vineri, martie 29, 2024

Cum s-a ales praful de jurnalismul românesc

Notă: Cele de mai jos se referă la cea mai mare parte a peisajului jurnalistic. Sigur că există și excepții, pe unele le voi și pomeni.

În anii 80 existau trei ziare naționale, Scânteia, România liberă și Sportul, alături de câteva cotidiene locale. Scânteia era ”organul central de presă al PCR”, era alcătuit 100% din propagandă comunistă și nu-l citea nimeni. România liberă avea – în contextul presei oficiale – marele avantaj al paginii de Mică publicitate (unii îl răsfoiau ca ”să citească morții”, adică anunțurile mortuare), dar și alte articole pasabile sau chiar interesante de știri externe, sport, cultură, chiar și-un pic de divertisment.

O mică paranteză: mica publicitate avea o listă de cuvinte interzise, de pildă mireasă (drept care apăreau anunțuri de genul ”Vând rochie albă de ocazie”), cărţi, maşină de scris şi alte câteva zeci. Lista era valabilă în presa scrisă, audio și TV.

Sportul, desigur, era citit de către microbişti. Mai greu – deşi nu imposibil! – să strecori îndoctrinare politică în cronica unui meci sau într-o listă de rezultate.

Cotidienele locale, inclusiv Informația Bucureștiului, erau destul de citite, dintr-un motiv foarte simplu: pe lângă paginile cu ”magistralele cuvântâri” și producțiile-record, apăreau și informații de interes comunitar.

Pe lângă ziare, existau o serie de reviste literare, culturale și științifice, inclusiv Almanahuri de sfârșit de an, care, prin forța împrejurărilor, adică faptul că erau publicații de nișă, conțineau puțină (sau chiar deloc) propagandă comunistă și cu siguranță că se citeau cu interes Secolul XX, Cinema, Știință și Tehnică, România literară, Teatru și altele, apărute însă în tiraje din ce în ce mai confidențiale.

În ultima parte a deceniului, TVR rămăsese cu două ore de emisie pe zi, pe un singur canal. Cele două ore erau umplute integral cu propagandă, din care cam trei sferturi despre Nicolae și Elena Ceaușescu. Un banc al vremii spunea că, de vreme ce Unirea a fost cel mai important vis al românilor, trei sunt marii oameni de stat care contează: Mihai Viteazu – care a unit prima dată cele trei țări românești, chiar dacă pentru scurt timp; Alexandru Ioan Cuza, care a unit prima dată două dintre cele trei, definitiv; și Ceaușescu, care a unit prima dată Telejurnalul de seară cu Telejurnalul de noapte.

Radioul național stătea mult mai bine, avea câteva canale, inclusiv Radio România Internațional, difuza multă muzică, era ceva cultură, teatru radiofonic etc. – aveai ce asculta, cât de cât.

Existau jurnaliști de calitate, după standardele lumii civilizate și libere? Da, existau. Puțini, limitați în exprimare, dar erau. Unii ostracizați, precum regretatul Cristian Țopescu, alții refugiați în zona jurnalismului cultural, alții baletând printre interdicţii şi indicaţii. Ce puteai să faci? Anchetele erau decise de sus și vizau fie ”lupta noului cu vechiul”, fie frizerii care iau bacșiș, interviuri se luau cui trebuia, știrile erau sever filtrate, documentarele – despre ”mărețele ctitorii”, ceva-ceva mai scăpa în zona de reportaj, dar fără note personale.

În aceste condiții, n-a fost o surpriză că, în Decembrie 1989, după căderea regimului comunist, jurnalismul românesc a explodat pur și simplu. Câteva luni mai târziu existau peste 1.500 de publicații și zeci de posturi de radio, iar în 1991 apărea SOTI, primul post TV independent.

În această expansiune explozivă au fost implicate mai multe categorii de ziariști:

1. Cei care practicaseră jurnalismul și înainte, dar în condițiile date, acum puteau să facă și să scrie ce vor. Era revanșa lor. Firește, nu toți au făcut față. În vreme ce unii s-au adaptat bine și rapid la libertatea de exprimare, alții au continuat să scrie cam tot ceea ce scriau și sub comunism sau cel puțin în aceeași limbă de lemn,. Și unii, și alții au reclamat imediat ceea ce li se părea că le aparține: autoritatea experienței și, implicit, dreptul de a-i învăța pe debutanți. Drept care unii și-au ”tras” posturi de profesori la noua Facultate de Jurnalism, chit că puțini dintre ei aveau calitățile necesare, iar ”experiența” era pentru mulți exclusiv experiența reportajelor ”de pe șantierele patriei”. În fine, alți vechi jurnaliști pur și simplu s-au apucat de altceva. De făcut bani, de pildă.

2. Un număr uriaș de oameni, de toate vârstele, care fie că visaseră să facă asta, fie că abia acum au simțit nevoia, au venit din toate profesiile posibile și au devenit jurnaliști peste noapte, prin ceea ce se numea cândva ”calificare la locul de muncă”. Unii aveau și chemare, și determinare, și dintre ei s-au ridicat nume azi celebre; pentru alții a fost doar un entuziasm de moment și ulterior, mai ales pe măsură ce creștea sectorul privat, s-au orientat spre alte profesii și ocupații; destui, deși voiau să facă asta au profesat un jurnalism de top, au ajuns, mai devreme sau mai târziu, la dezamăgire – și acesta este unul dintre cele mai importante lucruri despre care intenționez să scriu în aceste rânduri; în fine, țin neapărat să-i amintesc și chiar să le mulțumesc acelora – foarte mulți! – care n-au devenit niciodată vedete ale presei ori doar mici celebrități locale, deși și-au făcut cu prisosință datoria pentru 5, 10, 15 sau 28 de ani. Fără ei, jurnalismul românesc n-ar fi fost nici un sfert din ceea ce a fost.

3. Nu trebuie neglijată nici infuzia de jurnalism autentic, occidental: ziariști români întorși acum în țară, străini veniți pentru scurt timp, străini rămași aici pe termen lung sau chiar definitiv, plus ”schimburile de experiență”, tinerii români școliți la BBC și în alte cetăți ale jurnalismului, accesul – în sfârșit – la toată presa vestică, ascultarea în fine liberă a posturilor străine etc. Toate acestea au contat.

Anii 90

Primul lucru pe care l-aș remarca este faptul că nu exista practic concurență! Și asta pentru că, morți de sete după atâția ani de secetă, românii cumpărau tot. Să te întorci de la chioșcul de ziare cu doar două-trei publicații era ciudățenie mare. Primele trei ziare naționale, Adevărul, România liberă și Jurnalul național, trăgeau fiecare, în fiecare zi, câte un milion de exemplare! Chiar și un săptămânal ca Zig Zag tipărea la un moment dat 300 000 de bucăți și, cum peste tot era aglomerație, le trăgea în trei tipografii diferite, dintre care două în provincie!

Al doilea lucru, cel mai vizibil din toate, este că, din primele luni ale lui 1990, apăreau aproape toate tipurile de periodice posibile. Inclusiv unele care nu mai există azi de mult: ziare de partid, reviste dedicate exclusiv infracțiunilor, serviciilor secrete, parapsihologiei etc.

Trei: toate tipurile de articole. E departe de-a fi de la sine înțeles. O să detaliez când ajungem la prezent.

Patru – și pentru mine cel mai important: independența reală a jurnaliștilor, în covârșitoarea majoritate a cazurilor. Exceptăm, desigur, publicațiile de partid – deși și acelea erau mult mai echilibrate decât posturi TV de azi care se declară independente – și or fi fost și câțiva mercenari, dar nu se remarcau.

Independență editorială totală nu există și ar fi un non-sens. Nu poți scrie orice despre patronul tău sau despre banca prin care îți vine salariul. Dacă – la el sau la ea – descoperi ceva cu care nu poți dormi împăcat, îți dai demisia și pe urmă mai vezi tu ce faci, că nici ”datul din casă” post-festum nu e întotdeauna acceptabil.

Dar, cu aceste excepții, trebuie să poți să scrii orice ți se pare că ar trebui să scrii, altfel nu putem vorbi de jurnalism. Am lucrat doi ani și jumătate la Zig zag, revista unui patron, Octavian Mitu, pe care nu l-am înghițit deloc și căruia îi ”datorez” faptul că în cartea mea de muncă e o ștampilă pe care scrie ”Această perioadă nu se ia în calcul la vechime” (implicit nici la continuitate) – dar care nu a intervenit niciodată în conținutul revistei, nici măcar atunci când din comentariile lui înțelegeam că nu-i place.

Așa stăteau lucrurile atunci cam peste tot. Peste tot unde am lucrat sau au lucrat oameni cu care am vorbit. Se putea ajunge la divorț – de pildă demisia în masă de la Cotidianul, din 1998 – dar ziarul era făcut de ziariști, cât timp erau acolo.

În anii 90, jurnaliștii – ca și cei de azi – făceau greșeli, mergeau pe piste false, creditau surse dubioase, comiteau gafe etc. – dar erau greșelile lor, nu unele impuse din afară. Aceasta mi se pare diferența esențială, de ordin moral și profesional, față de presa de azi.

În plus, se străduiau să greșească mai puțin, să învețe din mers, să se corecteze singuri și între ei, să evolueze – preocupări care nu mai există acum decât dacă se poate obține un efect comic de genul ”Ia uitați ce prostie a zis ăla!”

Ce-a urmat

A urmat, în primul rând, descreșterea audienței, implicit a tirajelor și, foarte repede, a numărului de titluri. Românii își potoliseră setea de presă și descopereau că mai au și alte treburi. Cine și-ar permite azi să citească dimineața trei ziare și trei reviste!?

Același fenomen se înregistra, de altfel, și cu cărțile. La mijlocul anilor 90 se citea orice, dar mai ales genurile anterior absente de pe piață: paranormal, Oculta, Bilderberg, manuale motivaționale, sex, violență, romane telenovelistice din clasa Daniele Steel. Azi – cum știți.

În al doilea rând, a urmat ascensiunea vizualului, care a preluat coroana. 1993 – Antena 1 (doar regional), 1995 – PRO TV, 1997 – Prima TV, 2001 – Realitatea TV și apoi celelalte televiziuni ”de știri”, în realitate de talk-show-uri, știrile în premieră (ulterior reluate în buclă) acoperind sub 10% din programele posturilor, ca să nu mai spunem că în mare parte nu sunt știri sau în orice caz nu știri naționale.

Supremația vizualului (o imagine face cât o mie de cuvinte, nu?) s-a consolidat și prin extinderea rețelelor de cablu. Când ai de ales între două ziare și trei televiziuni, e o luptă. Dar când ai la dispoziție o sută de canale TV, lupta nu mai există.

Un punct de cotitură a fost apariția și extinderea publicității de stat. Pe pagini întregi din marile cotidiene se lăfăiau reclame la companii de stat, monopoluri fără concurență, care deci nu aveau nevoie de nicio promovare. Erau făcut pe bani grei și au reprezentat cumpărarea subtilă a presei. Cum să faci anchetă la o societate comercială care-ți asigură o bună parte din venituri?

S-a întâmplat însă, în anii 2000, și ceva pozitiv: dacă pentru televiziuni generalizarea Internetului a fost un soi de concurență neloaială, în orice caz defavorabilă, pentru presa scrisă putea fi baza relansării. Nu pe hârtie, e drept, ci pe ecran, dar ce contează?

Numai că s-a dovedit a fi de două ori prea târziu: nu mai avea cine și nu mai avea de ce. Nu mai erau bani.

Fenomene

Trei au fost, după părerea mea, momentele-cheie ale jurnalismului românesc postdecembrist.

Primul: În toamna anului 1991 a fost înființată agenția de știri Mediafax, ca parte a Grupului MediaPro, a cărui stâlp de rezistență a devenit. Primele știri Mediafax erau bătute la mașină și trimise în plicuri către redacțiile ziarelor centrale. Echipa inițială era de 12 jurnaliști. Ulterior, fluxurile de știri au început să fie trimise în întreaga țară prin fax, din oră în oră, apoi, în urma unor investiții masive în 1994, au început să se transmită online. Când am ajuns eu acolo, în 1998, Mediafax avea 360 de abonați, adică practic întregul univers jurnalistic românesc care conta cât de cât și nu era foarte nișat. Era aproape un monopol, care nu mai producea doar știri, ci și documentare (features), pachete de informații de afaceri, fotografii etc.

Adrian Sârbu – pe care nu l-am simpatizat niciodată ca om – a avut inteligența să-și construiască trustul de presă pornind de la o agenție de știri, căreia i-a alocat toate resursele necesare. Abia după ce Mediafax a devenit furnizorul majoritar al informațiilor publice (uneori, ziarele menționau sursa, de cele mai multe ori nu, dar erau oricum dependente de agenție) s-a apucat de publicații, post de radio, post TV.

Al doilea moment-cheie: 22 iunie 1992, ziua apariției primului număr din Evenimentul zilei (”bulina roșie”), care a ajuns rapid la 850.000 de exemplare, având un timp și o ediție de seară (”bulina albastră”).

Până la apariția EvZ, existau tot felul de publicații, presa românească era un curcubeu – ca să nu spunem un zarzavat – în care ziarele și revistele serioase se amestecau cu cele frivole, fiecare scria ce-i trece prin cap și era loc pentru toate tendințele.

EvZ a adus cu sine un concept foarte puternic, care a prins imediat: tabloidizarea. Știri multe, cât mai scurte, cât mai șocante, la nevoie inventate.

Momentul de vârf al conceptului, cel mai celebru (dar numai unul din câteva mii de știri și articole similare) s-a consumat în numărul 390, din 2 octombrie 1993: „Marți, 28 septembrie a.c. în curtea gospodinei Sevastița M., aflată în strada Vatra din Pașcani, județul Iași, s-a întâmplat un miracol: o găină a născut doi puii vii, unul fără un picior și altul fără o aripă”.

A fost începutul nebuniei. O nebunie care avea un preț și avea un sistem. Două sunt mărturiile din interior pe care le cunosc. Un redactor de atunci al EvZ care a scris articole în seria cu găina care a născut pui vii a declarat că a făcut-o din cauza presiunilor redactorului-șef, care le cerea în fiecare zi ca până la ora 14 să aibă gata 3 articole, în caz contrar primind amenzi usturătoare. Iar o ziaristă mi-a spus că redactorii trebuiau să scrie cât mai dur și mai ireverențios despre persoanele publice, în special politicienii, în vreme ce, în editorialele sale, olimpian, Ion Cristoiu îi pomenea cu doamna/domnul.

Succesul EvZ, bazat pe credulitate, pe setea publicului de mizeria altora, pe curiozitatea morbidă și pe plăcerea de a privi pe gaura cheii, a cernut, decantat și reorientat o mare parte a presei românești. Jurnaliștii, șefii și patronii lor au descoperit încântați că știrile nu au nevoie să fie adevărate. Azi ne îngrijorăm de valul fake news-urilor, dar marea majoritate a acestora sunt în incontrolabilul și anonimul spațiu virtual, mai rar în publicațiile consacrate, fie ele și tabloide. Când cazurile despre crime și violuri din Infractorul și Infractoarea (mov) se inventau pe o margine de masă la Terasa Uniunii Scriitorilor (spun ce am văzut cu ochii mei, nu ceva povestit de cineva) sau în alte crâșme, iar numele ”victimelor” erau niște inițiale alese la întâmplare, sub pretextul protejării lor (ce convenabil, nu?), știrile false erau chiar în presă, într-o proporție înfricoșătoare.

Al treilea moment-cheie: lansarea, la 1 decembrie 1995, a canalului de televiziune PRO TV, care domină de atunci încoace piața vizuală din România, deși din echipa inițială (inclusiv Sârbu) se mai află acolo puțini oameni. PRO TV și-a cucerit imediat Locul 1 grație a două idei sclipitoare: 1. Și-a cumpărat publicul; 2. L-a scutit de efortul de a gândi.

Cumpărarea s-a făcut prin chiar sloganul inițial: ”Te uiți și câștigi”. În fiecare zi, cineva câștiga ceva (nu îmi amintesc sumele, nici numărul de câștigători) răspunzând corect la o întrebare privind emisiunile din ziua precedentă. Deci, dacă voiai să ai șanse, trebuia să vezi cât mai mult. Genial. Ar funcționa și azi.

Cât despre gândit, PRO TV a evitat întotdeauna, mai ales în Prime Time, talk-show-urile, discuțiile complicate, dezbaterile. Știri, divertisment, filme, sport. Știrile cât mai neutre, distracția cât mai somptuoasă, filme cât mai puțin pretențioase, sport cât mai fotbal. Deși devenite folclor, oribilele Știri de la ora 5 nu au reprezentat, după părerea mea, o dimensiune semnificativă a PRO TV. Andreea Esca va rămâne mereu imaginea postului, nu câteva ”violuri cu bile” și grave accidente rutiere.

Apropo de Esca, Sârbu a știut să-și cultive vedetele, pe care nu le-a abandonat nici măcar când ele l-au abandonat pe el (Teo Trandafir, Florin Călinescu).

”Chestiunea zilei” și Divertis în vremea lor cea mai bună sunt de asemenea embleme de neșters ale PRO TV.

Celelalte televiziuni generaliste au fost silite să încerce să se ia după ea. Cât am lucrat în TVR, adică 7 ani, încercarea disperată de a concura cu Știrile PRO TV de la ora 19 era ”povestea cu cocoșul roșu”. S-a mers până la ideea de a începe Telejurnalul un pic mai devreme…

Desigur, la acest capitol nu pot să nu pomenesc despre OTV. Dar nu atât pentru că ar fi tabloidizat jurnalismul românesc – o făcuse deja EvZ, cu 8 ani mai devreme; OTV cel mult a extins fenomenul în vizual – cât pentru faptul că Dan Diaconescu a demonstrat că se poate face televiziune cu bani puțini. Din toate aiurelile sale cu fantome și Elodii, există cel puțin un lucru pe care l-a spus și pe care-l cred: că, după ce a mărturisit că a creat OTV cu câteva zeci de mii de dolari, l-au sunat moguli TV să-l certe: ”Nu mai spune așa ceva! Păi, noi, care am declarat că am investit zeci de milioane…!?”

Altfel, cum voi arăta mai jos, puterea OTV n-a fost nici pe departe atât de mare cum încerca să ne convingă Diaconescu.

Fără griji și fără bani…

…ca la 20 de ani… La 20 de ani, când n-ai obligații (soț, soție, copii, părinți vârstnici, eventual bolnavi, status social etc.) și ești plin de energie, nu prea contează condițiile în care lucrezi. Dar, în anii de după 2000-2005, când jurnalismul românesc a început s-o ia la vale, marea majoritate a jurnaliștilor care contează trecuseră de 30 sau chiar 40 de ani și se zbăteau să supraviețuiască. Iar din spatele lor veneau valuri-valuri de absolvenți de Jurnalism pentru care afirmarea profesională și calitatea actului jurnalistic par să fie printre ultimele preocupări. Când eram la Cotidianul a venit la mine un tată care căuta de lucru pentru fata lui, absolventă de Jurnalism. ”Banii nu-s o problemă”, mi-a zis, ”îi dau eu destui, doar că se plictisește acasă…” Încercase și la Mediafax, dar, spre stupoarea lui şi a domnișoarei, ăia îi ceruseră să meargă pe teren!!

Criza și decăderea presei românești n-au fost provocate de scăderea apetitului publicului, nici de plecările spre joburi mai bune, nici (mai târziu) de Internet. Acelea ”fură ocazia, iar nu cauza”, cum ar spune Nicolae Bălcescu.

Cauza principală a fost, după părerea mea, dezarmant de simplă: dispariția interesului oamenilor care finanțau media. Nu i-a mai interesat, nu-i mai interesează. La drept vorbind, sunt de înțeles: mare lucru nu le ieșise. Probabil că, ici-colo, au făcut presiuni ori măcar au tatonat și, cum răspunsul a fost negativ, s-au oprit. N-au mai plătit. Au închis publicația, canalul radio sau TV. Un spirit mai cârcotaș decât al meu ar putea suspecta că au rămas pe piață cei care n-au răspuns negativ…

Cum-necum, n-au mai fost și nu mai sunt bani decât pentru o mână de oameni, incluzând aici personalul tehnic și cel administrativ.

Destui ziariști, chiar de vârf, scriu sau fac emisiuni pe gratis; alții au salariile neplătite de 3, 6, poate chiar 12 luni. De ce o mai fac totuși? Nu vă grăbiți să aruncați cu piatra, sunt mult motive:

– pentru că nu au alternativă;

– pentru că speră să fie plătiți până la urmă (cunosc cazuri în care s-au strâns restanțe salariale spectaculoase);

– pentru că nu vor să li se uite numele;

– pentru că o fac cu plăcere;

– pentru că așteaptă să apară ceva și nu suportă să aștepte acasă.

Lista jurnaliștilor de prestigiu care practic nu mai fac jurnalism este impresionantă. Când spun ”practic” mă refer nu doar la cei care au părăsit cu totul domeniul, în mai toate direcțiile posibile (publicitate, PR, ONG-uri, administrație, partide etc.), ci și la cei care fac ceea ce s-ar putea numi jurnalism de întreținere/ de avarie/ de supraviețuire, adică fie au o emisiune TV (plătită sau nu), fie sunt invitați în emisiunile altora, fie încearcă marea cu degetul în spațiul virtual (site-uri, bloguri, pagini de Fb), de unde, cu puțin excepții, nu se câștigă bani. Adică, pe scurt, cei care nu mai trăiesc din jurnalism.

Lucrurile sunt mult mai dramatice decât se văd la suprafață, la interfața cu publicul, care nu are de unde să știe că există redacții, respectiv secții ale unor publicații principale, formate din doi-trei oameni. Ca element decorativ, trebuie să spun că am lucrat o perioadă într-o redacție care avea 1 (un) redactor și 7 șefi: 1 patron, 1 director, 1 redactor-șef, 2 editori seniori, 1 șef editor foto, 1 șef DTP. De muncit munceam toți, să ne înțelegem, chiar pe brânci, dar oricum organigrama era simpatică.

Ce-a dispărut

Înainte de toate, trebuie semnalat cu insistență că au dispărut aproape cu totul majoritatea genurilor publicistice! Aceasta este o problemă de fond, nu una de formă, este un fenomen în afara oricăror discuții despre independența sau finanțarea presei.

Dai cu tunul să găsești un interviu. Culmea, nici măcar cu politicieni sau vedete din showbiz, care sunt vectori de audiență. Mai degrabă găsești cinci știri despre pisica, pantofii, casa, mașina și vacanța unui manelist decât un interviu cu el. Evident, ești tentat să zici ”Păi, n-are nimic de spus!” Eronat. Oricine are ceva interesant de spus – dacă jurnalistul e inteligent.

La fel de rare, aproape inexistente, sunt documentarele din presa scrisă. Acestea (fapte autentice, cu valoare de document) pot fi – și erau cândva – atât punctuale (cum ar fi un documentar despre Andrei Alexandrescu, guru mondial în materie de C++, coautor al limbajului D, expert în meta programare și altele…), cât și de sinteză (despre softiștii români în lume).

Cvasi-dispărute sunt și reportajele, gen jurnalistic aflat la intersecția cu literatura și arta.

În fine, putem considera moarte și îngropate adevăratele anchete jurnalistice. Acelea care presupuneau multă documentare, deplasări la fața locului, discuții cu persoanele implicate, tras de limbă etc. Azi, ”anchetele” se fac exclusiv în scaun, la calculator și pe telefon, se bazează pe un pont primit de la adversarii celor vizați, ”scurgeri” controlate din dosare (ori dosare cu totul) și ceva background sintetizat de pe Internet.

Deși nu este propriu-zis un gen, ci un tip de acțiune în care pot intra toate tipurile de abordări, trebuie să semnalăm și rara prezență în spațiul public a campaniilor de presă: o temă sau un subiect căruia i se dedică săptămâni sau chiar luni întregi, cu multe materiale de presă, de diferite feluri, și cu o miză importantă pentru societatea românească. Excepții notabile fac aici Digi 24, cu Coroana de oțel, România furată și altele, precum și PRO TV.

Ce-a mai rămas

Dacă vorbim de presa generalistă – publicații și canale radio/TV care încearcă să reflecte realități din toate domeniile – au rămas, în proporție totală de probabil 90%, fix trei genuri, toate în variante specific românești:

Știrea interpretată și/sau comentată. Exceptând informațiile meteo și accidentele, rar auzi sau citești o știre de genul ”X a declarat că nu e de acord cu această măsură”, fiind preferate formele de tipul ”În mod surprinzător, X a declarat că nu e de acord cu această măsură, ceea ce pare să dovedească că…” (cu tot cu cacofonia, de regulă).

Editorialul. Acesta e un gen clasic, doar că, prin țările mai avansate (nu numai tehnologic), editorialiștii se specializează în unul-două domenii și numai despre acelea scriu, în vreme ce editorialiștii noștri își dau cu părerea despre orice, de la tenis și ROBOR până la religie și zboruri cosmice.

Talk-show-ul. Prima observație e aceeași de la editorial. Cel mai drăguț e când e invitat un specialist în finanțe să comenteze inflația și apare un Breaking News cu o crimă oribilă, drept care finanțistul e pus să-și spună opiniile despre unghiul din care s-a lovit cu cuțitul. A doua – că în loc de dezbateri ni se oferă bateri sau, în cel mai fericit caz, zbateri. Cu cât mai mult haos, gălăgie, vorbit unii peste alții (inclusiv ”moderatorul”, care, departe de-a modera, e parte din bătălie), acuzații fără probe, injurii, țipete – cu atât mai bine. Talk-show-urile românești nu îi au drept modele nici pe David Letterman, nici măcar pe Jay Leno (ambii oameni cu umor, în paranteză fie spus, ceea ce lipsește cu desăvărșire din discuțiile televizate autohtone), ci pe Jerry Springer. Momentul lor de vârf a fost cel în care un invitat l-a băgat pe Dan Diaconescu într-o pubelă de gunoi special adusă pentru acest moment (!), gest cu o profundă semnificație privind jurnalismul românesc.

Pe lângă acestea, avem publicațiile și (mai puține) posturile de nișă. Unele foarte serioase, cu adevărat quality, precum Capital, de pildă, altele tabloide, altele așa și-așa.

În fine, posturile de radio se bazează în cea mai mare parte pe muzică – fiecare cu play-list-ul lui, ceea ce înseamnă că ai șansa să auzi aceeași piesă de 5,6,7,8 ori pe zi –, plus câteva talk-show-uri, unele destul de reușite, altele chiar pretențioase (magazine științifice sau culturale).

La capitolul ”ce-a mai rămas”, un subcapitol ”ce-a apărut nou” trebuie dedicat așa-zisului jurnalism civic, care a transformat fiecare om de pe planetă în posibil furnizor de conținut media: informație, text, imagine foto sau video, înregistrare audio. Nu știu dacă a încercat cineva o estimare, dar cred că mai mult de jumătate dintre știrile (reale sau nu) care circulă azi nu aparțin jurnaliștilor, necum unei instituții de presă (care e ținută drept responsabilă pentru eventualele informații incorecte, jigniri, calomnii etc.). Azi, oricine poate da drept știre orice-i trece prin cap, fără nici un risc. Din păcate, din motive de comopditate și economii, ”jurnalismul civic” e încurajat nu doar de televiziunile de știri care fac apeluri aproape disperate de genul ”Dacă ați fost martor la un eveniment…”, ci și de publicații precum Chicago Sun Times, al 8-lea mare ziar din SUA ca tiraj, care, în 2013, și-a concediat toți cei 30 de fotografi, printre care și un fost câștigător al Premiului Pulitzer pentru fotografie, mizând pe fotografiile primite de la cititori și pe școlirea în arta fotografică a reporterilor (ceva mai încoace, se pare că Adrian Sârbu le-a cerut tuturor celor din Mediafax să devină video-jurnaliști).

Audiență și influență

Avem mai întâi de spulberat două legende.

Prima: OTV nu a avut niciodată audiențele cu care a fost creditată. Asta nu înseamnă că Dan Diaconescu mințea, ci doar că alegea cu grijă (toți fac așa) cifrele pe care le prezenta: în loc de rating (procentul din tot publicul TV – ”universul”, în termeni de specialitate), el își promova sharing-ul (procent din cei care se uită la un moment dat la TV). Or, cum emisiunile lui țineau până la 3 noaptea, oră la care celelalte televiziuni aveau reluări sau chiar mira, 20% sau mai mult dintre insomniaci însemnau, de fapt, 1-2 puncte de rating sau mai puțin.

A doua: conform cifrelor oficiale, azi, suma rating-urilor tuturor televiziunilor de știri, în prime-time (PT), adică pe vârf de audiență, nu depășește 7%. Gălăgia uriașă pe care o fac creează impresia unor fenomene naționale, de mare influență, dar în realitate doar 7 români din 100, cel mult, se uită la celebrele talk-show-uri.

Audiențe majore (vorbim în continuare exclusiv despre rating), adică de ordinul 15-20% sau mai mult, au avut și au marile spectacole de divertisment, cu resurse spectaculoase și promovare insistentă, de la ”Surprize, surprize” până la ”Românii au talent”, marile transmisii sportive (în special campionatele europene și mondiale de fotbal) și evenimentele foarte grave, precum 9/11.

În general, dacă vreți să știți adevărul despre audiențele – și implicit influența – posturilor TV, vă recomand să accesați Pagina de Media, https://www.paginademedia.ro/2018/06/audiente-mai-2018-prime-time, un site profesionist, foarte bine documentat, unde veți observa că, în luna mai, al 4-lea post din top are doar 2,1% rating mediu în PT, cu precizarea că este vorba despre ”publicul comercial” (cel care interesează cumpărătorii de publicitate), adică tinerii (18-49) activi din mediul urban.

Ar fi însă mai mult de discutat despre influență. În ce fel o definim? În mod normal, inclusiv conform dicționarului, ea se definește prin schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, simți, vorbi, acționa a celui influențat. Dar cum să schimbi ceva la cineva care nu te ascultă niciodată? Nu am date și nu știu dacă se țin asemenea evidențe, dar suspectez că o parte din publicul TV trăiește în ”bule”, urmărind doar posturile cu a căror politică editorială e de acord. Sau niciunul dintre cele pentru care ar fi interesant de evaluat influența. Când te uiți exclusiv la canale de filme, documentare și sport, poți fi cel mult influențat să-l preferi pe Nadal în locul lui Federer.

Cât despre ziare, situația numărului de exemplare difuzate arată așa (https://www.brat.ro/audit-tiraje/cifre-de-difuzare/ ): Click – circa 71.800, Practic în bucătărie – 46.500, Click de duminică – 43.000, TV Mania – 40.500, Libertatea – 39.500, (…) Ziarul Lumina – 21.800, Historia – 19.100, Gazeta sporturilor – 17.500, Evenimentul zilei – 9.000, Adevărul: circa 6.000, Dilema veche – 5.600, Capital – 4.000… Primele 10 depășesc cu puțin, împreună, o treime din tirajul unui cotidian național din anii 90.

E drept, la aceste cifre se adaugă vizualizările articolelor pe net. Prudente, publicațiile nu afișează numărul de vizualizări, doar cel de aprecieri. În ziua în care scriu, la ora 15.00, primul articol de pe prima pagină a primei publicații din top avea 10 aprecieri; a doua avea cel mai recent articol din martie; a treia pare să nu aibă site; main-ul din Libertatea – 15 like-uri.

Sună un prieten”

Ca și în alte ocazii, am făcut apel la prietenii de Fb (mulți dintre ei prieteni și offline) să-mi dea sugestii pentru acest subiect. Cum nu am acordul lor de-a le folosi numele, am să menționez doar inițialele.

MC: Cred că o pistă care merită urmărită e motivul pentru care ziariştii care contau au ales să devină consilieri prin ministere, ai miniştrilor, purtători de cuvânt, deputaţi, senatori, europarlamentari…

Este, firește, o întrebare retorică, dar importantă, chiar dacă aș nuanța-o: unii dintre ziariștii care contau. Cunosc mai îndeaproape un caz simptomatic, pe care l-am mai povestit. Ilie Șerbănescu era cotat drept unul dintre cei mai competenți jurnaliști în domeniul economic. Era, la PRO TV, realizatorul unei emisiuni excelente, ”Rătăciți în tranziție”. După schimbarea de putere din 1996, i s-a propus postul de ministru al Reformei și a acceptat, în ciuda faptului că Adrian Sârbu i-a atras atenția că își va pierde astfel credibilitatea de jurnalist și i-a spus pe șleau că, dacă se întoarce, nu-i mai poate da emisiunea. Ceea ce s-a și întâmplat, peste numai câteva luni. Cum Sârbu nu-și lăsa oamenii de izbeliște, orice-ar fi fost, i-a dat o sinecură fără apariție ”pe sticlă”, dar Șerbănescu n-a mai contat niciodată ca ziarist super specialist într-un domeniu.

Am ales intenționat un caz în care nu a fost vorba despre o ”vânzare”, despre o înregimentare politică, pentru a sublinia că – și în cazul în care jurnalistul urmează aceleași principii și idei – pasul către administrație sau politică e fără întoarcere.

MI: Sunt cel puţin două coordonate pe care ar trebui mers: (i) continuarea jurnalismului comunist şi (ii) şcoala de aşa-zis jurnalism, iniţială şi coordonată de persoane din afara profesiei.

Aș adăuga: sau din interiorul ei, dar în varianta ante-decembristă! Într-adevăr și inevitabil, în zorii democrației școala românească de media a trebuit să folosească drept profesori fie autori ai presei ceaușiste, fie profesori de Jurnalism care nu făcuseră Jurnalismul.

Asumându-mi subiectivismul, îndrăznesc să spun: Din fericire, n-a contat prea mult. De la prima generație de absolvenți până azi, deci vreme de aproape un sfert de secol, presa românească a fost făcută, la nivel de vârf, de către absolvenți ai tuturor specializărilor cu putință, respectiv de către licențiați în Jurnalism care își datorează 90% dintre realizările profesionale unor calități înnăscute și cultivate, plus ”specializării la locul de muncă”, și doar 10% (dacă o fi și atât) lucrurilor învățate în școală, implicit valorii profesorilor.

DI: Publicarea a 2-3 articole ale aceluiaşi autor la interval de 3-4 ani.

Da. E o observație foarte neplăcută. Să ai la dispoziție o tribună, la care alții abia dacă îndrăznesc să spere (deși unii ar fi îndreptățiți), să fii o voce publică, consacrată, să ai de scris un editorial pe săptămână și, de la o vreme, să republici pe cele de acum doi, cinci, zece ani, pe motiv că lumea nu s-a schimbat, e trist. La aceasta se adaugă un alt fenomen, mai puțin remarcat: există jurnaliști care, de peste două decenii, au câteva subiecte pe care le stăpânesc bine, drept care le abordează iar și iar, schimbând titlul, poate pozele, și un pic unghiul de abordare. De data asta nu vorbim despre editoriale, ci despre genuri publicistice propriu-zise, în special reportaje, documentare și anchete pe subiecte fără moarte (sărăcia, copiii străzii, azilurile de bătrâni, murdăria din orașe, gropile din șosele etc.)

OI: Într-un fel sau altul, toţi cei care sunt (sau se cred) jurnalişti azi au avut ceva în comun cu Cristoiu, dar dacă te uiţi azi la el, la ce poate să spună, la cum gândeşte….

E mult spus ”toţi”, sunt câteva mii de jurnaliști activi, la un moment dat sindicatele din domeniu însumau cam 15 000 și erau destui neînscriși nicăieri – dar am reținut observația pentru problema ei de fond: dincolo de școlile de Jurnalism, cine a făcut presa acestor 28 de ani? Unul dintre creatorii ei este indiscutabil Ion Cristoiu. Or, care e principiul de bază pe care l-a insuflat el nu doar celor cu care a lucrat el, ci și prin… învățământ la distanță? Tot ceea ce există e posibil subiect de presă. Această literă de lege cristoiană nu este doar profund dăunătoare, ci și profund neadevărată. Ce face un om acasă la el, în closet, de pildă, nu poate fi și nu este subiect de presă. O găină care naște pui vii – dacă ar fi adevărat, dar nu este – da, ar fi un super subiect, și de presă, și științific. O găină violată de un bolnav cu capul – nu.

DC: Ține aproape și de dosarele penale ale mogulilor.

Aș vrea, dar n-am nici puterea, nici timpul necesar. Firește, situația juridică a mogulilor este una dintre cheile decăderii jurnalismului românesc. Deși, după mintea mea, efectul ar fi trebuit să fie contrar: știindu-se vulnerabili, ei ar fi trebuit să pompeze bani într-o presă care să-i apere. Singurul care pare s-o fi făcut este Dan Voiculescu – cu prețul ca Antenele sale să devină nesuferite (e un eufemism) tuturor celor cărora și el le este nesuferit (e un mega eufemism).

Cunosc cazuri bizare. Un patron de presă a fost bine sfătuit de un jurnalist ce are de făcut, nu l-a crezut, l-a dat afară, a mers pe mâna celor care-i cântau în strună și a picat. Alt patron, după ce și-a distrus singur imperiul pe care tot el îl crease, se spune că și-a calculat liniștit câți ani de pușcărie o să ia și acum așteaptă să se pronunțe condamnarea, să treacă peste detenție (cu deja banalele reduceri de pedeapsă) și s-o ia de la început.

Nu pot pătrunde în mintea lor.

VMP: Să nu vorbim numai despre Securitate – ea, avînd o structură militară & conspirativă, era cea mai aptă de a trece nezdruncinată prin schimbări. Dar și foștii activiști de partid, racolați sau din proprie voință, și-au adus o contribuție ne-neglijabilă. Pentru mine momentele-cheie ale încălecării definitive a vocilor ceva mai libere l-a reprezentat ”vinderea” Academiei Cațavencu și trecerea grupului Divertis la Antena 1.

Comentariul deschide o delicată Cutie a Pandorei, pe al cărei capac e lipită o etichetă cu întrebarea: ”Pentru cine accepți și pentru cine nu accepți să lucrezi?” Ca ziarist sau ca artist. Eu, unul, nu știu să răspund la această întrebare – câtă vreme au existat și există doar câțiva patroni de presă care contează și nu m-aş afişa cu niciunul, plus statul, în cazul TVR şi Radio România. Cred că fiecare trebuie să răspundă (în primul rând propriei conștiințe) pentru sine și că este extrem de imprudent să încerci să judeci din afară.

Variantele ”pe cont propriu” și ”un grup de jurnaliști independenți” s-au dovedit a fi nerealiste. Dacă există excepții, nu le știu. Realitatea e că jurnalismul înghite mulți bani înainte de a produce măcar un leu și cineva trebuie să vină cu banii ăștia. Sută la sută curați? Mă abțin.

Ar mai exista varianta fondurilor externe, respectiv a edițiilor românești ale unor publicații occidentale. Țin pumnii pentru echipa de la Newsweek, sper să spargă gheața.

PS: Bagă ceva și despre acoperiții din presă. Și despre discipolii din presă ai lui Iulian Vlad, activi și prezenți seară de seară pe sticlă.

Prea multe nu-s de spus. Prezența lor este evidentă, dar dovezile greu de adus. Mai important mi se pare însă de evaluat care e puterea lor de influență. Personal, nu le acord o putere de manipulare semnificativă. Nu am întâlnit niciun om care să fi avut, de pildă, o părere proastă despre turnători și, în urma unor emisiuni TV conduse de maeștri ai manipulării, să considere acum că turnătoria e ceva bun sau măcar inevitabil. Părerea mea e că, așa cum iubitorii de carte se conving între ei să citească, ceea ce ar fi făcut oricum, discipolii lui Iulian Vlad se conving între ei că a fost un om bun, chiar providențial, ceea ce credeau oricum.

DB: Teo și Badea, Prigoană și Bahmu, mizeriile de la ora 17, ”cooperativele”.

IL: Eu cred că trebuie subliniate următoarele aspecte: superficialitatea pregătirii în facultățile de jurnalism care acceptă persoane agramate, în primul rând; tabloidizarea pornită de la „găina care naște pui vii”, descoperită de „maestrul” Ion Cristoiu; instaurarea manipulării cetățenilor prin jurnaliști lipsiți de morală și coloană vertebrală, plătiți de politicieni să le „promoveze” interesele; prestația nocivă a Consiliului Audiovizualului cu membrii desemnați de politicieni (situație similară cu cea a Curții Constituționale); POLITIZAREA care domină mass media și poate fi considerată principala vinovată că suntem în pragul unei dictaturi instaurată în trepte de fostul pcr, fostul fsn, fostul pdsr, actualul psd.

CA: Lăcomia, lipsa de profesionalism. oportunismul, lipsa conștiinței.

AD: A fost mult mercenariat, unii din interese cu partidele, mulți mânați de bani. Multă infiltrare a Securității dinainte și actuale. Semidocții și inculții cred că au venit mai târziu. În orice caz, oportunismul, goana după bani cred că i-a făcut pe foarte mulți să se mânjească. Mizeria din politică trebuia să aibă tentacule, măcar atât au învățat și ei – că mass media este un instrument puternic de manipulare. Trebuia să vedem, să aflăm că până și reviste umoristice de mare tiraj erau puternic infiltrate.

Recapitulare și orizont de așteptare

Toate cauzele măririi și decăderii jurnalismului românesc de după 1989, menționate mai sus, sunt reale. Nu cred însă că există instrumente prin care să le acordăm procente, fie ele și estimative. Cât la sută dintre efecte au fost provocate de:

– scăderea apetitului pentru presă al publicului

– scăderea interesului finanțatorilor

– presiunile politice și economice

– mercenariatul – individual sau colectiv

– concurența mediului virtual

– plecările spre slujbe mai bune (salariu și alte drepturi bănești, poziție social-politică, influență, relații, diverse alte avantaje)

– criza financiară generală și în particular cea din presă

– vulnerabilitatea penală a unor patroni de presă, afacerile necurate în care s-au băgat

– infiltrarea presei cu agenți acoperiți ai fostelor și actualelor servicii secrete

– tabloidizarea excesivă și generalizată

– perpetuarea tendințelor și mentalităților presei comuniste

– slaba calitate și utilitate a școlilor de jurnalism

– lenea unor jurnaliști importanți

– prioritatea intereselor materiale față de cele profesionale, mercenariatul, vânzarea conștiinței

– lăcomia

– lipsa de profesionalism

– oportunismul

– lipsa conștiinței?

Imposibil de spus. Ceea ce este însă clar este ceea ce se vede: unde am ajuns. Trist, dar – deși posibilitățile de informare, mijloacele tehnice și, pe alocuri, și cele financiare sunt net superioare celor de acum 20-25 de ani – nivelul conținutului actelor jurnalistice este, în opinia mea, mult inferior. Și nu mă refer doar la zonele de social, cultură, politică, ci și la umor, de pildă. Singurul domeniu jurnalistic care a evoluat consistent este cel financiar-economic.

E limpede, sper, că mă refer la ansamblu și la medie. Cunosc și nu neglijez excepțiile care merită aplaudate, am scris de mai multe ori despre ele. Dar ele nu sunt decât flori frumoase supraviețuind miraculos pe un teren tot mai viran.

Ok, asta e. Dar cum va fi? Avem ceva de așteptat, sunt speranțe, bate un vânt de primăvară care are șanse să provoace renașterea unui jurnalism nu impecabil, dar măcar mai bun, măcar la nivelul celui din anii 90? Vine cineva în urma lui Anton Uncu, Max Bănuș, Ion Rațiu, Dan Lăzărescu? A lui Petre Mihai Băcanu, Gilda Lazăr, Aurelia Boriga? A Elvirei Gheorghiță, Horia Țurcanu, Cătălin Apostol, Grigore Cartianu, Liliana Petruș, Răzvan Butaru? Știu, unele nume vă sunt necunoscute. Cu toate acestea, fac sau au făcut parte din nucleul greu al jurnalismului românesc adevărat.

Sincer, nu știu ce urmează.

Sincer, nu-mi fac speranțe. Azi e mai rău ca ieri și mult mai rău decât acum o lună.

Păcat.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Foarte bun articol. Ce resimt eu, ca simplu consumator de presa, e ca nu prea am ce citi. Fie e prea putina informatie, fie e prea interpretata, plus ca trebuie sa fac un slalom serios prin numeroase stiri false sau bombastice. Basca ca trebuie sa am in vedere si POZITIA autorului, sa vad in ce parte inclina si sa mai moderez singur ce prezinta.

  2. Ceva despre onoarea pierdută… a presei româneşti

    Mare lucru, demn de Cartea recordurilor, să pierzi ce n-ai avut niciodată!
    Înainte de 1990 presa nu-şi punea probleme de onoare, ea lucra în slujba poporului… cum îi dicta partidul.
    Cei care lucrau în presă ştiau că sunt liberi să spună ce vor ei. Problema lor era incertitudinea libertăţii de după…

    …despre «mai înainte» nu vorbesc că n-am ființat p’atunci! Dar oarece ecouri venite peste timp gen «șantajul și etajul» dovedesc că ce s-a tras din pisică nu s-a învățat la mere pădurețe.

    După bulibăşeala din decembrie ’89 (revoluţie, lovitură de stat, mixtură între amândouă, ce o fi fost?!) presa a rămas de capul ei o bună perioadă de timp, comportându-se ca o navă fără cârmă. Se năşteau peste noapte tot felul de foi cu titluri care de care mai moţate, avide să capteze cititorii lacomi de veşti, bârfe şi can-can-uri. Chiar dacă interesul material nu era aşa evident, mulţi din cei care se „zbânţuiau” în presa acelor ani nu erau mânaţi doar de dorinţa de a încerca acel vin ameţitor care însemna „libertatea de a spune orice”. Nicidecum, ei testau limitele, îşi pregăteau condeiele pentru înfruntările ce urmau să vină.
    Unul din ei, „titanul” pitic cu gura strâmbă de la palmele primite pentru prostiile ieşite pe acolo din partea bătrânei sale mame, atât de des pomenită în panseurile lui, este creatorul primului ziar-revolver, cel cu ştirea despre „găina născătoare de pui vii”. Un asemenea tupeu nu putea rămâne nerecuperat şi nevalorificat de către cei cărora minciuna le-a fost tovarăş de drum aproape jumătate de secol. Zilnic ne împiedicăm de el pe toate canalele tv, răguşind şi făcând febră musculară la fălci în slujba foştilor colegi utecisti din partidul social-democrat al baronilor din România.
    Un altul, propulsat în fruntea ghildei presarilor după o ciudată împroprietărire cu o bună halcă din cel mai bogat cotidian românesc, ne fericeşte periodic cu încrâncenarea lui justiţiară pe tv-uri, în competiție cu titanul din Găgeşti. Când nu e tusea, e junghiul…
    Partizanatul intervenţilor sale este atât de deranjant, încât mirosul de trandafiri al banilor din buzunarele lui aproape că trece neobservat.
    Unul tânar şi promiţător până mai deunăzi, a inceput să realizeze cu câte zerouri se poate scrie preţul său și ce bine se doarme în Parlament…
    Un alt personaj, figură famelică refăcând invers drumul celebrului car răstunat în sudul țării, s-a împiciorongat în mogul media, cu post TV și partid pentru popor.
    În schimb, unui naș care strica „darul” și ploile celor care se amuză când aud de „câinele de pază a democrației” i s-au „încurcat” toate rosturile și a fost redus, sper că nu pentru mult timp, la tăcere.

    Media românească este alienată!
    Acum nu se informează, se deformează realitatea.
    Nu se face investigație, se trage cu ochiul în alcov ori la dușuri.
    Nu se iau interviuri, se înjură în direct și-n „prime time” că așa cere patronu’!

    Presa românească este toată partizană!
    Nu găseşti un ziar de opinie, independent de coteriile politice, care să nu se declare mai independent, mai liber, mai vertical decât celelalte. Într-o astfel de colecţie a deşertăciunilor, singurele cu ceva credibilitate rămân cele câteva publicaţii de băşcălie !!!
    Acestea, cel puţin, îi tratează în mod egal pe toţi – oameni politici de toate orientările, VIP-uri ori nulități cu creştetul abia atingând colţul mesei, pornostarlete crude cu gura veşnic ocupată sau din cele mai coapte şi reșapate, cu sau fără chiloţi, fotbalişti cu mintea în vârful bocancului şi “bocanci” cu epoleţi auriţi, etc, etc.
    Subiectele grave, intrate în moara presei sunt măcinate în tărâţe de doi bani, bârfele de cartier capătă în schimb importanţă naţională.
    „Adevăratele” subiecte sunt nenorocirile. Individuale sau colective, fac deliciul mediei româneşti care scoate tot ce se poate din ele, sugând ultima fărâmă de măduvă din osul albit al durerii.
    Bineînțeles, în numele dreptului la informare al cetățeanului…

    …în țara mămăligii, nu este nici o șansă ca povestea să se termine ca în romanul*** neamțului Heinrich Boll.
    N’avem cu cine, dom’le, n’avem cu cine!

    ___________________________
    *** ”Onoarea pierdută a Katharinei Blum”

  3. Din punctul meu de vedere -desigur, s’ar putea sa ma insel din moment ce cunosc exclusiv argumentele mele si ale cunoscutilor- cauza numarul 1 pentru decaderea presei este transformarea acesteia in organ de propaganda; si nu, nu este vorba doar de sustinerea intereselor unui moguli, ci de sustinerea totala, fara nicio jena si fara nicio exceptie, a puterii de Partid si Stat a momentului; si NU, puterea respectiva NU este PSD, ci partida eurocrata de la Bruxelles. Pentru presa romanesca puterea de la Bruxelles nici macar nu exista, cu exceptia momentelor in care papagalisesc dekretele si liniile emise de komisari.

    In toata Europa au loc dezbateri aprinse pe diverse teme legate de actele si atributiile Komisiei si structurilor europene, numai la noi NU. La noi, asa-zisa presa executa fara nicio cracnire ordinele si nu stie altceva decat sa perieze, sa linga, sa pupe papucii si sa apere imaginea politrucilor de la bruxelles.

    Ziceti ca ne’am pierdut interesul pentru presa? Nu, nici vorba, ne’am pierdut orice rabdare cu trompetele propagandistice care se pretind presa desi traiesc din banii entitatilor ghidate de UE. Am ajuns sa citesc aproape numai presa americana si britanica pentru ca cea locala e plina de slugi care mai de care mai obediente. Si NU, criticarea obsesiva a politrucilor locali nu’i salveaza in ochii mei si nici vorba sa le creasca cumva creditul.

    Vorbeati de fenomenele ce afecteaza presa, dar nu ati scris un cuvintel despre nebunia copy/paste! Cred ca jumatate din articolele din presa de limba romana sunt traduse [execrabil, probabil cu google translate] din presa europeana sau spicuite de prin komunikatele UE. Oamenii care ne bombardeaza cu astfel de texte odioase, compuse in limba de lemn, nu sunt jurnalisti, nici macar scribi, ci boti, troli in toata regula.

    Comparati fenomenul ‘fake news’ actual cu bulinele de altadata, dar in prezent stirile de’a gata, facute de altii, sunt cvasigeneralizate si se refera la chestiuni esentiale, nu la gaini si puii lor. Principala sursa de stiri si informatii false -Komisia Europeana- NU este niciodata, dar efectiv niciodata criticata pentru rolul ei in supunerea si distrugerea presei europene. ne miram ca oamenii nu mai dau 2 bani pe Scanteile momentului? Pai cum asa? De ce ar trebui noi sa si platim, dupa ce ca’i suportam, pe cei ce ne baga rahatul pe gat?

    Oamenii de presa au abdicat, au renuntat sa mai faca presa, sunt niste gaini bete in solda unor politruci locali/europeni, iata de ce au ajuns in halul in care sunt astazi. Si nu, nu’mi pare deloc rau ca li se aproprie falimentul, foarte bine ca le moare capra, ma bucura nespus ca influenta lor se apropie de zero.

  4. Excelent articol! Dilema si Academia Catavencu au fost preferatele mele de la primele lor numere! Intr-adevar, jurnalismul din Romania a trecut pe „repede inainte” prin toate etapele prin care tarile vestice au trecut in timp dublu. Am ajuns acum toti la un numar mic de publicatii inofensive si inutile (tiparite sau electronice), la mini-stiri rezumate din alte stiri, la manipulari sofisticate si agresive prin retele sociale si mai ales la intimidarea sau uciderea jurnalistilor de investigatie. Putinele surse jurnalistice profesioniste costa si au o audienta mica. De unde si rezultatele alegerilor recente peste tot (USA, Austria, Italia etc.).

  5. Trebuie un pic subliniat un lucru. Oameni tentați de „zahărul puterii” sunt totdeauna și în toate domeniile. E mult mai ușor să ai o viață îmbelșugată dacă ai un sponsor. Totuși, majoritatea oamenilor preferă să ducă o viață decentă, dacă acest lucru este posibil. La un moment dat, în anumite domenii, devine însă imposibil și atunci oamenii cinstiți pleacă și rămân doar lichelele. Pe de altă parte, nici un domeniu nu poate funcționa doar cu lichele, deci în timp domeniul respectiv falimentează ( ceea ce vedem acum). După părerea mea ( de observator neimplicat) momentul de cotitură îl reprezintă criza din 2008 când piața de publicitate s-a prăbușit și practic nici o publicație nu a mai putut funcționa fără „sponsori”. Câtă vreme există una-două publicații decente, și celelalte trebuie cumva să țină pasul, pentru că altfel banii investiți sunt în van, și deci trebuie și la cele partizane să existe o anumită măsură. Când însă acestea nu mai există orice e posibil…
    O altă discuție ar mai fi despre calitate și tiraj. Populația oricărei țări este formată majoritar din mediocri. Dacă n-ar fi așa, ștacheta ar fi mai sus, dar tot mediocrii ar fi majoritari. Evident, dacă vrei să ai tiraj maxim, țintești acest segment. Sau… ? Pentru că pe segmentul ăsta e înghesuială mare, toată lumea vrea … maxim. Din acest motiv conținutul quality a încetat să mai fie quality. Văd asta și pe piață FM. Toată lumea are posturi de muzică disco. Toți se bat pe aceeași piață. Eu nu știu nici un post de muzică clasică, de jazz (post românesc) sau de alte nișe, nici măcar de rețete de prăjituri :) Nu știu dacă cineva chiar a făcut un studiu de piață pe tema asta, pentru că experiența mea cu patronul român nu include ascultatul de specialiști… dar nu văd aproape de loc efortul de a te poziționa pe o nișă… și dacă nu e la radio, n-are cum să fie nici în presă. Quality, în România de azi, e o nișă pe care nimeni nu vrea să o ocupe….

    • Când Internetul de astăzi permite să ai toată ziua în boxele calculatorului posturi de radio austriece, bavareze (al Dvs. sincer :) ) sau (după preferințe) americane, e mai greu să stai pe un post de radio românesc. Exact cum Dvs., la București, nu cred că stați vreodată pe un post de radio din Onești sau din Vaslui.

      Asta nu mai e vina nimănui, așa e viața.

      • În ceea ce privește FM-ul, da și nu. Experiența mea ( și am motive să cred că e împărtășită de casele de rating) e că radioul se ascultă în principal în mașină. Ceea ce te limitează la posturile locale, cel puțin deocamdată. ( Cât am lucrat și eu în Pipera – 1h și 15 min drumul în fiecare seară- am ascultat radio la greu) În plus, un post local are avantajul știrilor locale ( se închide o stradă, se deschide un Mall :) ) și va fi de multe ori preferat unuia de afară, dacă muzica e cam de același nivel. Dar da, și eu ascult posturi „străine”, noi oricum fiind antrenați cu Europa Liberă :) ( eu mai ascult acum, ca și atunci, RFI, care acum are și emisiune locală în FM. În doze mici, muzica franțuzească e plăcută :) ). Pe de altă parte există și varianta că, dimpotrivă, dacă faci un post de nișă la București poți avea și șansa să îl asculte și alții, așa cum dvs ascultați posturi bavareze. Singura condiție e să îl faci bine și să îți permiți să ai răbdare. Problema noastră e însă tot cea de care ziceam mai devreme, nu prea avem răbdare ( și banii necesari) așa că postul de nișă virează ușor în post generalist și low quality. Acum niște ani apăruse în FM un post pentru copii, pentru mine era imposibil să duc copiii la grădiniță cu radioul pe alt post. După un an, l-au stricat…habar n-am de ce, că părea că funcționează, aveau și reclame la jucării… au retras personajul-cheie fix de la ora de vârf când toți copiii merg la școală. Nu mai știu ce s-a ales de el, că acum au crescut copiii și stăm pe Rock FM cu toții :)

    • 99.9 FM e un post comercial ce emite excusiv muzică clasică. Are destul de multe reclame dar se prinde contra cost pe Sirius (radio de mașină prin satelit) fără reclame. Cu excepția zonei din jurul Green Bay Wisconsin și până la Wasakee WI unde pe frecvența asta e ceva post de cu muzică country se prinde din South Dakota până în Indiana pe vreo 2000 de km și din North Dakota până în Missouri. Care Missouri are în Kansas City al 5-lea sau al 6-lea post de muzică clasică din SUA, 99.9 FM nu e în top 10 posturi de muzică clasică din SUA dar cred e touși în top 20.

      Sunt puzderie de posturi, de jazz, de rock clasic, etc. Într-o economie dezviltată e loc pentru toată lumea.,,

  6. Remarcabil efort. Fresca, dom’le! Pacat ca, intr-adevar, e pe cale sa se usuce. Altfel, mie mi-a placut foarte mult aia cu retragerea strategica a mai multor generatii de ziaristi in zone sigure, bugetare. La mine in targ, de exemplu, trei generatii de articlieri s-au bulucit in primarie, de calci pe ei. Sunt purtatori de cuvant, fotografi oficiali, Mosi Craciuni municipali, lipitori(sic!) de afise la gazeta de perete, consilieri personali, astea. Si uite-asa am ramas singur la bere ca, de, nu-i gigea functionari publici la o halba… Oricum, e cum ziceti dumneavoastra… Felicitari! :)

  7. Splenid articol. Dar – strict parera mea – ar mai trebui adăugat ceva. Scăderea (drastica) a calitatii presei in ultimii 27 de ani este direct influentata (si) si de scăderea (dramatica) a calitatii umane a poporului roman in ultimii 27 de ani. Eu cred ca este o relatie directa intre calitatea unui popor si calitatea presei acelui popor. Acum cativa ani citeam un interviu cu un jurnalist spaniol. Compara calitatea presei germane cu cea spaniola, in defavoarea clara a celei germane.

  8. Documentat si cu amintiri din inauntrul bransei.
    Mai exista inainte de ’89 si Scinteia tineretului, iar la almanahuri, cel al ziarului Scinteia, cu destule subiecte interesante in maculatura. Acestea erau mai libere, sa amintesc ca in almanahul revistei Flacara a aparut povestirea dupa care Tarkovski a facut Calauza.
    Printre chestiile curioase, de exemplu rezultatele la jocul de handbal se publicau numai in Neur Weg de marti, probabil cele din divizia secunda. Or mai fi fost si alte ciudatenii, pe care altii ar putea sa le stie, desi va ocupati mai mult de postdecembristi.
    Am retinut dintr-o postare mai veche a dumneavoastra, „cine are parte, departe ajunge”.
    Felicitari!

    • Asta cu publicatul unor informații doar într-un ziar cred că era și ea cumva „cu metodă”. Țin minte că „Săptămâna” lui Barbu ( sau a lui Secu’ dacă preferați) era destul de populară prin Regie și nu pentru că îl citeau pe Vadim ci pentru că erau singurii care publicau programul teatrelor din București pe întreaga săptămână următoare…

  9. Acest text nu ar fi putut fi publicat niciodată înainte de eliberarea 1989. Ar fi fost posibil să fie conceput, compus, scris?

    Azi nu lipsesc cunoștințe. Lipsec cititori, cumpărători? In vest se vănd azi mai puține cărti, se citesc mai puține ziare an de an:
    (FAZ: Die verbliebenen Käufer gaben zwar mehr aus – für im Schnitt zwölf Bücher im Jahr insgesamt 137 Euro, 2013 war es 116 Euro für elf. Doch obwohl die Verlagshäuser vor allem ihre Bestseller teurer machten, um noch zu rentabel zu sein, konnten sie ans Vorjahr nicht anknüpfen. Sie erwirtschafteten 9,13 Milliarden Euro, das sind 1,6 Prozent weniger als 2016. Und sie verkauften wie in den Jahren zuvor aufs Neue weniger Titel. Vom Umsatzrückgang sind außer dem Bereich Schule und Lernen sämtliche Buchgruppen betroffen: Die Belletristik verlor gegenüber 2016 ein Prozent, Kinderbuch, Sachbuch und Ratgeber zwischen 2,3 und 2,5 Prozent; Geisteswissenschaft, Kunst und Musik sechs Prozent. Auch das Ebook verlor erstmals….. au avut un volum de 9,13 miliarde Euro).

    Tinerii din era smartfone mai au azi un motiv pentru un clic la un ziar, o revistă? Eliberarea 1989 și era digitală au schimbat radical practicile de lectură a elevilor, studenților. Fără smartfone tinerii se simt izolați? Ritmul lor de viață… … APP?

    (FAZ: Nicht mehr als achtzehn Minuten ohne Handy
    Ganze achtzehn Minuten hält es der durchschnittliche Handy-Besitzer hierzulande in der Abstinenz aus, dann muss er auf sein Smartphone schauen. Achtundachtzig Mal am Tag, so hat es die Universität Bonn ermittelt, würden die Deutschen das, was sie gerade tun, unterbrechen, um zu ihrem Wischgerät zu greifen. Ein Befund, den die in der Studie Befragten teilen: Beim Lesen erfasse sie eine innere Unruhe, auch deshalb, weil sie dabei nicht gleichzeitig noch anderes tun könnten, auf Push-ups reagieren oder sich bei Facebook auf den neuesten Stand bringen.
    Viele geben aber auch an, statt zu lesen Fernsehserien zu schauen. Das mag auf den ersten Blick verwundern, denn gerade für Serien, die über Streaming-Dienste in Endlosschleife zu sehen sind und den Ergebnissen zufolge gern hintereinander weggeschaut werden, braucht man Zeit. Doch das Seriensehen empfinden viele der Befragten als Entspannung. Dafür sei keine große Eigenenergie nötig. Serien sind verfügbar, angesagt und bequem. Auch weil sie oft gemeinsam geschaut werden, in der Familie oder mit Freunden. Wer liest, wendet sich hingegen ab von aller Gesellschaft. Er wählt – zumindest für den Moment der Lektüre – die Einsamkeit und lässt alle andere Optionen fahren.
    Aber auch nach der Lektüre, sagen die ehemaligen Leser, bleibe man mit seiner Erfahrung oft genug allein. Denn über Serien werde allerorts geredet, weshalb auch sie diese anschauten, schon um mitreden zu können – „Zugehörigkeitsregulativ“ nennen das die Soziologen. Bücher nehmen die Abwanderer hingegen als etwas wahr, das aus dem öffentlichen Diskurs wie auch aus dem persönlichen Umfeld verschwunden sei. Gefragt, welche Serien derzeit im Gespräch sind, können sie prompt antworten; bei Büchern müssen sie auf dieselbe Frage passen. Das ist wie in einer Spirale: Weil der Austausch über Bücher fehlt, fühlen sie sich insgesamt wenig von Buchthemen angesprochen.
    Das Buch als Sehnsuchtsort
    Gleichzeitig erleben sie das große Titelangebot als Überforderung. Zwar bringen die Verlage seit Jahren kontinuierlich weniger Neuerscheinungen auf den Markt, allein in den letzten vier Jahren betrug der Rückgang zehn Prozent. Aber es sind immer noch mehr als siebzigtausend – und damit mehr als genug, wie er als Buchhändler aus Erfahrung wisse, sagte gestern der Vorsteher des Börsenvereins Heinrich Riethmüller…… 18 minute rezistă un posesor de smartone până când se uită din nou pe micul ecran…).

    Autorul cunoaște foarte bine presa „națională” înainte de 1989. Ca student la politehnică nu m-a derangat chiar atât de mult lipsa presei. Nu am avut timp, nu am cheltuit bani pentru astfel de ziare. Radioul lui C. Chiriac… metronom…. ziare, reviste (Der Spiegel) din vest…
    Mai erau și traduceri ale cotidianului de stat. ”Neuer WEG” publica exact ce se scria în presa centrală. La ziarele „locale” se mai publicau și lucruri interzise. „Neue Banater Zeitung” sub conducerea lui Nikolaus Berwanger publica pe ultima pagină rezultatele de fotbal.. .. de la Bundesliga. Ziarul se cumpăra pentru ultima pagină.

    De ce să cumpere un tânar azi un ziar? Ce să citească? Autorul a scis o enciclopedie minunată a cea ce a fost odată?

  10. dle Zarojanu. Poate revedeti ultimele secvente ale filmului „Toti oamenii presedintelui” despre Watergate. Cand faimosii ziaristii erau gata de publicare, editorul le-a zis sa fie siguri de ceea ce scriu, caci altfel ziarul putea pierde un proces de sute de milioane dolari.
    Exact asta lipseste jurnalsmului nostru: nicio pedeapsa [prompta si semnificativa] pentru MINCIUNA.
    Reputatia cuiva nu conteaza ?

  11. Societatea romaneasca a progresat mult datorita influentelor venite din strainatate. Jurnalismul a ramas inapoiat, nu a reusit sa tina pasul cu media de progres a societatii.

    In multe domenii au intrat investitii straine. Exact acelea sunt domeniile care merg cel mai bine in Romania si care au adus progresul.

    In presa nu au venit investitii straine semnificative. Si se vede ca romanii singuri nu sunt in stare de mare lucru.

    Au venit strainii in telecomunicatii, totul a progresat. Au venit francezii la Dacia, uzina nu s-a inchis, face masini la care usile chiar se inchid, vinde masiv la export. Au preluat strainii cea mai mare parte a bancilor, avem banci care merg bine. Romanii ar fi facut Bancorexuri, ca atat poate neamul asta.

    Cauti un notar, un contabil? Gasesti in general oameni inchisi la minte, opaci. In acele domenii nu au venit investitii straine.

    La fel e si cu presa/jurnalismul romanesc. Poate sa creeze elodii. Daca nu o sa vina investitii straine serioase, romanii nu vor face nimic in presa, pentru ca ei atat pot.

  12. Am citit cu placere articolul de mai sus, de departe mult mai bun decat cel al doamnei Armanca publicat acum cateva zile.
    Decaderea jurnalismului din presa scrisa este generata de cresterea dominatiei vizualului si de concentrarea proprietatii ziarelor in mana catorva indivizi. Fenomenul nu este doar romanesc, el a inceput in alta tari mai spalate inaintea Romaniei (vezi expansiunea imperiului Murdoch si decaderea intelectuala si morala a media cumparate de acesta). In domeniul vizualuui autorul observa pe buna dreptate ca noi n-am inventat nimic, am copiat modele deja existente (Jerry Springer show) si le-am adaptat la specificul local.
    Un alt cinic spune mai sus ca Carl Bernstein (scuzati cacofonia) si Bob Woodward au fost somati de editor sa-si verifice sursele. Ziaristi de investigarie de tip Bernstein si Woodward nu mai exista azi mai nicaieri, iar putinii care exista sunt sugrumati de cenzura exercitata de proprietarii ziarelor.
    Pe de alte parte standardele morale ale societatii de azi au decazut si daca azi Bernstein si Woodward ar publica din nou un caz similar nu stiu dca ar starni atata indignare cat au starnit abuzurile lui Nixon acum 46 ani. Vremea cand politicienii se impuscau cand onoarea lor era pusa la indoiala a trecut de mult. Nu pot sa mi-l imaginez pe de Gaule sau Churchill mergand la o prostituata si apoi platindu-i bani ca sa taca. Azi insa politicienii reactioneaza la stiri despre magariile pe care le-au comis precum in acea veche zicala cu prostituata scuipata care spune ca ploua. Un simplu exemplu: Sarcozy dupa ce este acuzat ca a primit bani in campania electorala din 2007 de la Gadafi isi concentreeaza apararea pe vicii de procedura si nu pe contestarea faptelor. Acesta este acelasi om care va orchestra impreuna cu Cameron lovitura de stat din Libia. Cate onoare, atata oroare.

  13. Am niște prieteni ING de telefonie, habar nu au sa deschidă un smart pfon. Lumea se mișcă, evolueaza.
    Personal nu am considerat niciodată ziaristica o meserie brățară de aur, deci nu am de gind sa le pling de mila.
    Dar totuși mass media e astăzi mai prezenta în viața noastră decit a fost vro data. Azi avem infinit mai multe posibilități sa ne informam decit am avut cind va.
    Singurul lucru care s-a schimbat e ca nu mai depindem de monopolisti fiecare dintre noi poate fi ziarist și cititor în același timp, chiar dacă o platforma sau alta încearcă sa ne bage pumnul în gura prin cenzura.

  14. Analiza lucida, argumente solide, concluzii convingatoare. Felicitari!

    Dar, pentru Dumnezeu, va rog – si nu doar pe dumneavoatra, greseala intalnindu-se, din pacate, frecvent in jurnalismul de azi- sa-i redati corect (chiar daca o faceti in contextul redarii unui banc) numele domnului si voievodului muntean: Mihai Viteazul (articulat!), nume consacrat de istoriografia noastra si intrat ca atare in constiinta nationala.

  15. Mai e o chestie. Până prin 1995-2000 monopolul informației din lumea liberă aparținea probabil la vreo două duzini de jurnaliști infuenți. Odată cu inernetul, informația și opiniile s-au democratizat. Una e să fi mare jurnalist când îți numeri concurența pe degetel de la câteva mâini și picioare și alta e să faci bani când ai milioane de concurenți din care foart mulți scriu foarte bine pe gratis de amuzamnet.

    Mă uit că mai toată presa ameriană s-a„mogulizat” ș pervertit pentru a supraviețui. Tirajele au ajuns ridicole. NYT, Washington Post sau USA Today se mai vând pentru că le cumpără hotelurile să ți le lase dimineața în fața ușii. Au toate la un loc audiență mai scăzută ca o fracțiune din tweet-urile infantile ale lui Trump. Dar cum majoritatea ajung la gunoi nescoase din țiplă, probabil că și tirjale meschie de acum o vor lua la vale. Nu le plăng de milă Au ajuns toate niște Pravde pe stil nou împotmoblite în corectitudine politică și cretinism.

  16. Stilul expunerii aproape ca te obliga sa parcurgi articolul pina la capat („se citeste ca un roman politist”). Foarte interesanta aceasta trecere in revista a MEDIA din Romania (cam ca-ntr-un cunoscut documentar – „Istoria lumii in doua ore”), incepind din predecembrism. Daca se cobora mai mult in timp, s-ar fi descoperit un foarte mare adevar: au cam disparut PROFESIONISTII in domeniu! Piata-i plina de jurnalici! Adevaratii oameni de presa – ZIARISTII – aveau patroni si pe vremuri, dar meseria era meserie. Chiar si-n iepoca cizmarului ot Scornicesti se scria PRESA – cum bine remarca autorul – pentru ca nu toti practicantii MEDIA de-atunci erau lingatori cu carnete rosii. Grav e ca FOARTE multi dintre astia, cu singe rosu, s-au inmultit postdecembrist, unii pozind, cu nemasurat tupeu, in miazmatici dizidenti – vezi sinistra creatura facatoare a gretoaselor documentare care precedau „cintarile Romaniei” si care pozeaza, de ani si ani de zile, in datatoare de premii „profesionistilor” tv., printr-o asociatie de chicineta. De ce? Pentru ca SE POATE, asa cum s-a tradus si „adunatura camasilor albe” din piata, de mai deunazi. E gretos si ridicol. Dar asta s-a-ntimplat dupa ’89 si continua cu succes. Amatorismul e in plin avint, cu sprijinul multilateral dezvoltat al BANILOR si INTERESELOR DE PARTID. Situatia e foarte bine rezumata de un ante-comentator – @V.Argesanu: „Media românească este alienată! Acum nu se informează, se deformează realitatea. Nu se face investigație, se trage cu ochiul în alcov ori la dușuri. Nu se iau interviuri, se înjură în direct și-n „prime time” că așa cere patronu’!”

    Din seria „invatatorilor de debutanti” memoria mi-l arunca-n prim-plan pe-un oarecare… Coman, care scotea – pe la nu-stiu-ce-scoala-de-ziaristi sarje dupa sarje de jurnalici, dar de care n-am citit semnat nici macar un articol! Lucrurile au… involuat “spectaculos” (cum ar titra analfabetii din MEDIA contemporana, apropo de-un accident cu 6 morti), daca n-ar fi… DRAMATIC! Exista juni “invatatori de debutanti”, pe la diverse facultati particulare “de profil”, care stapinesc sub-precar limba română!!! Poate ca au, in intimitatea lor… intima, o motivare: “Ce atita zarva cu limba română, daca la nivel guvernamental lumea se descurca international – “he!…he!…” – cu o simpla onomatopee!!!… Sau… interjectie??!!?”

    O pura aberatie – in sirul in-volutiei temporale a presei din Romania – o constituie precizarea “quality”, in coada vreunui titlu de ziar sau post tv. Alta maimutareala transoceanica. Chiar si acolo… trebuie sa se detaseze, cumva, PRESA PROFESIONISTA de cohorta tabloidelor care hranesc “licanii” (aia din film sint doar niste creaturi S.F., astia “vii” sint mult mai periculosi). E drept, insa, ca Internetul cistiga categoric teren in defavoarea presei tiparite si “quality” apare si aici, dar sub forma “contra cost”. Citesc presa vestica pe Internet si ma raliez opiniei unui alt ante-comentator: @Josef Svejk “Au ajuns toate niște Pravde pe stil nou, împotmolite în corectitudine politică și cretinism.” Apeciez faptul ca-n Romania, ati detasat o singura publicatie “quality” – CAPITAL, ignorind “autointitulatele”. “Quality” nu spune absolut nimic românului, dar daca revista se citeste, inseamna ca, pe-acolo, ziaristii isi fac meseria CUM TREBUIE! Tot asa cum si-au facut-o oamenii si-n Protv, pe care-i admirati – pe buna dreptate, dar sper ca nu dv. v-a apartinut ideea de-a decala “Stirile” de seara ale tv. publice (pe-atunci, cind stationati in acel areal), pentru a evita concurenta Protv. Pai, tv. publica avea un public, deja, format, iar daca el o parasea, ceva era grav bolnav in sufragerie!!! Adica ăl care comanda (daca memoria nu ma-nseala, era un june… aventuros – Sirb L. – care facea ordine pe-acolo). Protv. a demonstrat profesionism, ascultindu-l pe Sirbu, in raport cu tv. publica care era grav bolnava de… suficiență! Acum, nu mai conteaza, ca-i, oricum, pe catafalc!

    In articol, inevitabil – pe linia timpului -, se pomeneste de EvZ si-al sau patron, prin a carui vointa, Romania a intrat, temeinic si statornic, pe drumul fetidei tabloidizari. Despre cetatenul ot Gagesti, mi-am mai spus parerea, intr-un comentariu la un alt articol al dlui. Zarojanu: “I.C. n-a fost NICIODATA un „om de calitate”. Un oportunist fara scrupule, da.” Dar… generos! Din micimea lui genetica a daruit apropiatii supusi cu noncalitati similare, in virtutea carora s-au manifestat zgomotos ca „non-oameni de presa”. Am cunoscut direct asemenea situatii, jegoase de-a dreptul, doar in virtutea principiului trimbitat obraznic: “publicul vrea sa stie asemenea lucruri!”. Fals si murdar. Publicul este ceea ce primeste, iar audientele de televiziune sint un bun argument, marcat in articol. Doar ca supraaglomerarea MEDIA cu entitati – ordonatori si executori – care n-au avut, n-au si nici nu vor avea de-a face cu aceasta meserie a dezvoltat un monstru care are o infinitate de capete. Aceste entitati sint promotoare ale amatorismului maladiv, dupa principiul ca oricine poate sa faca presa (vezi indemnurile agresive de pe teleecranele posturilor de asa-zise “stiri”). “Jurnalismul civic” e o imbecilitate cu care sintem contemporani, dar nimic nu ne obliga sa ne comportam precum macacii, mimind o stupida idee transoceanica. Doar daca nu se admite, slugarnic si dogmatic, ca… lumina vine de la Apus! Prin extensie (motivati profesional fiind doar in zonele de conflict de pe planeta), au proliferat si pe plaiul mioritic “video-jurnalicii”, priceputi la de toate si la nimic. Niciodata nu vei putea conduce o nava spatiala, citind un manual sau exersind pe calculator. Pilotul e pilot si ziaristul e ziarist!!! Si fiecare isi impune respectul ca atare!

    Ceea ce n-am remarcat in articol e o idee obligatorie in practicarea acestei meserii: HARUL. Sigur, ideea e valabila pentru foarte multe alte meserii, dar, in presa, in MEDIA, in general, e obligatorie. De aceea se citeste SI ACUM cu interes presa din vremea eminesciana sau perioada interbelica. Harul era pogorit asupra lor, iar ei erau, implicit, PROFESIONISTI! Or, principala cauza a declinului MEDIA de pe mioriticul plai e tocmai lipsa cvasi-totala a acestei… dotari. Asa se face ca, asa cum se remarca si-n articol, au cam disparut genurile publicistice. In schimb, maimutele mioritice, carora, postdecembrist, le e din ce in ce mai greata de limba română, au adoptat titlul “talk-show”, urind din rarunchi denominarea neaosa a ceea ce, de fapt, fac: DEZBATERE. Jay Leno e fondatorul acestui concept – talk-show, care are cu totul si cu totul alta structura de format, si pe care, pe aste plaiuri, l-a incercat temporar, dar cu succes, Catalin Stefanescu, de la tv. fosta publica. Apropo, dle. Zarojanu, trecerea dv. pe acolo sa fie oare motivul pentru care, printre nume remarcabile ale presei românești, pomenite in articol – Băcanu, Uncu, Bănuș, Țurcanu –, il inghesuiti – printre alti inghesuiti – si pe micutul si insignifiantul… Butaru R.?!?!?!?!? El argumenteaza foarte bine existenta imensului regiment de jurnalici (cum bine i-au numit catavencii!), in absenta carora PRESA din Romania poate ca si-ar recistiga calitatea profesionista.

    • Răzvan Butaru este un jurnalist de excepție, și nu de când lucrează în TVR, ci de la începutul anilor 90, când era în presa scrisă. Sigur, faptul că am fost colegi la Zig Zag, Flacăra și în TVR mă face inevitabil subiectiv, dar în același timp îmi conferă avantajul de a avea mai multe informații. De pildă, lui RB i se datorează – cu prețul de a fi fost acerb hărțuit – faptul că în România nu s-a impus dubiosul material de construcție Durref, în ciuda conexiunilor puternice pe care le avea inventatorul lui, Andrei Hododi,..

      • In virtutea respectului pentru modul PROFESIONIST in care abordati diverse subiecte pe acest portal, am sa consider “inevitabila subiectivitate” mentionata ca o… posibila motivare pentru sustinerea lui RB. Tangentele multiple cu presa imi dau, insa, suportul necesar sa am cu totul alta parere, iar ca telespectatoare, n-am remarcat nimic deosebit in manifestarile profesionale ale lui RB, la TVR. Si daca-i vorba de “jurnalisti de exceptie”, fara a face publicitate gratuita si nici clasamente, consider ca echipa de reporteri de investigatie a Protv are satisfactia meritata – prin datele de audienta si comentariile adiacente-n “tirg” si-n mediul virtual – de-a fi de mult in topul profesionistilor in domeniu, chiar si pentru cei care sint “lipiti” de teleecrane concurente.

  17. Am amanat de cateva ori sa postez randurile de mai jos, chiar daca subiectul ales imi ofera sansa de a exprima cateva cuvinte in cunostinta de cauza.
    Am sperat ca in polemica deschisa de randurile de mai sus sa intervina, fie si sub un pseudonim, ca in cazul meu, oameni din media.
    Tin sa precizez, faptul ca nu il unosc personal pe autorul articolului, chiar daca, o perioada i-am citit editorialele publicate in saptamanalul „Zig-zag magazin”, iar, dupa 1990, o perioada am lucrat in Televiziunea Romana, in cadrul Departamentului Emisiunilor Informative, chiar in cadrul echipei redactionale, care realiza stirile prezentate in Jurnalele difuzate pe canalele TVR1, TVR 2 si TVR International.
    Nu am lucrat in media inainte de 1990, nu sunt absolventul „Fane Babanu”( pentru necunoscatori, Academia de Studii Social-Politice , fabrica de ziaristi din inainte de evenimentele din Decembrie 1989.
    Am sa incerc sa punctez cateva din motivele, care au ingropat jurnalismul autothon post-decembrist si, deopotriva, starea jurnalismului actual sau de perspectiva.

    Nu mai avem jurnalism din cauza amatorismului, indiferentei si lipsa de respect fata de proprii angajati a celor care erau au fost/ sunt patroni de presa.
    1- Majoritatea jurnalistilor au avut parte de contracte de colaborare, li s-a refuzat intocmirea cartilor de munca din motive puerile, au fost n+1 redactii, care au refuzat sistematic sa achite taxele si impozitele aferente drepturilor banesti cuvenite la: ANAF, asigurarile de sanatate, pensii, somaj, etc. sau, daca au facut-o, sumele virate au fost/sunt derizorii- indeobste, la nivelul salariului minim pe economie-, asta, cand nu s-a lucrat la „negru” decenii intregi sau, pana cand respectivele ziare, reviste, posturi de radio/ televiziune s-au inchis arbirar, din lipsa de fonduri sau dupa bunul plac al patronilor media.
    2- Redactiile au fost suprapopulate cu personal ineficient, dar, salarizat peste media jurnalistilor autentici, doar pentru ca primii erau/ sunt „pile”, au notiuni de slugarnicie, obedienta si sunt simple accesorii umane pentru puzderia de sefi dintr-o redactie.
    3- Absenta oricarei eficiente a Inspectoratului Teritorial de Munca si a Inspectiei Muncii- inclusiv a filialelor judetene ale acestor institutii- in verificarea legalitatii si corectitudinii intocmirii, aplicarii si respectarii contractelor individuale de munca din mass-media.
    4- Supraorgoliul, narcisismul si impostura patronilor si, deopotriva, a angajatilor lipsiti de moralitate, caracter, bun simt, lipsa de solidaritate, etc.
    6- Ineficienta sau, dupa caz, lipsa de vizibilitate a sindicatelor de profil fie din institutiile de stat( Radiodifuziunea Romana, TVR, Agerpres), inertia si lipsa de actiuni concrete a fostelor uniuni profesionale( Asociatia Ziaristilor Romani/ Asociatia Ziaristilor din Romania, Uniunea Ziaristilor din Romania, stiu, putini isi mai amintesc de ele, etc.)
    7- Inadecvarea si lipsa de ancorare in realitate a continutului studiilor superioare cu profil jurnalistic din facultatile de stat/ private din Romania
    8- Refuzul etern al institutiilor mass-media sau a celor care angajeaza ziaristi de a face publice anunturile de angajare, corectitudinea procesului de selectie
    9- Plata la timp a salariilor, a diurnelor, respectarea unui orar de lucru decent, acordarea de zile libere, achitarea sumelor de bani aferente orelor suplimentare, a concediilor, etc.
    10- Educarea- cei 7ani de acasa, indeosebi, intrucat purtatorii de diplome nu fac implicit dovada caracterului- fostilor si actualilor, dar, mai ales, a viitorilor ziaristi cu mentalitatea ca sunt niste simpli oameni: nu zei, nu vedete, nu Inchizitia S.R.L sau Departamentul de „Ingeri si sfinti” ai unei natiuni, care, mai are mult de lucru pana sa dobandeasca si sa constientizeze notiunea de a fi un „autentic popor, sau, dupa caz, cetatean european”.
    In final, o consideratie legata de viitorul jurnalismului romanesc actual.
    Fara indoiala, viitorul este un amesctec dintre media electronica, fie ca e vorba despre site-uri de stiri profesioniste, obiective, corecte si calitatea umana si intelectuala, a celor care scriu, prezinta, dezbat.
    Este laudabila munca unor platforme media, dar, atentie exista, insa, metehne vechi in unele cazuri.
    Ma refer la faptul ca in putinele anunturi de angajare de pe site-uri consacrate angajarilor, inca, mai figureaza anunturi de tipul;
    Va asigur, ca in perioada in care am lucrat in media mi s-a oferit sansa de a conduce echipe de jurnalisti, operatori, editori montaj, etc. Cand angajam spuneam sau, dupa caz, repetam tuturor: „Caut oameni inteligenti, onesti, integri, pasionati de jobul ales, nu un sex anume!!!”
    A bon entendeur, salut!

  18. Afirmatiile privitoare la ce se intimpla in redactii inainte de ’89 sint la nivel de amator, lipsite de informatie reala.Ziarele centrale erau mai multe iar tirajele mari. Majoritatea se cumparau la chiosc si nu venea partidul cu batzul sau securitatea ca sa vada ca iti dai sau nu banii pe cele pe care le doreai. Oricum, cei care au intrat in presa dupa 89 au invatat meserie de la cei huliti aici. Pentru ca presa este o profesie care cere talent si anumite inclinatii. Galagia si gomosenia ieftina
    nu acopera substanta decit in fata neavizatilor iar calitatea de jurnalist adevarat se poate evalua rapid prin urmarirea traseului profesional. Cine stie meserie, o face, cine nu, a esuat in cite o sinecura si asteapta, tremurind, pensia.

  19. ziaristica este un dezastru in romania; mai toate „stirile” sunt grosolan falsificate inca din titlu; se pompeaza exagerat pe articole „bomba” care de fapt sunt pline de nimicuri infantile, scrise agramat sau absolut golanesc; tiganiile, expresiile triviale sau de maidan le intalnesti peste tot; traducerile de pe internet sunt fie de neinteles fie scrise intr-un fel de romanoengleza de balta si de foarte multe ori prost, incorect sau traduse aiurea fiind clar ca autorii nu stapanes nici limba romana nici engleza, e un talmes balmes generalizat; cu siguranta ca vitorul arata sumbru fiindca scoala pregateste prosti cu duiumul fiindca profesorii lor sunt educati de prostii generatiei anterioare; asta este adevarul; nu mai pot citi adevarul, ev, zilei, etc, din cauza titlurilor desantate, a continutului prost scris si a lipsei de stiri adevarate, totul este interpretat si comentat de paralitici in ale ziaristicii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tudor Calin Zarojanu
Tudor Calin Zarojanu
Absolvent de Informatică, jurnalist şi scriitor. A publicat, între altele, „Viaţa lui Corneliu Coposu” şi „Sfîrşitul lumii”. De curand au iesit de sub tipar „Salutări de la unu” şi "Plaja". A lucrat în toate mediile de presă – periodic, ziar, agenţie de ştiri, radio, TV. În prezent este angajat al Biroului de Presă al Patriarhiei.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro