vineri, martie 29, 2024

De ce mă simt normal într-o ţară anapoda

Observatori ai scenei politice din România spun: „E îngrozitor ce se întâmplă la vârf în această ţară.” Alţii spun că e îngrozitor ce se întâmplă peste tot, la toate nivelurile. Sunt de acord cu ambele observaţii. Nu ştiu câţi dintre români duc astăzi un trai decent, dar niciodată până acum sărăcia şi mizeria n-au ieşit mai oribil la iveală. Niciodată până acum n-am văzut atâţia oameni oropsiţi scotocind cât e ziua de lungă prin tomberoane şi apoi, la sfârşitul „zilei de muncă”, târând către centrele de colectare ditamai sacii cu peturi şi cu doze de bere sau de cola, urmând să capete câţiva bani pe kilogramul… turtit. Mă îngrozesc statisticile despre şomaj, boli, abandon, infracţionalitate, violenţă şi corupţie şi nu am niciun motiv să cred că statisticile sunt măsluite. Cum erau în „Epoca de aur”. Şi cu toate acestea mă simt un om normal. Sau aproape. Şi în cea mai mare parte demn într-o asemenea ţară. De ce? Pentru că, la vârsta mea, am termen de comparaţie. Termenul meu de comparaţie este regimul trecut. Cei ce nu au trăit în regimul comunist, adulţi sau măcar la o vârstă a înţelegerii a ceea ce se întâmplă în jur, nu mă aştept să mă înţeleagă. Că mulţi dintre ceilalţi care, adulţi fiind în România comunistă, nu vor dori să mă înţeleagă nici ei, asta e o altă problemă.

Mă simt un om normal pentru că, printre altele, îmi pun întrebarea, împreună cu un realizator de la Televiziunea Română, cum de are Direcţia Naţională Anticorupţie la dispoziţie destui „mascaţi” să-i trimită să facă percheziţie la atâţia corupţi la vârf, pe care mass-media nu prididesc să-i înfăţişeze publicului. Şi dacă îmi pun o asemenea întrebare înseamnă că simt că instituţia lucrează pentru mine, în beneficiul meu şi al altora asemenea mie. Mă preocupă să o văd funcţionând bine şi nu o simt deloc ostilă. Mă simt în siguranţă şi reconfortat să aflu că un Vanghelie se uită dimineaţa pe fereastră, cu teamă să nu-l calce DNA-ul. În timp ce mie nu are de ce să-mi fie teamă. Mi-a fost teamă atunci. Mi-a fost teamă să nu vină Securitatea şi să-mi bată la uşă, deşi nu mă pot lăuda că am înfruntat deschis vechiul regim.

Pe la începutul anilor ’80, un director adjunct de la instituţia unde lucram a vrut să traverseze într-o zi strada, pe trecerea de pietoni şi pe verde, undeva în zona Pieţii Chibrit. Ghinionul lui a fost că în acel moment s-a întâmplat să treacă pe acolo o maşină condusă de unul din medicii personali ai dictatorului, pentru care regulile de circulaţie erau facultative. Directorul adjunct a fost accidentat grav, internat în spital, i-au fost amputate picioarele, apoi a făcut cangrenă şi, după alte vreo două amputări, a murit. Fusese un om al regimului — de rang modest, ce-i drept —, dar întâmplarea nefericită a făcut ca tocmai unul ca el să-i cadă victimă. Despre caz nu a apărut în presă nici un singur rând. Niciun procuror nu l-a pus sub acuzare pe cel vinovat, deoarece era cine era… Astăzi mă simt indignat atunci când feciorii de bani gata sau alţi iresponsabili în maşini cu mulţi cai-putere ucid oameni pe şosele. Dar nu pentru că s-ar bucura de impunitate ci fiindcă nu totdeauna capătă condamnările severe pe care opinia publică le aşteaptă. Sau atunci când procesele sunt prea mult tărăgănate. De ascunderea faptelor nici vorbă nu poate fi astăzi.

Un prieten de-al meu, inginer la un institut de proiectări, ajuns într-o poziţie destul de importantă prin anii ’70, s-a văzut la un moment dat în situaţia de a fi invitat (imperativ, să zicem) să-şi exprime la televiziune „sprijinul” pentru nu ştiu care acţiune a lui Ceauşescu în politica internaţională. L-am văzut pe ecran, la ora anunţată, rigid (cum nu îi era felul), debitând ca un automat cele câteva fraze de adeziune învăţate papagaliceşte (căci prompter mă îndoiesc să fi existat pe vremea aceea în România). Mi-a rămas în minte ca o întâmplare jenantă, urmată, în cercul de prieteni şi de cunoscuţi, de explicaţiile, dezvinovăţirile şi minimalizările de rigoare, cum că n-a avut de ales şi aşa mai departe — ceea ce fiecăruia îi e dat să audă chiar şi în ziua de azi de la unul şi de la altul. Astăzi mă simt om normal şi nu mă dispreţuiesc câtuşi de puţin că îl susţin şi am sentimente de simpatie pentru preşedintele ţării. Căci o fac de bunăvoie şi nesilit de nimeni, şi pentru merite pe care eu le socotesc reale, îndeosebi pentru meritul fundamental de a fi netezit terenul pentru o Justiţie independentă. Îmi rezerv dreptul să nu-l detest pentru ceea ce socotesc a fi rătăcirile sale de la final de mandat, ci doar să nu fiu de acord cu el când încearcă să submineze Dreapta din România de dragul unei iluzorii dote politice reprezentate de PMP. Şi pentru că am asemenea sentimente, care vin din interiorul meu şi nu pentru că altcineva ar dori să mi le impună, cum odinioară regimul lui Ceauşescu încerca să mă oblige, în manieră nord-coreeană, să fiu „fericit” — de aceea astăzi mă simt liber şi demn. Cine a uitat trecutul, îl priveşte. Eu nu l-am uitat. Cine consideră că viaţa se poate dispensa de demnitate n-are decât să trăiască fără ea.

Mă simt om normal pentru că nu trebuie să-mi reprim dispreţul pentru toată încrengătura de hrebenciuci, tăriceni, duici, truici, poante şi alţii asemenea, care, în „mândria lor de a fi români”, au încercat să pună stăpânire pe ţară. Şi culmea e că era cât pe-aci să şi reuşească. Dacă n-ar fi fost ceilalţi români, cei din Justiţie, care, fără a-şi clama mândria etnică, au căpătat curaj şi le-au pus în faţă celor dinainte Legea.

Iau parte la viaţa cetăţii: îmi fac cunoscute ideile şi opiniile scriind pe bloguri, publicând cărţi pentru care, ce-i drept, trebuie să contribui cu bani. Dar cel puţin nu mai stau la mila unor directori de editură aserviţi regimului, şi nici nu trebuie să mă înscriu în audienţă la Dulea pentru a obţine aprobarea pentru personajele mele de a se adresa unul altuia cu „domnule” şi „doamnă”. Pe scurt, mă exprim liber. Şi dacă dreptul căpătat ca eu să mă exprim liber poate nu înseamnă mare lucru, în schimb mă reconfortează gândul că libertatea mea este consubstanţială cu libertatea tuturor cetăţenilor de a-şi cere drepturile, de a cere reparaţii pentru nedreptăţile pe care comunismul li le-a făcut în trecut. Ca şi pentru cele prezente. Şi de multe ori, acum, mai nou, de a le şi obţine.

Mă simt om normal pentru că nu mai sunt obligat, ca pe vremuri, să particip la mascarada votului pentru candidatul unic, şi nici la aceea, nu mai puţin abjectă, a candidatului chipurile alternativ, inventat de comunişti la un moment dat pentru a încerca să contracareze opinia străinilor cum ca alegerile în România ar fi fost o simplă formalitate. Astăzi particip la vot cu sentimentul că votul meu, în ciuda aparenţelor, contează. Şi că merită să încerc să-i conving şi pe alţii că — iarăşi în ciuda aparenţelor — merită să se ducă la vot… Am tot răgazul să zăbovesc în cabina de vot atât cât consider necesar, în timp ce pe vremea comuniştilor, era riscant — spunea lumea — să stai prea mult în cabina de vot fiindcă, zăbovind prea mult acolo, trezeai suspiciunea că ai ceva de tăiat de pe listă, sau, mai rău, că aveai de adăugat pe buletinul de vot cuvinte interzise, precum LIBERTATE sau HRANĂ. Drept care riscai să fii luat în vizor şi, la o adică, acuzat de uneltire împotriva statului socialist!

Mă simt om normal pentru că trăiesc într-o societate care, oricât ar părea de strâmbă în momentul de faţă, conţine în ea, fără doar şi poate, germenii binelui. În timp ce comunismul era o societate complet blocată. O fundătură a istoriei.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Foarte bun text, scris cu mare fluiditate si claritate si reusind sa repuna lucrurile într-o buna perspectiva istorica, cea normalitatii morale, perspectiva pe care cei tineri nu pot, iar o parte din cei mai învârsta nu vor sa o mai aiba.

  2. Tot respectul pentru normalitatea si claritatea dvs. domnule Tomanian!
    Clar si la obiect, fara alte farafaslacuri si maculatura transferata in Megapixeli !

  3. Francezii se simt normal in tara lor? O parasesc cu milioanele. Românii, asisderea. Dumneavoastra prezentati doar un exemplu singular, in care, mai rau, cautati ( si, evident )gasiti motive de normalitate institutionala. Puteati adauga si motive triviale de normalitate, de pilda iarba este verde, ca sa fie mai in ton cu „simtirea” din titlu…

  4. Daca v-am inteles bine, stimate domn, ceea ce numiti o tara „anapoda” nu va impiedica sa va simtiti „normal” deoarece ii gasiti suficiente calitati, comparativ cu epoca comunista.
    Va felicit pentru spiritul pozitiv pe care-l exprimati, si apreciez lipsa de amaraciune a acestui text, ceea ce este extrem de rar la intelectualii de varste comparabile cu a dvs!
    Cu increderea ca intelegeti si puncte de vedere pe care nu le impartasiti, va intreb :
    1. Vi se pare legitim ca romanii sa tinda catre o alta normalitate decat cea ale carei repere le redati aici?
    2. Considerati ca exigentele „exagerate” dauneaza, adica, ca este mai util ca oamenii sa se multumeasca cu putin, dar sigur?
    3. Ce loc ocupa visele in viata dvs?

    • Stimate domnule… Falstaff, dacă mi-aş dori o lume în care toţi oamenii să-şi zâmbească unul altuia neîncetat, nimeni să nu se enerveze vreodată şi nimeni să nu înjure, oamenii să se mângâie unul pe altul pe obraz, o lume fără sex (căci sexul — nu-i aşa? — maculează!), o lume fără lăcomie, fără egoism ş.a.m.d., ceea ce ştie toată lumea că este imposibil (şi chiar de nedorit… în cazul sexului!), atunci, da, probabil că doar aş visa. Dar atâta vreme cât îmi stă în putere să contribui la o lume mai bună, nu visez ci acţionez. Cum? Prin scris, de pildă. Prin persuasiune, prin exemplul meu… unde este cazul. Vă propun un exerciţiu: la tot ce cumpăraţi, cereţi bon fiscal, fiindcă ştiţi foarte bine că de foarte multe ori nu îl căpătaţi. Nu veţi visa ci veţi contribui la diminuarea evaziunii fiscale. Nu-i un început bun?

      • Va multumesc pentru raspuns, stimate domn!
        Desigur, ceea ce propuneti este un bun inceput in cazul precis al evaziunii fiscale.
        Intr-o abordare de ansamblu a „normalitatii”, si avand in vedere ca singurul element comun tuturor e ca fiecare om este unic, cred ca ne-ar face bine daca ne-am permite sa visam un pic mai mult…adica sa ne scrutam cu mai mult interes propria persoana! Deseori, solutiile la preocuparile noastre se afla mult mai aproape decat credem.

      • „Nu veţi visa ci veţi contribui la diminuarea evaziunii fiscale. Nu-i un început bun?”

        Nu, este un inceput rau pentru ca acel comerciant are si el dreptul sa-si hraneasca familia, iar „cei mici” traiesc de pe o zi pe alta in timp ce statul nu mai stie cum sa-si inmulteasca haita de hiene care traiesc din banii produsi de economia reala!
        Eu unul NU cer niciodata bon fiscal si chiar dau de inteles ca acesta nu-mi este necesar: ma intereseaza mai mult sa gasesc acelasi vanzator si maine, la coltul lui de strada, decat programele de „integrare” a rrrrrrromilor (care, intre noi fie vorba, s-ar fi integrat de mult daca ar fi dorit).

        • Am pornit de la normalitate-demnitate-acţiune — un comentator contrapune acţiunii visarea — dau ca exemplu de acţiune combaterea evaziunii fiscale — vine alt comentator şi spune că evaziunea fiscală îl susţine pe micul întreprinzător, şi se arată indignat de statul acaparator şi mafiot — eu aş putea insista dând un alt exemplu de acţiune: combaterea şpăgii — va veni cu siguranţă un alt comentator şi va spune că nici medicii n-ar putea supravieţui fără şpagă şi, în definitiv nici funcţionarii din administraţie, că şi ei au salarii mici, şi ajunge la concluzia că şpaga e ruptă din cer — şi uite-aşa, pe aceeaşi cale browninană, vom ajunge să discutăm câte-n lună şi-n stele, c-aşa-i pe la noi în Balcani: că mărcile poştale îs scumpe, că n-o s-avem cartofi la iarnă, că vaccinul antigripal e dubios — sau putem alege cealaltă ramură a discuţiei, cea cu statul mafiot, şi ajunge la concluzia că o nou revoluţie socialistă din octombrie e absolut inevitabilă în viitorul apropiat…

  5. Carpe diem? Dar societatea asta ‘normala’ incotro se indreapta?
    Ce-i drept, avem parte de mult prea multa ura si venin in mass-media, motiv pentru care unii mai slabi devin captivii taberelor inclestate in lupta pentru putere. Pentru ei, societatea se imparte in foarte clar – cu noi sau impotriva noastra – si viata de zi cu zi e traita doar in acest context beligerant. Pacat, o atitundine negativa nu poate genera nimic pozitiv. Poate ca asta este si scopul final al celor care controleaza mass-media?..

  6. Ultimul paragraf conţine, „inocente”,parcă nişte „inexactităţi” fluu-voalat.
    Nu „pare strâmbă”! ESTE înfiorător de stâlcită !
    „Germenii binelui” n-ajung, NU AJUNGE !
    Unde sunt Mentorii, Maeştrii, Dascălii, Pregătitorii, Preparatorii, ŞCOLILE acestor „germeni” ?
    Cine întreţine această Cultură ?
    Dar unde au fost toţi ĂŞTIA timp de 25 de ani ? Unde sunt Rezultatele ?
    Căci de 25 de ani totul e tot mai STRÂMB ! Vă acord o ieşire, Nu chiar în Absolut !
    „Nimic nu va fi definitiv” scria cineva pe undeva, doar că pentru prezent ESTE, GRAV !
    „Germenii binelui” existau şi în Comunism ! Trebuiau doar descoperiţi şi „cultivaţi” !
    A pune în aceeaşi balanţă, pe talgere diferite, Comunismul de IERI, cu SocietateaD’AZI,
    este puţintel cam rebarbativ căci, Una decurge din Cealaltă, cu diferite variaţii „originale”
    este „una şi-aceeaşi” la care se-adaugă voalat, aderenţa surprinzătoare la AZI a „germenilor binelui” de ieri.
    Iar pentru a încheia totuşi, am să îndrăznesc să fac subliniez că
    Fiecare, intim şi personal, rămîne un Mister pentru comunitate, şi nu poate fi neapărat
    Un exemplu generalizator-generalizant oricît de valoros ar putea părea de departe.
    Cît despre NORMAL, ce este Normalul, şi cum poate fi considerat acesta din diferite puncte de vedere, după 70 de ani de comunism şi „democraţie originală” post-comunistă, DISCUŢIA poate fi interminabilă atingînd culmi polemice extrem de disconfortabile.
    Speranţele sînt de Dorit, Adevărul Realităţii însă, nu trebuieşte în niciun caz ocolit, modificat, voalat, perturbat, preschimbat.
    Amăgirile inocente sînt cele mai mari capcane ale „istoriei” !

  7. Nu mai e nimic normal.Dupa 25 de jaf si distrugere sistematica am ajuns la punctul unde natiunea romana a inceput sa se dezintegreze.Fericiti cei care au plecat deja din tara, care au abandonat sa isi mai faca familii si sa mai creasca copii in Romania, fiindca aici nimeni nu are un plan de viitor, nimeni nu vrea sa isi imagineze cum va fi tara (daca va mai fi).Care e „proiectul national” ? In afara de cine e agenti acoperit si cum si-a cumprat casele lui Iohannis ?
    A cui Romanie ? Avutia nationala se fura, se retrocedeaza (inclusiv maternitati, licee, muzee), se concesioneaza, se vinde la fier vechi, sau se vinde cui vrea s-o cumpere (37% din pamantul agricol e deja vandut si fara legea EU a vanazarii).
    Pentru ce sa lupti ? Sa mori pentru ca sa nu le ia rusii petrolul austriecilor de la OMV sau Palatul Telefoanelor celor de la Telekom ?
    Am fost saptamana trecuta in Constana, orasul/centrul arata ca dupa bombardament, ruine in mijlocul orasului.Cazionoul din Constana e o ruina si el , noroc ca l-am vazut cand eram copil.DA pe vremea lui Ceausescu.

  8. Excelent articolul.
    O bolnav si toxic pt noi insine sa ne tot spunem cit e de rau in Romania…ajungem sa nu nu mai putem face noua insine nici un bine cind ne zugravim realitatea cotidiana ca fiind execrabila.
    Nimic nu e perfect…dar comparind cu punctul de unde am plecat, pe indiferent ce domeniu…nici nu incape comparatie.
    Demnitatea personala si libertatea vin cu 1 % beneficii si 99% obligatii si responsabilitati.
    Ne place consurmerismul pe model occidental – nu ne place faptul ca suntem responsabili de propria noastra bunastare….asteptam sa ni se „dea”…locuri de munca , conditii in spitale…vrem ca cineva de undeva de sus sa vina sa ne faca si sa ne dea…
    Cind intru in rarele polemici cu unii sau altii….aud des frustrari si miorlaieli tembele cind mi se explica ceva de genul ca am fi intr-o „dictatura”……ca suntem (sau pe cale sa devenim) „sclavi” ai ..UE, ai americanilor, a lui basescu, a Burxelles-ului, a corporatiilor…si (lasat fara replica de obtuzitatea interlocutorilor) incerc cel putin sa le explic ca cel mai bun semn pt a verifica ca esti sau nu intr-o dictatura…e faptul ca intr-o dictatura adevarata (asa cum am avut una) NU poti spune public si nepedepsit ca esti intr-o dictatura……….
    Concluziile si comparatiile le poate face fiecare singur…

    • „O bolnav si toxic pt noi insine sa ne tot spunem cit e de rau in Romania” – perfect de acord cu dvs!
      Apoi, opusul acestei lamentatii nu cred ca e sanatos sa fie o resemnare exaltanta, de genul „lasa, ca-i asa de bine fata de cum a fost alta data!”, nu mi se pare constructiv.
      Avem dreptul sa traim in cele mai bune conditii, meritam o viata civilizata si, pentru asta avem datoria sa fim exigenti cu noi insine in primul rand, cu conditia sa nu ne fure peisajul pe parcurs ;) ca sa re-cadem in excese…
      Cat despre dictaturi, se pare ca si acest concept a evoluat…dictatura banilor de ex. este un pic mai perfida decat altele, probabil si pentru ca lasa impresia libertatii in timp ce-si exercita forta dominatoare si exclusivista…!?

  9. Mult adevar ati grait….d-aia ii si deranjeaza pe unii…ii „arde” precum lumina pe vampiri.
    Felicitari pentru articol!

  10. Si in sclavagism era rau. In feudalism era si mizerabil pe deasupra. Burghezia cea pragmatica, posesoare de mijloace de productie, i-a facut pe proletari dependenti. Recunoasteti cliseul?!
    Inainte era mai rau. Acum e mai bine.
    Nu spun ca ar fi altfel si nici ca salamul e libertate, dar sa folosesti in secolul XXI argumentul asta nu mi se pare a fi dovada unui progres.

    • Corolar: Niciodata n-a fost rau si iar e bine.

      Tendinta umana de a exagera pozitiv in previziuni si de a uita cu preponderenta evenimentele negative e studiata si in facultati.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Paul Tumanian
Paul Tumanian
Născut în 1938, la Chişinău, Republica Moldova. Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii din Bucureşti, 1960. Cercetător ştiinţific la Observatorul de Fizica Atmosferei al Institutului Meteorologic, 1963–1997. Redactor-şef al revistei de ecologie ReMediu, 1997–2001. Scriitor, debutează în 1969 cu Un pahar de cinzano, povestiri. Ultimele volume de proză publicate, la ed. Limes, Cluj, Refugiu în Vechiul Regat, 2012 şi Visul văduvei, 2013. Traducător, printre altele, al volumelor Memorii, de Andrei Saharov, ed. Litera, 1996, şi Copiii teribili, de Jean Cocteau, ed. Paralela 45, 2005. Membru al Uniunii Scriitorilor în 1998, părăseşte Uniunea în 2005.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro