joi, martie 28, 2024

Dacă ceasul nu-i stricat, nu-l tot da la reparat!

Într-o epocă a revoluțiilor cu aromă de iasomie sau de portocale, ori dintr-astea mai noi, digitale, care încep cu software de twitter și facebook și continuă cu hardware de tancuri și mitraliere, poporul elvețian cel fericit[1] nu vrea în ruptul capului să facă și el o revoluție. Nici măcar prin vot. Ca să nu mai vorbim că dacă ar fi mai nervos, el nu ar avea nevoie de arme livrate cu vaporul. Unu: elvețienii nu au mare. Doi: ar putea scoate armele din dulapul din dormitor și încropi lesne cele trebuincioase pentru a răsturna regimul, a coborî steagurile în Bernă și a ridica altele.

Votul la elvețieni n-ar fi așa de greu cum crede lumea. Nu-i nevoie de găleți, de mici sau bere, nici de buletine de vot prêts-à-porter, gata ștampilate și completate unde se cuvine, ori de autobuze pentru călătorii scurte dar eficiente, de la o urnă la alta, pentru alegătorii mai entuziaști. Nici de morți tulburați din veșnicia adormirii pentru a participa la plebiscite al căror rezultat nu-i pe placul vreunei comisii de Barosani, dacă îmi permiteți acestă vorbă de mitocani. N-am găsit altă rimă!

Dar ei, nu și nu. Nu vor revoluție și pace! Nici atunci când politicieni cu peronul pe partea extrema dreaptă, care vor progresul cu orice preț, cheamă poporul să facă revoluție, fie și prin corespondență.

Revoluția pe care elvețienii trebuiau să o săvârșească fără violență era să să schimbe sistemul legislativ astfel încât să aleagă ei înșiși pe cei 7 membri ai Consiliului Federal (guvernul Confederației) în loc să lase Parlamentul să-i aleagă, ca până acum.  În aceste condiții, demne de un popor mai combatant, la 9 iunie 2013 elvețienii au fost chemați iar la plicuri (prima dată fiind în 1900 și a doua în 1942!) pe același subiect.

Cu alte cuvinte, pentru a treia oară în istoria invidiatului popor, calul a fost întrebat, cum s-ar spune, dacă vrea să mănânce ovăz, iar Grigore a fost îmbiat să bea aghiazmă. Ofertă irezistibilă, mai ceva decât cea cu creditele imobiliare în franci elvețieni, de pe vremea când economiile fraierilor duduiau.

Numai că poporul, pe cât de fericit pe atât de afurisit, a revăzut el talk-show-urile din 1900, pe cele din 1942 (când plictiseala era mare în cantoane, deoarece restul națiilor se băteau ca chioarele, iar bancherii elvețieni, săracii, se îndeletniceau cu ingrata sarcină de a avea grijă ca banii beligeranților să nu se împrăștie[2]) și a plesnit un categoric „NU”, cu o medie națională de 76,3%, dar atingând înălțimi de 82,0% pe la munte (ce-i drept că mai toate cantoanele au ieșire la munte).

Deci, dacă înțelegeți bine[3], alegătorilor li s-a spus: stimați concetățeni, mai faceți o pauză de la yoodle și luați fraților frâiele puterii în mână, nu lăsați Parlamentul să-și facă de cap! În îndărătnicia lui, poporul, suveranul, cum i se spune cu tandrețe în dialect politic elvețian, a înțeles că nu lui i se oferea mai multă putere, ci eventual celor șapte consilieri federali, care ar fi putut fi mai puternici și mai obraznici. Vorba ceea, “pe mine m-a ales norodul”, iară nu tagma jefuitorilor.

A mai cugetat suveranul că alegerea consilierilor federali se va transforma în competiție de fraze goale în locul celei de competențe, că miniștrii nu se vor mai gândi la dosarele din prezent ci la promisiunile de viitor, că își vor ascuți vorbele în loc să-și îngroașe faptele. Ba câțiva, mai răi de gură, au cârtit că guvernarea se va transforma într-o perpetuă campanie electorală, asa cum, chipurile, se întâmplă în părți mai puțin civilizate din dreapta Europei (cum te uiți spre Polul Nord).

Unii s-au gândit că abundența banilor de gargară electorală ar fi putut înlocui penuria de argumente. Alții au socotit că maniera de luare a deciziilor de către consilierii federali,  numită colegialitate[4], va fi înlocuită de scoaterea cuțitelor la televizor. Destui s-au temut că zicerea adevărurilor și prezicerea soluțiilor vor fi precupețite în schimbul campaniilor de comunicare, PR și altor baliverne din care fac unii bani grei. De la stat.

Și s-au mai gândit ei că mecanica votului popular care ar fi impus doar prin preponderența brută a numerelor ar fi afectat delicatele echilibre lingvistice, religioase și partinice, care țin împreună bătrânele cantoane,  atât de puțin simple, după vorbă, după port, aidoma ceasornicelor elvețiene ale caror sofisticate mecanisme le determină precizia.

Ca să vedeți ce prostii i-au trecut prin cap suveranului, în vreme ce i se puneau la dispoziție noi pârghii de putere. Pradă acestori temeri, zis și făcut, poporul a dat credit Parlamentului și a respins nurii sirenei populiste cărora puține neamuri neduse la referendumuri le-ar fi rezistat.

Dacă stau să mă gândesc bine (dar nu știu dacă merită!) ăștia ar fi fost în stare, Doamne iartă și păzește, să voteze împotrivă, dacă Elveția ar fi fost rugată frumos de un partener mai strategic să instaleze un scut anti-rachetă în comuna Dujoyeux. Noroc că nu s-a pus problema. De-aia nu-i bine să bagi în seama prostimea.

In general, contrar clișeelor boierului Moțoc, proștii nici măcar nu mai sunt așa de mulți. Nu ajung nici de-un cvorum.

© Petru Dumitriu


[1] “Elveția sau istoria unui popor fericit” este titlul unei cărți a lui Denis de Rougemont, autentic european prin vocație, nu prin apartenență la vreo instituție europeană. E drept, unii spun că poporul elvețian este o ficțiune, nu există ca atare. Dar pentru ca toate cantoanele să poarte un nume, li s-a spus Confederație care rezistă datorită mașinăriei fine a procesului de luare a deciziilor și a accesului la putere, comparabilă cu mecanismele ceasornicelor elvețiene.

[2] în ipoteza că unii dintre ei ar mai fi apucat ziua scadenței.

[3] Dacă nu, vă mai explic.

[4] Iertați-mă dragi cititori de limbă română, fără supărare, domniile voastre nu au cum să înțeleagă noțiunea de colegialitate, nu aveți de unde ști și unde vedea. Auzi la ei, colegialitatea este „principiul al cărui obiectiv este să limiteze puterile unui grup mic de persoane, acordându-se aceleași puteri tuturor membrilor săi”. Ia să nu mai vină elvețienii să ne dea lecții! Pe noi nu ne interesează chestiile astea!

Articol aparut pe blogul personal

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Subiectul? Incitant!
    Scriitura? Superba!

    Concluzia? Pur teoretica, deoarece precum ceasurile elvetiene (de care sunt mare amator), parlamentul elvetian are piese de calitate!

    Iar daca nu ma credeti, incercati sa faceti un Vacheron Constantin cu piese „made in PRC” si veti intelege cum e sa faci un guvern cu parlamentari „made in RO”. Si eventual, de ce ambele rezultate „ticaie” aiurea!

    • Daca Parlamentul elvetian are rubine de calitate, atunci de ce arcul guvernamental ar fi mai de low cost?! Doar propietarul produsului ce le contine pe amandoua este unul si acelasi.

      Superba este insa definirea colegialitatii.

    • iosiP:

      Da, așa este Parlamentul elvețian are piese de calitate. Mulți dintre ei au avut o remarcabilă ținută intelectuală, chiar dacă nu se încadrau unei definiții a intelectualului ca atare (știu că nu există o astfel de definiție „unanim acceptată”). De pildă, Moritz Leuenberger, consilier federal între 1995 și 2010, era avocat și a avut portofoliul mediului, energiei și transportului. Era în același timp un remarcabil eseist, iar uneori făcea literatură prin texte politice.

      Alți consilieri federali și-au asumat cauze dificile, împotriva curentului majoritar, precum Pascal Couchepin (1998-2009) care a reglementat disputa financiară dintre Confederație și supraviețuitorii Holocaustului privați de acces la depozitele victimelor. Sau Ruth Dreifuss (1993-2002), cu un rol foarte important în emanciparea politică a femeilor în Elveția.

  2. La noi, ceasul e un pic stricat, funcţionează, dar nu se vrea reparat de cei care au mijloacele. Nu aţi păţit vreodată ca un mecanic/inginer/reparator să vă strice mai tare un bun electronic, ca să încaseze mai mult? Cred că ţine de mentalitatea colectivă de la un punct, adică elveţienii nu s-au complăcut în nici o situaţie urâtă, înainte ca beneficiile să se termine şi efectele secundare să apară. Noi suntem ca nişte copii răzgâiaţi, care nu realizează că felul în care se comportă nu e adecvat şi dăunează lor şi celor din jur. Şi nouă ne-ar trebui o revoluţie, dar mi-e că am păţi ca-n 1989 – o facem, dar nu suntem în stare să o gestionăm.

    • Prezența frecventă (aproape plictisitoare) a elvețienilor la urne, nu doar la alegeri ci pentru luarea de decizii asupra unor teme cu consecințe imediate sau indirecte asupra vieții lor cotidiene a condus la o robustă educație și memorie instituțională cu privire la valori, interese de grup și interese naționale.

      Desigur, partidele pot influența opțiunile, dar lista priorităților „suveranului” nu este identică cu cea a partidelor. Dezbaterile politice se concentrează pe teme, pe fond, nu pe persoane. Discreția, nu ostentația, eficiența, nu popularitatea, competența, nu telegenia, impun politicienii în poziții de vârf.

  3. Nu are importanta daca e stricat sau nu, elvetienii dau ceasul (constitutia) la reparat la fiecare referendum. Uneori iese un ceas mai bun, iar alteori (vezi „Lex Weber”) un ceas mai rau pe care e foarte greu sa-l repare din nou prea curand.

    Din textul dvs. nu prea vad ce altceva ar putea retine cititorul roman decat ca democratia inseamna si stabilitate institutionala. Modul de functionare a institutiilor federale si cantonale nu se schimba dupa cum bate vantul si vor modele trecatoare.

    Forta acestui popor, pe care am invatat sa-l inteleg si sa-l apreciez sta in primul rand in extraordinara incredere pe care o are in sine, in deciziile pe care le-a luat si in respectul pe care si-l poarta. Nu se plange niciodata ca e prea greu, actioneaza cu inteligenta, incercand sa invete cat mai mult din experientele altora si, atunci cand e vorba de ceva nou, sa nu aplice decat solutii deja incercate prin alte parti. Ia greu o decizie, dar odata luata o asuma pana la sfarsit.

    Mi se pare tendentios (sincer, nu prea inteleg in ce directie) atunci cand vehiculati stereotipuri care pot soca intr-o oarecare masura cititorul roman cum ar fi istoria armelor tinute acasa sau evocarea bancherilor care gestionau banii beligerantilor din razboaiele mondiale. Tot tendentioasa mi se pare si referinta, fie si metaforica, la parlamentul elvetian ca fiind „tagma jefuitorilor”.

    Gresiti cand afirmati ca elvetieni nu fac revolutii. Ce alt popor din lume ar fi respins prin referendum o saptamana de concediu in plus ? 66.5% dintre elvetieni au facut-o. E o revolutie a bunului simt si a responsabilitatii care a avut loc anul trecut.

    • Doamna, sincer , tendentios, mai bine zis rautacios mi se pare comentariul Dvs. Morala textului este foarte clara si deloc subversiva : nu doar bunul simt, dar si necontaminarea electoratului cu propaganda toxica – asa cum se petrece de decenii bune pe alte meleaguri >cum privestii spre Polul Sud – il ajuta sa ia decizii intelepte si sa nu cada in capcane periculoase . Si intr-adevar, nu schimbi ceva ce merge bine. Vorba (deloc) ” Prostu’ (lui) satului” , sa ne mai incintati cu texte iscusite, dle. Dumitriu!

      • Avem chei de lectura diferite. Eu stiu ca manipularea face parte din armele politicianului de pretutindeni. Ceea ce produce intr-adevar diferenta este stationarea de mai lunga sau de mai scurta durata in Valea plangerii, care e o caracteristica a popoarelor. Iar spre deosebire de români, elvetienii trec cu viteza luminii prin Valea plangerii. Asta face in primul rand ca locurile de contaminare a electoratului sa fie insignifiante. Antene ca in Romania nu s-au dezvoltat in Elvetia nu pentru ca politicienii n-ar fi vrut sau n-ar fi avut bani, sa le puna pe picioare, ci pentru ca nu ar fi avut audienta.

        • Antene elvetiene n-ar exista pentru ca n-ar avea audienta. Absolut de acord!
          Dar nici in Romania n-ar fi audienta daca ar exista SFR 1, 2 sau celelalte elvetiene. Pare o spirala draceasca, dar nu este: cererea si oferta se determina reciproc, mai ales cand un catalizator al buclei respective este puterea de cumparare. Elvetienii n-au prea avut probleme in ultimele secole din acest punct de vedere. (De cativa ani fac privat proiecte constructive pentru o firma din Schaffhausen si cunosc oarecum diferentele dintre landul german unde locuiesc si cantonul elvetian, aflat la numai 50 km.) Romanii, in schimb, nu-si prea permit hobby-urile costisitoare de pe la St. Moritz sau Yolele din Zürich, alternativa fiind atunci posturile care par ca le dau dreptate, justificandu-le traiul mizer prin vina care o poarta „zoaiele politice” – ca sa folosesc o alta expresie consacrata si care poate va multumeste.

        • Cred ca fiecare trece cum poate prin propria lui ‘Vale a plingerii’. Nu este locul sa discutam aici diferentele dintre elvetieni si romani. Stiti si Dvs. din alte dezbateri (si pe aceasta platforma) pe acesta tema ca subiectul este pasionant si de obicei nu se contureaza o concluzie clara, ci mai mult se aprind patimi intre ‘beligeranti’. Audienta uriasa a ‘emisiei toxice’ nu are o explicatie simpla oricit de mult am vrea noi. Capacitatea uriasa de fatarnicie si (auto)umilire, pina la autodistrugerea fiintei celei mai intime, complica orice incercare de a judeca ce se intimpla pe aici. Ginditi-va doar la scandalurile legate de bacalaureat, ca sa amintesc doar pe cele mai recente. In fine, inchei cu o nedumerire: chiar daca putem ‘merge’ intr-o alta directie de interpretare cum elegant spune dl. Dumitriu in raspunsul catre Dvs. la pct.5, totusi chiar asa – ‘revolutia care a condus la caderea regimului comunist’ ?

      • Cred ca autorul in buna maniera balcanica a luat in zeflemea (unii au apreciat scriitura !?) o realiateta politica hiperspecifica unei tari ultraspeciale .

        Sunt de acord cu adriana gorga cand este nedumerita cu lipsa de claritate (elvetiana daca vreti) transmisa de autor. datorita a prea multor broderii retorice si-a pierdut mesajul.

        • Zapp

          Touché! Aveți dreptate!

          Doar că am intrat în joc pentru broderii, nu pentru trânte cu politica. Are cine să se ocupe de asta. Luptătorii robuști, deținători ai adevărurilor exhaustive și categorice, umplu arenele studiourilor de televiziune. Mesajele mesianice, verdictele de condamnare, judecățile definitive inundă subsolurile internetului.

          O leacă de ambiguitate nu strică. Nici o broderie pe pânza de sac. Incercarea de a pune diavolului negru o fundă roză, ca să-l citez pe Adrian Păunescu, nu e rău intenționată.

          Critica însă e corectă. Imi asum și balcanismul, că doar nu sunt născut precum Afrodita din spuma mării. Insă pentru elvețieni am o admirație aproape oarbă.

          Băteam șeaua ca să priceapă iapa.

      • Despera

        Mulțumesc pentru grațioasa apărare. La rândul meu o apăr pe dna Gorga. Dacă este așa cum am presupus, dânsa m-a citit mai curând ca un elvețian, decât ca un român.

        • Si eu va multumesc pt eleganta, este ceea ce mi-a inspirat bunul simt . Aveti dreptate, el ar trebui sa fie si pt popoare (ca si pt oameni) un fel de toiag al ‘bietului orb’.

    • Adriana Gorga

      Mă bucur că un rezident elvețian intră în discuție cu argumente pro domo și o cunoaștere mult mai bună a realităților locale decât a noastră, a celorlalți. Deci, salut poziția domniei voastre care este foarte corecta în esență.

      1. Da, poporul poate să greșească, are și acest drept suveran, printre altele
      .
      2. Da, dacă respectatul cititor reține că democrația înseamnă acumulare de valori și stabilitate instituțională este deja foarte bine. Mai ales că textul meu nu-și propune să dea lecții, ci doar să comenteze fără crispare.

      3. Da, asumarea deciziilor, chiar și greșite, ca exercițiu de responsabilitate și maturitate politică face parte din explicația succesului Elveției.

      4. Nu. Stereotipurile de care vorbiți se bazează pe realități trecute sau prezente. Chiar dacă sunt puțin demonetizate prin utilizare excesivă, ele nu deformează realitatea, nu consolidează prejudecăți. Iau cele două exemple date de domnia voastră.

      I/ Arme la domiciliu.

      Nu am efectuat serviciul militar în Elveția ci la Focșani. Dar dacă nu mă înșel, regulamentele încă prevăd obligația militarilor elvețieni de a păstra echipamentul la domiciliu (în perfectă stare de functionare!).

      II/ Banii beligerantilor.

      Dacă trăiți în Elveția, nu se poate să nu știți că asta nu este o legendă, o „istorie” in sens peiorativ. Este un adevăr în sensul cel mai concret. Indoiala națională asupra acestui subiect, cât se poate de real, a luat sfârșit o dată cu publicarea raportului Comisiei Bergier, respectiv o comisie extraparlamentară de experți, creată de Consiliul Federal, care a studiat relațiile dintre Elveția și Germania nazistă, precum și starea depozitelor bancare ale victimelor Holocaustului. Spre deosebire de alte comisii pe care le știm noi, menite să calmeze spiritele – pentru o vreme, și să îngroape adevărurile neplăcute – pentru totdeauna, Comisia Bergier a tras concluziile sale prin care a recunoscut, după 5 ani de muncă, realități nu doar neplăcute, ci și costisitoare. Am evocat deja rolul lui Pascal Couchepin.

      Jean-François Bergier a fost istoric, raportul său a făcut istorie, iar asta mă îndreptățește să spun că trimiterile mele, chiar așa șăgalnice, nu sunt istorii și stereotipuri.

      5. Da, sunt tendențios, da, sunt ambiguu. De aceea este și firesc că unii dintre comentatori, cei care trăiesc în realitatea televizată românească, s-au dus într-o direcție, iar domnia voastră v-ați dus în alta. Oricum, „tagma jefuitorilor”, fie și ca metaforă, cum ziceți, nu se referea la Parlamentul elvețian, ci la Tudor Vladimirescu.

      6. Nu. Eu am înțeles prin „revoluție” altceva, în sensul evocat încă din prima propoziție. Bunul simț nu iese în stradă, nu strigă, nu bate, nu trage cu pușca, nici chiar când are dreptate. Bunul simț generează evoluții, nu revoluții.

      • Multumesc pentru sinceritatea raspunsurilor.

        Cu privire la cele doua „Nu-uri ale dvs. am doua scurte comentarii.

        1) Stereotipul, pentru mine, nu are conotatii negative: prin stereotipuri reusim sa reducem complexitatea lumii in care traim. Conditia esentiala pentru o functionare optimala a stereotipului in comunicare este insa ca aspectele particulare care l-au generat sa fie impartasite de publicul de referinta. De aceea, precizarile suplimentare pe care le faceti cred ca sunt extrem de utile celor care citesc acest articol. Ma refer in special la detaliile referitoare la raportul Berger ce este un exemplu de asumare publica a erorilor trecutului cu scopul ca acestea sa nu mai invenineze nici prezentul si nici viitorul. Ce a fost de spus s-a spus, trecem la altceva.

        2) Distinctia dintre evolutie si revolutie am utilizat-o de cate ori am avut ocazia in articolele mele, de aceea nu pot decat sa fiu de acord in principiu cu dvs. O cercetare recenta insa a unei echipe de sociologi de la Universitatea din Geneva arata ca elvetienii par a fi astazi un popor fara memorie nationala, spre deosebire de latino-americani ce sunt marcati de memoria dictaturilor (http://www.snf.ch/F/actuel/Pages/default.aspx?NEWSID=3429&WEBID=04F828BF-8CD5-4EDD-818C-CF6AF9ADCF50 ) De aceea cred ca exemplul evolutiei elvetiene (si implicit al dezinteresului fata de revolutie la elvetieni) risca sa fie dificil de inteles pentru un popor care nu are cum sa nu poarte inca in memoria colectiva revolutia care a condus la caderea regimului comunist.

  4. ei domnule,ar fi existat si prin partzile mioritice ale ieuropei o elvetie,dar unii shi au gasit fratzi la vecini si au zis ca i unesc c o duceau rau aia.amu ce i drept motzii e shtabi, multzi dintre ei si nu se mai cheama ardeleni

  5. Domnule Dumitriu, purtati un nume pe care, prin talent scriitoricesc, il onorati. Chit ca o sa „v-o luati” de la unii comentatori de pe-aici, pentru mine mica dvs. pastila a fost incantatoare… iar Dujoyeux, cireasa de pe tort.
    Sa recidivati pe-aici, va rog.

    • Bătaia era, odinioară ruptă din rai. Dacă m-o bate cineva, m-o bate, nu m-a obligat nimeni să-mi expun nurii pe Net.

      In privința cireșii de pe tort, nu recunosc nimic, nici să mă bateți. Dujoyeux scriem, Dujoyeux citim.

  6. „Dar pentru ca toate cantoanele să poarte un nume, li s-a spus Confederație care rezistă datorită mașinăriei fine a procesului de luare a deciziilor și a accesului la putere, comparabilă cu mecanismele ceasornicelor elvețiene.”
    Re: Dar pentru ca toate „regionalizarile” din UE sa poarte un nume, sa le numim Confederatia Atlantilor din Europa! Ar putea fi solutia cea mai buna, sa ne salvam civilizatia Occidentului de invazia islamului ( care au deja bastioane in toata UE si sunt pregatiti sa ia cu asalt Europa), ca sa nu mai vorbim de invazia Chinei care pregatesc acum prin „selectie embrionica” vreo patru mii de amazoane si sa vezi atunci „holocaustul Amazoanelor” din Europa ca nu mai ramane nimic din Walkiriile si Ielele noastre…
    Sa dea D-Zeu minea romanului cea de pe urma si sa face din Romania „a doua Elvetie”!
    Mircea Eliade intr-un dialog du Lucian Blaga: ” LB: Cat e de putenica traditia elvetiana. Am fost odata invitatatul unui prieten de-al meu la tara, in satul lyui. M-a dus la primarie, si mi/a aratatat stemele familiilor din sat. Mi/a marturisit cu mandrie ca stema familiei sale este din secolul al XII/lea! Taranii astia elvetieni au uneori un trecut mai cert decat multe familii aristocratice europene. Si cu toate acestea, au ramas in tara, opt veacuri in acelasi loc, si feciorii au continuat munca parintilor fara ispita evadarii…”

  7. Da, așa este Parlamentul elvețian are piese de calitate. Mulți dintre ei au avut o remarcabilă ținută intelectuală, chiar dacă nu se încadrau unei definiții a intelectualului ca atare (știu că nu există o astfel de definiție „unanim acceptată”). De pildă, Moritz Leuenberger, consilier federal între 1995 și 2010, era avocat și a avut portofoliul mediului, energiei și transportului. Era în același timp un remarcabil eseist, iar uneori făcea literatură prin texte politice.

    Alți consilieri federali și-au asumat cauze dificile, împotriva curentului majoritar, precum Pascal Couchepin (1998-2009) care a reglementat disputa financiară dintre Confederație și supraviețuitorii Holocaustului privați de acces la depozitele victimelor. Sau Ruth Dreifuss (1993-2002), cu un rol foarte important în emanciparea politică a femeilor în Elveția.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petru Dumitriu
Petru Dumitriu
Petru Dumitriu este lector de diplomație multilaterală pe platforma online a DiploFoundation. Autor al două lucrări de specialitate: “Sistemul ONU în contextul globalizării: reforma ca voinţă si reprezentare”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008 și “La capacité de négociation de l’Union européenne au sein de la Commission des droits de l’homme des Nations unies”, Institut Européen de l'Université de Genève, Collection Euryopa, Etudes 48, 2007, republicat de Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) în 2008. Coautor al unor lucrări de specialitate editate în Elveția, Finlanda și Turcia. Ultimul articol publicat este o contribuție la volumul “Persuasion, The Essence of Diplomacy”, DiploFoundation and Mediterranean Academy of Diplomatic Studies, 2013.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro