniţi generali cu 3 – 4 stele făceau ce ştiau ei mai bine, adică se pregăteau de “retragere”. Ca în orice piramidă ierarhică, cei dintâi înduraseră toate umilinţele cu putinţă (cine-a făcut armata are o idee despre ce e vorba) din partea celor din urmă doar cu speranţa că într-o zi vor ajunge şi ei “şefi mari” şi nu vor mai sta “drepţi” decât în faţa Comandantului Suprem. Or, dintr-o dată, speranţele păreau a lua calea uniformelor sovietice în care-şi petrecuseră tinereţea. Pentru a nu rupe pactul stabilit în primele zile ale noii democraţii, trebuia găsită, urgent, o soluţie. Probabil va fi fost un Chicago Boy (sau mai mulţi) – cu ceva spoială pe la West Point sau Sandhurst – cel care va fi lansat ideea: doctoratul în “ştiinţe militare”, “securitate naţională”, “geostrategii”, “paradigme de putere”, “lupta împotriva terorismului” şi multe, nesfârşit de multe altele. Băiatul se va gândit la avantajul lui personal – poate că pe unde-o fi fost, s-o fi procopsit cu un doctorat în de-alde asemenea “ştiinţe” –, însă nici nu bănuia ce cutie a Pandorei deschide. “Ce e aia doctorat?” – se vor fi întrebat purtătorii de chipie. Bănui că li se va fi răspuns, pe înţelesul lor: “o carte, să trăiţi!” Acum, cum să se apuce de scris cărţi unul care, până pe la 50 de ani, n-a cunoscut altă literatură decât “cărţuliile roşii” (regulamentele militare) şi revistele “Viaţa Militară” sau “Pentru Patrie” (“Playboy”-ul nu se pune, că nu pentru text îl răsfoia)? Dar “nimic nu e cu neputinţă pentru cei bravi”, şi un colonel hotărât ştie că nu textele pletorice sunt cele ce duc ţara înainte, ci comanda scurtă şi hotărâtă. Aşa că omul nostru va fi chemat “la raport” nişte căpitani mai tinerei, din ăştia ce puteau schimba câteva vorbe cu delegaţiile de la NATO şi le va “trasat sarcina de înaltă reponsabilitate” de-a compune câte-un capitol – două – trei pe o temă oarecare (sugerată şi ea de altul). Cum căpitanii mai au acasă şi câte-o căpităneasă profesoară de limbi moderne, a intrat şi bibliografia străină în horă. La sfârşit, s-au adunat bucăţile fiecăruia şi s-a făcut cartea cerută. Şi, în ziua stabilită, omul nostru – în “ţinută de ceremonie” – va fi citit silabisind şi năduşind tot (evident, de emoţii), un text de trei pagini, bătut la maşină, în faţa comisiei. Răposatul domn Buzatu, şi veşnic contemporanii noştri domni Cristian Troncotă şi Gheorghe Onişoru sunt – aşa cum îi ştim – sensibili la efuziunile patriotice şi nu se vor fi încurcat ei cu nu-ştiu-ce detalii de lămurit la susţinere, când ţărişoara are atâta nevoie de-a fi apărată. Aşa că de-a doua zi după susţinere, proaspătul doctor şi-a putut (sau i-a putut fi) înainta(t) dosarul pentru avansare. (Între susţinere şi dosar se va fi strecurat, evident, şi o petrecere “ca-ntre băieţi”.) La început, “istoricii consacraţi” trebuiau să fie ubicui la “promovările academice” militare, dar – la viteza cu care se susţineau doctoratele – în curând s-a ajuns la comisii alcătuite (aproape) în întregime din gradaţi (căci, din mulţii doctori făcuţi, se aleg mereu şi câţiva grafomani care rămân “pe baricadele cunoaşterii”). Aşa a venit vremea nemuritorului Gabriel Oprea, omul tuturor combinaţiilor. Oamenii se cunoşteau între ei, ştiau suficiente unii despre alţii (ba pare-se că chiar prea multe) pentru a mai fi nevoie de-o birocraţie formală; nu e exclus ca unele comisii să se fi întrunit şi să-şi fi dat verdictul chiar pe la restaurantele frecventate – discret dar constant – de domnul Oprea. Sigur, a doua zi se vedea un afiş la Academia Militară, ori la cea de Informaţii, însă dacă vreun grad mic ar fi fost curios de ceva, ar fi fost săltat imediat sub acuzaţia că un om cu pulsiuni suicidare n-are drept la portul armei. Cine ar fi îndrăznit să-l întrebe pe “generalul cu patru stele” Oprea – sau pe altul, “consilier prezidenţial” – ceva ce nu-l privea?! S-a nimerit doamna Şercan să intre în această şerpărie. Prinşi cu plagiatul cât vila, înalţii gradaţi au sărit în sus şi jură cu mâna pe Biblie că n-au copiat un rând. Culmea e că – în cele mai multe cazuri – au dreptate: de vreme ce nu ei şi-au făcut lucrările, cum să plagieze?! Şi-atunci, de unde nenorocirea? Din zgârcenie. “Şeful” de-aia e şef, ca să dea ordine. Numai dacă nu le însoţeşte de nimic – o sumă consistentă, o “deplasare” (“de studii”) în străinătate, o avansare – nici “băiatul” n-are alt motiv de-a lucra decât frica. Or, cu frica se face treabă, dar – în general – nu treabă bună. Şi generalii noştri au mizat pe comandă, n-au băgat mâna-n buzunar, iar căpitanii vor fi făcut treaba cu desăvârşire de mântuială, ca să scape de “înalta îndatorire” ce “le-a fost trasată”. Adică vor fi compilat ceva de pe la biblioteca unităţii, cu ceva de pe Internet şi din revistele ce le erau accesibile. Dacă pentru “şefu’” singurul lucru care contează în ceea ce priveşte lucrarea este să fie făcută, de ce-ar conta pentru ei mai mult? Şi, uite-aşa, nişte texte care – în marea lor majoritate – nu sunt cu nimic deosebite de ceea ce un dadaist ar face cu un teac de hârtii tipărite uitate într-un colţ de cameră au ajuns “lucrări ştiinţifice” şi pe baza lor s-au făcut generali cu ghiotura. Nimeni nu ştie câţi sunt de toţi – din toate armele şi serviciile la un loc; bănuiala mea e aceea că sunt mai mulţi decât soldaţii combatanţi pe care-i avem la ora actuală. În caz de… să ne ferească Dumnezeu!… unul dintre ei, la fel de sacadat şi de năduşit ca la susţinere, ne-ar explica de pe ecran că, “pentru a păstra fiinţa naţională”, e imperios necesar să “depunem armele”. Însă cum o asemenea perspectivă rămâne ipotetică, le vom plăti pensii fabuloase (trecute la “secret de stat”) tuturor, şi pe toata durata vieţii (dacă nu reuşesc să le mute şi la urmaşi). Pe ei impostura nu-i costă nimic (dat fiind că nu riscă nimic). Pe noi – toţi – ne costă echivalentul câtorva procente din Produsul Intern Brut. Cu banii aceştia le plătim pensiile obţinute printr-un examen fraudat. Şi, în treacăt fie spus, lipsim armata actuală de dotările ce i-ar fi necesare (dar şi de scandalurile legate de acestea).

Sunt convins că ceea ce au descoperit doamnele Şercan şi Cincea nu e decât vârful aisbergului. Probabil doctoratele obţinute prin această metodă – între ele şi cele ale politicienilor trecuţi pe la “Colegiul Naţional de Apărare ‘Carol I’” sau pe la “Academia Naţională de Informaţii ‘Mihai Viteazul’” – sunt mult mai multe şi, la fel de probabil, unii, mai deştepţi, şi-au şters urmele de când bântuie scandalul. Costurile sunt cele pe care le-am expus: un procent (deloc nesemnificativ) din avutul naţional cu care se plătesc pensii uriaşe unor oameni care nu le merită. Dar, şi mai grav, vârful armatei a fost cu desăvârşire corupt şi umplut de incompetenţi (pe de-asupra şantajabili) care, într-o situaţie de criză, nu doar că nu ne-ar apăra de nimic, ci ar transforma drama în tragedie. Cu adâncă tristeţe, dar într-o armată plină de asemenea generali, profesionalismul militar e o virtute în care nu mai cred decât copiii mici ce asistă la paradele militare.

Nu pot fi puse în discuţie toate aceste pensii anapoda – că iar iese la atac colonelul Dogaru (de mirare că dânsul care chiar a scris, in Ilie Ceauşescu style, nu e /încă/ general!) – pentru că nimeni nu cunoaşte nici amploarea fenomenului şi nici vreun criteriu onest de departajare a veritabililor generali (căci vor fi şi din aceştia) de cei făcuţi pe bază de doctorate dubioase şi de “eroism” revoluţionar. Dar există totuşi o certitudine: lucrurile pot fi (încă) oprite; doctoratul poate fi transformat într-un titlu pur academic (aşa cum e normal), fără nici un impact asupra carierei militare. Nu-mi aparţine mie a le da militarilor sfaturi cu privire la criteriile avansării în grad; cred însă că, dacă au interesul de-a le gândi, le vor şi găsi, de aşa manieră încât să dezrădăcineze tentaţia doctoratelor plagiate. În definitiv, într-o societate normală, numărul doritorilor de doctorate –mai ales printre gradaţi – e foarte mic.

II Plagiatul de necesitate. Acesta e, în primul rând, o plagă a mediului universitar, indiferent de profil şi de specializare. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: aici trebuie să publici mereu (“publish or perish”) şi tot ceea ce publici trebuie să fie neapărat “inovaţie” (dacă se poate “de metodologie a ştiinţei”) şi rod al “al celei mai performante cercetări în domeniu”. Morala, aşa cum bine ştim, dacă-i musai, atunci trebuie. Aşa că s-a umplut ţara de AnaleFestschrift-uri şi, mai ales, “culegeri de studii” (multe de peste 800 de pagini şi cu scoarţe cartonate) în care fiecare deversează orice poate. Lucrarea de doctorat se ciopârţeşte în tranşe de 20 de pagini şi se dă în câte 10 locuri; când se termină, se taie altfel şi mai ajunge de 10. Care e “şef” (adică mare prin comisii doctorale), mai ia de la doctorazi sau măcar publică “împreună” cu aceştia (câteodată chiar lucrarea de doctorat, când e tipărită). Evident, când termini ce ai în lada de zestre şi când nu te mai poţi împrumuta de pe la cunoscuţi, încerci şi de la străini. Iar aici ai marele avantaj că – în lumea noastră periferică – o traducere aproximativă poate trece drept “operă originală”. Dac-am fi răi, ne-am aminti că aşa a început – la fine de secol XVIII şi început de secol XIX – cultura română modernă: cu traducerea şi adaptarea unor texte străine minore (compilaţii şi manuale) şi că această “boală a copilăriei” literelor noastre a zămislit un pattern de care pare-se că n-am mai reuşit să ne dezbărăm. Dar nu trebuie să mergem aşa de departe: oare nu ne mândream cu toţii, în anii ’90, că marele merit al şcolii române (şi în particular al universităţii) sub comunism a fost acela de a transmite – în ciuda vicisitudinilor istoriei – moştenirea epocilor noastre de înflorire culturală (finele secolului XIX şi interbelicul)? Ce înseamnă acest lucru altceva decât că modelul şi reperul nostru se afla în(tr-un) trecut (puternic idealizat, în contrast cu prezentul de atunci)? Ei bine, de la acest paseism mitologizant – întruchipat de clasicele (căci reluate la clasă) sintagme: “poetul nepereche”, poetul filosof şi filosoful poet”, “visul unirii” şi câte altele – ne-am pomenit că trebuie să trecem, peste noapte, la research and developement. Trecutul s-a împuţinat dintr-o dată (şi a fost amendat de “noile metodologii” ale studiilor postcoloniale, de gen, ale imaginarului, ale psihoistoriei etc.) şi am aflat că, de-acum înainte, trebuie să trăim în viitor. În viitorul care – atunci – era inundat de lumina fraternităţii schilleriene a imnului european şi de curcubeul multicolor al postmodernismului în vogă. Gata cu “clasicii” şi “lupta antiotomană”; venise timpul IT-ului, al nano- şi bio-tehnologiilor, al “studiilor strategice” şi al medicinei moleculare. Artizanii acestei metamorfoze sunt, încă odată, the Chicago Boys: tinerii care-au prins burse în Occident imediat după “evenimente” şi care, întorşi acasă, au descoperit exact ce li se arătase şi strămoşilor lor de la ’48 – faptul că între noi şi lumea bună e o distanţă (constantă) de vreo trei secole. Băieţii au venit nu doar cu iniţiativa, ci şi cu metoda: upgradarea. Aşa că, cu o viteză uimitoare, orice dascăl ce-a prins o carte străină (din acelea de prin “ajutoare”) a devenit creator de “domeniu de studii”, de discipline, de “tratate” şi de “manuale universitare” în care repovestea – precum celebrul Alexandru Mitru – ce-au descoperit alţii în deceniile în care noi ne aflasem sub obroc. Firile întreprinzătoare nu s-au mulţumit cu atât: dat fiind că pe atunci internetul nu ne ajunsese din urmă (oare li se predă copiilor la şcoală şi existenţa unei asemenea epoci?!) şi informaţia era încă în mânecile “mandarinilor” ce aveau şansa de-a ieşi (cu vize, cred că nici asta nu se mai predă), unii s-au gândit să coasă petecile disponibile în “cercetări originale”. Şi, pentru România acelui timp, chiar vor fi fost originale; numai că pentru că pentru lumile din care proveneau nu erau deloc. Acolo li s-ar fi cerut – cel puţin – să plătească copyright, dacă nu de-a dreptul să-şi angajeze avocat. Atâta doar că ceilalţi români nu prea ştiau cum e în acele ţări (nu se inventase încă exodul de masă), iar străinii nu erau – aproape deloc – interesaţi de România (aveau ei alte probleme, prin Bosnia, Somalia şi Irak). Aşa că cine-a fost deştept şi a ştiut să croşeteze eficient, s-a văzut repede profesor universitar. Iar după ce s-a văzut cu titlul, ce să facă omul altceva decât să se bucure de renta viageră, într-o “funcţie de conducere”? Până când i-a amintit declinul studenţilor că între pensie şi pieirie nu se mai pot interpune decât nişte amărâte ISI-uri. “Noile metodologii” şi “criterii de evaluare” au ceva lugubru, precum camerele de tortură: vor cu orice preţ să scoată opere “inovatoare” de la nişte oameni care nu mai au nimic de spus, până la emeritare, decât să dea sfaturi prin diversele “comiţii şi comitete” din care fac parte. Şi mai e, inevitabilă, şi presiunea noului val de Chicago Boys, care lucrează la scară mare, cu Internetul şi minunatele site-uri ruseşti de cărţi. Dacă ai răbdare să înveţi puţină metodă, poţi fabrica – direct în engleză (căci traducerea ia timp) – câte două cărţi pe an (neapărat împănate cu statistici, grafice, sinusoidale şi felii de tort). Şi, cum bine se ştie, pe cât sunt bătrânii tăcuţi (până când simt că li se duce preşul de sub picioare), pe-atât sunt tinerii de locvaci. O să mi se spună: totuşi, nu e aşa de rău pe cum pare, căci aveam nevoie de această apdatare şi – dacă rezultatele ei vor fi bune – mijloacele vor conta mai puţin. În definitiv, şi-n a doua jumătate a secolului XIX am avut cultură bună, deşi cu un veac în urmă am pornit prin a traduce aproximativ manuale disparate aduse din Apus. Mă tem că de astă dată e ceva ce ne deosebeşte de jumătatea de veac de după întâia unire: pe vremea aceea exista o idee destul de clară cu privire la rolul culturii şi al intelectualului în societate. Aşa că manualul tradus a fost însoţit de examinarea riguroasă a celor ce l-au buchisit, de trimiterea la studii în străinătate a celor mai buni dintre ei şi de investiţii majore în infrastructura universitară (în primul rând în bibliotecile care, în interbelic, îl făceau pe tânărul Cioran să se simtă superior studenţilor francezi). Şcoli bine utilate, profesori serioşi, discipline temeinic făcute şi examene adevărate – o reţetă de care azi ne desparte nu doar un secol, ci o eternitate. Fireşte, nici la fin de siècle, nici interbelicul n-au fost atât de roz pe cât le-am văzut imediat după Revoluţie, însă un lucru e cert: n-au avut “universităţi” în fiecare târg al patriei, nici “profesori universitari” incapabili să se exprime coerent, nici tone de Anale ilizibile, nici doctorate “la liber” pentru oricine îşi permite costul lor şi, evident, nici “Academii de Poliţie” sau “de Siguranţă” care să-şi ungă ele însele “doctorii” şi “habilitaţii”. Graba de-“a construi instituţii” a amestecat totul: oamenii pasionaţi cu descurcăreţii, cei care aveau ceva de spus cu cei care vorbeau fără să spună nimic, cei care puteau da mai departe cu cei care adunau doar pentru ei. Şi cum “sistemul” e vertical, amestecul a fost pompat până sus şi infuzat până jos, de aşa manieră încât rămâne ca doar Bunul Dumnezeu să-i mai poată deosebi pe ai lui din acaestă babilonie.

Cert e că masa de impostură din învăţământul universitar e enormă şi (aproape) cu neputinţă de separat de calitatea căre mai pâlpâie stingher, ici – colo. Se publică mai mult decât se scrie, se scrie mai mult decât se citeşte şi nu se mai gândeşte aproape deloc. Morala e aceea că aveam, pe de-o parte, raportări ditirambice, pe de alta, realităţi triste: “structuri de funcţii” disproporţionate (şi bugetofage), saltimbanci ai vorbelor ce se pricep la de toate şi tineri care ies din universităţi cu o diplomă ce atestă doar faptul că, în loc să lucreze de la început, şi-au pierdut inutil câţiva ani din viaţă. Şi cum, din păcate, impostura naşte impostură, universităţile sunt un bun mediu de-a învăţa “cum să te descurci”: cum să treci examene la care nu te prezinţi, cum să dai “proiecte” care nici măcar nu şti ce conţin, cum (şi de la cine) se cumpără o licenţă sau – pentru cei care şi-o permit – chiar o diplomă. Şi, fireşte, cum se fac “doctorii” într-un învăţământ bolnav.

Dar lucrul cel mai grav dintre toate e acela că impostura academică reprezintă însăşi negarea continuităţii cunoaşterii. Dincolo de frauda manifestă şi de carenţa morală, faptul de a pretinde că eu am făcut o descoperire deja omologată în branşă (dar ignorată în peisajul nostru) nu e nimic altceva decât o hispostaziere a anacronismului ce neagă dimensiunea deschisă şi cumulativă a cunoaşterii. Iar atunci când, prins asupra faptului, îmi clamez nevinovăţia invocând pretexte mirobolante, nu fac decât să reiau tezele de bază ale protocronismului. Protocroniştii înţelegeau – şi înţeleg – şi ei necesitatea sincronizării cu “lumea bună” (de unde vin banii adevăraţi şi bursele în mediul universitar), dar nu vor să se “ploconească în faţa Occidentului” folosind ghilimelele. Nu e mai normal să pretindem – asemeni dacopaţilor – că dintr-o carte publicată (“în regie proprie”) la noi prin nouăzeci-şi-ceva şi-a însuşit ideile un american, neamţ sau francez din anii şaizeci?! Căci doar trăim în lumea “faptelor alternative”! Cu sau fără ele, rezultatul e acelaşi: de 30 de ani suntem incapabili a sedimenta o cunoaştere onestă în domenii în care avem nenumărate catedre şi nenumăraţi “specialişti”. Care – de multe, de prea multe ori – sunt bântuiţi de nostalgii protocroniste.

Ce e de făcut? Greu de spus, dat fiind că, inevitabil, multiplicarea “comisiilor” de tot soiul a amestecat într-atât cărţile, încât nimeni din suprastrcutura decizională a educaţiei superioare n-ar putea pretinde măcar că n-a închis ochii la ceea ce se făcea în jurul lui. Oamenii sunt legaţi prin nenumărate fire: fiecare are nevoie de câte-un “amic de nădejde” la “şcoala lui doctorală”, mulţi îşi mai “implementează” câte un masterat (din POSDRU-uri, POCU-uri şi ce-or mai fi) pe ici pe colo, prietenii se recenzează între ei, se recomandă între ei, mai pun de câte-o “conferinţă” (inevitabil, “internaţională”) şi – indiscutabil – lucrurile merg. Aşa cum merg. După doctorat, universitarul nu are decât două dorinţe: funcţia şi pensia (dublată, totuşi, de “nişte ore” în plus). Restul – în speţă relevanţa – e mai uşor de obţinut: ajunge să-ţi faci (tu însuţi, dar prin interpuşi) două-trei Festschrift-uri pline de elogii şi, grijuliu, să “le depui” la toate bibliotecile din ţară şi – cu acces liber – în toate cataloagele virtuale. Iar dacă funcţia îţi mai permite să subvenţionezi şi diverse “evenimente”, celebritatea e garantată. Părerea mea e aceea că, dacă mai mult nu poate fi făcut, ar putea fi conturat – în timp – un teritoriu paralel şi necontaminat de aceste habitudini. De pildă, o bună revistă de recenzie a lucrărilor cu adevărat semnificative, cu filtre serioase, care să împiedice propagarea imposturii. (Dar, în egală măsură, ar trebui vegheat ca o asemenea revistă să nu ajungă o fiţuică de club în care aceleaşi persoane să se elogieze reciproc.) Sau o editură, care să publice – printr-un concurs real – cele mai bune lucrări din diverse domenii. Şi care, eventual, pe modelul vechilor acorduri cu “Belles Lettres” sau CNRS-ul, să le traducă pe cele mai bune dintre cele mai bune în limbi străine. Pe scurt, în cacofonia generală a momentului, ar trebui să se vorbească mai mult şi mai apăsat despre ceea ce merită cu adevărat a fi pomenit. Şi, pentru a mai reduce parazitajul “zgomotului şi furiei” exterioare, s-ar cuveni – şi aici – ca, pentru un timp, să se renunţe la cotele obligatorii de publicaţii în diversele “dosare”. Ar fi, poate, mai util ca, dacă tot se organizează concursuri, acestea să fie orale şi realmente publice.

Partea cea mai proastă în învăţământ este aceea că răul trece mai departe: profesori incompetenţi produc absolvenţi incompetenţi; plagiatori cu diplomă tutelează diplome plagiate şi mediocrităţi patente cresc la umbra lor jalnice exemplare ale unei umanităţi în derivă. “Piaţa” noastră “orginală şi media (probabil unică în genul ei) ventilează aceste subproduse care – graţie expunerii de care benificiază – ajung “repere ale normalităţii”. E prea devreme să vă indignaţi; pe-acest teren lucrurile vor merge, încă o vreme, din ce în ce mai rău. Şi nu “instituţiile” (mai ales nu cele ale Educaţiei) ne vor scăpa de-această pacoste, ci un reflex fiziologic, simplu şi uman: greaţa.

III Plagiatul învăţat. Acesta e baza pe care se dezvoltă celelalte două: impostura academică îşi are temeiul în mediocritatea profesională a unor oameni care dozează subtil răstitul şi “trecutul cu vederea”, iar impunitatea plagiatului se întemeiază pe generalizarea lui. Nu trebuie să ne băgăm capul în nisip, căci o ştim cu toţii: plagiatul – numit copiat (în mod particular copiat de pe internet) – e un fenomen universal în şcoala românească de toate nivelele. De mici, copiilor li se dă să facă o “lucrare”, un “referat”, un “proiect”, iar ei introduc cuvintele cerinţei în bara de căutări de pe Google şi fie imprimă primul text pe care le cad ochii, fie – dacă sunt mai conştiincioşi – fac o compilaţie a primelor trei texte găsite. Aşa se iau note, aşa se fac medii, aşa “se descurcă” şi învaţă “să se descurce” elevii noştri. Când ajung în facultate nici nu ştiu altceva: orice cerinţă se reduce pentru ei la căutat pe Googleşi la “scos” primul lucru pe care-l văd. Tehnica şcolii e imbatabilă: nu doar că i-a învăţat cum “să se descurce”, dar le-a şi inhibat orice pornire alternativă. Pentru ei toată cunoaşterea e la îndemână, pe internet; totul e acolo, rezumat, organizat (conform programei), simplu, accesibil gratuit şi fără nici un efort. Să mai adăugăm şi faptul că-n copilărie calea cea mai scurtă e întotdeauna cea mai bună? Efectul acestei şcoli e neajutorarea masivă a unor oameni pentru care telefonul mobil (majoritatea nu mai folosesc calculatoare şi alte vintage-uri din acestea) a ajuns substitutul gândirii. Puţini îşi dau seama că, de fapt, nu ei sunt cei care folosesc telefonul, ci telefonul îi foloseşte pe ei. Tocmai de aceea, deşi nu sunt capabili să creeze mode, sunt teribil de conformişti. Căci toţi se adapă de la aceleaşi referat(e).roclopotel.roscribd.comreferatele.orggraduo.rorezumate-bune.blogspot.com etc. (pentru mine sunt site-urile cel mai des întâlnite când verific lucrările studenţilor), exact aşa cum se uită la aceleaşi seriale şi asucultă aceeaşi muzică. Bănuiesc că sunt deja pe piaţă şi “comunicatorii” dispuşi să ne explice că aceasta e “forma de cunoaştere a viitorului” şi că noi, nişte profesori amărâţi şi uitaţi de timp, “trebuie să ne adaptăm” “noilor cerinţe”. Probabil şi ei – la vremea lor – tot de pe asemenea site-uri şi-au alimentat cunoaşterea, pe care, apoi, au mai îmbogăţit-o cu diverse prelegeri de pe la TED-uri (diponibile pe YouTube) şi, eventual, cu câte-o carte “motivaţională” (neapărat în engleză şi cu aspect de “roman grafic”). Ceea ce nu ştiu ei, sărăcii – că de asta nu submerg piaţa, – e că publicul nu gustă giumbuşlucurile lor verbale, ci vrea ceva şi mai simplu: dacă se poate, scurtătura scurtăturii, rezumatul rezumatului. Sau, mai exact, nu (mai) vrea şcoală; vrea acasă – dar, în acelaşi timp, vrea diplomă şi, dacă se poate, bani mulţi pe marginea ei. Aţi observat că “şcoala altfel” e orice – excursie, plimbare, vizită pe te-miri-unde, pizza la mall – numai şcoală nu? Că interesul şi atenţia copiilor abia acoperă trei din cele şase ore obligatorii (şi asta, evident, în funcţie de profesor)? La restul, bineînţeles, fac “proiecte”. Şi-n facultate, de la bun început, au de-a face “referate”, dacă se poate în powerpoint pe care, apoi, le citesc. Cu excepţia medicilor, a arhitecţilor şi a inginerilor de nişă (care trebuie să arate imagini sau modele ale lucrurilor la care se referă), pentru tot restul purtătorilor de USB-uri, powerpoint-ul nu face nimic mai mult decât dovada faptului că oamenii ştiu să citească. Să nu fim răutăcioşi: acest lucru e deja – inclusiv în învăţământ (şi chiar în cel universitar) – o performanţă! În multe facultăţi s-a introdus moda ca licenţele să fie prezentate în powerpoint (probabil ca să arătăm că chiar am investit în ceva banii din “proiecte”). Morala? Un tânăr incapabil să spună clar care-i e titlul lucrării, citeşte silabisind câteva cuvinte de pe un perete. Nu merită o diplomă pentru atâta efort?! Elevii (şi studenţii) ce vin cu teancuri de “referate” şi “proiecte” (ornate cu poze color) nu merită şi ei (măcar) o notă de trecere? Cum să nu? Mai ales că nimeni nu citeşte producţia aceasta. Fireşte, dacă le-ar citi, profesorul în cauză ar vedea în câteva minute că o mulţime de lucrări sunt identice (căci nu se mai “adaptează” nici măcar prima frază) şi dacă ar căuta incipit-ul pe internet, ar vedea şi de unde sunt copiate. Fireşte că adulţii ştiu că elevii copiază, tot aşa cum şi elevii ştiu că profesorii nu le citesc “referatele” şi că le dau notele în funcţie de “criterii subiective”. Toată lumea – cu excepţia firilor angelice căzute pe”acest pământ rătăcitor” – ştie totul şi, mai ales, ştie că the show must go on: “trebuie să ne facem”, unii că dăm lucrări, alţii că le corectăm pentru a ne lua, unii notele, alţii salariul. La mijloc e prefăcătorie penibilă, însă încorsetată în atâtea “norme”, “regulamente”, “hotărâri ale Inspectoratului şi/ sau ale Consiliului de Administraţie” că s-a solidificat asemeni unei carcase impermeabile, care sufocă micul organism viu ce mai pâlpâie înlăuntrul ei. Sigur că lucrurile nu mai au nimic de-a face cu învăţământul dar – de bine, de rău – merg înainte şi asta convine deopotrivă profesorilor şi elevilor, pentru că şi unii şi alţii se văd “cu sacii în căruţă” şi încă cu minim efort. Apoi vin “simulările” (un nume cu adevărat potrivit!), “testările naţionale” şi Bacalaureatul unde toată lumea trebuie să toarne aceleaşi “eseuri” fade învăţate pe de rost şi fără nici o legătură cu cartea la care se referă. Elevii “trebuie să dovedească” că o poezie e poezie (ce poate fi mai aberant decât asta, prieteni critici literari?!) pe baza câtorva liniuţe (of, powerpoint-urile!) generice ce se aplică identic oricăror versuri. Un şablon minimal, ce trebuie recitat la momentul potrivit. Sau trebuie să recunoască trei cuvinte (între care şi un nume) dintr-un text “la prima vedere”. Bineînţeles că toate “subiectele” acestea sunt făcute ca nota de trecere să fie “garantată”, dar mai e la mijloc o şmecherie: ideea e aceea de-a crea un soi de (iertaţi oximoronul) medie de performanţă care să permită “punctarea” şcolilor/ liceelor de aşa manieră încât profesorii (sau măcar directorii) să mai încaseze nişte sporuri (şi să le urce cota pe piaţa meditaţiilor). Cum se realizează acest lucru? Trecându-i industrial, în contingente, pe elevii care au răspuns cvasi-identic cerinţelor subiectului. Mecanismul e simplu şi reglează totul din perspectiva sfârşitului. Proefesorii corectori au la dispoziţie un timp foarte scurt şi foarte multe lucrări de corectat. Astfel că atenţia lor la conţinut dispare extrem de rapid şi singurele lucruri pe care le notează – parcurgând în viteză lucrările – sunt legate de faptul că elevul a atins cerinţa cutare sau cutare din barem. Aceiaşi profesori, care ştiu cum se corectează la examene, predau şi la clasă şi, în mod cert, îşi vor învăţă elevii ca singura lor şansă e aceea de-a debita mecanic o schemă formală care are darul de-a acoperi toate rubricile baremului. Şi pe aceasta îi vor pune să o înveţe. Contează mai puţin că vine – măcar la nivelul epitetelor – din producţie proprie sau e culeasă din multele cărţi de gen ori de pe internet. Rezultatul acelaşi: se învaţă pe de rost un text formal menit a garanta succesul. Acum, vă întreb: învăţatul pe de rost – de către toţi, a aceluiaşi lucru – ce altceva e el decât plagiat cu voce tare? Şi dacă-l fac toţi şi încă cu voce tare, de ce i-ar fi cuiva ruşine de el? Sau – odată trecut examenul – de ce l-ar considera anormal? Nu-i aşa (tot cu intonaţia lui Brucan), cu toţii am copiat odată, ce-i aşa mare lucru?!

Din păcate e, şi nu unul, ci trei lucruri foarte grave. Primul dintre ele e acela că facem din copii nişte cinici dezabuzaţi, exact ca noi, cei “învechiţi în rele”. Văd bine “cum se face”, “cum se trece” şi înţeleg repede de tot că acestea sunt reţetele succesului în lumea noastră prost aşezată. Mai apoi, nu vor decât să parvină, ducând la ultimele lor limite tehnicile deprinse în şcoală. Cum bine spuneau soixantehuitarzii francezi: “Datorită şcolii, arivismul se învaţă de la şase ani”. Sigur, ne putem răţoi la elevi, însă merită să ţinem cont şi de faptul că, atunci când li s-au cerut “proiecte”, nimeni nu i-a învăţat ce e munca cu textul, ce sunt ideile principale, cum se face un rezumat etc. I-am lăsat “să se descurce” şi s-au descurcat. Însă neiniţiindu-i în ceea ce vreme de milenii a constituit axa formării şcolare îi privăm deopotrivă de accesul la propria umanitate şi la responsabilitatea ce decurge din aceasta. Căci marile texte pe care şcoala e menită a le parcurge sunt cele în contact cu care fiecare realizează că e om, că e purtătorul unei moşteniri ce ne leagă şi că aceasta nu aparţine (doar) trecutului, ci reprezintă sensul împlinirii, deoptrivă personale şi comune. Mai mult, luând în serios aceste realităţi impalpabile, văzând felul în care s-au articulat – şi adesea au eşuat – ele în istorie, elevul se descoperă pe sine ca o parte a perpetuării lor şi înţelege responsabilitatea lui pentru lucrurile decisive într-o lume fragilă. Or, dacă şcoala românească a reuşit cu adevărat ceva în ultimii 30 de ani, acest ceva a fost totala separare a învăţământului de cultură. În hiatusul rezultat, elevi şi profesori deopotrivă devin “experţi” în “scurtături”, “proceduri”, “simulări” şi alte asemenea. Şi unii, şi alţii mint şi fură cu conştiinţa împăcată că “toţi fac la fel” şi că “Dumnezeu nu-ţi îndeasă în buzunar”. A le vorbi de imoralitatea – şi de ilegalitatea – acestor lucruri nu are nici un sens, dat fiind că, pentru ei, morala şi legea nu se (mai) înrădăcinează în nimic. Plagiatul sau copiatul nu e nimic altceva decât o tehnică de supravieţuire, o modalitate de-a te descurca atunci când eşti pus în situaţia să te descurci. Pe cei cu scrupule nu-i plânge nimeni.

Ei bine, întrebarea mea este următoarea: ce putem face în faţa acestei ultime forme – generalizate – a plagiatului. Un singur lucru pot să-l spun: că nici un fel de “măsuri” nu duc la nimic. Cei vizaţi de ele înţeleg instinctiv că sunt împotriva lor şi vor căuta să le ocolească prin orice mijloace. Se vor adânci şi mai mult în “simulări” şi “raportări” trucate pentru a-şi apăra bruma de salariu şi vor fi în stare de orice în numele copiilor lor, pe care – în mod dramatic – îi vor cât mai departe de această lume. Ciudat lucru ne-a fost dat a înţelege nouă, celor de pe ambele maluri ale Prutului, că lumea noastră nu poate fi schimbată decât cu o singură condiţie: să o părăsim cu toţii. Adică să nu-i mai plagiem pe alţii, ci să devenim noi înşine alţii. Poate că, în ultimă instanţă, aceasta e lecţia adevărată a culturii; păcat doar că o învăţăm plecând – pentru totdeauna – de acasă. Căci, plecând aşa cum plecăm, singura noastră certitudine e aceea că nu mai avem unde ne întoarce.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "48 comments" on this Article:

  1. Dogaru spune:

    Orice forma de a reproduce un material publicat fara permisiunea deținătorului de proprietate intelectuala (Copyright) este o infractiune, conform unor legi adoptate în mai toate tarile din lume, inclusiv România (Legea drepturilor de autor nr. 8/1996). Evaluarea abaterilor de la aceasta lege intra in competenta Oficiului Roman pentru Drepturi de Autor (ORDA). Vezi http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/.

    Câteva extrase din Legea drepturilor de autor nr. 8/1996:

    „Art. 141 – – Constituie infracțiune si se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amenda de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care își însușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].

    „Art. 145 – (1) Constatarea infracțiunilor prevazute în prezenta lege se face de către structurile specializate ale Inspectoratului General al Politiei Române […].”. Cf. articolului menționat mai sus, “Aceasta înseamna ca cercetarea penala a infracțiunii de plagiat se face de către Politie sub supravegherea Parchetului, din oficiu (fără plângere prealabila), mai ales în cazurile care au o notorietate publica.”

    Oare a fost luata în serios aceasta lege?

    • Ursul Bruno spune:

      Articolul 145 in care este implicata politia ca insitutie de investigare este o reminescenta comunista. Ce treaba are politia cu un plagiat ?
      Numai detinatorul proprietatii intelectuale poate actiona in justitie pe cel care a plagiat, nicidecum politia sau altcineva. Actionarea din oficiu ar fi un abuz.
      Acest articol ar trebui rescris sau eliminat complet, nu vad cum niste politisiti fara pregatirea academica necesara ar putea constata un plagiat.
      Constatarea plagiatului o poate efectua doar o comisie compusa din profesori universitari in cunostiinta e cauza a universitatii care a acordat titlul academic respectiv.
      In urma constatarii plagiatului titlul obtinut, de doctor sau alt titlu academic , poate fi retras numai de universitateta emitenta, cel putin asa ar fi normal.
      Plagiatorul trebuie sanctionat pe linie profesionala prin excluderea sa din functiile obtinute in urma titlurilor obtinute prin plagiat, in cazul unui politician prin demisie sau demitere.
      Ramane varianta in care un plagiat nu a fost folosit in vederea obtinerii unui titlu universitar, spre exemplu o lucrare stiintifica, o care scrisa etc. etc..
      In acest caz plangerea o poate face numai detinatorul proprietatii intelectuale prin actionarea in justitie, justitia fiind in urma expertizelor facute de specialisti, cea care decide.
      Intr-o socitate civila si democrata rolul politiei este unul cu totul altul decat constatarea unui plagiat.
      Parerile sus mentionate sunt personale si nu am nici o pretentie asupra proprietatii intelectuale, ar fi absurd.
      Cum ar putea fi catalogate toate comentariile de pe forum, proprietea intelectuala a celui care le-a scris ?

  2. FLORIAN D. MIREA spune:

    Plagiatul generalizat este semnul degradarii sistemului de invatamant si al intregii societati.

    • ciclop spune:

      eu exprim mai simplu si mai plastic :” pute ” tara de “ghinarali”, inclusiv proveniti dintre sportivi(vezi iiie nastase = o pata neagra pe steagul armatei ), si de “doftori. “.

      SINGURA SOLUTIE ; anularea tuturor titlurilor de doctor si reanalizarea tuturor titlurilor de doctor de comisii academice autentice , nu facaturi, pentru ca si in academia romana sunt diverse persoane dubioase( stolnici =c-academician , fost colaborator asiduu al fostei secutitati comuniste) si mai sunt si alti “brebenei” c-academicieni ( BREBENEL VINE DE LA NUMELE ALTUI C-ACADEMICIAN )

      .

      • Harald spune:

        @ciclop – nu e realistă o asemenea soluție, va duce la procese nesfârșite. Iar România nu duce lipsă de judecători corupți, care vor decide în favoarea ”victimelor”, cu plata de despăgubiri din partea statului, adică tot din bani publici.

        Ce se poate face este eliminarea oricăror avantaje pecuniare și administrative care decurg din deținerea titlului de doctor. Cine e doctor, să fie doctor doar pentru satisfacția lui personală și doar pe banii lui. Fără sporuri salariale, fără promovări în funcții și fără finanțarea de către stat a școlilor doctorale. Credeți că mediul academic va fi vreodată de-acord cu așa ceva? :)

        • Petru spune:

          O solutie foarte buna dar aplicabila doar la nivel de doctorat. Ce facem insa cu licentele plagiate si alte forme de plagiat anterioare doctoratului. Licenta aduce si ea avantaje materiale care nu pot fi anulate “la gramada”. Chiar si doctoratul are pe langa avantajul procentului la salariu, avantajul accesarii unei functii. N-ar fi corect sa se ajunga profesor universitar fara doctorat, iar in acest caz intram iar in situatia fara iesire a selectarii doctoratului “bun”de doctoratul “rau”.

          • Harald spune:

            @Petru – până la urmă, diploma folosește în principal la angajare, așa că fiecare angajator e responsabil pentru deciziile pe care le ia, indiferent de diploma candidatului. În urmă cu vreo 20 de ani, în România, aveam mereu ”meciuri” pe tema asta cu candidații la angajare:
            ”- Bine, dar am totuși o diplomă! De ce e nevoie de atâtea întrebări de specialitate?”
            ”- Ai o diplomă, dar nu diploma primește salariu” :)

            În materie de doctorate, statul e cel care creează cererea falsă. Nu cred că există vreun angajator privat care să caute angajați cu doctorat :)

  3. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    John Alexander Smith, profesor de FILOSOFIE MORALĂ și metafizică la catedra Waynflete din Oxford, a început o serie de prelegeri în 1914:

    „Domnilor, sunteți pe cale de a începe un ciclu de studii care vă va ocupa timp de doi ani. Este o aventură nobilă. Dar aș vrea să vă reamintesc un aspect important. [...] Dați-mi voie să fiu clar cu voi. … nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, cu excepția unui singur lucru: dacă veți munci din greu și cu inteligență, ar trebui să puteți descoperi când cineva spune idioțenii, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar singurul scop al educației.”

    Prin prisma experienței cîștigate pe internet trebuie să precizez insistent că citatul meu NU se referă la textul Dlui Maci ci la ideea subîntinsă de acesta.

  4. Kurt spune:

    „Das die Idee einer Weltliteratur eines Tages die gelebte Wirklichkeit der Menschen sein möge „ J.W. Goethe

    Plagiatul e un sport, o disciplină raspândită în est şi vest. Doamna ministru Schavan/CDU pentru educaţie şi cercetare în RFG a demisionat după ezitări în urma acuzaţiilor de plagiat la lucrarea de doctor (Am 22. November 2005 wurde Schavan als Bundesministerin für Bildung und Forschung in die von Bundeskanzlerin Angela Merkel geführte Bundesregierung berufen. Im Mai 2012 geriet Schavans Dissertation Person und Gewissen. Studien zu Voraussetzungen, Notwendigkeit und Erfordernissen heutiger Gewissensbildung aus dem Jahre 1980 unter Plagiatsverdacht. …..hatte Schavan auf 94 von 325 Seiten ihrer Dissertation Textstellen ohne Quellenangaben übernommen. Schavan erklärte, „nach bestem Wissen und Gewissen“ gearbeitet zu haben, und bat die Promotionskommission der Universität Düsseldorf, die Vorwürfe zu prüfen. Mit 12:2 Stimmen bei einer Enthaltung erklärte der Fakultätsrat die Promotionsarbeit Schavans für ungültig und sprach die Entziehung des Doktorgrades aus.).

    Ministrul apărării RFG Guttenberg/CSU (Die Plagiatsaffäre Guttenberg bzw. Guttenberg-Affäre handelte von Plagiaten in der Dissertation des früheren deutschen Bundesverteidigungsministers Karl-Theodor zu Guttenberg. Die Plagiate wurden ab Februar 2011 öffentlich diskutiert und führten innerhalb von zwei Wochen zum Verlust seines Doktorgrades und zu seinem Rücktritt.) a demisionat după acuzaţia publică de plagiat. A plecat în SUA şi încearcă acum o revenire în sfera politică/CSU din RFG.

    … „ …. în România s-a plagiat şi se plagiază industrial. Sunt, evident, o mulţime de cazuri de notorietate publică,… … elevii învaţă separat Revoluţiile de la 1848 şi paşoptismul ca curent literar, Logica generală şi rudimentele de logică matematică (ce se fac, ambele, pe clasa a IX-a), iar studenţii repetă aceleaşi cunoştinţe ….. ei introduc cuvintele cerinţei în bara de căutări de pe Google şi fie imprimă primul text pe care le cad ochii, fie – dacă sunt mai conştiincioşi – fac o compilaţie a primelor trei texte găsite …„….

    Metoda de învăţământ din trecutul recent nu trebuie trecută cu vederea. Se învăţa pe de rost, totul era „prefabricat” după metoda „franceză” de a prelua cât mai multe date şi cunoştinţe. Frica dascălilor să întroducă ceva pedagogic şi substanţial nou din propriile cunoştinţe a limitat experimente. Stiinţele naturii, fizica, chimia, matematica se bazau la fel pe învăţatul unor soluţii deja gata fixate, mai puţin cu formularea problemelor şi metode de rezolvare. In vest se pune mai puţin accent pe acumularea de date şi cunoştinţe prefabricate, excepţie în Franţa (eşecul la studenţi după balacaureat e mare).

    Care soluţii sunt azi posibile în învăţământul de bază, în licee şi la universităţi din ţară? De unde alţi dascăli? Conectarea cu cei plecaţi în vest poate accelera însănătoşirea mai rapidă a învăţământului românesc? Era digitală ofera elevilor, studenţilor si profesorilor accesul la patrimoniul universal în ştiinţă, cultură, artă, literatură, filozofie, tehnologie, etc cu un clic. Duce la o calitate mai bună a lucrărilor la elevii, studenţii de azi?

    Cred că în ştiinţele naturii, fizica, chimie, biologie, predarea în engleză din clasa 5 sau 9 poate duce la o conectare mai bună şi mai rapidă a elevilor şi studentţlor la cunoştiinţele cele mai noi. Elevii şi studenţii pot învăţa JUST IN TIME cu cei din vest, sunt UP TO DATE cu inovaţii şi întrebări nerezolvate.
    Continuarea cu cele descrise de autor înseamnă „continuitate” cu trecutul recent, cu cea ce înseamnă acel „decalaj istoric” deplâns atât de mult?

    La arte TV/Paris invitatul filozof german Markus Gabriel
    (Eine Gesamtdarstellung seiner Position zur Ontologie veröffentlichte er 2013 in Warum es die Welt nicht gibt, dem ersten Band einer lockeren Trilogie. Der zweite Teil war Ich ist nicht Gehirn: Philosophie des Geistes für das 21. Jahrhundert von 2015, in dem er die Ansprüche der Neurophysiologie zurückwies, eine biologisch-organische Erklärung des Denkens zu finden. 2018 schloss er diese Reihe ab mit Der Sinn des Denkens. In diesem letzten Band beschäftigt er sich mit dem Denken als solchem und stellt dar, warum es sich dabei nicht um eine Form der Datenverarbeitung handelt, sondern vielmehr das Denken ein Sinn ist, mittels dem sich der Mensch mit seiner Umwelt auseinander setzt. Damit lehnt Gabriel jede Erwartung ab, dass künstliche Intelligenz jemals denken können würde.
    Mit diesen Positionen steht Gabriels „neuer Realismus“ dem Spekulativen Realismus nahe.
    Gabriel studierte Philosophie, Klassische Philologie, Neuere Deutsche Literatur und Germanistik in Hagen, Bonn und Heidelberg. Dort promovierte er 2005 bei Jens Halfwassen über die Spätphilosophie Schellings. 2005 war er Gastforscher an der Universität Lissabon, 2006–2008 Akademischer Rat auf Zeit in Heidelberg. 2008 folgte in Heidelberg seine Habilitation über Skeptizismus und Idealismus in der Antike. 2008–2009 war er Assistenzprofessor am Department of Philosophy der New School for Social Research in New York City. Seit Juli 2009 lehrt Gabriel Erkenntnistheorie und Philosophie der Neuzeit an der Universität Bonn. Er ist regelmäßiger Gastprofessor an der Sorbonne in Paris.
    Der Geist untersteht nicht den Naturgesetzen, sondern seinen eigenen Gesetzen. in: Matthias Eckoldt Kann sich das Bewusstsein bewusst sein? Carl-Auer, Heidelberg 2017
    Der Sinn des Denkens. Ullstein-Verlag, Berlin 2018, I
    mit Malte Dominik Krüger: Was ist Wirklichkeit? Neuer Realismus und Hermeneutische Theologie. Mohr Siebeck, Tübingen 2018)
    a vorbit despre bazele comunitare în UE accentuind: de la Revoluţia franceză drepturile omului sunt valabile universal. Liberte egalite fraternite sunt patrimoniul nostru comun în UE.

    Ce se predă elevilor şi studenţilor din ţară în momentul “istoric prielnic”, summitul de la Sibiu la 7 Mai, în plină campanie electorală pentru PE Parlamentul European din patrimoniul nostru “european”?

    • Ursul Bruno spune:

      Stimate Kurt , invatamantul din trecut n-a fost rau, altfel n-am fi unde suntem acum.
      Probabil facem parte din acceasi generatie care n-a avut parte e toate binefacerile tehnicii, am invatat dupa manuale rupte dar bune , am avut profesori care n-au avut nevoie de lucruri ajutatoare, au avut totul in cap.
      Tin minte , veneau profesorii doar cu catalogul sub brat si eventual cu o harta veche la istorie/geografie, mai mult nu exista si totusi am invatat si pot afirma, cunostiintele mele actuale de geografie/istorie sunt bune, pot purta discutii “academice” si nu sunt obligat sa caut tot timpul pe Wikipedia cateva.
      Astazi cum bine spune cineva, cunostiinte nostre care in trecut trebuiau memorate, acum sunt “externalizate” pe Net, nimic rau impotriva acestui mediu, din contra insa ce ajuta netul daca nu intelegi cele scrise.
      Informare nu inseamna cunoastare, rolul educatiei fiind pe langa altele preluarea informatiilor si prelucarera acestora, rolul profesorului.
      Cati copiii de astazi mai cunosc tabla inmultirii pe de rost , nu mai este nevoie ? este nevoie de antrenament mintal , asa cum muschii sunt antrenati prin efort fizic asa si mintea trebuie antrenata prin efort mental acesta fiind un exemplu simplu insa mai pe inteles.
      Cati tineri si adulti mai stiu sa citeasca o harta, nu este nevoie, avem sisteme de navigatie, si daca acestea clacheaza ce facem ? cum a patit-o unul sau altul, au intrat cu masina in lac sau rau.
      Am impresia cu cat accesul la informatie este mai usor cu atat avem mai putini oameni care stiu despre ce vorbesc iar fraza mai sus citata dupa J.W. v. Goethe intra din ce in ce mai mult , din pacate ,in contradictie cu realitatea.
      Ministri germani dupa ce le-au fost descoperite plagiatele au avut bunul simt sa-si dea demisia din toate functiile, in Romania nici vorba de spiritul lui Kant ” cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine”

      • Kurt spune:

        Ca student la politehnica nu am avut coliziunile colegilor de la Universitate, de la filologie. Erau persecutați, bătuți, băgați în închisoare pentru intimidare (Constrângerile memoriei). In liceul de provincie, mai departe de persecutii securiste, fără interes de a pune întrebări riscante dascălilor am avut un bacalaureat dur dar bun. Limba maternă m-a ferit de preocuparea cu „limba națională”, nu am citit mai nimic în limba română (vocabular redus) până în clasa 12. Mai târziu nu am citit ziare, nu am ascultat radio în limba română, la fel TV. Albert Camus, Exilul Elenei, era singura carte pe care am citit-o în limba română cu plăcere, la armată ca terist (6 luni, 5 săptămâni ca soldat… în loc de scoala de sublocotenenți). Eram prea preocupat cu studiul cu 44 ore pe săptămână, prezența obligatorie, materie prea multă. Numai la „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, nu mai știu cum se numea cursul, am trecut cu cinci, profesorul nu m-a picat. La alte facultăți era cu totul altfel. Educația era cea din limba maternă (Stau pe treptele vântului) , deci cu spatele spre balcani și cu limba maternă în centrul Europei. Muzica Rock&Pop, radioul cu muzică era singura pasiune ușor de satisfăcut. Azi astrofizica, geologia pamântului și geografia celorlalte planete (știm foarte mult despre toate planetele sistemului nostru solar, de la TV, prin radioastronomie, etc) mă pasionează mai mult decât oricare teorie, în afară de fizica teoretică.

        Scriu aici cu speranța ca tinerii din țară să facă parte dintr-o Europă Unită, liberă și prosperă. Sper ca tinerii de azi să-si creeze un orizont mai larg decât cel al epocii de piatră înainte de 1989. Nu toți erau studenți la politehnică și cu cunoștințe de limbi, cu alt orizont decât cel nționalcomunist autohton.

        Nu am prefjudecați față de jecmănitorii, de cei care s-au obișnuit până azi cu un astfel de trai. Sper că nu e nevoie de încă două generații pentru ca tinerii din țară să câstige încredere în propriile aptitudini, în propriile aspirații, încredere într-un un trai mai bun pe plaiurile natale, fără să resigneze ca „lucrători degajați” în vest.

        „Reiche dem Wunder die Hand,
        wie einem Vogel”
        Hilde Domin (wir sind die Deutschen, nicht der Führer).

        Am participat la o serată literară (mai mult de 100, am citit mai târziu foarte mult, până azi) cu doamna H.D.

        • Ursul Bruno spune:

          Am citit toate cartile scrise de Eginald Schlattner , un sas foarte controversat in randul etnicilor germani din Transilvania, personal am tot respectul pt dansul, cartile sale fiind o vie marturie a istoriei recente a acestei etnii care nu mai exista.
          Sunt european convins si nu doresc sub nici o forma reintoarcerea la nationalism. suveranism sau alte forme prin care libertatea mea personala si a celorlalti sa poata fi ingradita.
          Nu mai suport nici un fel de granite, m-am obisnuit sa ma pot misca liber intr-o Europa pasnica si nu numai.
          Nu-i pot intelege pe toti care se opun proiectului UE cu toate neajunsurile pe care le are, cei care doresc reintoarcerea in limitarile unui stat iliberal pe model maghiar, polonez, roman.
          Au cazut dintr-o extrema in alta, de la extrema stanga in extrema dreapta, solutii simpliste si radicale, calea de mijloc si echilibrul nefiind usor de gasit.

          • Kurt spune:

            Prima carte a lui Schlattner am citit-o, pe celălalte nu. Am fost la reânscenarea „Edelsachsenprozess” cam în anul 1992 când Gerhard Csejka (București/Frankfurt/Berlin) și Dr. Peter Motzan (Cluj/Augsburg) au repetat în fața publicului procesul din 1959 înscenat de securitate a cărei martor era tânarul Eginald Schlattner. De față erau Wolf von Aichelburg, Scherg, Birkner, etc, deci sașii care au fost condamnati la 90 ani închisoare. Wolf von Aichelburg e mai interesant: scriitor, pictor, componist. E trecutul „recent”, anii inainte de 1989 și imediat după. Rumäniendeutsche Literatur cuprinde azi de la o singură generație peste 150 de cărți (Rolf Bosssert, Richard Wagner, Herta Müller, Johann Lippet, Ernest Wichner, Anton Sterbling, William Totok, etc).
            Am aflaft despre UE din Der Spiegel și de la radio, altă sursă nu prea era înainte de 1989. Nu era o temă de discuții între studenți, nimeni nu se aștepta la posibilitatea de a alege vreodată în UE. Cred că 1989 a venit surprinzător pentru toți. A venit și e bine.

            Azi mă surprinde absența sau dezinteresul la alegerile UE. Nu prea îi ințeleg pe slovaci și cehi care au ales la ultimile alegeri UE în proporție de numai 16 % și 18 %. La TV s-a prezentat acum situația din Cehia de azi, fără șomaj (Spanioli și italieni tineri caută de lucru în Cehia) , cu bunăstare, totuși numai 39 % ar vota azi aderarea UE din nou. Vaclav Havel e istorie.
            Sper ca valul iliberal și anti-UE în est să treacă cândva. In Polonia, Ungaria, România există o opoziție PRO-UE dar e departe de a ajunge azi majoritară. Fără granițe cred că e cea mai favorabilă situație pentru toți, în special pentru tineri, mai putin ev. pentru pensionari cu bani puțini. UE de azi e cu totul altceva decât cea ce a fost Europa în ultimii 100 de ani cu măcelurile și violența secolului 20.
            Nu prea văd cum merge mai departe în Euroland. Nu știu dacă mai trăiesc când EURO va fi moneda UE în toate părțile Uniunii. Dispare mai devreme? Problemele cu datoriile publice de stat în sud-estul ZE poate scinda în loc să unească. Paris și Roma sunt azi pe poziții de coliziune politică.

            Cred că UE poate domestiți sectorul financiar global prea periculos chiar și pentru UE, cel puțin în interiorul Uniunii. Sectorul financiar global nu e supus la nici un feld de restricții, regului, norme, e practic fără control. Un imposit de 1% pe fiecare transacție pur financiară la burse, pe speculații cu „hârtii-derivate” etc. poate îmblânzi speculațiile pur ale marilor concerne hedge fonds etc și ar fi un budget propriu al UE.27. O bancă globală are afaceri de 1.500 miliarde Euro pe an. E budgetul UE pe 10 ani. Sper că nu vom avea un nou an de criză (Italia ca punct de pornire) în sectorul financiar global ca 2008. Ar fi apă pe moara iliberalilor, naționaliști-suveraniști în est.
            Viitorul e deschis în est și vest.

      • Cinicul spune:

        Ursul carpartin are dreptate: scoala din timpul comunistilor nu era asa de slaba precum cea de azi. Poate si pentru ca mai ramasesera profesori educati in perioada interbelica, desi in cazul me n-am cunoscut decat unul, adus de la pensie pe timpul concediului de maternitate al profesoarei de franceza. De la el am invatat sa vorbesc franceza intr-un singur an. Totusi toti profesorii de stiinte adevarate (matematica, fizica, chimie) erau educati in anii 60-70 si erau foarte buni. Si in invatamantul superior profesorii erau solizi, desi mi s-a parut ca mai inegali decat in liceu.
        Toate valorile intelectuale ale Romanie de azi sunt oameni care au trecut prin scoala comunista.
        Scoala de dupa 1989 n-a produs nici un intelectual de valoare (tinerii care care intrau in liceu in 1989 sunt azi oameni de peste 44 ani).
        Intrebarea care se pune este de ce scoala de dinainte de 1989 producea oamnei mai bine pregatiti?
        Poate si pentru ca, in afara carierei politice pe linie de partid, deschisa unei minoritati de pupincuristi, scoala era singurul mijloc de propasire in societate. Un copil de CAP-ist de la tara avea sansa sa ajunga inginer sau profesor daca invata bine. Scoala de azi nu ofere aceasta sansa putinilor copii care mai exista in mediul rural, in schimb ofera sansa, prin locuri platite, de a intra la universitate celor care nu au minte, dar bani.

        • Kurt spune:

          Da și ba.

          Am avut profesori excelenți la Politehnică cu diploma înainte de 1945. Au fost destul de mulți profesori buni (mai mulți PCRiști în Națiunea ceaușistă, după 1972?) la Politehnică și la liceu. Fac excepție de materiile și continutul „ideologic” predat. A deranjat dar nu era singurul aspect.
          Azi mă preocupă mai mult limbile moderne. Elevii și studenții în era digitală au acces cu un clic la patrimoniul universal în știință, cultură, tehnologie, artă, literatură, filozofie, muzică, etc. Nu mai depind exclusiv de locul unde se află scoala, la sat sau la oraș, etc. Pentru chimie, fizică, biologie se pot preda lecții de laborator cu TV din internet sau dintr-o arhivă produsă în acest scop de edituri, universități, ministere, firme, în cooperare. Mă pricep la fizică, dar nu m-a preocupat chimia. Prin câteva filme de laborator la TV, la vârstă înaintată am înțeles mai bine decât din cărtile de chimie de la liceu. Despre cărțile de ieri altătdată.

          Prefer azi în țară predarea știintelor naturii, fizica, chimia, biologia în limba engleză din clasa 5 sau 9. Oferă șanse mai multe tinerilor din țară. Am făcut liceul în limba maternă, cu acces la un cu totul alt patrimoniu literar, științific decât manualele ceaușiste. Scolile in limbile materne au fost un succes românesc (comparativ cu școlile înainte de 1919 în Banat). Copii fără tradiție scisă, copii rromi/țigani sunt „asimilați- românizați” în scolile publice. E un succes. Au acces la meserie, la liceu, etc.

          Mai dificil e cu universitățile de azi care nu merită numele, cu diplome fără valoare. Din sutele de mii de ingineri din ultimii 70 de ani ar trebui să fie mai mulți care au creat intreprinderi, firme, au putut crea după 1990 locuri de muncă bine plătite ca în vest. De ce nu se întâmplă așa? Ce lipsește?

          • Cinicul spune:

            Ce lipseste? Lipseste antreprenoriatul, ce nu se promova în școlile comuniste. Poti fi un inginer bun, dar nu in mod necesar un antreprenor.

            • Kurt spune:

              De accord.

              Sunt un inginer bun dar nu am avut curajul și ambiția să fac un birou de ingineri. Am colegi de la Politehnică care nu au ezitat și au deschis imediat un birou de ingineri. Mă bucură acest lucru.

              Am experiența cu peste 100 poiecte în cele mai multe etape de realizare, de la devize, execuție până întreținere. Am lucrat la firme mari și mici.

              Ca stagiar înainte de 1989 nu m-am gândit că România va fi liberă și va avea din nou antreprenori și firme private mari. Competența și responsabilitatea antrenorilor nu apare de azi pe mâine. Cea mai mare pagubă a naționalcomunismului e această moștenire 1989 fără antreprenori, fără firme private, fără inovație, fără cercetare tehnică. Inovație fără competență și responsabilitate nu există. Este un motiv pentru care scriu aici cu vocabularul meu redus (am întâlnit mulți ingineri buni cu greutăți de exprimare în scris).

              Cei care văd că economia de piață, o societate liberală deschisă (nu pseudocapitalism cum s-a întâmplat 1990-1996- 2019 cu trecerea terenurilor, clădirilor, mașinilor, patentelor, a avuției de stat în mâna jecmănitorilor și hoților) duce mai repede la bunăstare pentru cei mulți se deosebesc de cei care aici se pronunță numai la teorii /speculații geopolitice și “politică externă” care e la alt nivel, cel de tratate între state (nu se schimbă la fiecare schimbare de guvern).

              Nu știu cum și când se va ajunge în țară la inovație și intreprinderi competitive în industria 4.0 puternic integrată ca linie de producție, ca proiectare (am făcut multe cursuri postuniversitare în programare, CAD, lucrez de 30 de ani la PC) , ca cercetare, între mai multe regiuni, state, etc.

              Nici măcar în agricultură nu înțeleg de ce nu s-a profitat de intreprinderile mai mari (în DDR, azi Neue Bundesländer sunt intreprinderi peste 250 hectare foarte profitabile, în vest până la 20 hectare cu probleme mari) sub forma de “cooperative” pentru a fi de la început în avantaj față de occident cu structură familiară în agricultură (Franța) și foarte puțin competitive.
              Din Romănia au emigrat 4 milioane în vest, din DDR trei miloane, din Polonia două milioane, din Bulgaria un milion, din Ungaria jumătate de milion, etc. Cehia& Slovacia nu are șomeri.

              Care avantaje are România azi?
              Care aduc bunăstare pentru cei mulți în țară?
              La ce pot spera tinerii din țară în viitorii 10 ani?

  5. Fluieratorul spune:

    Domnule, imi scot palaria si va salut pentru ca spuneti aceste lucruri in clar, inchegat si cu curaj. Nu mi-am privit niciodata nevoia de “aer curat”, dupa care am plecat in afara, in acest fel. Poate ca n-am vrut sa fiu complet dezamagit, ci numai partial, am vrut sa cred ca exista sperante ca lucrurile sa arate vreodata altfel.
    Tot respectul pentru ce incercati sa faceti, va doresc succes in punctul de unde va apucati de un pic de indreptare macar. Nu va fi suficient, parerea mea, pentru ca n-are sanse sa se propage si sa se generalizeze prea repede, dar macar citiva studenti ar putea fi salvati de la alunecarea inspre impostura. Nu indraznesc sa spun intorsi din drumul gresit, pentru a nu cred ca un om, odata ce a invatat cum sa faca lucrurile usor si garantat, va vrea de buna voie si nesilit de nimeni sa munceasca pentru a excela, cind excelenta nu este o valoare in societatea romaneasca, care de multa vreme aproape complet degradata.

  6. Ursul Bruno spune:

    Nu a-si pune scoala pe primul plan ca fiind cea care produce plagiatori, ar fi prea simplu.
    Degradarea morala, lipsa virtutilor si cautarea avantajului in deprimentul celuilalt ar fi cateva motive. Lipsa educatiei elementare, cei ” 7 ani de acasa” este si ea un motiv intemeiat.
    Despre virtutile morale nu discutam indeajuns, mai ales la scoala, incepand de la clasele mici si pana in liceu. Ce este atat de greu sa explici unui copil ca nu este bine si corect sa furi ?
    Personal consider plagiatul rezultatul degradari morale care cuprinde intreaga societate, din pacate sistemul educational nefiind ferit de ea.
    Degradera sa manifesta la toate nivelurile si ma intreb care este rolul bisericii ?
    Poruca a 8 a fiind foarte clara . ” Sa nu furi”

    • Kurt spune:

      Scoala depinde de fiecare dascăl. Nu e în general contaminată.

      Să nu minți,
      porunca …..

      • Ursul Bruno spune:

        N-am afirmat ca educatia este in general “contaminata” , doar ca sistemul educational nici el nu este ferit, cum ar putea sa fie ? Sunt neajunsurile scolii romanesti , in 30 de ani am avut daca nu mai insel aproape atatia ministrii ai educatiei fiecare cu ideile sale dintre care unele chiar nastrusnice, daca nu chiar bolnave.
        Profesorul, educatorii toti din sistem sunt bulversat, la cheremul si samavolnicia clasei politice, educatia fiind “mingea de joc” intre interese politice.
        Educatia este superbirocratizitata, aproape fiecare profesor avand nevoie de o “secretara” care sa-i usuresze munca, totul in deprimentul actului educational in sine.

    • Harald spune:

      @Ursul Bruno – poți să-i explici ce vrei tu unui copil, până te plictisești, dar educația constă în ceea ce trăiește copilul, nu în ceea ce i se spune copilului. Mai mult decât atât, copiii învață o mulțime de lucruri de la alți copii, nu neapărat de la părinți.

      În România, furtul a fost adesea metodă de supraviețuire, e explicabil că a ajuns să se generalizeze. Legile draconice nu ajută nici ele la nimic. Dimpotrivă, ele îi solidarizează pe oameni împotriva legii, percepută pe bună dreptate drept crudă. Am chiar exemple personale la capitolul ăsta: am găsit o dată ”în frontieră” un biciclist care avea o jumătate de sac de porumb pe portbagaj. În mod normal trebuia amendat cu 150 de lei pentru că nu avea ce să caute acolo, dar ar fi urmat să facă 6 luni de închisoare pentru porumbul de pe portbagaj, așa că soluția a fost simplă: ”du-te unde ai de dus și nu te-ai întâlnit cu noi”.

      Refacerea morală a societății românești va începe de la bunăstare materială și va avea nevoie cam de 3 generații. Asta fiind din același registru cu zicala: ”dacă vrei să faci dintr-o femeie o doamnă, trebuie să începi cu bunica ei” :)

      Deocamdată, România e în faza de isterie justițiară, iar asta nu va remedia nimic. Îi va solidariza în continuare pe oameni împotriva legii, exact ce se poate vedea mereu.

      • Ursul Bruno spune:

        Ad absurdum , daca n-am spune unui copil nimic am creste generatii de indivizi cel putin deviati mental. Cine sunt pt un copil persoanele de referinta pana ajung la scoala, in primul rand parintii si familia apropiata, acestia fiind in primul rand exemplele care ghideaza educatia copilului. Normal, un copil trebuie lasat sa-si caute drumul prin propriile experiente , nu este un caine care trebuie dresat insa are nevoie de indrumare.
        Stiu ca furtul in Romania pe timpul comunistilor a fost o metoda de supravietuire dar astazi nu-l mai putem accepta ca atare. Fiecare este liber sa-si caute si gaseasca de lucru, daca nu in tara in afara ei, sanse exista. Nu putem bagateliza furtul, putem face insa o diferentiere intre o gaina si cateva milioane de euro in cadrul actului de jusititie.
        Nu sunt convins ca prin refacerea bunastarii materiale se va reface si cea morala, astazi fura cei care au cel mai mult, sarmanii mai avand frica de Dumnezeu.
        Nu vad nici o solidarizare impotriva legii, din contra , oamenii vor si cer o justitie justa si dreapta, nimeni nu vorbeste de legi draconice care nu pot impiedeca infractiunile de tot felul. Educatia morala si etica este pt. mine cheia prin care aceste fenome s-ar putea ingradi, de eradicat oricum nu este posibil dar copiii trebuie de la varste fragede confruntati cu aceste aspecte ale educatiei, altfel ii vom pierde.

        • Harald spune:

          @Ursul Bruno – “cei care fura azi” sunt cei crescuti in saracie sau copii ai celor crescuti in saracie. De asta trebuie 3 generatii de bunastare, ca sa dispara necesitatea furtului. In Romania sunt si astazi cel putin vreo 3-4 milioane de oameni saraci, deci vreun milion de familii care ocazional fura ca sa traiasca.

          Comparatia cu cainii e potrivita, dar din alt motiv: multi copii sunt de fapt “dresati” sa nu fure, asa ca vor fura fara retineri daca vor fi convinsi ca n-are cine sa-i pedepseasca. Dupa 35 de ani de crescut caini, pot sa va spun ca exista destui caini educati, nu dresati. Dar exista mult mai multi oameni dresati, nu educati.

          • Ursul Bruno spune:

            De educatie vorbim la oameni , de dresaj la animale orice asemanare neputand tine piept realitatii si nu pot accepta bagatelizarea furtului dupa deviza : “Lasa ca merge si asa”
            Trebuie o data si o data inceputa ofensiva educationala impotriva acestei stari de fapt.
            Un om educat si bine pregatit profesional va gasi de lucru astfel incat prin munca sa-si poata satisface nevoile, daca nu in Romania, in Europa sau altundeva in lume unde crede de cuvinta.
            Cu lamentari si scuze nu se va intampla nimic, baltirea va ramane starea de fapt.

            • Harald spune:

              @Ursul Bruno – ai vorbit vreodată cu șoferi români pe care firma i-a ”uitat” câte 3 săptămâni prin Vest, fără bani, în așteptarea unei curse spre țară? Oamenii aceia chiar ajung să fure din magazine ca să mănânce. Dacă ai fi într-o astfel de situație, probabil ai avea pe cine suna în țară, ca să-ți pună 100 de euro pe card. Dar mulți dintre acei șoferi nu au pe cine suna pentru așa ceva.

              Separat de asta, dacă în State 10% din populație are un IQ sub 83 și nu e acceptată nici în armată, în România procentul e probabil chiar mai mare. Asta însemnând că aproximativ 2 milioane de oameni nu sunt capabili să învețe mare lucru pentru a obține o meserie bine plătită. E simplu să dai sfaturi și sentințe pe forum, dar în lumea reală e un pic mai greu.

      • Harald spune:

        @Ursul Bruno – uite o distincție simplă, pe care să o poți înțelege și tu: pedepsele fac parte din dresaj, nu din educație. Prin urmare, dacă un om nu comite o faptă de teamă să nu ajungă la închisoare, acel om e dresat, nu educat.

        Invers, există câini (de-obicei ciobănești de talie mare) care fac lucrurile cum cred ei și nicio pedeapsă nu i-ar putea determina să procedeze altfel. De exemplu, dacă e acasă doar cu stăpâna casei și copiii, iar el hotărăște că o anumită persoană nu intră în curte, acea persoană chiar nu intră în curte decât dacă omoară câinele, altfel nu. Aceea e educație, nu dresaj, chiar dacă e vorba de un câine.

    • Mihai Maci Maci Mihai spune:

      Va multumesc pentru observatie. Poate lucrurile sunt, totusi, ceva mai complicate.Pe mine – ca profesor – nu inceteaza sa ma uimeasca totala insignifianta a educatiei confesionale in raport cu obiceiul copiatului. Am studenti de diverse confesiuni si cel putin unii dintre ei beneficiaza – acasa si/sau la biserica – de o educatie mai stricta si de o initiere timpurie in ceea ce spun legile biblice. Ei bine, pusi in situatia “de-a se descurca”, procedeaza la fel ca toti ceilalti. Oare de ce? Se poate raspunde, la nivelul cel mai elementar, prin presiunea grupului. Eu cred ca e vorba de altceva: oamenii fac distinctie intre faptul de a fura (un bun concret, palpabil, de la alta persoana – ceea ce s-ar numi “furt din proprietatea privata”) si acela de-a-si “insusi” (ceva abstarct, dintr-un mediu public, aflat la indemana oricui). Si, bineinteles, considera ca culpabilitatea poate aparea (dar nu necesar) doar in primul caz. Mai e ceva: pentru multi saracia si nevoia justifica orice. Daca “esti pus cu spatele la zid” si “trebuie sa te descurci”, te descurci cum poti si nu procedezi cum iti recomanda cei care stau, cu burta plina, pe la tribune. Intr-o lume in care totul e trucat, faptul de a juca cinstit te condamna. Intelegeti-ma bine: nu apar acest timp de rationament – si cu atat mai putin faptele ce decurg din el – insa mi se pare ca aceasta logica a “exproprierii expropriatorilor” nu numai ca nu starneste indignare in lumea noastra, ci e pe cat de subinteleasa, pe atat de incurajata. De unde vine ea? Din comunism? Din saracia – vai! traditionala a – lumi noastre? Din asezarea “in calea tuturor raotatilor”? Si cum poate fi dezradacinata?

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Ursul Bruno spune:

        Stimate profesor, exista si presiunea pozitiva a grupului asupra individului. Daca majoritatea celor din grup actioneaza moral / etic atunci si individul sa poate adapta, exemplul pozitiv.
        Deocamdata in Romania predomina inca elemtele negative, presiunea negativa de grup, ex. parlamentul roman populat cu tot felul de indivizi obsuri, care intr-o mare masura influenteaza modul de comportament.
        Ce poate intelege individul daca la cel mai inalt nivel morala si etica sunt aruncate peste bord.
        Liber tradus : ” Pestele de la cap se impute”

      • Kurt spune:

        De la budgetari, de la cei cu ștampila.

        Timp de 50 de ani în dictatură 1939-1989 se putea „lua” deci fura de către cei de „origine sănătoasă”. Casele, mobiliarul, tot ce era evreiesc a trecut în mâinile „patrioților”. Legea Românizare 1941 e o lege a hoților. A urmat expropierea pe baza „etnică” în martie 1945. Casele, mobiliarul, tot ce era săsesc, șvăbesc a trecut în mâinile „patrioților”. A urmat deportarea în Bărăgan a Bănățenilor „chiaburi (români, sârbi, svabi, etc). A venit Naționalizarea” 1947. Intreprinderile, fabricile, casele, mobiliarul, tot ce era „burghez” a trecut în mâinile „patrioților”. Furtul și represiunea s-a făcut de către stat, de către budgetarii statului (milițieni, politicieni noi de „origine sănătoasa”, budegetari în administrația publică. „Leagănul resprirației” e soarta tânărului Oscar Pastior din Sibiu în Ianuarie 1945). S-a furat atât de mult timp de „sus”, de la funcționarii statului (naționalist, socialist) , mai puțin de către cei de jos. Santajul pentru a „jecmăni” a celor care stampilează „hârtii” mă deranjează mult mai mult decât furtul unui sac de porumb de pe câmp.

        Mă deranjează această mentalitate de „jecmănitori” care a devenit endemică la budgetari în serviciile și administrația publică de foarte mult timp. Stiu despre ce scriu. Am fost surprins ca inginer stagiar cu cât de multă convingere au jecmănit, au furat angajații la judet de „origine sănătoasă” înainte de 1989. Azi minciuna și hoția sunt practică de guvern dâmbovițean.
        Surprisă?

      • Harald spune:

        @Maci Mihai – cred că distincția pe care o fac acei studenți e alta: pentru ei, scopul studiilor nu este de a învăța ceva, ci de a obține o diplomă. Ei privesc asta doar ca pe o formalitate și cam au dreptate să o privească astfel.

  7. matrix spune:

    Domnule Maci , din pacate plagiatul e o etapa trecatoare in incercarea de a falsifica realitatea.

    Colegii de la MIT au inventat un limbaj care scrie automat o lucrare in domeniul computer science , trebuie doar sa ii spuneti autorii si subiectul.Limbajul se numeste Scigen.Evident a fost o gluma, dar s-a dorit sa se testeze daca astfel de lucrari sunt accepate la conferinte.

    http://news.mit.edu/2015/how-three-mit-students-fooled-scientific-journals-0414

    https://pdos.csail.mit.edu/archive/scigen/

    Si astfel exista sute de astfel de lucrari, publicate si care anual sunt sterse din computere ,fiindca sunt descoperite ca sunt scrise de sci gen. , aleator , scrise de un computer.
    Dar conferintele sunt o imensa afacere, unde trebuie cat mai multi participanti. Si sunt mii si mii de conferinte pe glob in fiecare an.

  8. delia f spune:

    Excelent!

  9. Constantin spune:

    Sunt de acord cu cee ce scrie autorul articolului, dar indraznesc sa exprim cateva observatii de detaliu, care cu siguranta sunt amanunte legate de experiente personale diferite.

    Ma gandesc ca sunt colegii in Bucuresti unde cei admisi promoveaza examenul deBacalaureat cu medii foarte mari, precum Sf Sava, T Vianu, Gh Lazar. Mai sunt in Romania si altele. Calitatea absolventilor este confirmata de universitate straine pe care le urmeza, sau de angajatori de prestigiu, dupa ce frecventeaza bune universitati romanesti. Deci invata pe bune. Cei care nu invata nu promoveaza Bacul dar nici simulare in aproximativ aceeasi proportie. Prin urmare, concluzi cu privire la simularea simularii este probabil insuficient argumentata.

    Apoi, ideea ca sunt multe universitati si absolventi in Romania cred ca este necundamentata (autorul nu o formuleaza, dar o sugereaz) . Romania este statul UE cu cei mai putini a solventi de invatamant tertiar la mia de locuitori si cei mai putini doctori in stiinte.

    In fine, analizele d-nei Sercan sunt excelente, dar cu unele scapari. Spre exemplu, in anumite cazuri vorbesc despre procente de similitudine in urma analizei cu soft antiagiat. Procente relativ mici sunt prezentate ca incriminatoare. Or, daca scriu ” concluziile noastre infirma rezultatele studiului prezentat de dl profesor universitar doctor…” cu siguranta primesc din partea programului avertizare de similitudine. Prin urmare, singurul care decide este profesorul indrumator.

    Poate ca performanta reprezinta rezultatul competitiei. Iar despre cadrul competitional si imbunatatirea lui autorul nu vorbeste. Altfel, problemele Educatiei sunt politizarea si subfinantarea.

  10. Constantin spune:

    Complicată problemă. Vă rog să îi scoateți din cauză pe inginerii militari, care și-au dat doctoratul la Academia Tehnică Militară. Fiind acolo conducător la doctorat, în mulți ani de zile am acordat susținerea tezelor de doctorat, din vreo 35 care și-au încheiat perioada de pregătire, numai pentru 5 doctoranzi, care au devenit doctori, cu comisii din învățământul tehnic de la marile universități românești, deoarece au realizat CEVA NOU, practic și dezvoltat teoretic, eu activând în domeniul Geodezie, fotogrammetrie, cartografie, teledetecție și sisteme informatice geografice!
    Respect!

    • Constantin spune:

      Ce bine ca suntem mai multi! Se diminueaza astfel sentimentul de singuratate…

      • Kurt spune:

        Admirație.

        Mai sunt bărbați în țară (nu am făcut carieră militară, am rămas soldat, inginer terist înainte de 1989, neamuri în vest, nu am avut probleme prea mari, nițel în primele 6 săptămâni ca soldat. Bunicii au fost soldați români, la fel tatăl meu).

        Am întâlnit studenți din țară care au studiat geodezie în vest și sperau ca Galileo va deveni repede realitate. Au trecut peste 15 ani și încă nu suntem acolo und GPSul american e de peste 30 de ani. UE are nevoie de Galileo pentru o apărare proprie. Acești sateliți sunt acum în stare de funcționare. Apărare proprie UE nu văd în viitorii 10- 15 ani (CSU/Bayern cere acum o armată UE până 2030). Ce am înțeles de la francezii de la Institut Francais e de fapt Quai d”Orsay e centrul politic al UE, deci ministerul de externe francez e cel al UE. Nu va fi așa. O “Uniune Napoleonă” nu va fi acceptată în est (Polonia, Cehia, etc), nici la Scandinavi, orientați spre UK & NATO.

        România e în NATO, nu e în pericol. Cele 4 miliarde $ pe an pot fi investiți în parte direct în țară.

        • Harald spune:

          @Kurt – Galileo e deja depășit, chiar dacă nu e complet operațional deocamdată. Iar miliardele de euro cheltuite sunt deja bani aruncați. Următorul sistem de navigație va fi bazat pe pulsari, nu va necesita nici lansări de rachete și nici costuri de întreținere și nu va putea fi dezactivat nici de operatorul lui, nici de adversar.

          Mai mult decât atât, unii dintre cei mai rapizi pulsari oferă o precizie superioară ceasurilor atomice, asta în timp ce respectivele ceasuri atomice de pe sateliții Galileo se defectează în serie, deși sunt de fabricație elvețiană.

  11. Zev spune:

    Domnul autor uita – aleg sa cred ca e vorba de inocenta uitare – de fabricile de diplome post-decembriste. Ma refer in primul rand la SNSPA si gogartzii Spiru Haret ( a lu’ Calaul de la Timisoara) si inca una, doua, sase asemenea. Plagiatul este o simpla forma de manifestare a ciumei si o consecinta a unei stari de fapt pre-existenta. Ideea e captata in text dar imi pare insuficient accentuata, eg colonelul Matache vrea sa fie ghinarar. Colonelul Matache ‘isi aranjeaza ploile’ (aici e faultul etic prim). Treaba e transata, vorbim de amanunte. Aranjorii de ploi ii spun, trebe tzidula de scoala, ca ne mananca presa, dujmanii, EU, NATO, WWF, Lego etc. Matache isi roteste ochii de vultur carpatin in jur. Harasho, dar unde? Ce institutie de invatamant ‘superior’ (ghilimele penca ma umfla rasul) imi poate oferi dorita tzidula, cu efort minim tinzand spre zero, dau un sprit (element crucial mentionat in text), vorbim, aranjam etc. Pai, astea. Plagiatul este doar o instrumentalitate a aranjarii ploilor – statutul dorit este deja de facto obtinut, restul e ceea ce teoria numeste ’simulated compliance’. Fenomenul s-a raspandit si a infectat si alte institutii, da, dar de acolo a pornit. Pai,dragi tovarasi, sa lasam traditiile sa moara? Adica facultatatile muncitoresti, Fane Babanu’, CEPECA, sa dispara, asa, in praful istoriei? Ca sa nu mai spun ca o disciplina a plagiatului, retroactiv, ar duce la un cataclism in administratia publica romaneasca. Pai, spre 80-90pc din absolventii unor facaturi academice s-ar trezi cu diploma de specialist in relatii internationale, comunicare Zen, [scrie tu ce vrei aici] Europeana si Euroatlantica etc. retrase. Pai, ce facem cu sotiile, amantele, nepotii si nepotelele care deja sunt pe functii? Si mai rau, ce ne facem cu domnii si doamnele care le-au fost profesori, coordonatori, mentori de toate felurile? Ca daca mergem pe fir in sus, de ei dam. Mai departe, ce ne facem cu aia, bastanii de la Ioropa, care au fost facuti DrHC? Pai, daca dam de pamant cu fermele de diplome, ii lovim si pe aia, si feri-Doamne sa prinda opozitia de la ei miris de sange. Mno, intre timp, hai sa izolam toata chestia intr-un ‘safe space’ si sa combatem norii.

  12. Emil spune:

    “Petite faiblesse” a lui Băsescu pentru militari nu e pentru militarii ăia kaki, e pentru ăia cu ochi albaștri care se pretind militari, și asta din 30 august 1947 încoace. Iar dragostea asta vine nu din cine știe ce chestii de prin tinerețea lui marinărească, ci din activitățile anticomuniste de pe la Anvers, unde se știe, nu ajungeau decât dujmanii statului comunist. Era un cuib al subversiunii anticomuniste, nu alta, reprezentanța de la Anvers.

  13. gigel spune:

    Acum vreo 15 ani, prin facultate ( nu spun care, nu conteaza, oricum una de renume, tehnica ), ne dadeau sa traducem din engleza in romana si sa tehnoredactam. Duceai discheta cu plagiatul, luai macar vreo 2 puncte in plus la examen ( in practica, “bunavointa” era si mai mare ). Asa s-au scris nenumarate lucrari, publicatii si ce mai aveau nevoie oamenii astia sa avanseze in ierarhia academica.

  14. UNIVERSITAR PENSIONAR spune:

    “Or, dacă şcoala românească a reuşit cu adevărat ceva în ultimii 30 de ani, acest ceva a fost totala separare a învăţământului de cultură” – din textul initial. Intrebari:1. Cum reapropiem elevii/studentii de cultura profesionala/generala-clasica? 2. Cum se percepe astazi conceptul “identiate nationala”?3. Fara interesul pentru cultura profesionala dar si pentru cultura generala se pot intelege,sa nu spunem asimila, valorile umaniste?
    4. Cum interpretati urmatoarea situatie REALA:
    Intr-unul din cele mai mari orase din Romania consiliul de profesoral a DECIS DESFIINTAREA LABORATIRULUI DE CALCULATOARE EXISTENT, iar elevii inteleg printr-un calculator un DREPTUNGHU DESENAT PE TABLA,aceasta daca nu il au acasa.
    Chestionarul poate continua.
    OBS. Daca cineva crede ca exista pe mapamond vre-un guvern care “promoveaza melting pot-ul” se inseala!Cel mai recent exemplu: lozinca care a decis un presedinte: “America first and only America first!” Permeabilitatea devizei este dovedita de aceea ca este din ce in ce mai aplicata!

  15. Ela spune:

    “…masteratul nu e – la noi – atât începutul unei cariere ştiinţifice, cât mai curând o necesitate, a cărei satisfacere (în orice condiţii) mai aduce un mărunt spor salarial.”
    Acest “marunt” spune multe despre mentalitatea romaneasca actuala si consecintele concrete ale actiunilor oamenilor care o impartasesc. Unii, fara sa-si dea seama…
    “Cine nu respecta centul, nu merita dolarul”, e un proverb fara sanse de succes in RO, unde “1″ nu conteaza, paleste, e strivit de “1’000’000″…Or, repercursiunile acestei ignorari (ignorante…?) care incepe cu “nu asta conteaza”, duce la persiflare si dispret fata de cei pentru care “1″ reprezinta acel ceva indispensabil supravietuirii.
    Cel care nu respecta centul, nu respecta nici omul… Cum, insa, viata e f.bine conceputa, reciprocitatea functioneaza perfect, astfel ca, dincolo de dispretul sincer si colectiv care s-a instaurat intre oameni, Romania insasi se simte dispretuita si raspunde cu aceeasi moneda: nimic nu functioneaza cum ne-ar placea, valorile sunt inversate si totul se duce la vale.
    …din cauza unui biet maruntis…

  16. Dorin Isoc Dorin Isoc spune:

    Plagiatul nu este o inovatie in Romania. Primele “urme” dateaza de pe la 1890.
    In plagiat nu exista “inainte de ….” si “dupa ….”, exista numai “cunoscut” sau “mai putin cunoscut”, “cu valuri” sau “fara valuri”.
    O scoala nu face plagiatori, dar profesorii unei scoli pot tolera si stimula plagiatul prin lipsa de actiune. Tot profesorii pot fi exemplul cel rau, si in Romania, dupa ce au pierit profesorii cu scoli facute in Europa veche, micii lor discipoli au fost si sunt in mare masura plagiatori. Norocul lor este ca multora le-au murit colegii care stiau unde le sunt scrierile plagiate si ca astazi scrierile lor au o valoare tot mai redusa.
    Studentii au nevoie de notiuni, si nu cursuri de comunicare, intre care elementele de etica au acolo, cateva referiri. Studentii au nevoie mai ales de multa, multa practica. De comunicare si de etica din comunicare raspund si sunt modele toti dascalii unei scoli.
    Mi se pare cel putin hilar sa discutam “filozofic” despre plagiat. Plagiatul este plagiat si atat. Plagiatul nu are scuze, nu reprezinta o categorie, nu este subiect de teza de doctorat. Este la fel de stupid cum s-ar discuta despre furtul de portmonee sau despre gainatz.
    Nu ai insa ce face: unora le place jazzul!

    • Ghe. spune:

      Așa e cu drobul de sare: nu-l putem da jos pentru că ne trebuie legi, regulamente, coduri de bune practici, proceduri avizate și aprobate, comiții și comitete. Și nici nu putem recunoaște că împăratul umblă gol prin cetate, pentru că suntem și noi o țară, avem o tradiție, suntem membri ai UE, am derulat niște proiecte de milioane de euro pentru creșterea calității, am câștigat niște olimipiade de matematică, am avut președinția CE șase luni și mai apoi, nu acceptăm lecții de la nimeni! Pentru asta au murit eroii pe câmpul de luptă și noi în ’89?

    • Constantin spune:

      “Plagiatul nu este o inovație in Romania…”

      Cu totul de acord, iar în context vă rog să-mi îngăduiți o completare.

      Plagiatul este o formă de furt, furt intelectual. Punct. Iar furtul, spre dezamăgirea protocroniștilor și dacopaților, nu a fost inventat în România. Dar…

      Am scris mai demult despre un reportaj pe care l-am văzut, de nu mă înșel, la ProSieben. Într-un tren de metrou dintr-un oraș german, se urcă un tip cu o teșcherea însoțit de un bărbat mai solid, angajați ai companiei, un reporter și cameramanul. Începe controlul tichetelor și sunt găsiți doi bărbați nemți-nemți care n-au bilete. Credeți că și-au cerut frumos scuze și au plătit spășiți amenzile?! Nici vorbă, la fel ca oriunde în lume, cei doi germani contravenienți au încercat să ocolească rapid bara de susținere verticală și să fugă în prima stație. dar, pe-o parte era tipul cel solid, la mijloc reporterul și cel cu teșchereaua, iar la extrema cealaltă cameramanul. Au fost înșfăcați și puși fără discuție să plătească amenda.

      “Calea scurtă” este căutată peste tot în lume. Dacă în România, spre exemplu, aplicarea legii se poate tranzacționa, în statele civilizate acest lucru este aproape imposibil.

      Găsesc că este de prost gust referirea la unele universități ca la “fabrici de diplome”. sau discursul de felul “singura universitate valoroasă este cea pe care am absolvit-o eu și câțiva dintre prietenii mei”. Ori “există prea mulți studenți”.

      Ceea ce trebuie pus în discuție, dacă cineva are obiecții cu privire la calitatea actului didactic (iar autorul articolului nu o face), este aplicarea normei, a legii. Adică, dacă există instituții de acreditare, și există(!), acestea sunt datoare să verifice îndeplinirea standardelor de calitate a actului educațional. Apoi, este esențială aplicarea normei/legii în procesul de selecție a cadrelor didactice (a se vedea articolele din acest spațiu pe tema respectivă) și a absolvenților. Nu avem neapărat nevoie de examene de admitere decât dacă cererea de locuri este mai mare decât oferta. Altfel, selecția eficientă a studenților se face pe parcursul studiilor și la absolvire.

      Am mai scris despre asta, dar niciodată nu-i prea mult. Avem prea puțini absolvenți de învățământ terțiar, cea mai mare rată de abandon școlar și cei mai puțini doctori în științe la mia de locuitori dun UE. Pot exista oricât de multe universități și școli doctorale! N-au decât să se înființeze în toate orașele și comunele din țară, dacă se pot finanța. Ele trebuie să respecte, însă, OBLIGATORIU legea, respectiv, standardele de calitate prevăzute prin normele legale. O selecție corectă le va lăsa în funcțiune doar pe cele performante.

      Competiția reală este singura care poate cerne în mod eficient valorile.

      Lăsați copiii să meargă la școală, pierdem cu toții dacă-i împiedicăm prin acte administrative. Nu sunt prea multe, ci prea puține școli! Concurența le poate impune pe cele de calitate. Cele lipsite de calitate, într-o concurență cu reguli oneste care sunt respectate, dispar de la sine.

      Ca principiu, după opinia mea, este necesară eliminarea politicului din Educație și încurajarea accesului la resurse în raport cu performanța. Nu trebuie să inventăm ceva în privința aceasta noi, românii (am avut destule reforme ale învățământului în ultimii 29 de ani), ci să aplicăm regulile de bun-simț care funcționează în celelalte state europene.

      • QSA spune:

        Scoaterea politicului din educație … Utopie. dar cu economicul ce facem? Și mai ales cu acoperiții din educație? Foarte greu de scos pentru că ei fac ceea ce vă doriți mai mult: respectă norma, îndeplinesc standardele (pe hârtie). Cum scoatem nepotismul din universități? Cum scoatem demotivarea? Subfinanțarea? Și cum devalorizăm impostura, care a rămas, din comunism, cu aura pozitivă de strategie de supraviețuire la care s-a adăugat valența de cale spre bunăstare și statut social? Uriașul gol de resursă umană?
        Aplicarea legilor, mai multe și mai precise, fără portițe, europene etc. etc., este ca administrarea antibioticelor. Mai bine-ar fi fost să avem ceva mecanisme imunitare, dar asta e o poveste de etică, obraz, separația puterilor, educația educatorilor, curaj, solidaritate de breaslă, respect de sine și de alții etc. Deficitele cronice și istorice de așa ceva sunt mai greu de lichidat.
        Cunoașteți țări înrăite în mediocritate (cum a ajuns România) care s-au ridicat prin reglementare și standardizare doar? Mințile a 1000 de parlamentari legiuitori de cea mai bună credință fac astăzi mai puțin decât mintea unui inventator inspirat din Silicon Valley, dar plin de păcate omenești, pe de altă parte. Mai întâi trebuie să ai din ce tăia și ce reglementa. Mi-e teamă că, așa cum există pe piața capitalismului speculativ monkey-money, am ajuns o monkey-country, o formă plină de ce-am găsit în ea – balcanism, spirit levantin, fanariotism etc. – la care se adaugă schilodirile produse de comunism în indivizi și grupuri. Poate-o să descoperim ca Soljenițîn la bătrânețe că de fapt, cauza comunismului este lipsa de Dumnezeu, de lege, dar nu în sensul strict, ci în sensul de logos, așa cum scrie în începutul Genezei.

  17. PAFI spune:

    Ce e grav e ca in lumea lui Ali Baba nu poti trai decat daca esti hot, nu (mai) exista o alta lume, in care lucrurile sa fie “altfel”. Daca nu-ti place, emigreaza!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Reducerea planului cadru Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri. Nu as ...

de: Dedalus

la "Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)