Home » Analize »Global / Europa »Opinie » Citesti:

Dacă Occidentul nu mai poate reglementa nimic, cine şi cum va conduce lumea de mâine?

Valentin Naumescu septembrie 5, 2013 Analize, Global / Europa, Opinie
13 comentarii 2,038 Vizualizari

Disoluţia ordinii occidentale postbelice, despre care am mai scris cu câteva luni în urmă[1], oferă lumii de astăzi dar mai ales generaţiilor care urmează perspectiva destul de puţin luminoasă a unei vieţi cu multiple incertitudini, cu riscuri de securitate convenţionale şi îndeosebi neconvenţionale, cu blocaje şi crize de tot felul, cu numeroase ameninţări lipsite de răspunsuri politico-economice instituţionalizate, consensuale, previzibile.

„Războiul resurselor”, declinul puterii de cumpărare a clasei mijlocii, dezacordurile politice interne şi dezintegrarea unităţii transatlantice au erodat parţial prestigiul şi infailibilitatea Vestului. S-au pierdut, probabil definitiv, siguranţa şi confortul unui sistem stabil, unitar şi omnipotent, cu care fuseseră învăţate generaţiile trecute de locuitori ai spaţiului euro-atlantic, în „anii de aur” ai modelului Welfare State de după al doilea război mondial. Ameninţarea sistemică reprezentată de Uniunea Sovietică a creat sentimentul solidarităţii occidentale, a determinat democraţiile liberale să rămână unite şi să-şi coordoneze politicile timp de aproape o jumătate de secol. Duşmanul comun era uşor identificabil, avea nume şi însemne simbolice. Teama de posibilul agresor de la Răsărit a fost un bun liant şi un subtil motor al dezvoltării.

Occidentul a învins finalmente în lunga confruntare ideologică, economică şi strategică avută după 1945 cu blocul socialist dar a pierdut, paradoxal, bătălia globalizării pe care el însuşi a iniţiat-o, clonându-şi potenţialul de modernizare tehnologică, de creativitate industrială şi profit în numeroşi poli de creştere economică. Mai tineri, mai tenace şi cu resurse umane ieftine, practic nelimitate, aceşti poli de creştere din zonele emergente îi ameninţă astăzi supremaţia.

În loc să însemne „sfârşitul istoriei” şi generalizarea bunăstării specifice democraţiilor liberale, încheierea Războiului Rece şi destrămarea ordinii bipolare au redus vizibil gradul de satisfacţie economico-socială a naţiunilor occidentale bogate, au crescut riscurile de securitate de tip soft, au extins frustrările sociale şi tensiunile financiare, au renăscut tentaţia populismului, extremei drepte şi xenofobiei, au multiplicat focarele de conflict regional în afara spaţiului comunitar, au creat „problema imigraţiei”, au făcut pieţele globale mai instabile şi mai greu controlabile, au stimulat apariţia unor actori non-statali care nu mai răspund logicii, intereselor şi comenzilor politice de tip clasic.

Lumea multipolară actuală este incomparabil mai greu de gestionat decât lumea bipolară de acum treizeci-patruzeci de ani, chiar dacă (sau tocmai pentru că) oferă libertăţi sporite, aşteptări înalte, spaţii de manevră generoase (inclusiv deschidere şi comunicare globală în timp real) sau oportunităţi concurenţiale mult mai mari indivizilor, grupurilor şi statelor aflate în regiuni care au fost multă vreme izolate, sărace şi înapoiate. Victoria Occidentului asupra Uniunii Sovietice şi blocului comunist est-european, urmată de integrare şi globalizare, a fost benefică pentru toată lumea, mai puţin, se pare, pentru occidentali înşişi, care şi-au pierdut practic monopolul asupra instrumentelor dezvoltării.

Personal, nu cred că vreun lider american sau vest-european al anilor ’80 intuia că victoria în Războiul Rece se va suprapune, întâmplător sau nu, cu începutul unui declin al bunăstării şi ordinii occidentale, cu un şir nesfârşit de crize, cu o amalgamare culturală, etnică, rasială şi religioasă de asemenea proporţii în lumea occidentală. Globalizarea produce, iată, şi reacţii adverse, de conservare, din partea unui sistem care se simte tot mai ameninţat de a fi „înghiţit” economic şi social de cei pe care, zâmbindu-le politicos, i-a considerat decenii la rând inferiori, dependenţi sau chiar supuşi forţei civilizaţiei vestice. În acest sens, autori binecunoscuţi ai şcolii neorealiste precum John Mearsheimer deplâng explicit dispariţia ordinii bipolare (considerată drept cea mai stabilă formă de structurare a sistemului de relaţii internaţionale) şi afirmă că „vom regreta curând epoca Războiului Rece”[2]. Cu siguranţă reputatul profesor Mearsheimer nu vorbeşte în numele est-europenilor, chiar dacă unele sondaje de opinie recente dezvăluie rezultate surprinzătoare în părţile noastre de lume, ci al câştigătorilor Războiului Rece.

Nici în planul acţiunii externe Occidentul nu mai funcţionează unitar. Interesele statale distincte se văd acum cu ochiul liber. Astfel, NATO în ansamblu şi-a pierdut relevanţa politică, America şi-a pierdut apetitul intervenţiei şi reglementării internaţionale (explicabil, spun mulţi, după povara şi rezultatele îndoielnice ale războaielor din Irak şi Afganistan), Marea Britanie ar vrea acţiune militară pe „linie guvernamentală” dar totodată n-ar vrea costuri politice pe „linie parlamentară” (alegerile nu sunt foarte departe), Germania nu are mize strategice peste mări (îi ajunge Europa), Franţa vrea sau nu vrea intervenţie, după caz („da” în Mali, Libia şi Siria, „nu” în zonele unde nu are interese tradiţionale proprii), Turcia, ca membru al NATO, condamnă vehement lovitura de stat militară din Egipt dar doreşte intervenţie militară extinsă în Siria şi schimbarea regimului al Assad, Polonia nu prea mai are entuziamul atlanticist şi intervenţionist de acum un deceniu, România are o reţinere evidentă faţă de orice subiect legat de Siria (vom afla peste câţiva ani de ce), Italia şi Spania au dificultăţi economice profunde, pe lângă care crizele din Orientul Mijlociu par teme de la „rubrica diverse” etc.

În fine, aceasta este lumea în care trăim. Un sistem care a dat rezultate certe se dezintegrează sub ochii noştri şi, deocamdată, nu există alternativă de înlocuire a lui cu unul mai bun. Problemele pentru care au fost create instituţiile internaţionale şi reglementările de la sfârşitul anilor ’40 nu mai există sau sunt profund schimbate. Instituţiile cheie ale ordinii occidentale postbelice (ONU, NATO, Consiliul Europei, UE, OECD, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional) par că şi-au pierdut fie din eficacitatea şi relevanţa specifice deceniilor trecute, fie din credibilitatea şi capacitatea de a asigura managementul performant al problematicii politice, economice, sociale, de mediu etc., globale sau regionale, în timp ce structurile noi sau non-occidentale (G20, BRICS, ASEAN, Uniunea Euro-asiatică, Uniunea Africană, Liga Arabă, Mercosur etc.) sunt foarte departe de a putea asigura conducerea lumii sau măcar a regiunilor pe care pretind că le reprezintă.

China, India, Brazilia sau Africa de Sud vor fi având creştere economică rapidă şi masivă, nimeni nu neagă, dar nu au vocaţie universală, nu au valori care să inspire lumea (nici măcar proprii cetăţeni, de vreme ce sunt încă surse de emigraţie) şi nu au potenţial de leadership global. Europa abia se mai poate conduce pe sine însăşi.

Ne place sau nu (iar adepţii anti-americanismului care bântuie Europa de vreo zece ani ar trebui să înţeleagă lipsa unei alternative credibile), să admitem totuşi că doar Statele Unite pot continua să asume o viziune globală şi să dea un sens acceptabil de evoluţie lumii noastre, eventual în parteneriat cu Uniunea Europeană. Nicio altă putere nu o va face.

E drept, Barack Obama a refuzat până acum acest rol, de lider al lumii. Politic, intelectual şi probabil moral, preşedintele actual al Statelor Unite şi administraţia sa refuză să repete exagerările şi erorile administraţiei trecute şi vor să scoată, pe cât posibil, America din ecuaţia conflictelor regionale, de exemplu din Orientul Mijlociu. Dar acest lucru, aşa cum se vede, este imposibil. Presiunea pentru implicarea Americii este enormă. Foarte probabil, luni 9 septembrie, Congresul Statelor Unite va vota în favoarea unei acţiuni cu caracter militar împotriva regimului Bashar al Assad, dar acest vot majoritar şi eventualele raiduri aeriene care vor urma nu schimbă prea mult datele problemei şi observaţia de fond că Occidentul nu mai acţionează unitar şi nu mai poate controla deplin toate zonele de conflict şi toţi actorii de pe scena internaţională. Cei peste o sută de mii de morţi din Siria şi Egipt, masacrele şi copiii gazaţi la Damasc dezvăluie, tragic, o altă faţă (una indiferentă, cinică şi primitivă) a „lumii post-americane” de care vorbea încă din 2008 Fareed Zakaria în faimoasa lui carte cu acest titlu.

Nu cred că vreunul dintre „anti-americanii” virulenţi din spaţiul nostru analitic şi-ar dori cu adevărat să trăiască o viaţă inspirată de stilul şi sistemul economico-socio-cultural din China sau India, de exemplu. Cine critică America şi ordinea occidentală transatlantică o face, în fond, tocmai de pe poziţiile intelectuale, din confortul, libertăţile şi mijloacele de comunicare favorizate de-a lungul timpului de modelul american/vestic de viaţă, nu din închisorile, cenzura şi precaritatea şanselor de viaţă specifice dictaturilor sau modelului cultural asiatic.

Din acest motiv, nu putem decât să sperăm că alianţa occidentală va găsi în cele din urmă răspunsurile adecvate la dilemele politice şi morale provocate de restructurarea Orientului Mijlociu şi va continua să ofere soluţii problemelor lumii, păstrând pe termen lung preeminenţa modelului politic, economic, social şi cultural al democraţiei liberale. Nu este de imaginat, astăzi, o paradigmă mai credibilă şi o perspectivă mai atractivă, nici pentru pentru viaţa oamenilor, nici pentru sistemul relaţiilor internaţionale.

________________________


[1] http://www.contributors.ro/editorial/cum-ne-pregatim-pentru-dezintegrarea-ordinii-occidentale-nevoia-de-relatii-bilaterale-puternice/

[2] http://www.internationalrealist.com/2011/11/why-we-will-soon-miss-cold-war-john.html

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Hantzy spune:

    De ce ar trebui lumea condusa, reglemenata, gestionata, monopolizata? Si spre care orizont? Supraponderalii vor spune intotdeauna ca sufletul e totul, iar fotomodelele ca doar nurii conteaza. Artistul idolatrizeaza ideea picturii, mesterul nu renunta la cuiul in care infige tabloul. Pe cine sa-i multumesti intai?
    Si entropia poate fi buna: s-ar naste din nimic o noua ordine structurala, poate cu alte prioritati.

    • ioska spune:

      Lumea trebuie reparata , e obsesia unora dusi cu capul care se cred alesi de mos gerila sa faca ei reparatia :) De aceea trebuie condusa si reglementata, ca a facut-o Dumnezeu gresit si le-a trasat lor sarcina nobila sa o repare (si sa-i ia caimacul, evident).
      Noroc ca au pierdut suprematia militara, ca atfel ne sacrificau pe toti care nu le-am fi acceptat pretentiile.

      • Hantzy spune:

        Vina mea: unde dai si unde crapa!
        Un leadership va exista intotdeauna, iar lupta pentru privilegiile si atributiile convergente pozitiei respective n-a contenit niciodata si tot ea ne-a facut ceea ce suntem. Sau, ma rog, a fost adaugata indisolubil de catre Creator modelului.

  2. Adi spune:

    Occidentul a castigat cursa inarmarilor si cea economica in fata blocului socialist si a pierdut-o pe cea ideologica; ironia e ca occidentul e acum socialist, chiar mai socialist decat blocul comunist (impozit pe venit de 60-70%…), asta inseamna ca au pierdut confruntarea. E ca si cum ai lupta cu lupii, teoretic ai invins dar la sfarsit umbli in patru labe si urli la luna.

    Asta inseamna ca declinul a inceput acum 30-40 de ani o data cu contaminarea socialista. China are un regim comunist la putere, dar nu e socialista, asta inseamna ca nu are demotivarea indusa de socialism pentru orice fel de progres si va ajunge sa domine urmatoarele decenii. Game over, occidentul si-a asternut un pat comod si deja doarme un vis nerealist, o sa ii mai ia ceva timp sa se trezeasca si sa descopere ca ce or fi fumat conducatorii lor erau doar substante halucinogene.

  3. Cetatean spune:

    In viitor, “modelului politic, economic, social si cultural al democratiei liberale” nu va mai fi suficient pentru “a da raspunsurile adecvate la dilemele politice si morale” ale lumii. Daca nu se va schimba paradigma (si prin educatie), din “colaborare intre cei care concureaza” in “concurenta intre cei care colaboreaza”, adica daca nu se va pune pe primul plan “colaborarea” si abia apoi “concurenta”, modelul politic, economic, social si cultural al democratiei liberale nu va rezista. Egoismul uman (in mare parte indus prin modelul cultural – educatie) face ca in conditii vitrege, cei care concureaza sa nu mai doreasca sa si colaboreze (vezi “relocalizarile” firmelor vestice in China, vezi efectele “crizei imobiliare” din SUA, vezi declinul “clasei mijlocii” paralel cu “cresterea numarului si averii miliardarilor”, etc). Este, intr-un fel, diferenta de paradigma dintre modelul din SUA si modelul din tarile europene nordice (Suedia, Noevegia, Danemarca, Finlanda). Intr-o lume in care tari nedemocratice vor produce prosperitate economica, concurand tarile democratice la capitolul “nivel de trai”, “paradigma mai credibila” va fi cea care va include echitatea sociala. Echitatea sociala nu este monopolul democratiei, asa ca s-ar putea ca oamenii sa prefere regimuri nedemocratice care insa nu “lasa mari mase de oameni in saracie”:

    “Poate fi adevarat ca banii nu aduc fericirea insa acest lucru se aplica doar daca ai destui bani ca sa iti asiguri nevoile de baza: o locuinta, mancare, haine pentru familie, educatie pentru copii.
    Coeziunea sociala a societatilor noastre democratice este construita pe premisa ca exista mecanisme de echilibrare (“checks and balances”) care sa previna crearea unei prapastii asa de mari intre cei bogati si cei saraci incat oamenii sa puna la indoiala bazele unui sistem care lasa mari mase de oameni in saracie.
    Un element al cresterii economice sustinute din deceniul pre-criza care a produs surpriza a fost acela ca nu toti oamenii au beneficiat de aceasta crestare: bogatii au devenit si mai bogati decat inainte, comparativ cu cei cu venituri mici si mijlocii”.

    http://tinyurl.com/cydzbe8

  4. fefe spune:

    Mafalde care prezic sfarsitul Occidentului se tot vantura de vreo 100 ani (Spengler, Declinul Occidentului 1918). Si el e bine mersi ca in bancul cu Bula

    Secretarul de partid: ” Nu-i asa tov’ Bula, care ai fost in vizita in Occident, ca Occidentul imperialist e in putrefactie”
    Bula : “Asa e tovarasi, da’ frumos mai putrezeste”

    Eu nu am auzit pe multi care sa doreasca sa emigreze in China sau in India (doar eventual ca experienta exotica) insa milioane de oamani se chinuie sa intre in Europa sau USA.

    Restul sunt comentarii bune de facut la bere.

  5. Lupul Monarhist spune:

    E drept, Barack Obama a refuzat până acum acest rol, de lider al lumii. Politic, intelectual şi probabil moral, preşedintele actual al Statelor Unite şi administraţia sa refuză să repete exagerările şi erorile administraţiei trecute şi vor să scoată, pe cât posibil, America din ecuaţia conflictelor regionale, de exemplu din Orientul Mijlociu.

    Nu cred ca refuzat rolul de lider al lumii, cred ca a avut initial o alta viziune despre cum America trebuie sa conduca lumea. Cel putin asa a declarat in timpul campaniei electorale din 2008. Fara interventii militare a fost mesajul sau. America trebuie sa conduca lumea dezvoltand tehnologie de varf in orice domeniu, mai ales in cel energetic. Da luptei impotriva emisiilor de carbon si incalzirii globale. Da eforturilor indreptate impotriva dependentei de petrol arab. In esenta toate lucruri bune dar utopice pe termen scurt. Ideile sale au animat baza electorala, vocala si nerabdatoare, pe liberali-progresisti, tineretul universitar (in vasta majoritate de stanga) care l-au urmat disciplinat. Asta nu l-a oprit sa declare la festivitatea de acceptare a premiului Nobel pentru Pace ca America va interveni militar cand va fi absolut necesar (going after the bad guys), lucru care a socat elita socialista europeana, la acea vreme adulatoare declarata a presedintelui american pacifist si a tot ce era anti-Bush. Discursul sau de la acea festivitate a fost 100% a la Ronald Reagan. Una dintre putinele ocazii in care a stralucit cu adevarat.

    O alta decizie buna este cea de a adresa criza siriana. A venit insa tarziu, chiar foarte tarziu. De formatie avocat, Obama are reflexul de a sufla si in iaurt, de a se asigura ca din punct de vedere legal totul este aliniat perfect. Din nefericire, urmand acest drum s-a auto-izolat, s-a asezat la zid singur in nenumarate ocazii. In fine, se pare ca a reusit sa convinga liderii celor doua Camere ale Congresului zilele trecute (Boehner si Pelosi) si lovitura binemeritata la adresa regimului Assad va veni mai devreme sau mai tarziu.

    Nu uitati ca probleme care se doresc adresate/rezolvate acum au la origine un aranjament european. Siria, Iordania, Liban, Iraq sunt state create in era ce a urmat primului razboi mondial, fondate pe ruinele fostului Imperiu Otoman, in urma unei arbitraj si partaj intre Franta si Marea Britanie. Si intr-adevar, singura tara care poate conduce un astfel de efort (in care nimeni altcineva nu doreste sa se implice si prefara instabilitatea) este SUA. Numai cine nu munceste, nu greseste.

  6. amanda13 spune:

    Domnule Naumescu, articolele dumneavoastra sunt intotdeauna bine scrise, ma incearca gelozia pe studentii din Cluj cand imi inchipui la ce cursuri excelente si documentate probabil participa.

    Revenind insa la subiect, eu sper la un aviz negativ al Congresului – din mai multe motive. Unu ar fi cel ca rebelii sunt foarte apropiati de al-Qaeda (daca ati citit The New York Times astazi – ieri in Romania – poate ati vazut video-ul acela cu executia oribila a unor soldati guvernamentali. Sigur, am inteles de pe NPR ca membri Congresului au primit un briefing cu imagini cutremuratoare in care apar oameni muribunzi dupa atacul cu arme chimice, insa care este diferenta?) si chiar cei care nu sunt par criminali feroce. Spuneati undeva ca romanii ar trebui sa fie solidari cu sirienii doritori de democratie – imi pare rau insa nu cred ca lucrurile in Siria se pot rezuma la nuante de alb si negru, dictatura vs. democratie asa cum s-a intamplat cu tarile din Europa de Est, ci mai degraba linia este intre o dictatura actuala si o dictatura potentiala, cu valente extremist islamice pe deasupra. In al doilea rand, nu mi se pare ca interventia atat de hotarata a lui Obama este justificata – dupa ce a ezitat atat, degeaba pune piciorul in prag la spartul targului. Per ansamblu, administratia democrata a avut o politica externa dezastruoasa, asa ca nu vad cat de mult i-ar fi stirbita imaginea (oricum proasta) daca ar primi un “Nu” de la Congres. Ar fi doar finalul unui mandat exitant, absolut mediocru.

    • Lupul Monarhist spune:

      Sigur, am inteles de pe NPR ca membri Congresului au primit un briefing cu imagini cutremuratoare in care apar oameni muribunzi dupa atacul cu arme chimice, insa care este diferenta?

      Diferentele sunt (1) folosirea armelor chimice este interzisa de acorduri internationale, incepand inca de la finele primului razboi mondial. Daca SUA si aliatii nu riposteaza, atunci regimul Assad va continua sa le foloseasca. S-ar crea precedent. Vezi situatia kurzilor din nordul Iraq-ului gazati de regimul lui Saddam Hussein, vezi cazul folosirii lor pe scara larga in timpul razboiului dintre Iraq si Iran (1,5 milioane de victime de fiecare parte). In plus, Iranul va continua nestingherit programul nuclear in scopuri militare, plusand pe o prezumtiva lipsa de fermitate a vestului in problema arsenalului neconventional (2) armele chimice au fost folosite de regimul Assad impotriva populatiei, cu precadere din suburbuiile Damascului, scapate de sub control guvernamental. Cu scop de a intimida orice revolta indreptata impotriva sistemului, nu de a elimina exclusiv insurgenti. Au murit oameni nevinovati.

      Prezumtiva lovitura militara nu are ca scop schimbarea regimului Assad (cel putin pana acum). Nu presupune trupe americane la sol, administratia Obama a articulat foarte bine acest lucru. Nu se ia in calcul deocamdata ajutor direct acordat insurgentilor, considerand natura lor radcala (afilierea la Hezbollah, legaturi cu Al-Qaeda, etc.)

      • amanda13 spune:

        Va rog sa ma scuzati, abia acum am observat comentariul. Nu sunt insa de acord cu dvs. din doua motive.

        1. Spuneti ca folosirea armelor chimice este interzisa de acordurile internationale – pai atunci sa lasam ONU sa se ocupe de problema. Ori tribunalul de la Haga.
        2. Legile internationale interzic si organizatiile teroriste la care multe dintre factiunile rebele sunt afiliate.
        3. Despre care aliati vorbiti? Ca am vazut in cazul UK, de pilda, ca europenii bat in retragere. Imi pare rau dar in cazul de fata, atata vreme cat nu exista clar o solidaritate a Vestului in ceea ce priveste aceasta chestiune, eu ca platitor de taxe american, chiar nu cred ca banii nostri trebuie sa mearga intr-o zona in care nici macar binele si raul nu sunt bine definite.
        4. Este infiorator ca armele chimice sunt folosite impotriva civililor, dar cred ca este la fel de ingrozitor faptul ca aceiasi civili sufera efectele legii Sharia pe partea cealalta,

        • Lupul Monarhist spune:

          1. :-) Asta nu rezolva problema defel. ONU este o organizatie in intregime infeicienta in astfel situatii de criza. Civilii vor continua sa sufere. In cazul Curtii Internationale de la Haga dureaza ani pana se construieste un caz caruia eventual i se da curs.

          2. Cu atat mai mult. Interventia militara nu se vrea o solutie perfecta. Secretaruu Hegel si Kerry au subliniat lucrul acesta un milion de ori. Se vrea un raspuns la atacurile cu arme chimice ale regimului Assad NU un ajutor dat rebelilor care in parte sunt de natura radicala.

          3. Parlamentul UK a votat impotriva, marginal. Franta si Germania au anuntat ca vor ajuta dupa ce raportul ONU va fi publicat -sa speram- saptamana aceasta. La sumitul G20 de la Saint Petersburg, Obama a obtinut suport limitat din partea majoritatii statelor participante.

          4. Deocamdata nu este nicio sharia. In majoritatea ei, populatia Syriei, Iordaniei, Libanului este moderata.

  7. amanda13 spune:

    erata *mandat ezitant* nu exitant



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)