Home » Analize »Educatie »Opinie » Citesti:

De ce nu poate avea loc o schimbare adevărată în învăţământul universitar?

Mihai Maci iunie 2, 2015 Analize, Educatie, Opinie
24 comentarii 4,536 Vizualizari

Am vorbit cu alte ocazii despre situaţia învăţământului universitar, au vorbit şi alţii şi, mai mult decât tot ce putem noi spune, vorbeşte starea tristă a absolvenţilor. Incapacitatea de a-şi găsi un loc de muncă, precaritatea cunoştinţelor, lipsa unui minim orizont cultural, dacă nu chiar dispreţul pentru gândire (asimilată inutilului, într-o lume structurată pe criterii utilitare) – toate acestea sunt produse, nu accidente, ale funcţionării universităţilor. La celălalt capăt, în fruntea “sistemului” universitar, o castă de profitori ai tuturor regimurilor, cinici şi limbuţi, care au devenit maeştri ai afacerilor locale sau a celor cu “fonduri europene”. Nici ei nu sunt rezultatul unor pure întâmplări. Sistemul ca atare a fost deturnat în profitul câtorva în vreme ce în interior se justifică prin garantarea locurilor de muncă pentru mulţimea cadrelor didactice mărunte, iar în exterior prin importanţa “prioritară” a misiunii sale culturale şi sociale. Lucrurile acestea nu sunt un secret nici măcar pentru naivi. De ani de zile se discută de “reforme” (reformate de zeci de ori), care nu duc la nimic, ci doar reconfirmă – în forme din ce în ce mai subtile – situaţii binecunoscute. Înainte de-a cădea în ispita soluţiilor radicale, se cuvine să ne întrebăm: de ce nu poate avea loc o schimbare adevărată în învăţământul universitar? O să ofer câteva răspunsuri; evident, mai pot fi şi altele.

Pentru că învăţământul universitar e un sistem închis. Contactele lui cu exteriorul sunt cvasi-nule şi, cel mai adesea, pur formale (în genul “parteneriatelor” cu diverse instituţii). Practic nu există nimeni, cu excepţia universitarilor înşişi – şi, dintre aceştia doar a “forurilor de conducere” (câteva persoane în fiecare universitate) – care să decidă asupra problemelor, obiectivelor, mijloacelor şi rezultatelor muncii universitare. Într–o manieră elegantă, această autarhie a fost codificată sub numele de “autonomie universitară”. Autonomia nu înseamnă libertatea universităţii de a-şi concepe programele de studii (inclusiv programa disciplinelor), căci acestea – pentru “a merge la sigur” sunt copiate mimetic după altele de succes şi “adaptate” toturor cerinţelor Ministerului. Autonomie înseamnă pur şi simplu: daţi-ne banii (de la stat şi/sau de la clienţi) şi în rest facem cu ei ce ştim noi mai bine! În limbajul comun, această autarhie e premisa feudalizării sistemului universitar. Nu există în România nici o instituţie locală capabilă să intervină decizional în viaţă unei universităţi. Nu există nici o asociaţie profesională în măsură să controleze un program de studii (e, la scară naţională, Biserica Ortodoxă, dar aceasta e interesată în primul rând de “simfonia” cu orice posibil sponsor şi de slujbele secunde ale preoţilor în universităţi). Nu există asociaţii ale alumnilor cu drept de participare la viaţă internă a universităţii. Nu există persoane private care prin donaţii sau prin activitatea lor să poată influenţa universităţile. Acestea nu cunosc decât trei nivele de influenţă: cel dintâi e Ministerul, care e alcătuit din ministru (desemnat politic) şi aparatul tehnic al Secretariatului de Stat pentru învăţământul superior care e compus din oameni din sistem şi care apără sistemul. Al doilea nivel e cel al politicienilor locali, în multe cazuri cadre didactice sau absolvenţi ai acestor universităţi. Prin varii metode de cointeresare (doctoratele şi catedrele sunt doar unele dintre ele), aceştia sunt determinaţi să susţină starea de lucruri existentă. În fine, sunt sindicatele. Acestea sunt de mult un eufemism; au ajuns un soi de birocraţie fără obiectiv – ce nu vorbeşte decât în contexte bine determinate (de alţii) de majorările de salarii – încorporată (adică inclusiv subvenţionată) în marea birocraţie a universităţii. Altfel spus, funcţionarii ministeriali, politicienii locali şi liderii sindicali sunt ei înşişi parte a sistemului şi, ca atare, nu e în interesul lor să îl răstoarne. Ar mai fi, evident, societatea. Numai că societatea noastră nu se mobilizează nici pentru cauze mai mari şi mai concrete decât universităţile (sistemul de sănătate, degradarea infrastructurii comune, etc.) Învăţământul universitar nu are a da seama nimănui. Singurele “raportări” se fac pe verticală şi folosesc exclusiv proiectelor sau rapoartelor funcţionarilor ministeriali. Nu există nici un reglator social – altul decât abandonul masiv al elevilor/ studenţilor – al funcţionării universităţilor. De aceea doar de acesta se teme cu adevărat lumea universitară. Sistemul, fără a fi etanş, este unul închis. Nu există acorduri instituţionale între universităţi pentru ca profesorii să ţină cursuri la altă instituţie de învăţământ decât cea la care sunt angajaţi; acordurile cu universităţile străine sunt bazate strict pe conexiuni personale şi pe subvenţii din burse şi granturi; firmele nu apelează la universitari decât pentru decor (şi tocat de bani), iar beneficiarul public e sublim în inexistenţa lui. Prin urmare, un universitar român din ziua de azi face carieră exclusiv în universitatea lui: cu puţin noroc aici îşi dă doctoratul, aici publică (în faimoasele “Anale” BDI) şi la Editura Universităţii şi aici îşi urcă treptele carierei, la capătul cărora intră în administraţie. În  acest sistem închis regula e simplă: doar eşaloanele superioare sunt abilitate a comunica cu exteriorul (şi, implicit, a prezenta exteriorului propria lor versiune asupra faptelor). Vrei să ajungi în această situaţie, urmezi schema consacrată a ascensiunii şi îţi ocupi locul în ierarhia privilegiilor. Atât şi nimic mai mult. Un cadru mic e împiedicat – în primul rând prin salarizare (care e sub a unui profesor de liceu) să iasă din front – unde să te duci când un drum cu trenul până în capitală e jumătate din salariul tău? Simplu şi eficient: vrei să pleci, fă bani: vrei bani, vino cu noi. Într-un mecanism închis, care nu răspunde nici unei solicitări exterioare există o singură şansă de reformă (politologii o studiază pe “regimurile autoritare”): bunăvoinţa şi luminarea celor care conduc, întrucât aceştia sunt singurii decidenţi. Numai că această bunovinţă şi luminare nu sunt necesare, iar atunci când se ivesc sunt mereu limitate de cei care ştiu că deschiderea sistemului înseamnă automat pierderea privilegiilor lor. Pentru a şi le prezerva, ei îi ameninţă pe ceilalţi – cei mici – cu prăbuşirea întregului sistem, care i-ar face să-i piardă “siguranţa” (la fel cum oraşul îşi va piarde “prestigiul”). În felul acesta sclavii sunt  convinşi că e avantajos pentru ei să lucreze în beneficiul stăpânilor. Prima concluzie e aceea că atâta timp cât sistemul va rămâne închis – fiecare universitate funcţionând autarhic şi învăţământul universitar în ansamblu la fel – nu poate fi vorba de nici o schimbare. Universitatea trebuie deschisă pieţei, chiar dacă ieşirea pe piaţă va însemna distrugerea unor universităţi.

Pentru că banii vin oricum. Se va putea spune că, în lumea de astăzi, orice sistem închis poate fi controlat prin intermediul fondurilor alocate (aceasta e politica internaţională vis-vis de ţările cu veleităţi totalitare). Dar dacă toate părţile componente ale sistemului sunt interesante de menţinerea lui? Cine va fi în situaţia de a distribui fondurile? De ce sunt toate interesate? Păi simplu: dacă o universitate ar spune că vrea calitate, iar alta că “răspunde pieţei” oferind la preţ de dumping ceea ce prima ar oferi la preţ de calitate, atunci – invitabil – cel puţin pe termen scurt cea dintâi ar pierde. Or universităţile noastre, oricât de mari ar fi, nu sunt în situaţia de-a suporta, în numele calităţii, o hemoragie masivă a numărului de studenţi. Astfel că niciuna dintre ele nu se poate desprinde din chingile bugetării per capita. Aşa cum am spus mai sus, societatea e prea dezinteresată, firmele mari prea interesate de altceva iar administraţia publică prea prinsă într-ale ei pentru a suporta (măcar parţial) costurile unei universităţi. Astfel că sursa lor de bază rămâne Bugetul de stat pentru cele de stat şi cotizanţii individuali (atât pentru acestea, cât mai ales pentru cele private). Cele private se apără de concurenţa celor de stat printr-un dumping total: coboară fără milă oferta până la buzunarul clientului. În această cursă a căderii standardelor, universităţile de stat nu sunt mai riguroase, ci pur şi simplu mai inerţiale, căci ele nu înregistrează pierderile de studenţi, decât atunci când acestea devin semnificative (şi ameninţă suspendarea unor programe de studii). Stabilitatea lor e dată de banii ce vin de la stat. Şi banii aceştia vin. Nu câţi “ar trebui” ca să fie toată lumea mulţumită, nu la timp, nu cu ritmicitatea necesară, dar vin. Cum de vin? Mai întâi pentru că nimeni din Guvern nu vrea să-şi ia pe cap căderea unei/unor universităţi şi tot haosul local (şomaj în lanţ, probleme în preunivesitar, probleme legate de diplome, calificări, etc.). O universitate e o problemă; prăbuşirea ei pune o mulţime de probleme (inclusiv lupta – la baionetă – pentru “patrimoniul” ei). Aici funcţionează şantajul cu “e prea mare ca să cadă”. Aşa că mai bine e ranfluată periodic cu un “ajutor de stat” (în definitiv nici măcar aşa de mare cum s-ar crede). Apoi pentru că oamenii se cunosc între ei: în Guvern, în Senat, în administraţiile locale, în partide, la Minister, în comisiile de acreditare, de validare, de examinare, etc. Sigur că cei “de la centru” înţeleg că banii alocaţi provinciei le-ar reveni lor după suprimarea acesteia, dar – atenţi la istoria industriilor – înţeleg şi faptul că distrugerea “fabricilor” de la bază ar pune în discuţie influenţa (ba poate şi existenţa) “centralelor” de la vârf. Aşa că nu e deloc clar cum e mai bine. Eventual s-ar putea vorbi de-o “finanţare diferenţiată”. Legea nu spune nicăieri că există universităţi de mai multe tipuri, astfel că cei ce se consideră nedreptăţiţi de finanţarea “proporţională” o pot contesta în justiţie şi au toate şansele să câştige. Mai rămâne problema “calităţii”, ca şi criteriu al diferenţierii. Aici discuţia devine subtilă: parametrii, criterii, rubrici, etc. – o ocazie bună pentru unii de-a face bani din “proiecte”. Calitatea – dacă e – e ceva ce se vede cu ochiul liber: absolvenţi bine formaţi, angajaţi în domeniu, capabili să performeze şi să progreseze cu succes, universitari invitaţi (să conferenţieze şi să publice) în marile centre culturale ale lumii (nu să se deplaseze pe “mobilităţi” şi să publice “din proiecte”), studenţi străini – şi nu dintre cei doritori de taxe mici – interesaţi de un program local de studii, etc. Nu e nevoie de multă formalizare pentru a ne da seama că toate universităţile din România sunt carente la aceste capitole şi că performanţa, atâta câtă e, e de fiecare dată una individuală. Aşa că, dacă admitem că nu suntem egalii altora (a celor la care visăm), va trebui să admitem şi că între noi suntem cu toţii egali. Pe temeiul acestei fraternităţi, fondurile – aşa puţine cum sunt – vin, în cele din urmă. Iar criteriile, dacă “trebuie făcute”, “se fac” şi ele. Oricum, cu excepţia câtorva funcţionari din Minister (“învechiţi în rele” şi care ştiu prea bine despre ce e vorba), ele nu interesează pe nimeni. Dincolo de glumele cu “brevete şi invenţii”, de statisticile contrafăcute şi maculatura internă, ce produc de fapt universităţile? Cum îşi justifică ele existenţa altfel decât prin argumentul că “sunt prea mari ca să cadă”?

Pentru că totul ţine de forme (care pot fi mimate) şi nimic de conţinut. Nimeni nu trebuie să fie specialist în teoria grafurilor sau în recombinarea ADN-ului pentru a-şi da sema dacă omul cu care vorbeşte e unul serios sau nu. Cu atât mai mult îşi poate da seama un specialist autentic de calitatea partenerilor lui domeniali. Un sfert de oră de discuţie la o cafea poate fi mai instructiv decât lectura a mii de pagini. Or ideea sistemului este aceea că e preferabil să nu avem de-a face cu autentici specialişti (dacă se-ntâmplă să cadă peste noi, îi imbătăm imediat cu doctorate honoris causa, cu placheta universităţii şi cu alte asemenea şi apoi îi ducem rapid la aeroport); sunt preferabili “oamenii de înţelegere”, cei “care ştiu cum merg lucrurile” şi la cafea mai “toarnă” o bârfă din capitală. Lor li se oferă o masă enormă de statistici şi de maculatură locală. Nimeni n-a citit-o şi nimeni n-ar putea-o citi. În fapt, ea nici nu e fabricată pentru a fi citită. Aşa că se trece în viteză la sinteze: nu contează ce-a mai spus X, ştim noi că el spune multe (zâmbete), câte articole are? Câte citări? În engleză, nu? Bine. Următorul! Conferinţe. Da. Internaţionale, nu? Lasă dom’le, dacă a venit ăla din Moldova, o trecem la internaţionale. Cu predatul cum stă? Nu-i bai, îl facem “profesor Bologna” şi iese şi aici. Acum hai să vedem punctajul final. Câţi mai aveţi? Facem la fel, dar mai rapid. Studenţi care lucrează în domeniu aveţi? La Auchan? Lasă că tot “relaţii publice” sunt şi acolo; când vinzi trebuie să şi să vorbeşti cu clienţii. Nu-i de mirare că toate universităţile sunt “în parametri” şi “cercetarea” duduie peste tot. Nimeni din “comisiile” trimise “de la centru” (alcătuite în bună măsură tot din profesori din provincie, care – şi ei – ştiu din experienţă “ce şi cum”) nu e interesat de nimic concret. Oamenii vin, bifează activităţile, ies prin “staţiuni, îşi iau “indemnizaţia” şi pleacă. Nu e în interesul lor să “raporteze” disfuncţionalităţi şi anomalii; n-ar face decât să dea – pe aceiaşi bani – mai multe rapoarte şi justificări. Şi apoi, cine ştie?, poate la universitatea lor ajunge un “evaluator” de la cea “încondeiată”. Aşadar e preferabil pentru toată lumea ca raportările să se menţină în sfera generalului şi a “mediei de aur” urmând ca “şefii”, în funcţie de imperativele momentului (politice, economice, europene) să orienteze rapoartele într-o direcţie sau alta. Cam asta e faimoasa “evaluare”. Ea nu face decât să valideze printr-o comisie “de sus” situaţia de pe teren. Dacă, ulterior, ceva nu merge, vina e – evident – la faţa locului: păi nu voi aţi declarat cifrele astea? Dacă nu sunt probleme (şi în general nu sunt), pe baza cifrelor respective vine finanţarea şi lucrurile merg înainte. În ciuda presiunii puse pe cadrele mici, în ciuda superprogramelor de statistică şi a sociologilor şi matematicienilor implicaţi (din “fonduri”!), în ciuda vuietului institituţional, toate evaluarile acestea sunt un proces pur mecanic care dă exact rezultatele dorite deopotrivă de comanditar şi de fabricant. Ideea e clară: ierarhia fiecărei universităţi e confirmată (şi, implicit, legitimată) “ştiinţific” – cu acte în regulă – iar Ministerul poate, la rândul lui “raporta” că, “în ciuda dificultăţilor, se lucrează, se face cercetare, sunt dotate noi şi noi laboratoare şi tinerii – viitorul ţării – primesc o calificare adecvată pieţei muncii”. Sigur, sunt şi probleme, în mod particular cele legate de bugetarea educaţiei şi, ca atare, s-ar impune solicitarea a noi fonduri europene… eventual nerambusabile şi, dacă se poate, neverificate de Comisia Europeană. Şi conţinuturile? Cine se crede deştept n-are decât să-şi ia lumea în cap şi să se ducă să se realizeze acolo unde conţinuturile contează. Nu demult d-l Ion Vianu spunea într-un interviu că numărul celor realizaţi dincolo în mediul universitar ar fi suficient pentru a face două – trei universităţi în România. Ca o concluzie: oare n-ar putea face ei şi câte o comisie de evaluare pe fiecare domeniu? Căci universităţile româneşti actuale sunt exact ceea ce rezultă dacă punem în paranteză conţinutul învăţământului superior.

Pentru că sistemul valorizează minimul efort. La ce bun să lucrezi serios cu studenţii, sau să scrii temeinic, dincolo de propria ta pasiune, dacă lucrurile respective “nu se punctează”? Dacă nu se punctează nu iei nimic în plus la salariu şi nici nu avansezi în carieră. Singurele lucruri care contează sunt cele duc la avansare şi la creşterile salariale. Ca atare, precum pilitura de fier sub influenţa magnetului, tot procesul universitar s-a orientat în direcţia treptelor de avansare. Scopul activităţilor academice (de “cercetare”) este doar acela de a satisface “criteriile” de avansare pe post. Dat fiind că predarea nu intră la aceste criterii (decât ca pretext), ea contează cel mai puţin. Aşa că orele, dacă se fac, se fac anapoda, fără nici un interes şi trecând de seama Internetului ceea ce, în fapt, e menirea profesorului. S-ar putea spune: nu-i nimic, transformăm predarea în criteriu esenţial al promovării. Veţi vedea câte veleităţi regizorale se vor naşte cu această ocazie! Tot aşa cum pentru elevi e mai simplu să înveţe pe de rost (şi încă mai simplu să copieze), la fel pentru cadrele didactice e mai uşor să mimeze nişte lucruri decât să le facă efectiv (şi poate cel mai uşor să plagieze, sau să se autoplagieze). Să nu ne grăbim să dăm cu piatra: aceasta nu e doar o problemă a învăţământului, ci una a întregii societăţi. Din păcate, noi trăim într-o societate care, în ansamblul său, nu valorizează munca temeinică, ci scurtăturile. Într-adevăr, care e “recunoaşterea socială” a cuiva care-şi face treaba onest? Propria mulţumire şi consideraţia celor – puţini – pe care i-a ajutat. În rest, societatea nu are nici o nevoie de munca lui onestă. În majoritatea cazurilor, societatea nici măcar nu înregistrează existenţa numelor academice. Astfel că singurul tablou pe care se joacă recunoaşterea acestora e mediul închis al universităţilor care, aşa cum am arătat, are alte reguli. Singurul câştig pe care-l poate avea cineva care lucrează cu adevărat şi a cărui muncă devine vizibilă e faptul de a fi remarcat (graţie unei conexiuni personale, ori graţie lucrărilor publicate) de cineva din străinătate şi luat acolo unde conţinutul contează. În orice caz nimeni – şi-n primul rând societatea – nu-i va duce lipsa în România. “Sistemul” e de aşa manieră programat încât să producă butaforie. Ca peste tot, ideea e simplă: de la “la stat” (şi de la privat, care – la noi – e sub stat) primeşti o hârtie; vrei şcoală, mergi afară sau, aici, o faci pe banii tăi. Pentru cât e taxa la noi, sau la cât sunt salariile în învăţământ, bucură-te că profesorii se duc la universitate să-ţi scrie o notă în catalog. Nu mai avea şi pretenţia să-ţi citească cineva “referatul”. Aşa că ia-l de pe “referate.ro”. Morala: atâta timp cât nu va fi vorba de conţinuturi – sau cât acestea vor fi judecate doar prin parametrii cantitativi – învăţământul se va degrada continuu, iar formalităţile se vor multiplica indefinit şi fără a ameliora nimic. Problema calităţii nu e una de “cadre” şi de forme, ci una de conţinut.

Un alt motiv este acela că ai totul de câştigat dacă rămâi, şi totul de pierdut dacă pleci. Nu e greu de înţeles de ce: asemeni sistemului universitar, toate “sistemele” care alcătuiesc lumea noastră sunt închise. Altfel spus, pentru fiecare activitate lucurile de muncă ce presupun capacitate de analiză, de sinteză şi expertiză specializată (adică aproximativ ceea ce poate oferi un universitar) sunt deja ocupate şi aşa vor fi tot timpul. Drept care cel ce pleacă din universitate trebuie să ia în serios varianta stratului mobil al pieţei noastre: cel al muncii necalificate. De ce sunt ocupate locurile de muncă ce presupun reflexivitate? Mai întâi pentru că sunt foarte puţine – noi trăim într-o lume în care, în fapt, e nevoie de foarte puţină expertiză. Noi nu creem ceva propriu şi nu răspundem problemelor lumii noastre, ci adaptăm tehnologii, metode şi soluţii concepute în alte lumi, mai competitive. Asta e: şi la nivelul expertizei suntem o ţară de second-hand. Ca atare, o firmă românească medie, care şi-a permis să cumpere utilajul de care are nevoie din străinătate (fie pentru că la noi nu se /mai/face, fie pentru că cel autohton e lipsit de fiabilitate) e preocupată doar de producţia efectivă – ce presupune muncitori calificaţi şi necalificaţi – şi de vânzări – care, nici ele, nu cer nu ştiu ce “competenţe”. Firma respectivă “se dezvoltă” mărindu-şi sau accelerându-şi vânzările; nu inovând. În general firmele româneşti nu sunt destul de mari ca să acumuleze suficient pentru a putea investi în cercetare şi inovare. Disponibilul lor e cel mai adesea de rulaj, de casă şi de călătorii. Cam atât. Şi apoi cercetare se face dincolo, patentele se obiectivează în tehnologii şi acestea pot fi cumpărate la un preţ accesibil. În concluzie, nu există nevoia de a crea un sector de cercetare conexat firmelor care să valorizeze multiplele expertize domeniale pe care e ţinută a le forma universitatea. Implicit, nu există nici comanda (şi cu atât mai puţin  presiunea) adresată universităţilor de a forma aşa ceva. De aceea învăţământul universitar poate atât de uşor cădea în potemkiadă. Mobilitatea socială e, în România actuală, fie foarte jos (la nivelul muncilor manuale, necalificate şi sezoniere), fie foarte sus (la nivelul funcţiilor politice şi a rotaţiei pe la “deconcentrate”). Ea nu vizează aproape de loc clasa de mijloc educată. În lumea noastră ai toate şansele ca profesor, ca medic sau ca funcţionar de stat să ieşi la pensie din locul în care te-ai angajat. Asta dacă nu se desfiinţează instituţia care te-a găzduit. Dacă se întâmplă această nenorocire, cea mai mare probabilitate e aceea de a nu-ţi găsi de lucru în domeniu. În termeni economici, asta înseamnă o piaţă a muncii domenială extrem de rigidă. Există o oarecare mobilitate pe domenii “cerute” şi/sau dezvoltate în parteneriat cu străinătatea: mediul bancar, IT-ul, ramuri foarte specializate de inginerie. Dar cam atât. Aşadar, unde să se ducă un universitar? Plecând, poate pierde nu doar locul de muncă, ci şi promisiunea pensiei; rămânând poate avansa şi – într-o zi – poate face el însuşi ceea ce azi le reproşează superiorilor săi. Pentru persoane cu o specialitate restrânsă nu există alternativă la universitate. Atâta timp cât în locul societăţii vom avea o sumă de medii închise între care singura conexiune e aceea oficială (cu “acorduri”, “protocoale” şi nimic altceva), indivizii nu vor fi tentaţi să înveţe şi să lucreze mai bine, ci să se agaţe de post şi să se conformeze celui mai stupid formalism. Scopul lor nu e să înainteze, ci să rămână.

În fine, pentru că reforma a devenit un artificiu retoric şi un monopol de castă. Cu două decenii în urmă posibilitatea schimbării mobiliza şi aduna oamenii. Astăzi, discursul despre schimbare stârneşte lehamite (dacă nu spaima de noi “evaluări” şi noi “formulare”). Între timp cu toţii am văzut că “schimbarea” se consumă în declaraţii, proiecte (cu sau fără finanţări), angajamente, documente – cadru, statistici, etc. şi ca a devenit un business foarte lucrativ pentru câţiva, fără să aducă nici o ameliorare condiţiei majorităţii cadrelor universitare. În atâţia ani nimeni nu s-a ocupat de problemele efective ale acestui învăţământ; “comisiile” se duc la Rectorat, parcurg “rapoarte”, analizează cifre şi se întorc la fel cum au venit. Ministerul, Comisiile pentru Educaţie ale Parlamentului sau pur şi simplu persoane politice cu greutate înaintează propuneri legislative (care pot fi amendate – cu un număr limitat de caractere – doar pe site-uri care funcţionează aleatoriu) fără nici o măsură comună cu realitatea de zi cu zi a vieţii universităţilor. Şi chiar şi aceste propuneri, ajunse legi, sunt ciopârţite de nenumărate Ordonanţe de urgenţă. Persoane influente din conducerea universităţilor (sau chiar a Ministerului), prinse cu tot felul de malversaţiuni – de la deturnări de fonduri la mită şi de la declaraţii false la plagiat – sunt mângâiate condescendent pe creştet de Comisii de Etică ce nu se pot pronunţa asupra fondului problemelor şi oameni cu condamnări executorii revin la catedră şi le dau celorlaţi sfaturi de management şi calitate. Alegeri periodice confirmă aceleaşi ierarhii, se fabrică Statute, Carte, Coduri etice şi alte asemenea, dar mereu aceeaşi oameni tronează în toate board-urile, staff-urile, tribunele şi comisiile. În spatele lor e o generaţie care şi-a pierdut tinereţea pentru a-şi ocupa locul pe lista de aşteptare a ierarhiei funcţiilor. “Tinerii” aceştia nu vor schimbare, căci aceasta ar anula – dintr-o mişcare – tot ce au întreprins până acum, ei vor doar să ajungă în faţă şi, pentru a se distanţa de mentorii lor, promit să dea “o faţă umană” sistemului. Aceluiaşi sistem. În spatele lor e o masă umană înspăimântată şi timorată de ameninţări şi de şantaje cu piederea locului de muncă. Oameni care cunosc realitatea, care ştiu ce şi cum se face, dar care n-au nici o posibilitate de spune nu delirului căruia-i sunt martori şi victime. Pentru ei “reforma” înseamnă faptul că iarăşi vor fi adunaţi în sala festivă şi puşi să aplaude un “tovarăş de la centru” care le va explica ce şi cum e cu performanţa şi apoi vor trebui să-şi depene a n-a oară mica lor muncă prin miile de rubrici ale noilor “anexe”. După care vor fi din nou ameninţaţi că dacă nu duc “de mânuţă” studenţi, o să fie daţi afară. Asta e “reforma” – singura adevărată şi reală. Cu excepţia domnilor care navetează la Bruxelles pentru a lua “lumina cea adevărată” a schimbării, cui îi foloseşte ea? După 25 de ani de reforme, universităţile noastre sunt focare de ticăloşie, incompetenţă şi impostură. După 25 de ani de reforme un tânăr la finele studiilor abia poate însăila câteva fraze dificil inteligibile. Şi pentru asta primeşte o diplomă. De la alţi oameni cu diplome. Căci, aşa cum am mai spus, în universităţi numeni nu-şi ia diploma singur; diplomele se dau, şi încă de către comisii abilitate.

Într-un fel sau altul, toţi participă la acest proces de acordare a diplomelor unor oameni pe care doar rigiditatea pieţei muncii, lipsa de orizont şi naivitatea i-au aruncat în universităţi. Aici studenţii vor învăţa că a trăi în România înseamnă “a te descurca”. Dar, oricât ar părea de ciudat, diplomele nu sunt pentru studenţi (de altminteri, celor mai mulţi nu le folosesc); diplomele sunt pentru cadrele universitare, căci lor le amintesc că tot ce se face între zidurile universităţii e “la comun”. Aşadar, ori rămânem toţi, ori ne ducem toţi. Beneficiile sunt doar pentru unii, dar riscul e al tuturor. “Privatizarea câştigului şi socializarea pagubei” – parcă ştim ce înseamnă asta. Nu e la fel oriunde? În sănătate, în economie, în investiţii, la sate, în păduri, pe drumuri, peste tot. Asta e România! De ce aţi vrea ca universităţile să arate altfel?! Cine credeţi că le poate schimba?! Ele nu sunt decât oglinda lumii în care trăim cotidian, oglindă ce ne reflectă chipul schimonosit de neputinţă, de ură şi de spaime.

Poate, înainte de a încheia acesată enumerare, ar mai trebui evocat un argument: pentru că prea mulţi îşi închipuie că schimbarea poate fi făcută din două mişcări, doar cu bani şi cu intenţii bune.

Eu unul, ca să fiu sincer, nu cred în nici o schimbare reală, cu sau fără noua Lege a Educaţiei. “Sistemul” e pe mâna unor oameni bine versaţi şi oricine va veni la guvernare va trebui să compună cu ei. Ei ne sunt “experţii” indispensabili, “tehnicienii” care fac să meargă maşina universităţilor. Ce se poate face? Chiar credeţi în soluţii de tip Pol Pot? Invocarea lor nu e mai curând o răbufnire a neputinţei? Piaţa? Da, piaţa deja funcţionează: orice tânăr şi orice părinte care vor ceva de la viaţă se gândesc deja de la vârsta gradiniţei să plece dincolo, acolo unde şcoala e şcoală, calificarea calificare, meseria meserie şi salariul salariu. Universităţile noastre nu mai fac decât să promită urbanizarea low-cost ultimei generaţii a ruralului, copiii – captivi – ai “electoratului captiv”. Dar, foarte probabil, şi dintre ei cei mai mulţi vor pleca. Lumea noastră se va restrânge mereu, ca pielea de şagri, şi odată cu ea se vor stinge – rând pe rând – activităţile specializate care cer o muncă ce presupune formare universitară. Şi într-o bună zi, nimeni nu va mai avea nevoie de universităţi. Nu speraţi că vor pieri: se vor reinventa (cel mai probabil pe “fonduri europene”) – vor oferi training-uri în orice domeniu (inclusiv astrologie), vor fi campioanele “recalificării” muncitorilor necalificaţi şi vor organiza pe bandă rulandă “conferinţe cu participare internaţională” cu privire la dezastrul la care au luat parte. Aceiaşi oameni la nivel local, aceiaşi prin ministere, interşanjabili generaţional, ne vor explica – cu grafice şi power-point-uri – că acesta e noul sens al “schimbării”. Şi, din nou, vor avea dreptate.

Măcar atâta ar fi trebuit să învăţăm în acest sfert de veac: schimbarea se produce oricum, dar nu neapărat în bine.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. vitansandu spune:

    Corect! Numai ca nu pot sa nu remarc amaraciunea care ne stapaneste pe toti. Pare ca nici in “societatea socialista multilateral dezvoltata” nu era ata lipsa de continut.

  2. zapp spune:

    da, avem nevoie de o radiografie din interior. Cu cat mai “pasionala”cu atat mai autentica.

  3. neamtu tiganu spune:

    Ma voi referi doar la invatamintul universitar tehnic.
    Desi toata lumea il critica, totusi nu putini absolventi patrund in firme vestice de renume. Mai ales informaticienii se descurca binisor. Deci daca luam acest exemplu, care nu ar avea de ce sa fie o exceptie, observam ca in pofida faptului ca am fost bolnavi cind eram mici totusi se poate reusi. De ce? Pt. simplu fapt ca s-a format o scoala, pt. simplu fapt ca succesul aduce succes, cum era cu ani in urma cu scoala de gimnastica romaneasca. La fel am putea vorbi de medicina.
    Marele dezavantaj al invatamintului tehnic romanesc e subdezvoltarea industriei, prin tarile dezvoltate industria contribuie esential la dirijarea invatamintului tehnic.

    Cei mai multi care pling soarta invatamintului sunt cei care vad facultatile de ziaristica, analiza politica, Management si te miri ce denumiri pompoase s-au mai inventat, facultati care pregatesc somerii de miine, pregatesc adevaratii capsunari.

    Concluzia e simpla, putinele fonduri trebuiesc concentrate acolo unde e succes si unde e nevoie, restul, cine vrea sa studieze efectul razelor de Luna asupra craitelor poate s-o faca la privat. Si nu orice sat, nu orice orasel trebuie sa aiba universitati cu toate specializariile posibile.

    Cum zice neamtu Weniger ist mehr.

  4. Stelian Ene Stelian Ene spune:

    Aș vedea-o ca o problemă principal-agent: motivațiile agenților educației nu sunt aliniate cu nevoile societății. Și atunci trebuie să-i reconectezi cumva, asta s-a încercat prin pleiada de hârțoage și evaluări. Din păcate au omis să evalueze exact ce era mai important, calitatea efectivă a absolvenților.

    Propunerea mea modestă ar fi să injectăm niște informație în piață, pentru a ușura alegerea studenților și angajatorilor care vor să identifice programele universitar în urma cărora chiar se învață ceva.

    De exemplu ministerul poate organiza niște evaluări OPȚIONALE (concursuri) pentru absolvenți, pe arii largi de specialitate: inginerie IT, jurnalism, economie, drept etc. Conținuturile pot fi propuse la nivel național, în părți egale de universități, reprezentanții studenților și angajatori, câte o treime din punctaj, reprezentând un minim barem de cunoștințe generale pe care un specialist în acel domeniu trebuie sa le stăpânească pentru a profesa.

    Ca angajator, voi lua în considerare un asemenea examen dacă e riguros administrat mai degrabă decât o diplomă de la o facultate obscură, forțând astfel profesorii de acolo să mai scoată capul în lume și să afle ce vrea restul societății de la ei.

  5. La SIBIU merge f. bine. spune:

    Va CONTRAZIC dl Maci. Sunt si universitati deosebite, unde se face treaba pe bune. Spre ex., Univ. SIBIU e intr-o crestere continua de cand a fost preluata la conducere de dl. prof. Opreanu.

    A ajuns pe locul 2 in tara in clasamente. Probabil ca va intra in topul clasamentului Comisiei Europene MULTI-RANK!!

    Iar faptul ca univ. strange relatiile cu CHINA, PAKISTAN, THAILANDA, BANGLADESH, etc. arata VIZIUNEA EXTRAORDINARA a echipei manageriale (manji tineri, ascultatori, in frunte cu rectoru Bandrea) conduse de dl Opreanu.

    Suntem CAMPIONI la concursurile de ROBOTICA pe tara si Europa. Anu asta le-o fost frica la cei din universitatile mari sa se mai confrunte cu noi, si n-au mai venit! Ne-am dus singuri in Europa si am castigat.

    La Sibiu e cel mai tare MANAGEMENT AL CALITATII prin eforturile d-lui Opreanu.

    La Univ. Sibiu sunt azi cei mai galonati inventatori din tara, coordonati de d-nii TzITzU si OPREANU.

    Pe planul internationalizarii, SUNTEM PE LOCUL I in tara, prin eforturile rectorului (vicepres. al CNR) si a d-nei Preda (o femeie deosebita, barbata, curajoasa).

    Va invit la cantina, sa vedeti ce se mananca de 10 lei (2 feluri excelente). Dna director adjunct a facut totul aici, cu dl. rector. Daca rectorul isi va mentine promisiunea data in mass media si va candida iar, vom creste serios inca 4-5 ani.

    De ce nu promovam si astfel de exemple POZITIVE, chiar daca sunt exceptii? De ce dl Maci? Univ. dvs. recunoaste progresele SIBIULUI, ca l-a facut DR.H.C. cred pe dl Opreanu. Fiti mai OPTIMIST.

    • Cristina Tunegaru Tunegaru Cristina spune:

      Optimismul acesta de care vorbiti este o reală problemă pentru că nu numai că nu folosește la nimic, dar ne și amăgește. Optimismul e un fel de a împacheta un cadou urât cu un ambalaj frumos. Românului îi place să creadă că o să fie mai bine și nu mai face nimic în sensul schimbării, ameliorării, el crede că lucrurile sunt destul de bune și așa, mai ales că ar putea sta și mai rău.

      Vorbiti de niște clasamente ale universităților, dar mă întreb, realizate de cine și cu ce instrumente? În ce constă creșterea continuă a universității din Sibiu? În dimensiune, în număr de studenți, de profesori?

      Constat că ați omis esența articolului d lui. Maci, și anume că fiecare universitate e un sistem închis care funcționează liber sau cu complicitatea tuturor celor angajați în funcționarea ei sau de pe la minister. Și această auto-guvernare a universităților generează numeroase probleme pe care autorul articolului le-a punctat foarte bine: studenți slab pregătiți, lipsa evaluării profesorilor, a activității acestora ș.a. Acestă situație este fără doar și poate una generală pentru că, repet, lipsește un sistem de evaluare a profesorilor și a studenților, unul exterior universității, unul obiectiv, just care să ofere date precise.Lipsește feed-backul prin excelență.

      • Paul_ spune:

        “… lipsește un sistem de evaluare a profesorilor și a studenților, unul exterior universității, unul obiectiv, just care să ofere date precise.”

        Feedback-ul exista, dar multi se prefac ca nu il vad sau nu vor sa il vada. Are legatura cu interesul absolventilor pentru o facultate sau alta. De exemplu este clara o cerere o piata muncii pentru absolventi de domeniul IT.

        De ce nu a crescut in ultimul timp numarul locurilor cu finantare de la buget pentru facultatile de din meniul IT&C? Concomitent cu scaderea in alte domenii unde exista o inflatie de absolventi pe piata muncii.

        • Radu Popescu spune:

          Pai si ce sa facă profesorii care nu știu IT, sa meargă la munca?

          • Paul_ spune:

            Este buna si recalificarea profesionala dar nu la asta mai referit.

            Logic ar fi ca guvernul (universitatile de fapt) sa creasca numarul locurilor cu finantare de la buget pentru facultatile din domeniul IT&C (sau altele care au cerere reala) si sa scada numarul locurilor cu finantare de la buget pentru facultatile care nu au cerere. Dar, din diferite motive, aceasta nu se intampla.

            Pe de alta parte observatia dumneavoastra este buna. Cei care au copii la gradinita, in zilele noastre, trebuie sa fie constienti ca, vor concura cu firmele de IT&C pentru profesori buni de matematica, informatica, fizica.

        • “Să se dubleze dom’le locurile la facultatea de IT” (whatever that means)…

    • neamtu tiganu spune:

      Nu vreau sa o duc in mistocareala ieftina, da desigur o cantina buna de 10 lei e un argument, desi, uneori, se spune, ca foamea e cea mai creativa.

      De regula insa, valoarea unei universitati e data de o anumita statistica care evalueaza cariera absolventilor, in entuziasta d-voastra prezentare nu se vorbeste despre asta.

      Nu cunosc realizarile UNIV. Sibiu, e posibil sa fie deosebite, dar modul un pic efervescent in care sunt prezentate ma face sa fiu un pic circumspect, desigur m-as bucura sa ma-nsel!

      Mult succes!

    • Radu Popescu spune:

      Hm, nu ştiu ce să fac, să râd sau să plâng, aşa că zâmbesc ironic. Pare a fi totuşi un pamflet.

    • Bogdan Ivascu spune:

      Asta e un troll, nu-l bagati in seama,a mai postat chestia asta cu “la Sibiu merge foarte bine” si la ultimul articol al dlui Maci. Nu stiu de ce-l lasa cenzura sa spammeze. Iata ca a aparut si postacul platit sa apere onoarea fabricilor de diplome. A propos de pe ce se duc banii.

  6. Octavian Serban spune:

    Excelent! Desi un truism pentru cei care cunosc sistemul, articolul este o refulare pentru frustrarile acumulate in acest “sistem inchis”, in lupta cu acele “caste” de neclintit, speranta pierduta ca reforma autentica se va produce in timpul existentei noastre. Din pacate, in Romania, toate sistemele sunt inchise: administratie, banci, corporatii… am scris eu odata despre “sistemele de gandire corupta”. Intr-o buna zi, poate va veni timpul sa discutam ce se intampla la Academia Romana si institutele de cercetare! Sa rezistam si sa ne rugam…

  7. Andrei George spune:

    E interesant că legea se întoarce cu niște examene care existau înainte de 1990 și care erau logice și gândite să asigure meritocrația în sistem- examenul de admitere la liceu și cel de amitere la facultate. L-am auzit cu groază pe un distins domn spunând că examenul de admitere la liceu va conduce la structuri elitiste. Ei și ?
    Altfel, atâta vreme cât nu vom avea o politică economică clară- universitatea poate merge înainte- prin simularea spiritului de competiție și de esprit de corps (una e să termini Politehnica la Timișoara și alta la Petroșani) și prin pregătirea corespunzătoare a studenților- care să aibă un bagaj de cel puțin 2 limbi străine învățate bine (era să scriu perfect), un curs de analiză logică și operațională, un curs de proiectare asistată pe calculator (cu produse gen Catia ) și un curs de proiectare asistată în sisteme informatice (asta pentru un absolvent de Politehnică). La umanioare cred că n-ar strica un curs de managementul proiectelor culturale, unul de marketing, un curs de analiză a vulnerabilităților, etc. Pentru toate aceste cursuri- care ar reprezenta plus-competențe ale absolventului- eu aș da diplome sau certificate separate.

  8. Mihai_ spune:

    “Nu există nici un reglator social – altul decât abandonul masiv al elevilor/ studenţilor – al funcţionării universităţilor.”

    Atat timp cat invatamantul superior este gratuit este dificil sa ne imaginam un sistem care sa functioneze pe cerere si oferta. Motivul principal este ca marea majoritate a studentilor nu sunt suficient de maturi iar parintii lor nu mai exercita o influenta suficienta la cei 19-22 ani ai copiilor lor. Daca se mai coreleaza si cu pregatirea deficitara (stimulata de disparitia examenelor de admitere), atunci ajungem la una din cauzele situatiei actuale.

    Problema principala este modul in care se distribuie locurile cu finantare de la buget in teritoriu. Locurile se distribuie mai intai universitatilor (politic) si apoi facultatilor (tot politic). De cele mai multe ori aceasta distributie nu prea are legatura cu piata muncii.
    Solutii perfecte cred ca nu prea exista.

    Cred ca reintroducerea unui examen de admitere, ii va responsabiliza in primul rand pe elevi.

    In al doilea rand trebuie intrerupt firul influentei politice minister->universitati-> facultati. O solutie ar fi impartirea tuturor locurilor cu finantare de la buget pe domenii de studiu (matematica, fizica, biologie, informatica, calculatoare si automatizari, limbi straine etc) si desfasurarea unui examen national pe domeniile de studiu respective. Locurile cu finantare de la buget vor fi apoi distribuite facultatilor in functie de preferintele celor care au promovat examenul de admitere pentru domeniul respectiv.

  9. Mihai spune:

    Articolul este foarte bun si il felicit pe dl Maci ca l-a scris.

    1. De ce sta un tanar sa predea in o universitate din Romania pe 400 de Dolari pe luna cand poate pleca in SUA pe salariu de 70,000 de Dolari pe an? Eu banuiesc ca sta pentru ca nu e suficient de bun sa poata preda in SUA. Altfel, ar pleca macar 3-4 ani sa stranga bani si sa isi faca o experienta internationala.

    2. De ce si-ar da cineva serios si intreg la minte copiii la o universitate din Romania cand poate sa ii trimita la o universitate mult mai buna din strainatate?? De ce si i-ar da la Politehnica sau la ASE cand ii poate trimite la Stanford, Harvard, MIT, Sorbona?

    Observ ca in ultimii 3-4 ani s-a format un curent de masa prin care copiii si din orase mici pleaca la universitati din Europa imediat dupa BAC. Cam asta o sa se intample cu universitatile din Romania: nu o sa mai vina la voi copiii seriosi. Ei o sa plece in strainatate. Iar o persoana plecata din tara la 18 ani, nu se mai intoarce. Se intorc sei plecati poate la 25-30 de ani.

    Aceasta este si va fi o problema se siguranta nationala: cei destepti se cara.

    • Emil spune:

      Unii mai cinici ar spune că asta e şi ideea. Să se care toţi cei deştepţi, rămânând aici cei cărora hai să le spunem naivi, uşor de condus de către EI, copii şi nepoţii LOR.

  10. Razvan spune:

    exista un singur “pentru ca…”
    si acela se refera la faptul ca invatamantul produce valoare. Or, nu poti evalua valoarea daca ai pierdut notiunea de valoare (asta s’a petrecut nu acum ci de mult pe la sf anilor 40).

    Tot ce inseamna evaluare in tara asta este gargara. Nimeni nu stie ce sa evalueze si cum.
    Cei care vin din afara nu au ei sarcina asta. Ba mai mult, au si ei interesele lor particulare.
    sistemul este inchis pentru ca societatea nu functioneaza, opinia publica este cvasi-inexistenta, societatea civila la fel, editurile o bataie de joc (samsari fara scrupule ai fantasmelor romanilor), si pentru ca oamenii sunt la limita subzistentei. Asta nu inseamna ca daca suntem toti de vina nu mai este nimeni de vina. Nu, politica educationala este proasta si a fost proasta de la bun inceput dar si societatea nu vrea nimic altceva.

    Singura solutie este ca intr’un segment al societatii sa existe suficiente resurse pentru a initia o schimbare care sa dureze si care sa se extinda apoi. Oameni care sa fie educati afara si care sa gaseasca respectul cuvenit pentru munca lor. In sistemul actuala asa ceva nu se poate pentru ca de azi pe maine toata maculatura produsa in ultimii 25 de ani nu ar mai avea valoare. Asa ca grile si rapoarte… toate sunt pentru a supravietui tot acest maldar urias de maculatura. Asta incepe de la Academia Romana pana la ultima gigi-impex.edu. Au facut astia universitate si la Onesti :-o in fosta scoala negerala nr. 8 … sta tamp gandul in fata acestor gogomanii. Da, asta a fost politica lor de a lasa toate aceste ridicole scoli sa isi spuna universitati. Si populatia se bucura … aveai chiosc la coltul strazii acum ai si universitate.

    Eu sunt pesimist in aces caz. pentru ca nu mai suntem ca in sec 19 ca fii de boieri sa se duca la scoala. Azi beizadelele se duc la club. Este alta moda si la noi si in occident. Nu mai spun ca si occidentul are problemele lui cu educatia si esueaza constant in a oferi un model si/sau evaluare. Ba mai mult, el joaca jocul murdar al maharilor de la noi. Cati bani de pilda a luat raportorul EU pe educatie in urma activitatii sale in Romania… ha ha.

    Ideea este simpla… un somer daca este angajat la Kaufland casier este fericit ca are de munca. Un om care are scoala si nu isi gaseste de munca decat la Kaufland este nefericit. … Pentru secolul 19 educatia insemna un mijloc de emancipare individuala si nationala. Pentru secolul 21 educatia inseamna o corvoada inutila. Omul poate sa promoveze si fara scoala. Alt spirit, cum spuneam. Se cheama networking.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc. Ati numit – mai adecvat decat mine – tristetile pe care le impartasesc si eu. Tot ceea ce pot spune e ca, din pacate, asa stau lucrurile. Si adesea imi repet ca tot ceea ce ne mai ramane e sa ne tinem de deviza Printului de Orania: Nu e necesar sa speri pentru a faptui…

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

  11. Andrei George spune:

    Evident că sistemul este și trebuie să fie gratuit. Dar sistemul ar fi normal să se autocorecteze- prin mici fapte de arme- și mici răsplăți. Dacă- de exemplu- dl. profesor Maci antrenează 5 studenți din primii 2 ani -și scoate împreună cu aceștia un articol de referință- ar fi normal să fie premiat. Etc. Chestiunea- pe care am prins-o eu la particulari- este că trebuie să interacționăm în continuu cu studenții și să le oferim acestora prilejul să se implice din anul I. Pe principiul contrar celui că nu poți învăța porcul să zboare că nu zboară și extenuezi și porcul. Porcul profesor poate învăța tot timpul lucruri noi- prin interacțiunea cu studenții în primul rând- mână de lucru gratis, minți tinere- posibilități de succes. Porcul student învață că nu e suficient să faci act de prezență.

  12. Bogdan spune:

    In primul rand, Dl. Andrei George are foarte mare dreptate.

    In al doilea rand, din interactiunile mele cu sistemul de invatamant superior din Romania, am desprins (pe langa toate cele semnalate de Dl. Mihai Maci) o chestiune foarte “romaneasca”, care presupun ca a ramas inca de dinainte de 1989. Majoritatea cadrelor didactice, cel putin din domeniul tehnic, astepta sa primeasca fonduri pentru cercetare. Putini sunt cei proactivi, care ofera o idee si o prezinta pe unde pot ca sa obtina fonduri. Plangerea generala e ca “nu sunt bani”. Intrebarea este – cati din cei care se plang ca nu sunt bani, chiar au incercat sa ii obtina?

    Tot legat de aceasta idee, mai e un detaliu. Am auzit de prea multe ori “nu sunt bani”. Pentru ce nu sunt bani? Are cineva un plan? Nici o banca nu va credita o firma noua care nu are un plan. Aceeasi idee si aici. Pina cand invatamantul nu va avea o directie clara, nu va primi bani din exterior.

    Ca mic detaliu, mai ales pentru programele specializate pe IT dar si pentru o parte din cele pentru inginerie, poti face cercetare si numai cu cateva calculatoare cat de cat moderne. Investitia nu este fenomenala si cred ca s-ar gasi firme, ONG-uri sau alte entitati care sa le finanteze. Problema este ca nu exista un plan de tip : “Avem nevoie de 5 calculatoare a 1000 RON bucata pentru a studia problema X”. Toata lumea asteapta bani si se plange ca nu sunt fonduri. Fondurile nu vor veni niciodata fara un scop, iar fara sa iti prezinti expertiza si interesele de cercetare nici nu il vei gasi nicaieri.

    Parerea mea sincera este ca intai avem nevoie sa ne organizam, sa ne gandim de fapt ce vrem si sa incepem sa actionam. Bineinteles, toate acestea in cadrul unui sistem care va trebui bine monitorizat si urmarit (ceea ce e o alta discutie).

    Ca un addendum, nu sunt de acord cu cineva care spunea mai sus ca nu e tot una sa termini Politehnica la Timisoara sau la Petrosani. Ambele au si studenti buni si studenti slabi iar un student bun de la Petrosani poate foarte usor sa depaseasca pe unul mediu de la Timisoara.
    Doar pentru ca cel din Petrosani poate nu a avut posibilitatea financiara de a merge la Timisoara nu il face cu nimic mai slab.

  13. Cititor spune:

    Samanta problemei este in remarca:

    “dacă o universitate ar spune că vrea calitate, iar alta că “răspunde pieţei” oferind la preţ de dumping ceea ce prima ar oferi la preţ de calitate, atunci – invitabil – cel puţin pe termen scurt cea dintâi ar pierde. Or universităţile noastre, oricât de mari ar fi, nu sunt în situaţia de-a suporta, în numele calităţii, o hemoragie masivă a numărului de studenţi”

    De ce ramane o universitate fara studenti daca ridica stacheta? Eu as spune ca exista o disfunctionalitate la nivelul societatii. Sigur, se poate spune (am auzit de multe ori) ca studentii sunt lenesi, universitatile slabe si angajatorii urla dupa absolventi bine pregatiti. Totusi, 25 de ani este o perioada suficient de lunga ca sa se simta un feedback de la angajatori spre nivelul studentilor. Adevarul ca NU ii vor mai bine pregatiti, NU sunt dispusi sa plateasca suplimentar pentru un spor de calitate. Ce obtin acum le este suficient pentru ceea ce fac, nu au nevoie de mai mult.

    “la nivelul expertizei suntem o ţară de second-hand”. Si la nivelul achizitiei de expertiza exista in tara tot mentalitate de second-hand. Ieftin sa fie, nu conteaza cat e de bun. Si se simte la nivelul studentilor intr-o reactie de tipul “Merita sa-mi bat capul? Obtin ceva?, Nu”.

    Pe vremea comunistilor exista, cu toate pacatele, o mentalitate first hand. Nu se vedea in salarizare dar erau avantaje colaterale. Merita intr-o oarecare masura sa depui efort, pentru o repartitie mai buna, pentru un apartament de la stat, s.a. .

    Ce e first-hand acum nu se cauta in tara, se duce, de nevoie, la export.

  14. Lucian spune:

    Cu toate ca sunt de acord în multe privințe cu descrierea domnului Maci ca și conținut, nu înțeleg ce vrea sa schimbe acest articol sau care este speranța din spatele investiției de timp în scrierea lui.

    Este aceeași lamentare inutila de către cred ca am obosit cu toți. S pun asta ca cineva care lucrează cu învățământul superior și îl cunoaște și din afara și din interior. Da, e plin de inepții și nu creează niciun incentive pentru ca cineva sa își facă treaba… În afara de cel de a-ți face bine treaba, care e de fapt singurul care misca lucrurile.

    Sunt oameni în tara asta care, din interior, au făcut lucruri spectaculoase. Au mai avut și tupeul sa aducă cu spor mediul de v business și inovație în universități. Au știut ce vor sa facă și au Făcut. Nu au cerut voie, au cerut ajutor și de multe ori iertare. Când nu l-au primit, au făcut fără. Da, e mai greu, dar orice progres e un pas în fata. Încet încet în jurul unor astfel de oameni de formează ciorchini de oameni care vor sa facă mai mult și ei și au găsit un alt nebun (adică un lider).

    Oameni buni, avem treaba. Hai sa scriem și citim despre ce putem face și măcar o analiza “ea lucru” a unei probleme pe care vrem sa o rezolvam, nu diatribe generaliste care nu vor schimba nimic.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)