joi, martie 28, 2024

De-baronizarea ca luptă a sistemului cu el însuşi

Procesul de-baronizării întâmpină, aşa cum era de aşteptat, o rezistenţă tenace din partea celor vizaţi. Dar această rezistenţă provoacă pierderi şi mai mari, pierderi care nu se limitează numai la „costul de imagine” al baronilor. În acest sens cazul inundaţiilor din ultimele zile nu este decât un episod al degradării relaţiei între cetăţeni şi potentaţii locali. Suntem într-o spirală în care trecem de la conştientizarea colectivă a puterii naţionale a baronilor locali la transformarea lor în ţinte predilecte ale opiniei publice. Centrul fie vrea, fie va fi treptat împins în direcţia lăsării din braţe a acestora.

Deocamdată Justiția de una singură nu poate de-baroniza România. Totuși aceasta dă acum un mesaj decisiv celor care, de la simplu cetățean la membru al elitei politico-economice centrale, pot inversa tendința de 20 de ani de pervertire a democraţiei locale până la stadiul neo-feudalismului postcomunist. Este trist că deocamdată cetățenii nu sunt actorii principali ai de-baronizării. Actorul principal este Statul, prin instituțiile sale, un Stat central care acționează pentru că își pierduse relevanța în anumite zone și mai ales pentru că era pe punctul să devină un Stat captiv.

La originea acestei realități este creșterea excesivă a influenței șefilor de Consilii Județene și a primarilor asupra partidelor politice. Fenomenul feudalizării partidelor este legat de modul în care în România a fost redistribuită proprietatea după căderea regimului comunist. Noua ordine politică s-a bazat exclusiv pe vechile rețele de influență. Abundența resurselor care trebuiau împărțite la nivel central a dus la neglijarea periferiei. Șomajul și problemele sociale majore din anii 1990 au aruncat părți importante ale populației în brațele celor care puteau să le ofere o minimă alinare materială și nu numai. S-a trecut astfel de la un tătuca Iliescu la tătuci locali. În ochii oamenilor aceștia erau singurii care le puteau oferi ceva concret, de la ajutoare sociale la locuri de muncă în administrație sau în firmele care trăiesc din banii administrațiilor locale, de la panseluţe și locuri de joacă la biserici. Astfel aleșii locali și-au putut crește treptat influența construindu-și spirale ale auto-împroprietăririi și îmbogățirii. Capitalismul sălbatic de tip postcomunist a produs un sistem politic în care idealul reprezentării a fost confiscat de aparenta empatie a alesului local pentru o populație dependentă care devine electorat captiv. Tradiția secretarului de Partid cum-se-cade și-a găsit astfel prelungirea în postcomunism.

Acest fenomen a făcut ca în spatele aparentului partid-stat care se dorea PSD-ul lui Năstase în 2001-2004 să se consolideze o rețea locală ce inversează raporturile de putere cu centrul. Când în 2005 cuplul Iliescu-Năstase este măturat de la conducerea PSD unii au putut crede că e un semn al democratizării partidului. De fapt era numai ultimul semn că partidele deveniseră captive baronilor. Căci dacă asta se întâmpla cu PSD-ul, era evident că în stadii diferite acest proces exista și în PNL și PD. Cine nu are baroni, să-și cumpere!, aceasta devine deviza politicii românești.

Nu este deci de mirare că suflă vântul prin sediile centrale ale partidelor, odinioară locul în care se decidea tot. Baronizarea face ca miniștrii să fie repartizați pe filiale, după rezultatele cursei județene pentru voturi. Comisiile de specialitate ale partidelor nu mai au specialiști, ci trimiși ai intereselor baronilor. Cum acestea nu elaborează programe, partidele nu mai știu ce să facă atunci când iau Puterea. Programul de guvernare trecut prin Parlament devine relevant numai în măsura în care conţine rezultate punctuale ale negocierilor politice, dar, ca și guvernului, îi lipsește orice viziune de ansamblu.

Partidele nu ies niciodată din tranziție pentru că nu au identitate, nu reprezintă decât forme de adaptare la o istorie care vine peste ele. Liderii locali sunt fără veritabilă culoare politică. Se mută de la un partid la altul în funcție de culoarea guvernului. Centrul se mulțumește cu o aritmetică a ocupării unui teritoriu pe care nu-l mai controlează.

Bref, baronii în prima fază fac România mai ușor guvernabilă, iar în ultima fază contribuie la o situație în care tinde să nu mai fie guvernată deloc. Sistemul baronilor devine mai puternic ca niciodată în 2007 odată cu transformarea guvernării Tăriceanu într-una minoritară. Atunci guvernul se menține prin acordul informal cu un PSD care trăieşte din resursele aleșilor săi locali care devin principalii profitori ai creșterii economice. Guvernul le va permite acestora din urmă aproape orice, numărul asistaților sociali tinde spre 50% din populație, numărul angajaților în autoritățile publice locale crește vertiginos, ca şi îndatorarea la acest nivel.

Mecanismul neguvernării și servirii intereselor baronilor face ca România să intre în criză exact atunci când părea că se poate și fără guvernare centrală stabilă și când acest sistem părea că, în ciuda corupției endemice cunoscute de toată lumea, ne-a dus în UE și la o prosperitate relativă.

Vina nu este numai a baronilor, dar aceștia au rolul esențial în a face sistemul politic să funcționeze aparent democratic pentru că ei strâng voturi. Probabil că nivelul politicii centrale nu a fost niciodată confortabil cu această derivă, cu acest transfer din ce în ce mai evident al puterii către oameni lipsiţi un minim interes pentru România în ansamblu, profund limitați mental la problematica lor locală. Liderii centrali au devenit însă niște drogați dependenți de voturile baronilor, o dependență care ducea inevitabil la scăderea încrederii în instituțiile democratice și la scăderea șanselor României de a se europeniza.

Două elemente semnificative ale încremenirii în proiectul cvasi-sinucigaș al transferării partidelor în mâinile baronilor sunt schimbarea în 2008 a modului de votare a șefilor consiliilor județene și schimbarea în același sens a modului cum sunt aleși primarii începând cu anul 2012. Votul uninominal majoritar într-un singur tur nu se justifica decât prin dorinţa baronilor de a-şi creşte şansele de a fi realeşi, o majoritate relativă devenind suficientă. Toate partidele și-au dat astfel mâna pentru ca cei care adunau voturi pentru ele în alegerile parlamentare și prezidențiale să se apropie de o formă de inamovibilitate politică. În 2013 ar fi trebuit să urmeze votarea proiectelor legate de descentralizare care ar fi completat neo-feudelismul postcomunist. Dar în timp ce baronii începeau să se lupte între ei pentru a deveni super-baroni, dosarele procurorilor deveneau mai groase și se înmulțeau. Acum prioritatea a devenit lupta pentru forme juridice sau informale de imunitate. Şi cum puterea locală controlează partidele, orice guvern, pentru a se menţine, va face gesturi în sensul dorit de baroni. Guvernul Ponta este strident prin discurs, dar pe fond influenţa politică a celor cocoţaţi pe piramide ale corupţiei locale nu poate fi scăzută decât în timp.

Originea ofensivei centrului cred că trebuie găsită în modul cum sistemul politic a reacționat în fața crizei economice. În 2007-2010 am văzut că dependența de sub-sistemul puterii locale pune în pericol stabilitatea întregului sistem politic. Guvernul, Parlamentul, partidele erau paralizate. Politica de austeritate a fost impusă în 2010 de un șef de stat aflat la începutul celui de al doilea mandat, deci eliberat de influența baronilor. După acest moment nu numai capitalul său politic a fost consumat, dar și credibilitatea întregului sistem. După riscul falimentului economic a venit riscul falimentului democratic, momentul din 2012 fiind numai vârful unui aisberg. Din teoria sistemelor politice știm că acestea au capacitatea se a se auto-regla, dar câteodată influența externă devine vitală. Sistemul politic românesc a avut nevoie de această influență pentru a scăpa atât de falimentul economic cât și de cel democratic.

De-baronizarea este unul din principalele mecanisme de auto-reglare care urmăresc scăderea probabilității unui colaps sistemic. Iar acesta nu poate fi evitat fără actuala terapie de șoc a magistraților. Ea ar trebui să ducă la o schimbare de comportament a aroganţilor deținători ai puterii locale. Suntem departe de acest obiectiv, iar pe termen scurt observăm că agresivitatea verbală a apărătorilor actualului sistem de spoliere crește, de altfel direct proporțional cu creșterea evaziunii fiscale din ultima perioadă. Resurse imense sunt pierdute la periferie, actualele creşteri de taxe fiind necesare pentru a le compensa. De altfel lupta pentru resurse este mai dură după ce tortul a fost diminuat de criză. În plus instituțiile UE nu au rămas impasibile la modul cum sunt cheltuiți banii contribuabililor europeni. Justiția monitorizată de Bruxelles și moral susținută de SUA devine principalul aliat al centrului în tentativa de a diminua puterea periferiei. De-baronizarea este etapa decisivă în dorința de a diminua hemoragia de resurse.

S-a creat astfel şi un nou context politic. În mod normal impactul electoral ar trebui să fie unul major. Totuși este greu să vedem cine poate profita de actuala conjunctură. PSD-ul deocamdată mizează pe faptul că poporul vrea să-i salveze pe baroni și va trimite în cursa pentru Cotroceni un soldat al acestora. Calculul pare hazardat atunci când vedem că după 1992 singurul candidat care nu a câștigat în turul doi având un discurs anti-corupție a fost Vadim Tudor. În același timp în 2014 niciun partid nu poate fructifica automat lupta împotriva corupției. Dar dacă de-baronizarea are un efect invers celui scontat de PSD și entuziasmul baronilor de a aduce voturi cu orice mijloace scade? Un răspuns la această întrebare vom avea încă de la alegerile europene, iar de acest răspuns poate depinde și măsura în care un candidat anti-PSD va putea forma o majoritate anti-corupție în turul doi al prezidențialelor. Oricum a devenit evident că tema baronizării şi de-baronizării va fi una dintre principalele teme ale alegerilor de la sfârşitul acestui an. Iar asta este o veste foarte bună pentru că aceasta chiar este una din probleme autentice ale României. Iar soluţiile realiste  sunt încă departe de a fi fost găsite.

O formă mai scurtă a acestui articol a apărut în Revista 22

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Mie mi-e neclar ce se intelege prin „baroni”, respectiv „de-baronizare”. Autorul jongleaza nepermis cu doua insusiri, oarecum opuse, ale potentatilor locali. pe de o parte acestia sunt alesii cu putere de decizie ce golesc centrul partidului de autoritate la nivel local, iar pe de alta ei sunt infractori de care ar trebui sa se ocupe justitia. Citez: „Deocamdată Justiția de una singură nu poate de-baroniza România.”
    Ori, dupa primul criteriu am senzatia ca „baronii” sunt de dorit, actionand tocmai in favoarea descentralizarii si decomunizarii, doar ca excedentul de putere, ca efect secundar al acestui deziderat, trebuie reglat prin intermediul justitiei. Altfel, puterea ar fi din nou concentrata la centru, cu tot cu tentatiile aferente, basca si cu neajunsurile suplimentare ca centrul e suficient de influent pentru a diminua interventia justitiei in ce-l priveste si e insensibil la doleantele locale.

    • Baronii acționează în favoarea descentralizării, dar o fac într-o manieră dăunătoare societății, fiindcă ei încearcă să-și crească puterea personală. Autoritatea centrală e întotdeauna mai înclinată spre lege și ordine decât autoritatea locală, pentru că administrarea unui grup social mai mare necesită depersonalizarea, suplinită de lege și birocrație (în sensul bun al termenului).

      Baronii vor putere personală, pe care o exercită local și direct, numind șefii instituțiilor din subordine pe criterii personale, ignorând legea și birocrația. Tocmai aici se află și soluția: depolitizarea administrației le-ar tăia serios din putere baronilor. Un șef de instituție locală ar trebui să aibă un mandat de 4-5 ani, nu să fie schimbat la fiecare schimbare de premier. Sigur că la numirea noului șef, puterea politică a momentului va avea o oarecare influență, dar acel șef de instituție își va continua mandatul și după schimbarea guvernului, astfel că va fi mai tentat să se bazeze pe lege și reguli, decât pe obediența față de baronul care l-a pus în funcție.

      Dar nu ne putem aștepta de la Ponta să depolitizeze ceva, atât timp cât Boc sau Ungureanu nu au făcut-o.

    • Separat de cele de mai sus, justiția intervine abia după ce infracțiunile s-au produs și răul a fost deja făcut. România are nevoie de reglementări care să împiedice abuzurile înainte de a fi comise, nu doar de a le sancționa după comiterea lor. De exemplu, distorsionarea mediului economic pe vremea lui Iacubov, Nicolaiciuc sau Adrian Năstase nu mai poate fi îndreptată cu nimic acum, degeaba ajung respectivii la închisoare.

      Este exact ca în cazul accidentelor rutiere, ele trebuie prevenite, nu e de-ajuns pedepsirea autorilor, că asta nu readuce victimele la viață.

      • Comentariile nostre sunt mai apropiate decat pare. Eu ceream definirea ceva mai clara a baronului: e cel ce, prezumat legal, isi exercita local puterea sau cel care o face in mod abuziv? Tendinta de generalizare nu poate fi negata in acest caz, exponentii preferati cand e vb de baroni fiind Oprisan, Mazare, Vanghelie, Scripcaru, Constantinescu sau Falca. Cam putini pentru a sustine ca baronizarea e atât de nociva. Mai ales ca in baronatele respective localnicii se simt privilegiati, vasalii chiar realegandu-si periodic suzeranii.
        Numarul mai mare de supusi poate ca responsabilizeaza mai mult, dar si raul savarsit îi poate afecta pe mai multi.
        Cât despre Ponta, nu l-am considerat niciodata mai bun, deci n-am avut asteptari mai mari decat de la Boc sau Ungureanu.

        • ”Baronul” e termen de presă, nu ai ce să definești la el, nu te poți aștepta ca legea să recunoască legal existența ”baronilor” și să le ofere un statut juridic. Întotdeauna vor exista oameni care să acumuleze putere personală, iar dacă legea se ocupă, de exemplu, de condițiile de lucru ale salariaților, astfel ca șeful să nu-și folosească la firmă puterea personală după bunul plac, tot așa legea ar trebui să se ocupe și de instituțiile administrative, pentru a împiedica apariția ”baronilor”.

          Ceea ce face ca un ”baron” să devină ”baron” și să se comporte ca un ”baron” este tocmai puterea conferită prin lege. Dacă șeful de la OPC sau șeful de Finanțele Publice Locale, plus alte 20 de instituții, sunt numiți politic, cel care are puterea de a-i numi va deveni automat ”baron”. Și va alege oameni slugarnici, care să i se subordoneze personal, crescându-și astfel puterea. Și spoliind rapid resursele publice, pentru că nu se știe cât de repede se schimbă guvernul.

  2. „Capitalismul sălbatic de tip postcomunist a produs un sistem politic”

    Mă adresez comunităţii contributors, nu autorului ce pare cu desăvârşire pierdut in tranziţia de la comunismul bolşevic la socialismul european.

    Domnilor, NU capitalismul este de vină pentru ascensiunea formaţiunilor statale de tip neofeudal, ci tocmai socialismul de stat creat de tovarăşul Ilici şi liota sa de politruci. A acuza capitalismul de toate relele produse in mod evident tocmai de către structurile socialiste de comandă şi centralizare economică, structuri instituite după 89 sau in perioada 1946-1989, preluate şi redenumite de nomenklatura reşapată şi reorientată politic către Occident, a acuza cu seninătate capitalismul -pasămite sălbatic, adică nestrunit, adică insuficient reglementat, denotă pur şi simplu o totală lipsă de înţelegere a noţiunii şi pe deasupra o propensiune către acceptarea totalitarismului de stânga, a religiei statului mântuitor, a Centrului Binefăcător şi a Mămucii Duioase Ministeriale care îşi ţine lipiţi copchii de ţîţă până la adânci bătrâneţe. Vi se pare exagerat? Păi exact asta face Statul Providenţial socialist modern: îşi dopează bătrânii cu pensia cea de toate zilele, asta după ce le-a creat dependenţa de regim şi după ce a înlăturat aproape toţi competitorii [au mai rămas fiii şi fiicele vărstnicilor, dar se pregătesc să-i plătească şi p-ăştia de la bugetul public pentru a distruge insăşi ideea de obligaţie morală].

    De ce s-a umplut România de baroni? simplu, pentru că a pus in mâna autorităţilor locale mult prea multe puteri, pîrghii deopotrivă politice şi economice, insă aceste puteri nu au fost transmise prin aşa-zisa descentralizare, adică prin transferul legitim al competenţelor centrale către teritoriu, ci prin instituirea unor noi corvezi -obligaţii de a face, de a da, de a ceda- pentru cetăţeni, coborîţi astfel la statutul de şerbi pe moşiile voievozilor pritociţi de legea socialistă. De ce tot insist eu cu socialismul reglementărilor post-comuniste? simplu, pentru că bugetele locale, ca şi cel naţional, se construiesc şi funcţionează după principiul socialist al redistribuirii. Acţiunile autorităţilor locale NU sunt dictate de interesele comunităţii -este imposibil, legea nu permite plebiscitarea proiectelor locale- ci de cele ambigue cuprinse in noţiunea de interes public care, aşa cum se observă lesne, este echivalentul dorinţei, poftei satrapului dotat cu sceptru şi bici chiar de către legea Centrului. Orice act, orice iniţiativă, oricât de măruntă ar fi, trebuie să treacă prin furcile caudine ale infernalei birocraţii locale create de statul socialist modern, iată de ce au atâta putere asupra noasttră satrapii, pentru că nomenklatura neosocialistă, de la Bucureşti şi de la Bruxelles, a permis, a tolerat şi chiar incurajat fenomenul de aservire treptată a cetăţeanului clicii birocratice, fenoment cunoscut sub numele pompos de „descentralizare administrativă”. Practic, după 89 diktatura Centrului a fost spartă in zeci şi sute de diktaturi locale, cu concursul socialiştilor occidentali. In loc să se rupă puterile extraordinare ale Statului şi să fie redate cetăţeanului pentru a-i reîntregi libertatea şi drepturile pierdute sub comunism, ele au fost cosmetizate şi retransmise nomenklaturiştilor locali din eşaloanele 2 şi 3. Totul cu acoperire legală. Când o mică afacere, oricât de insignifiantă ar fi, depinde de bunăvoinţa câtorva zeci de funcţionari, zapcii şi politruci locali pentru că legea impune sute de condiţii şi taxe pentru apariţia şi funcţionarea unei firme asta NU se cheamă capitalism, ci, banal, feudalism, iar pentru că această castă trebuia să aibă şi un suport ideologic pentru a rezista a fost inventat socialismul „democratic” multipartinic, o formă de totalitarism care diferă faţă de ruda sa din secolul anterior doar prin particula multi. Socialismul monopartinic de extracţie sovietică a fost iute abandonat de nomenklatura ahtiată, iar modelul suedez adoptat imediat după 89 cu surle şi trâmbiţe. doar că, spre deosebire de Suedia, jaful dezlănţuit şi prinderea la jug a privatului au cuprins o ţară aflată deja in ruină economică şi morală, ca atare falimentul nostru este cu mult mai aproape decât cel al modelului ce a cunoscut secole de prosperitate şi nici măcar o săptămână de diktatură comunistă.

    • Eminamente corect, dar ce-ai vrea sa facem? Sa ne-ndreptam coloana vertebrala (asa cum propun diversi visatori pe aceasta platforma) si sa-l denuntam „cu manie proletara” pe primarul care si-a tras vila din bani publici, stiind ca „lacrimatia” noastra va ajunge la judet, spre vigilenta citire a nasului/cuscrului/varului numitului primar? Sa chemam la lupta cea mare, atunci cand nu ne putem face buda in fundul curtii fara aprobare de la stapanire?
      Da, sigur, putem sa-i alegem pe „altii”, doar ca au avut grija „unii” ca ceilalti sa nu poata candida decat daca au in spate un partid, de parca nu poti gospodari o urbe daca nu ai apartenenta politica (pe vremuri se numea origine sanatoasa).

      Solutia este una singura: pastrarea tuturor veniturilor in bugetul local, si cheltuirea acestora in functie de prioritatile comunitatii (validate prin referendum)). Dar nu se poate: cei care muncesc au „datoria civica” sa fie solidari cu cei care freaca menta, iar statul „echilibreaza oportunitatile” dupa cum il arde la basca!

      Concluzia este una singura, pe care am propus-o de multe ori, in diferite forme – greva fiscala! Caci fara banii nostri politicienii vor ramane doar ceea ce sunt: o gasca de neica-nimeni, incapabili sa supravietuiasca prin forte proprii. Doar ca noi suntem oi, si mergem cu drag la taiere… ca mieii de Paste, sub indrumarea spirituala a BOR si in dispretul dreptatii!

      • Nu, nu ai de ce să-l denunți pe primar pentru vila despre care presupui tu că ar fi din bani publici, ăsta ar fi tot un mod comunist de a aborda problema.

        Cât despre greva fiscală pe are tot o promovezi tu pe-aici, sugestia mea ar fi un pic diferită: încearcă să creezi mereu situații în care să nu ajungi să plătești impozite. De exemplu, cumpărând carne de la supermarket, plătești indirect o mulțime de taxe. Dar dacă te aduni cu 3-4 prieteni și cumperi de la țară un porc pe care-l taie în curtea lui chiar gospodarul care ți l-a vândut, asta nu mai include niciun fel de taxe. Și se mai pot imagina zeci de astfel de situații. Chiar și nemții se adună câte 3-4 și merg cu o singură mașină la serviciu, evitând astfel o mare parte din taxele enorme din prețul carburantului.

  3. am citit cu deosebit interes analiza de mare acuitate (perfecta explicatia lipsei ideologiilor, a ideilor, a programelor si-a viziunii) a autorului. As dori sa facem un effort colectiv de a-i redenumi pe acestia ca „jupini”… stiu ca nu prea sint sanse dar este iarasi o uzurpare care n-ar fi trebuit sa existe.
    Apoi, de data asta, o intrebare: ati putea comenta noua lege – in fata careia toti cei prezenti in Piratment au tacut – prin care alesii locali nu vor mai raspunde se pare pentru cele semnate, daca am inteles bine, ci co-semnatarii („referentii”) unor acte administrative? Ce efecte observati si ce se mai poate salva?

    • Cu scuze :)! „Lipsa de viziune si ideologii” evident era vorba de partied dar topica si imposibilitatea revenirii pe text mi-au jucat festa.

  4. Esenta problemei e simpla: statul si reprezentantii sai centrali sau locali au prea multa putere, iar puterea corupe. Baronii nu sunt decat rezultatul unui sistem dezastruos de organizare sociala, democratia:
    – statul poate sa impuna taxe discretionar* si sa le cheltuie discretionar; legile sunt facute de colegii de partid ai celor care cheltuie, deci e un clar conflict de interese
    – prin barierele de intrare in politica (limite uriase pentru noi partide) se instituie practic un monopol asupra guvernarii; monopolul e cel ce da autoritate discretionara
    – statul poate impune orice lege doreste atata timp cat Constitutia e logic defecta; de pilda dreptul de proprietate e atat de ciuntit incat nu exista, practic, iar dreptul statului de a taxa si a cheltui nu are nici o limita constitutionala
    – democratia in sine are doua mari defecte: 1. un individ cu IQ de 75 si fara habar are un drept de vot egal cu unul cu 125 si cu cunostinte temeinice de guvernare sau management. 2: teoretic daca suficienti votanti decid ceva pot face orice, anuland drepturile minoritatii. Cum drepturile fundamentale sunt practic nule atunci o majoritate analfabeta civic poate distruge o minoritate intelectuala, economica sau culturala. De pilda 90% din populatie e crestina, drept pentru care religia ortodoxa e implicit predata tuturor elevilor in Romania (trebuie renuntat explicit la ea si sunt destule piedici practice). E doar un exemplu de tiranie a majoritatii asupra minoritatii
    – poporul roman nu are cultura civica necesara pentru a vota responsabil. Probabil majoritatea (50% +1 :) ) nici nu ar trebui sa aibe drept de vot pentru ca intelectual vorbind abia sunt in stare sa isi lege sireturile fara sa isi prinda degetele in ele.

    Din pacate e simplu de gasit cauza, e foarte greu de oprit efectele: cine ar suporta o desfiintare a constitutiei actuale si a sistemului democratic? Majoritatea votantilor nu si sistemul curent depinde de ei, deci se autointretine. Si acelasi sistem naste baroni, deci sistemul baronilor se autointretine. Justitia e limitata de legile date de colegii baronilor si de o constitutie care spune multe, dar nu face nimic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Gussi
Alexandru Gussi
Alexandru Gussi are un masterat și un doctorat în științe politice la Institut d'Etudes Politiques din Paris, a publicat La Roumanie face au passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, l'Harmattan, 2011, predă la Facultatea de Științe Politice a Universității București

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro