Home » Educatie »Opinie » Citesti:

De ce nu poate exista cercetare în România

Mihai Maci noiembrie 6, 2018 Educatie, Opinie
63 comentarii 8,217 Vizualizari

Domnului Nicolae Hurduc, pe când

se va întoarce în viitor

Teza mea este următoarea: în România nu poate exista cercetare ştiinţifică. Atenţie: nu că nu există, din diverse motive (între care pe primul loc ar fi subfinanţarea), ci că nu poate exista. Prin asta vreau să spun că există o raţiune principială – mai puternică decât orice context – care face ca cercetare ştiinţifică să fie inexistentă în România. Bineînţeles, o asemenea afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că în România nu există tineri (sau mai puţin tineri) talentaţi, sau că nu există oameni care îşi fac treaba cu onestitate acolo unde se află (şi uneori se află în domenii ce presupun o muncă specializată şi care cere multă acribie). Talente şi dedicaţie există – în mod natural – oriunde; însă doar ele singure nu duc în mod direct (şi nici în mod necesar) la cercetare. Pot exista şi personalităţi extraordinare – în domeniul meu i-aş putea cita pe Constantin Noica, Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae – capabili să instituie (sau să reaşeze) domenii întregi ale cunoaşterii, însă ei sunt mai curânt spirite renascentiste decât cecrcetători în accepţiunea curentă a termenului. La fel, pot exista intelectuali cu bune conexiuni în Occident care – acolo sau pentru acolo – fac cercetare; problema e aceea că aici activitatea lor e irelevantă. Şi e irelevantă exact din raţiunile care face cu neputinţă cercetarea.

Primul lucru asupra căruia se cuvine să mă opresc e obiecţia contextuală: dacă ar fi mai mulţi bani, ar fi şi cecrcetare. Aşa cum e acum, bugetul cercetării e ridicol, se împrăştie parte în administraţie, parte într-o puzderie de proiecte şi nu se adună în nimic semnificativ. Banii fac diferenţa: la sume adevărate, oamenii dedicaţi şi-ar găsi motivaţia şi mecanismul ar începe să funcţioneze. Ei bine, nu; n-ar funcţiona. Mai mulţi bani n-ar însemna decât mai multă risipă. Imaginaţi-vă un unghi: pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul ce uneşte dreptele care-l alcătuiesc, distanţa dintre acestea creşte. La fel şi cu investiţia în cercetare: pe măsură ce ar fi mai mare, ar creşte proporţional producţia de inutilităţi şi de rebuturi. Cred că un mic exerciţiu de imaginaţie ne-ar ajuta să înţelegem ce s-ar întâmpla: mai întâi şi mai întâi, banii ar ajunge – după aceleaşi criterii (stabilite de aceleaşi comisii) – la aceiaşi oameni. Morala: s-ar apuca să le ridice case nepoţilor (copiii şi i-au aranjat din proiectele deja existente). Apoi ar spori – apocaliptic – producţia de “volume de texte din proiecte şi conferinţe”. Deja se editează mii (pe care nu le citeşte nimeni şi care – în strivitoarea lor majoritate – nu au nici o difuzare, dar care folosesc în diverse “punctaje”); s-ar scoate milioane. Fiecare departament al fiecărei facultăţi din ţară ar deveni un depozit de asemenea maculatură. După cum e de aşteptat, temele ar fi dintre cele mai “interesante”: “Imaginea sculer-matriţerului în poezia proletcultistă”, “Răscoala de la 1888 oglindită în presa educaţională din Sălaj”, “Noi perspective în învăţământul incluziv” etc. – lucruri sublime în patetica lor inutilitate. CV-urile s-ar lungi kilometric: fiecare ar trece sute de articole (publicate prin asemenea “volume”) pe an (reluate cu alt titlu, bucăţi fără noimă din doctorat, fragmente din licenţele studenţilor etc.). Oameni care nu scriu un rând ar avea “punctaje” astronomice ca “organizatori de evenimente” (pe banii din proiecte) şi “coordonatori de (asemenea) volume” – eventual de Festschrift-uri dedicate lor înşile. Şi, evident, familii întregi ar face sejururi “de studii” în cele mai pitoreşti colţuri ale planetei. Finalmente, pe acest teren, mai mulţi bani înseamnă creşterea inflaţiei imposturii academice. E vreun secret pentru cineva acest lucru?! O, nu – o să mi se spună – mai mulţi bani înseamnă şi faptul că, după ce satură toţi aceştia, mai rămâne ceva şi pentru cei mici (şi/sau cei oneşti), care vor face treabă bună pe felia lor. Da, aşa e, însă – finalmente – care ar fi costurile unei asemenea întreprinderi? Fie-mi permis să (mai) enunţ o conjectură: rata de performaţă a unui asemenea proiect naţional ar fi cam de 5 %. Acum, cred că nu trebuie să fii un cercetător specializat ca să-ţi dai seama de faptul că a investi o sută de lei pentru a te alege cu cinci lei (nu să ai o dobândă de cinci lei, ci să rămâi doar cu cinci lei) nu e o afacere bună. Cred că toată lumea, începând cu instanţele Ministerului, ştie acest lucru şi vede în aceste proiecte doar o maşinărie de tocat nişte firfirei, cu care fidelizezi nişte oameni (de aceea sunt mereu aceeaşi), în vreme ce grosul alocat de Bruxelles cercetării se duce (şi se împrăştie la fel de eficient) în alte sectoare, dintre multele deficitare în România. Concluzia e, mai întâi, aceea că în actuala organizare a cercetării româneşti nu se poate realiza nimic şi, în al doilea rând, că decidentul (politico-administrativ) nu are nici un interes să schimbe această organizare.

Cauza acestui dispreţ nu stă doar faptul că oamenii politici şi cei din înalta administraţie au un caracter veros şi o cultură din ce în ce mai precară, ci (şi) într-un lucru banal de simplu: de câte ori au nevoie, în activitatea lor, de un obiect (echipament, consumabile, softuri etc.) sau de o expertiză de calitate, o cumpără de afară, sau de la o firmă care o aduce din afară. Cu atât mai mult dacă au ei înşişi, ca persoane particulare, nevoie de ceva – şcolarizare pentru copii, cursuri de formare (de la care să rămână cu ceva), tratamente medicale, diverse lucruri prin casă, cărţi – tot ceea ce e ţinut a avea calitate se obţine din străinătate. Altfel spus, atunci când cineva are nevoie de calitate, apelează la o sursă externă. Or, calitatea este – în lumea actuală – exact produsul cercetării. Dacă decidentul asupra rosturilor cercetării de la noi nu apelează la produse româneşti (atunci când are nevoie de ceva mai deosebit), înseamnă – dincolo de orice discurs – că pentru el cercetarea românească este inexistentă. La fel ca cei mai mulţi compatrioţi ai noştri şi el asociază cuvântul “românesc” cu lipsa de calitate, iar pe “nemţesc”, “american” sau “european” cu garanţia funcţionării excelente. Din punctul lui de vedere (la fel ca pentru mulţi alţii, în domeniul lor), a se ocupa de cercetarea românească e o sursă de venit – ca oricare alta – care-i aduce banii necesari pentru a profita de calitatea din alte părţi. Bineînţeles, acest cinism tacit (ce dă pe de lături doar între prieteni) nu exclude inflamarea patriotică, recursul la Vuia şi la Coandă şi – în anumite cazuri – nici o undă protocronistă (mai uşoară la unii, mai apăsată la alţii). Dar, în ciuda tuturor acestora, omul în cauză ştie foarte clar unde sunt lucrurile de calitate pe care şi le doreşte şi ce trebuie să facă pentru a ajunge la ele.

Bun, dacă situaţia este aceasta, atunci de ce continuăm să vorbim de cercetare, de necesitatea şi de dificultăţile ei? De ce nu recurgem, pur şi simplu, la importul a tot ceea ce ne este necesar? La a doua întrebare răspunsul e foarte simplu: deoarece nu putem importa de toate pentru toţi, pentru că a importa înseamnă a da bani în afară. Şi nu avem (niciodată) atâtea resurse câte ne sunt dorinţele. De aceea lucrurile de calitate (din afară) sunt doar pentru unii, restul trebuie să se mulţumească cu lucruri de slabă calitate din import (de regulă nu din ţări europene) sau din producţie proprie. La prima întrebare răspunsul cel mai la îndemână e următorul: cercetarea ne e fixată în diverse “foi de parcurs” şi “obiective” stabilite de instituţiile europene. Cercetarea este unul din “motoarele” dezvoltării Europei Occidentale; acolo i se înţelege importanţa şi, ca atare, normativizarea ei în educaţie şi economie e considerată a fi parte din “proiectul european” la care ţările estice au aderat. Nu ştiu cum stau lucrurile în celelalte ţări din zona noastră, însă mi se pare destul clar că pentru noi, românii, motorul dezvoltării – dacă e vreunul – îl constituie imitaţia. Cercetarea este un dat al modernităţii, iar noi am descoperit modernitatea târziu şi, inevitabil, pentru a ne racorda la lumea dezvoltată, am ales scurtătura. Or drumul cel mai simplu e – întotdeauna – acela de a copia reuşita altora (mizând pe faptul că, de la un anumit moment, “transplantul” acesta va începe să funcţioneze în noul context). Acesta e, în fond, modelul cultural pe care l-a descris, critic, Titu Maiorescu sub numele de “teoria formelor fără fond” şi, încrezător, Eugen Lovinescu sub numele de “sincronicitate”. Numai că faptul de a copia are două neajunsuri: primul dintre ele e caracterul secund al rezultatelor lui. A lucra, mereu, “sub licenţă” e şi o modalitate de a-ţi aminti de dependenţa pe care o ai faţă de alţii. De unde al doilea neajuns: răbufnirea orgoliilor fie sub forma apologiei înapoierii văzută ca mai strânsă proximitate cu puritatea originară, fie la modul răsturnării dependenţei prin afirmarea unui primat (cel mai adesea principial) al originarului autohton asupra elementelor preluate din altă parte. Primul ţine de revenirea romantismului (înţeles ca curent ideologic) într-o societate ce se confruntă cu problemele modernităţii; al doilea de teoriile protocroniste ce ne bântuie la răstimpuri. Şi încă un lucru: cercetarea presupune investiţii, organizare, muncă şi – mai ales – timp (în care reuşitele se decantează lent din masa eşecurilor). Cu imitaţia mergi, mereu, la sigur. Acest mimetism generalizat e soclul pe care creşte în voie impostura pe care-o vedem punctual: atunci când cu toţii copiem “modelul european”, parcă faptul de a-ţi copia tema înainte de oră sau – ceva mai încolo – a plagia o carte întreagă nu mai e un lucru atât de grav. Mai e, evident, şi faptul că că cel căruia i se raportează vrea rezultate imediate: nimeni nu-şi pune problema că – poate – abia a şaptea (sau a şaptezecea) încercare dă un rezultat realmente semnificativ. Aşa că, “pentru a nu avea probleme”, oamenii declară ce li se cere şi “performanţele” se aglutinează în statisticile diverselor instituţii. Şi acolo rămân de-a pururi. Ceea ce noi numim “cercetare” e o maşină de produs falsuri şi de umflat statistici birocratice.

Am văzut că, pe de o parte, adevărata cercetare duce la dezvoltare, pe de alta finalitatea ei o reprezintă calitatea. Felul în care dezvoltarea şi calitatea se întâlnesc în experienţa noastră cotidiană îl reprezintă diversitatea. Cercetarea nu dă naştere unui singur tip de nou, ci unei multitudini de lucruri diverse care au ca efect cumulativ schimbarea contextelor de viaţă şi, odată cu ele, a modului oamenilor de a gândi. Cercetarea, care duce la o multitudine de produse de calitate schimbă lumea printr-o permanentă deplasare a sensurilor. Lucruri care ieri erau certe – pentru că ţineau de anumite contexte (şi de reperele fizice care le făceau cu putinţă) – astăzi sunt problematice şi lucruri care ieri păreau a sta sub semnul întrebării (sau al mirării), astăzi sunt întru totul rezolvate. Aceasta vrea să spună că modernitatea – pe care o antrenează inovaţia (ca produs al cercetării) – dislocă în permanenţă tradiţia bazată pe reiterarea unor modele ancestrale. De aceea, oricât de ciudat ar părea, nouă nu place nici modernitatea, nici inovaţia şi nici vectorul lor – cercetarea. Toate ne bulversează, ne scot din făgăşurile cu care suntem obişnuiţi şi ne aruncă într-un orizont de incertitudini cu care nu suntem pregătiţi a ne confrunta. Dar vrem şi noi un beneficiu al modernităţii, singurul care e accesibil în mod nemijlocit săracului: vrem să avem mai mult (din orice). Mai exact, vrem să rămânem la fel, în aceleaşi tipare ancestrale, dar să avem mai multe, să nu mai fim la mila împrejurărilor, a stăpânilor şi a vecinilor răuvoitori, ci să ne putem oricând retrage pe moşia noastră (într-o casă “ca-n revisă”), să ne putem baza pe cămara noastră, pe conturile noastre şi pe toată bogăţia etalată în faţa ochilor noştri. Dincolo de această de multitudine de lucruri, pe care le cumpărăm, am prefera să trăim aşa cum ştim noi, “aşa cum s-a trăit din moşi-strămoşi”. Pentru noi dezvoltarea e o nesfârşită paradă a bogăţiei, nu o schimbare a felului de a fi şi de a privi lumea. Cred că acesta e sensul exact al conservatorismului românesc: un personaj, îmbrăcat în cele scumpe haine (dar cu o inevitabilă cruce de aur la gât pe un lanţ ca cel de bicicletă), coborând dintr-o maşină de lux, luând mici cu mâna şi tăvălindu-i prin muştar, iar apoi ţopăind asudat într-o horă neaoşă.

Cercetarea e în mod funciar un dat al modernităţii, e motorul schimbării permanente pe care o experimentăm în ultimele patru secole ce stau sub semnul ştiinţei şi a tehnologiei. În ciuda a ceea pare, cercetarea se referă, în fapt, la un lucru foarte simplu: a căuta să faci ceva mai bine decât a fost făcut până acum. Aici, accentul cade pe mai bine; nimic nu e – niciodată – suficient de bine. Totul poate fi regândit, reformulat, reconfigurat, refăcut şi reaşezat altfel. Lumea modernă e o lume în care schimbarea e o fatalitate, iar menirea cercetării e aceea de a raţionaliza, a direcţiona, a organiza şi a prognoza această această schimbare. Aşa cum am spus, e o ruptură radicală între societăţile tradiţionale, cele pentru care le mieux est l’ennemi du bien, iar binele constă în actualizarea ritualică a unui pattern originar şi societăţile moderne, pentru care binele e doar idealul spre care tinde asimptota unui neîncetat meliorism. Cele dintâi sunt caracterizate de ritual – ca ceremonial al actualizării originarului într-o lume (relativ) omogenă; celelalte de cercetare – ca proces de adecvare adaptativă la noul pe care îl fac cu putinţă interacţiunile unei lumi caracterizate prin diversitate. Mi se pare că noi uităm acest lucru fundamental: cercetarea e un proces adaptativ. Altfel spus, mai binele pe care vreau să-l fac e cu putinţă pentru că binele existent nu e de ajuns; pentru a înţelege ce mai am de făcut trebuie să fiu în măsură a lectura critic ceea ce s-a făcut deja. De ce? Deoarece toată făptuirea noastră are un destinatar, iar acest destinatar – omul comun (eu, tu şi oricare) – trebuie să fie mulţumit de ceea ce îi ofer eu pentru a da banii pe munca mea. Scopul cercetarii, oricât de sofisticată ar fi ea, este – în ultimă instanţă – ameliorarea vieţii omului de rând; el e – întotdeauna – beneficiarul ultim al muncii de nişă a cercetătorului. Iar cel care face ceva nu “raportează” în sus, pe verticala ierarhică, ci pe orizontala adecvării la cerinţa de mai bine a oamenilor comuni (chiar dacă între el şi aceştia se află diverse paliere instituţionale.

Acum, să vedem de ce nu merg lucrurile la noi. Mai întâi e simplul şi banalul fapt de a face. Nu e – pe meleagurile noastre – chiar ceva de la sine înţeles. Timp de veacuri, pe aici munca a fost asociată cu corvoada, iar omul n-a fost nimic altceva decât un animal de povară ceva mai ieftin decât vitele. Munca aceasta de sclav a sfârşit prin a uza rumânul, iar idealul lui de viaţă e cel al paşei turceşti şi al boierului fanariot: faptul de nu face nimic, de-a sta tolănit pe divan şi a trage din ciubuc, plutind, cu ochii întredeschişi, între somn şi veghe. Omul nostru e obosit înainte de-a face orice; mai întâi îl apasă o oboseală milenară, căreia nu i te poţi opune, apoi e obosit de lunga – şi neîncetata – luptă pentru funcţie, pentru poziţie, pentru avere. E prea sfîrşit pentru a mai întreprinde ceva, însă orice se face, trebuie să se facă cu binecuvântarea lui (şi el se cuvine să-şi ia partea din orice se face). Românul se vede pe sine asemeni divintăţii aristotelice – un nemişcat mişcător (al altora). El este, nu (mai) trebuie să facă nimic. Sigur, când ajunge afară şi străinul îl pune la lucru, îşi leapădă toate complexele autohtone şi devine un muncitor harnic şi eficient. Dar aici, la el acasă, “n-o fi el mai prost decât alţii”, ca să lucreze în locul lor. Din scurtătură în scurtătură, omul a învăţăt că poate să ajungă direct la beneficiile muncii altora, fără a pune el însuşi mâna la nimic. Asta se cheamă să fii “şef”. Şi, dacă reuşeşte, atunci e “cel mai tare” dintre toţi şi priveşte – cu îndreptăţit dispreţ – orice alte tentative de-a mişca ceva în lume.

A face ceva mai bine. Aşa cum am spus, dacă vrei să faci ceva mai bine, trebuie să fii în măsură a recunoaşte că lucrurile nu sunt îndeajuns de bine. Numai că, te poţi întreba, dacă tu spui că nu e îndeajuns de bine, ţi se va putea obiecta că din cauza ta nu e bine şi – prin urmare (şi mai înainte de-a apuca să faci orice) – o să fii dat la o parte. Sau, după ce ani întregi ai “raportat” numai “performanţe” şi că totul merge “excelent”, acum cum să vii şi să spui că nu e bine? Că, mai mult ca sigur, vreun binevoitor (şi-)ar aminti toate “primele” şi “indemnizaţiile” pe care le-ai luat din asemenea “raportări”. Şi, cine ştie, “şeful” s-ar putea supăra dacă ar ieşi cineva în front să spună că ceva nu merge aşa cum trebui în ograda păstorită de el. Căci şi el “raportează” mai departe. Asta e, lumea noastră e simultan foarte bună (în toate “raportările de performanţă”) şi foarte rea (în experienţa ei cotidiană). Dacă e foarte bună, atunci nu există nici un motiv pentru a schimba ceva; totul e excelent, nu avem de făcut nimic altceva decât să extindem actuala stare de lucruri (dacă ne vin banii “de la centru/Bruxelles”). Dacă e foarte rea, iarăşi nu e nimic de făcut, căci acest foarte e teribil de constrângător, căci nu ţine de nimeni în parte, ci doar de entităţi abstracte (“statul”, “sistemul”, “soarta”). Nu poţi decât să scapi de o lume atât de grozavă. Şi nu poţi scăpa decât în două feluri: fie fugind încotro te duc ochii şi picioarele, fie ignorând-o (inclusiv minţind, furând, trucând statistici). Atunci când ceva nu merge, acel ceva poate fi identificat, descris (el şi disfuncţia lui), gândit alt-ceva şi înlocuit pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Atunci când totul merge de minune sau, dimpotrivă, când nimic nu merge, nu e nimic de făcut. Omul individual e absorbit cu totul atât de un univers perfect, cât şi de unul definitiv corupt. Problema noastră reală ar trebui să fie aceea de a identifica, a numi şi a descrie disfuncţionalităţile de care ne lovim, pentru a le reduce şi a ameliora viaţa tuturor (inclusiv a noastră). Dar ce se întâmplă dacă aceast lucru trimite la un lanţ al difuncţionalităţilor care e prea mare pentru a fi înţeles de o singură minte şi, mai ales, dacă acest lanţ pune în discuţie atribuţii precise şi – mai ales – persoane concrete? Căci, pe meleagurile noastre, există o limită a oricărei critici: faptul că omul criticat se supără. Iar dacă se supără, ieşim de pe terenul argumentelor şi intrăm pe cel al afectelor, ba – poate şi mai grav – pe cel al voinţei. Şi dacă omul care se supără e “şeful”, vai de cel care-l critică (dacă nu e un “şef” mai mare)! Ideea criticii obiective, care vizează o stare de lucruri (şi nu o persoană), nouă nu pare a ne fi trecut prin cap. La fel cum nu ne-am gândit la faptul că finalitatea criticii e identificarea elementelor ce pot fi schimbate, nu porcăiala ad personam şi nici destituirea imediată. În lumea noastră nimeni nu e dispus a înţelege faptul că responsabilitatea pentru ceea ce nu merge ne este comună şi, ca atare, cu toţii trebuie să ne revizuim pentru restarta, mai bine, lucrurile. La noi responsabilitatea e kafkiană: e dimensiunea subiectivă a execuţiei sociale.

Dar, chiar în situaţia – absolut ipotetică – în care cineva ar găsi acordul de a îndrepta ceva nefuncţional, s-ar cuveni, mai înainte de orice, să fie în stare a spune ce (cum şi de ce) s-a făcut până la el în situaţia respectivă. Într-o lume normală, lucrurile au o continuitate şi ceea ce facem noi acum se înscrie într-un parcurs în care ne încadrăm între predecesorii şi succesorii noştri. Problema noastră – în România – e aceea că, cel mai adesea, nimeni nu ştie ce s-a făcut până la el şi nu e în măsură a face un bilanţ al câmpului lui de activitate aşa cum l-a găsit, când s-a apucat de lucru. Memoria domenială şi cea instituţională e ca inexistentă (ar fi, cred, interesant să vedem câte o “somitate” de modă nouă – aproape din orice domeniu – rezumând istoria profesiei lui şi arătându-ne ce s-a făcut şi ce mai e de făcut în aceasta). Cei mai buni au ei nişte idei, în general cultivate de studiile în Occident şi şi-ar dori să pornească direct de la nivelul acelora. Numai că, aici, din păcate, realitatea e alta. Sau, mai exact, realitatea e ceva foarte difuz. În lumea noastră nu există adevcvare la realitate pentru că nimeni nu cunoaşte altminteri decât subiectiv – la nivelul impresiilor – realitatea. De aceea, în mod paradoxal, aceste impresii contează mai mult decât orice statistici şi “raportări” oficiale. Şi, tot de aceea, nu există o realitate, ci atâtea realităţi câte percepţii subiective există. Or ştiinţa modernă se naşte tocmai prin separarea radicală a realităţii (care se constituie în obiectul de cunoscut) de percepţia personală (care e parte a vieţii lăuntrice a subiectului cunoscător). Poate acesta este motivul pentru care omul autohton nu se încrede în ştiinţa rece şi neutră – chiar şi atunci când beneficiază de avantajele ei –, ci preferă acea sedimentare caldă şi sapienţială a impresiilor subiective pe care o reprezintă tradiţia populară (în cvasi-totalitatea ei orală şi tezaurizată din tată-n fiu şi din mamă-n fiică în familie). Uităm adesea acest lucru, însă termenul rusesc pentru ştiinţă (vehiculat de vocabularul nostru premodern slav) – nauka – a dat în limba noastră cuvântul “năuc”. Ştiinţa te tulbură, te bulversează, te scoate din matricea sensului decantat de experienţa de viaţă a înaintaşilor (şi de ceea ce ei îşi închipuiau a fi Biblia) şi te face să rătăceşti într-un orizont pustiu sau pustiit de patimile omului.

Iar această experienţă – mai nou numită “şcoala vieţii” – îţi cam spune tot ceea ce e de ştiut; dincolo de asta nu e decât nevoia de-a te odihni şi de a trăi bine (şi, dacă se poate, de-a ajunge “şef”). Care e rostul unei cunoaşteri abstracte? Ce poate ea schimba şi produce în lumea noastră? La ce bun cercetarea? Problema ei majoră e aceea că nimeni nu-i înţelege finalitatea. Ar fi – aşa, la modul generic – Premiul Nobel. L-am visat de-un veac şi două decade şi ne-a ocolit mereu (dacă nu-l punem la socoteală pe Palade, care – dacă rămânea în ţară – sfârşea prost, ca ginere al lui Malaxa). Aşa că, dacă ar veni, n-ar fi al cuiva anume, ci al nostru, “al tuturor”, “al românilor”. Ar fi emisiuni lăcrămoase la televiziuni, efuziuni prin Parlament, decoraţii la Preşedinţie şi apoi ne-am întoarce, mulţumiţi (sau poate la fel de nemulţumiţi) la ale noastre. Dincolo de acest “vis himeric” ce (mai) e? Să schimbăm ceva? Unde? Care e realitatea comună în care-am putea articula schimbarea? Să facem ceva mai bine? Pentru cine? Cine e aproapele noastru dincolo de familia din care facem parte? Mai mult ca sigur, birocraţia n-ar înţelege ce vrem să facem, iar decidenţii ar prefera soluţia mai eficientă (şi din care “cade întotdeauna câte ceva”) a importului. Destinatarul muncii noastre – omul de rând – nu e în situaţia de a-şi permite lucruri de calitate; pentru el pricipalul criteriu al bunul e preţul mic. Toate acestea mi se pare că spun un singur lucru: că vremea cercetării nu a venit pe meleagurile noastre. Cel puţin după marea întreprindere din vremea Războiului – Proiectul Manhattan (cel cu bomba atomică – în care s-au investit resurse incomparabile, la scara acelui timp, cu orice altă finanţare ştiinţifică) – cercetarea nu mai însemnă doar ingenium-ului omului de ştiinţă, ci presupune şi o dimensiune organizatorică care, la rândul ei, reflectă ceea ce societatea, prin instituţiile ei, înţelege cu privire la valoarea muncii ştiinţifice. Societatea noastră nu înţelege mai nimic din valoarea acestei activităţi; puţina şcoală care s-a făcut, s-a prăbuşit în ridicol şi oamenii s-au întors la o gândire magică ce amestecă de-a valma speranţa în noroc, rudimente de teologie biblică, credinţe ancestrale şi “reţete de succes” culese de pe la televiziuni. Instituţiile, la rândul lor, sunt oglinda societăţii doar la nivelul defectelor şi al incompetenţei; în rest, sunt feude – în cel mai clasic sens al termenului – unde un “şef” şi acoliţii lui îşi exercită, în modul cel mai primitiv cu putinţă, dreptul de impozitare a unui sector public pe care li l-a încredinţat guvernul. Interesul lor faţă de cercetare e nul. Întreprinzătorul preferă importul rapid a tehnologiilor occidentale, iar beneficiarul ultim, cetăţeanul se mulţumeşte cu marfa – inclusiv alimentară – de second-hand. În aceste condiţii, cine să facă cercetare în România? Cei câţiva tineri pasionaţi şi idealişti care strălucesc asemeni unor lumini în noapte, doar pentru a ne arăta cât de mare e întunericul ce ne învăluie? Mai devreme sau mai târziu, fie vor pleca şi ei, fie vor eşua, ca toţi ceilalţi.

În România de azi se pot face granturi, se pot obţine finanţări, se poate publica, se pot obţine punctaje şi titluri, se poate lucra tenace, în singurătate; se pot face multe. Dar nu se poate face cercetare.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "63 comments" on this Article:

  1. Kurt spune:

    Marile concerne (Amazon 22 miliarde Dolari) au budgete de cercetare- inovaţie gigantice. Cercetarea se face „privat“, mai puţin la stat (RFG 6 miliarde Euro de la stat, din 63 miliarde Euro pe an).

    Să deosebim cercetarea în domeniul ştiinţelor naturii (fizica, chimie, biologie, software, tehnologie, mecanica, electrotehnica, etc.) de cele din domeniul umanistic (filozofie, literatura, arta, sociologie, ştiinţe economice, istorie, etc). Aici mă refer la cele din domeniul ştiinţelor naturii pentru a evita majoritatea celor prezentate de autor. Generaţia „şedinţe“ aşa s-a obişnuit ca „budgetari“ la stat. De ce să schimbe ceva… dacă nu curge, pică…. Mentalitatea …. ….

    …… „…. în aceste condiţii, cine să facă cercetare în România? Cei câţiva tineri pasionaţi şi idealişti care strălucesc asemeni unor lumini în noapte, doar pentru a ne arăta cât de mare e întunericul ce ne învăluie? Mai devreme sau mai târziu, fie vor pleca şi ei, fie vor eşua, ca toţi ceilalţi.
    În România de azi se pot face granturi, se pot obţine finanţări, se poate publica, se pot obţine punctaje şi titluri, se poate lucra tenace, în singurătate; se pot face multe. Dar nu se poate face cercetare. … „……

    Cercetarea în domeniul ştiinţific-tehnic se poate face la intreprinderi private şi se poate face în câteva centre de cercetare asociate universităţilor de rang din ţară. Câte patente au fost obtinute 2018 de aceste centre de cercetare în domeniul ştiinţific- tehnic din ţară, deci câte inovaţii, unde şi care?

    Digitalizarea oferă posibilităţi excelente tinerilor cercetători (patentele se găsesc în limba engleză) din ţară. Genetica, CRISPR, biologia moleculară e un domeniu care e accesibil prin resurse acceptabile cercetătorilor din ţară.
    Cred ca învăţarea ştiinţelor naturii (fizica, chimia, biologia, matematica) la liceu în limba engleză e un pas spre o cercetare UP TO DATE cu ceilalţi tineri din UE şi lume.

    Nu cred că „budgetarii“ au azi ceva de oferit în domeniul ştiinţific – tehnic. Ritmul de inovaţii e mult prea mare (decentralizare e o cale) pentru acest fel de organizare. In domeniul umanistic la universităţi de rang ar trebui create condiţii bune pentru cercetarea care e în directă legătură cu cultura, civilizaţia ţării.

    • freakindel spune:

      Va citez:
      <>.

      Ei bine, nu. Nu cred ca ati citit cu atentie articolul dlui Maci. El a scris acest articol tocmai ca sa arate ca NU se poate face cercetare, nici macar pe langa universitatile de rang din tara. Sigur, stim cateva exceptii, le numeri pe degete si ele nu fac decat sa confirme regula.

      Depinde si ce numiti cercetare. Cred ca o sa fiti de acord ca cercetare “hard” adica fundamentala, care avanseaza cunoasterea, nu se poate face in RO. De exemplu, fizica, medicina, Pentru motivele descrise superb de Mihai Maci. Si va rog sa nu-mi dati exemplu laserul de la Magurele. Ala nu e in Romania decat cu numele – banii si personalul sunt aproape exclusiv de afara.

      Cercetare aplicata, care imbunatateste un serviciu sau un produs concret, se poate face intr-adevar la intreprinderi private, si se face intr-o oarecare masura in RO. Dar aici domeniul este foarte limitat. In primul rand trebuie sa fie un produs sau un serviciu care se cauta afara, pentru ca romanii nu au nevoie sa imbunatateasca nimic (vezi articol). In al doilea rand, trebuie sa fie un produs cu valoare adaugata mare, ca sa poata finanta insasi cercetarea respectiva. Si uite asa ajungem la domeniul IT. Mai stiti altele?

      • Kurt spune:

        Aţi uitat domeniul umanistic. Cultura, arta, filmul, etc din ţară.

        Merită păstrat şi cercetat patrimoniul cultural- artistic la ţării? Sute de biserici fortificate săseşti se pot prăbuşi. Tăbliţe cu „monument naţional“ (Bruckenthal Sibiu cu cea mai mare colecţie de artă în muzeu) se pot monta. Cu vopsea funaristă la Cluj …. Sau cercetare serioasă şi documentarea ştiinţifică al patrimoniului ţării.
        AI/inteligenţa artificială (senzori, software, roboţi, industria 4.0) alimentată din budgetul nou al UE se poate privi ca o şansă în ţară?

        Biologia moleculară are nevoie de laboratoare mici. Se poate face ceva în centrele de cercetare pe lângă Universităţile de rang din ţară.
        Idei mai sunt.

  2. Dedalus spune:

    Eu am mai comentat articole despre cercetarea stiintifica. Am spus ca e inexistenta din 2 motive:

    a) nimeni nu are nevoie de ea – fie ea si extraordinara, nu exista nevoie pentru asa ceva in Romania – de ce nu e nevoie? Pentru ca nu avem economie de piata, simplu.

    b) nu exista concurenta pe piata muncii in ce priveste atragerea resursei umane -cercetarea privata e restransa si nu poate concura cu salariile mari date pe degeaba in cercetarea de stat.

    Statul socialist roman dispune de o multime de moduri perverse de a ascunde somajul. Unul este finantarea cercetarii stiintifice.

    ===

    Problema majora este insa dupa mine in alta parte. Anume in cercetarea privata si in economioa cunoasterii finantate de fonduri private.

    Oricine arunca o privire asupra finantarilor private din Romania – si au devenit din ce in ce mai multe – se ia cu mainile de cap:

    - proiecte de “educatie” aberante, selectionate de personalul finantatorului, fara nici o legatura cu educatia

    - proiecte “inovative” in care abunda dezvoltarea de aplicatii Android fara sens sau chiar daunatoare (cum sa pui bratari de urmarit elevilor, chiar nimanui nu-i trece prin cap ca e o cale sigura de a fi urmariti nu doar de parinti ci eventual si de cei ce le-ar vrea raul?!)

    - beneficiari fara nici o vocatie inovativa sau cu traditie a ingroparii fondurilor (scoli parte a unui sistem educational care au pierdut POSDRU de sute de milioane de euro, pentru care zac fonduri ale BM)

    Vreau sa spun ca apetenta pentru formal si aberant a depasit granitele sistemului guvernamental si a patruns in constiinta colectiva, este parte a mediului privat si a celui al autoritatilor locale. Fara ca nimeni sa le impuna asa ceva!

    • Stefan spune:

      Elevii sunt doar purtători ai unor brățări care (probabil) înregistrează locația lor, nu neapărat îi urmăresc. Aplicațiile nu sunt neapărat pentru oameni, utilizatori pot fi câinii domestici, pisicile, de ce nu vacile dintr-o fermă sau oile de pe munte. Nu mai vorbesc de mașinile /bicicletele din trafic. Transportul autonom va presupune detectarea efecienta a celorlalți participanți la trafic.
      Mi-ați amintit de psihoza privind cipurile implantată de unele companii in mana, pentru evitarea cardurilor. Of, cat de prețioși suntem noi, romanii, și nu vrem sa fim monitorizați la intrările în cladiri!
      Citiți despre BigBrotherul chinezesc. Și încercați să dezactivați de pe telefonul dumneavoastră locația prin GPS sau utilizând rețelele de date. :) Operatorul de telefonie mobila oricum va găsește (sau așa ar trebui) :)

      • Dedalus spune:

        Atunci purtati si Dvs. o bratara de localizare, sa stie tot timpul sotia si seful unde sunteti, in fiecare moment. Pentru ca vi se poate intampla orice si, desigur, este bine ca toata lumea sa poata afla unde va aflati.

        Asa s-ar sti si orele cand nu sunteti acasa, pentru ca o spargere cu proprietarul inautru se pedepseste mai mult decat o simpla spargere.

        ===

        Parolele de 8 caractere sunt o jucarie de spart, cele cu 10 – poate ceva mai greu, dar nu imposibil.

        Modul in care datele pot fi accesate si folosite este destul de simplu in ziua de astazi. Inca de acum vreo 7-8 ani se stiu tot felul de algoritmi de intepretare.

        Nu as vrea sa stau prea mult OT, dar a transforma un copil intr-o tinta din simplul motiv ca nu dorim sa il ducem si sa il aducem de la scoala (ocupati fiind sa “facem bani” ) este dupa parerea mea profund daunatoare.

        .

        • Stefan spune:

          :))) dar deja port o astfel de brățară și am dat bani chiar frumosi pe ea. Da, sunt adeptul tehnologiei și mă bucur ca un copil de fiecare dacă când îmi permit să o folosesc la maximul ei plin.
          Strava e o comunitate. Pentru a face parte din ea sunt nevoit să accept condițiile ei. Și mă bucur să fiu parte din ea, chiar daca traseele mele aleg sa fie vizibile. Daca aș renunța la comunitate pentru “privacy”? Să fim serioși, când voi fi mort și îngropat în 4 scânduri, voi avea “privacy” infinit!
          Ah, as prefera ca cipul câinelui meu să aibă și gps! Copiii mei sunt mari, dar copiii mai mici ai prietenilor mei au aplicația de locație instalată de părinți pe telefonul lor. Pentru siguranța, desigur.
          Viitorul aparține celor care se uita si inainteaza spre el. Și desigur, trecutul aparține celor reticenți.

          • Dedalus spune:

            Am avut si eu o cunostinta cu aceleasi idei. Hotii i-au spart casa si se mira de unde stiu. :-))

            In plus, sa nu va mai mirati de ce suntem asa de manipulabili – daca dam datele noastre, sunt destui cei care stiu cum sa le foloseasca.

  3. Dedalus spune:

    Si as mai aduga ca si in acest domeniu avem tot manifestari stangiste masive: toata lumea vorbeste despre cum ar trebui organizata cercetarea stiintifica de stat.

    Cand de fapt statul nu poate face nimic in absenta concurentei. Admirabile si sublime dar inexistente in Romania socialsita de astazi. Veti spune ca exista, pentru ca legal e posibil. Dar asta e doar vitrina.

    Urmeaza exemplele internationale unde cercetrarea stiintifica de stat “merge”. Uitam insa ca de fapt concurenta este prezenta acolo, pe piata muncii si in general. Nu e cazul Romaniei.

    ===

    Noi confundam concurenta din punct de vedere economic cu competitia dintre “proiecte”. Sa alegi un proiect din 10 spre finantare este competitie, dar in nici un caz expresia sau dovada vreunei concurente.

    Concurenta ar fi asa: daca un individ x este capabil de cercetare stiintifica, el ar trebui sa aiba la indemana 2 zone de decizie:
    a) sa se angajeze la o firma in cercetare sau la stat in cercetare (alegerea domeniului)
    b) sa poate schimba locul de munca daca nu ii convine intr-un anumit institut sau firma de cercetare cu un altul (flexibilitate)

    In Romania niciuna dintre cele 2 zone nu este prezenta.

    In plus, nici antreriza individuala in doemniul inovarii nu este realmente posibila in Romania. Imbarligata si opaca birocratie romaneaasca, o clientela orientata preponderent spre smartphone si cateva alte produse si servicii, de o ingustime rara – sunt doar 2 dinte multele obstacole.

    Sunt convins ca multi se vor gandi la ce ar trebui sa faca statul pentru corecta aceasta stare de lucruri.

    Dupa mine, aceasta abordare in sine con tine germenii dezastrului. Ar trebui sa ne gandim la ce anume nu ar mai trebui sa faca statul, pentru a elibera piata, a permite concurenta si flexibilitatea, a lega succesul personal de efortul personal, nu de pomana sau privilegii.

    Dupa parerea mea, ar trebui sa ne gandim la ce anume nu ar mai trebui sa faca statul, la ce “ocrotire” dubioasa ar trebui sa mai renunte pentru a nu mai favoriza puturosii, cioflingarii. impostorii si cozile de topor.

    Dar mergand pe aceasta directie, vom observa rapid ca a solicita statului solcialist roman asa ceva este impotriva naturii sale interventioniste si etatiste. Si ca nu vom putea face acest catel sa miaune, oricat am incerca sa il dresam.

  4. andi spune:

    Mirajul scientometriei i-a imbolnavit, din pacate, pe toti, ca-s mai vechi (sau, politic, “pesedisti”), sau ca-s mai noi (politic, “progresisti”). Toti cred in zeul asta al masurarii calitatii umane prin tabele si formule si toti pun astfel umarul la distrugerea oricarei sanse ca in Romania sa se poata, totusi, candva, face cercetare. Nu am vazut niciun curajos cu “functie de raspundere” care sa spuna, macar, ca ar fi nevoie de o resetare completa in acest sens. Pentru ca, realmente, ei cred ca acel numar mare de lucrări, citari prietenesti, granturi primite pentru ca au functii etc. conteaza si ca, de fapt, problema nu e tabelul, ci faptul ca cineva nu il completeaza bine. Toti spera ca vor veni ei si vor face ordine, casutele vor fi completate corect, iar stiinta si calitatea cercetarii vor progresa brusc ca urmare a acestui fapt contabil.

    E, evident, fals, iar efectul e ca oamenii cu potential real devin scarbiti si se lasa de acest joc. Pentru ca ei mai au bruma aia de coloana care le spune ca e mizerabil sa vanezi puncte, ca cercetarea nu se face la metru si ca inteligenta creatoare nu e nici masurabila contabil si nici echivalenta cu spiritul antreprenorial. Asa ca se retrag, isi gasesc nisa lor in pozitia oarecum frustrantă de lector, cerceteaza doar ceea ce li se pare interesant si raman in urma vajnicilor mediocri vanatori de puncte, care ajung profesori, decani, academicieni si factori de decizie perfect motivati sa perpetueze si impuna mai adanc mocirla scientometrica a mediocriatii lor dragi.

    • R.A. spune:

      Andi, nu numai că nu avem oameni din interiorul (pseudo)cercetării care să gândească 2 minute la efectele conformării la standarde (și nu la rezultate) și să spună ce-au gândit, dar nu avem nici măcar comentatori anonimi care să spună ceva. Drept pentru care te felicit!
      Conformarea la standarde este în ultimă instanță o formă a servituții voluntare. Iar cercetarea, care presupune o cantitate oarecare de creație, nu prea poate fi planificată și cuantificată exact. Plus că așezarea românilor în competiție cu occidentalii este cam … Cercetarea noastră este bolnavă de impostură și politizare (tot impostură, finalmente) ca un organism de cancer; în aceste condiții, îl înscriem la o cursă olimpică de maraton. Cu voință și cu multe, multe vorbe, în ciuda antrenamentului și experienței celorlalți, are șanse reale de câștiga, nu?

  5. kinn spune:

    Sunteti excesiv, ca de obicei.

    Impresia mea este ca cercetarea nu face parte din lumea omului de rand, nici in Romania nici altundeva. Daca vi se pare ca in alta parte lucrurile stau altfel, este doar pentru ca acolo va invartiti in cercurile care trebuie (de la upper middle class in sus).

    Eu as zice ca ceea ce lipseste in Romania este organizarea, recunoasterea si pretuirea reciproca a celor putini care fac cercetare pe bune. Asta doare si descurajeaza cel mai tare. Nu dezinteresul romanului de rand, ci dezinteresul celuilalt cercetator.

  6. man of war spune:

    bun articol ! v ati pus intrebari si v ati oferit si raspunsuri !
    eu as accentua (repetind ce ati spus) doar atit : ajuns “afara” romanul munceste, gindeste, produce / inoveaza. aici e tilcul povestii ! “afara” i alt sistem, o societate care l rasplateste pe cel ce munceste, nu pe putoarea cu aur la git cit lantul de la bicicleta.
    socialismul nu produce nimic domnule, in afara de saraci, hoti si putori ordinare. ce le trebuie dezvoltare unora ca dragnea, nastase sau videanu ? intr o lume asezata ar fi infundat puscariiile pe viata sau ar fi dat cu smotrul prin restaurante. in socialismul oligarhic romanesc, gunoaiele astea umane iti rid in nas si ti dau lectii din spatele gardurilor vilelor opulente (facute prin rapt), si nu din spatele gratiilor cum ar fi normal

    • Dedalus spune:

      Subscriu.

      In aceeasi linie, inovarea in Romania este zero barat. Suntem ultimii in statisticile UE

      Mai nou, si finantarea privata a iderilor inovatoare este mancata de acelasi gandac rozator al formalismului si de hoarde de clisee.

      Chiar sistemele de selectie private din Romania au ajuns la fel de comuniste (stangiste de fapt, dar termenul are si o conotatie pozitiva si ma feresc de el) ca si sistemele surate de la stat. Fara sa ii oblige nimeni!

      Asa ca, intr-adevar, un sistem socialist ca al Romaniei de astazi nu permite exprimarea inovarii, prin structura sa.

  7. donquijote spune:

    “Acum, să vedem de ce nu merg lucrurile la noi.”
    Pai, zicea unu’ demult … dupa o excursie in urss:
    Acolo munca e “truda”, stiinta e “nauca” si poporul e “narod”
    si am luat modelul!

  8. Dumitru NUȚU spune:

    Excepțională analiză. Vă mulțumesc.

  9. Lukas spune:

    Bănuiesc că atunci cănd vă referiți la cercetare o faceți având în vedere domeniul din care proveniți stiințe sociale/umanioare unde e este și va fi relativ greu de definit utilitatea/inutilitatea. O lucrare despre imaginea sculer-matrițerului îm literatura proletcultistă ar putea fi chiar interesantă inovatoare și utilă cu condiția să fie făcută cu simț de răspundere. Atitudinea asta cioraniană față de domeniul în sine al cărui reprezentanți sunteți și dv ar fi de admirat dacă (de exemplu) după ce v-ați auto-distrus Facultatea de Filosofie de la UO v-ați fi dat demisia și ați fi deschis eventual o școală privată de filosofie (după modelul altora) în care să vă demonstrați înțelepciunea și eventual grija față de banul public. Ați preferat un post (modest ce-i drept) la o altă facultate (probabil inutilă și ea) dar față de care nu pierdeți nici o ocazie să vă manifestați disprețul.

    • Dedalus spune:

      “O lucrare despre imaginea sculer-matrițerului îm literatura proletcultistă ar putea fi chiar interesantă inovatoare și utilă ”

      Bun, nimeni nu va opreste sa o finantati din banii proprii. Presupun ca daca o considerati atat de intereanta si inovatoare, o veti plati pentru ca o veti si vinde in profit.

      ===

      Lasand gluma (sau aproape-gluma) la o parte, nu vad relevanta aducerii in prim-plan a persoanei autorului si vituperarea sa.

      Fiecare are vina sa, cineva spunea ca toate persoanele peste 21 de ani ar trebui inchise, pentru ca precis au facut ceva penal, doar ca nu au fost descoperite :-).

      Cred totusi ca trebuie sa pastram “Poiana lui Iocan” curata, fara astfel de atacuri la persoana. Petnru ca numai asa putem discuta linistiti subiectele. Sunt de acord si sa ne certam in legatura cu subiectele articolelor. Dar daca aveti ceva personal cu autorul, faceti in asa fel incat sa rezolvati tot personal.

      E doar parerea unui moromete din Poiana (am scris intentionat cu literta mica).

      • c. spune:

        Si totusi reprosurile sunt perfect justificate. Dl. Maci e profesor la o universitate marginala, chiar si dupa standardele Romaniei. E la baza filosof, nu om de stiinta. Filosof fiind, nu publica in reviste gen “Nous” sau “Mind” (reviste internationale de top in domeniul filosofiei, unde e foarte greu sa patrunzi). Nici macar in reviste de mijloc (dar tot din circuitul international) , ci in “Transylvanian Review” de la Cluj. Si, evident, pe Contributors …

        OK

        - nu esti om de stiinta dar vorbesti despre stiinta – mai mult pretinzi ca nu se face (!) stiinta
        - nu publici international, dar pretinzi ca nimeni altcineva nu o face (!)

        Cand faci asta dai dovada de hubris – iti inchipui ca numai ce stii/faci tu e relevant, si ca toti fac la fel. Si ii insulti implicit pe fizicianul, matematicianul, chimistul, informaticianul, biologul onest, care se incapataneaza (in Romania, in loc sa plece in strainatate) sa joace dupa regulile internationale ale domeniului de cercetare, mancandu-si multi nervi si luandu-si multe respingeri de articole pentru asta.

        Nu in ultimul rand: argumentul ca nu se face cercetare in Romania e argumentul PSD-ului, care il foloseste ca sa nu finanteze cercetarea adevarata, atat de putina cata e, pretinzand ca daca ar aloca mai multi bani s-ar risipi, cand de fapt banii se duc la “prieteni”.

        P.S. Si pretentia ca doar cercetarea privata conteaza e naiva. Cine pretinde altfel sa se uita
        la America, cea mai mare putere economica a planetei, unde doar bugetul NSF e de 7 miliarde de dolari, unde mai exista si NIH, DARPA, Argonne, Oak Ridge, Los Alamos, toate de stat. Dar asa e romanul, mai catolic decat papa, si inclinat spre exagerari si extremisme rupte de realitate.

        • Dedalus spune:

          Va dau un citat din postarea asupra careia am facut obsrevatii:

          “Ați preferat un post (modest ce-i drept) la o altă facultate (probabil inutilă și ea) dar față de care nu pierdeți nici o ocazie să vă manifestați disprețul.”

          Eu personal nu agreez asemenea exprimari, in spatiul public. Fiecare are servitutile lui, problemele lui personale, nimeni nu ne da dreptul sa judecam situatia personala a altora.

          In momentul in care vad asemenea fraze consider ca se cuvine sa atrag atentia asupra lor. Eu le consider deplasate. Si ma opresc aici.

        • Stefan spune:

          Dap, cine nu încearcă să joace în “liga mare” are impresia că nimeni nu poate juca. Tânguirea mioritica a “baciului” e prea …clasica. Dacă el nu poate face nimic…nimeni nu poate face nimic.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Incep cu ultima: va asigur ca nu dispretuiesc nimic, cu atat mai mult departamentul in care lucrez (si nici nu cred ca el e o scoala a inutilului). Nu sunt un bovaric; daca eram vrednic sa fiu altundeva, eram acolo. De vreme ce sunt aici, ma straduiesc sa fiu vrednic de ceea ce am de facut aici. Si stiu ca dupa ce fac aici – nu dupa ce nu pot – voi fi judecat. Cred ca faptul de a lua in serios problemele meseriei mele – si ale locului in care o exercit, a le gandi, a le formula si a le da raspunsul meu (atat cat e el) face parte din profesia mea. Cat despre filosofie, nu am avut o facultate, ci doar un departament caci – cum va puteti cu usurinta imagina – o universitate de talia celei la care lucrez nu-si poate permite o facultate de filosofie. Si nu am desfiintat-o eu, ci mie mi s-a adus la cunostinta – rece, neutru si administrativ – sfarsitul ei. Ratiunea, cum va inchipuiti, a fost aceea a “numarului de studenti”. Dar n-am uitat-o: atunci cand timpul mi-o permite (caci trebuie sa ma pregatesc si eu in noul domeniu), mai tin conferinte publice de filosofie si mai scriu despre lucruri care – pentru mine – sunt mai mult decat o meserie oarecare.

      In ceea ce priveste utilitatea socio-umanelor nu cred ca e asa de greu de definit. Daca d-voastra vreti sa cititi o lucrare despre motivele care-i determina pe compatriotii nostri sa plece din tara, la care apelati? Daca doriti sa stiti (si/sau sa le spuneti copiilor) cum se traia in anii ’80 ce lucrari va vin in minte? Si daca vreti sa vedeti panorama proiectelor noastre esuate dintr-un domeniu (pentru a nu mai repeta greseli deja facute) – cum e educatia – la ce surse va duceti? Dar daca va intereseaza viata de zi cu zi si lumea preocuparilor oamenilor de pe meleagurile noastre – a oamenilor comuni, nu a elitei politice – de acum 100 de ani, care sunt lucrarile de referinta pe care le parcurgeti? E vorba (aici si in multe altele) de lucruri concrete si clar formulate de care avem nevoie pentru a ne intelege pe noi insine si ceea ce ne e util in acest ceas al istoriei. Cand le vom avea pe acestea, poate va fi vremea sa dizertam si despre imaginea sculer-matriterului in poezia proletcultista.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • filozof spune:

        D-le Maci,

        Ati raspuns ca un filozof, adica cu f. multe cuvinte, dar pe linga subiect. Cantitatea nu tine loc de calitate si cu atit mai putin de conciziune.
        Concis, d-le Maci: ca peste tot in lume, si in RO se face stiinta de virf, stiinta ‘medie’ si stiinta de a 5-a mina. Doar ca raportul e schimbat in sens rau-calitativ la noi, fata de altii. Dar nu asta e problema: problema consta in declaratia transanta si atot-cunoscatoare si cuprinzatoare, potrivit careai in RO nu se face cercetare !
        Ba se face. d-le Maci ! Cercetare de calitate, chiar daca e ‘putina’, se face. Cu atit mai mult ar trebui respectati cei care face asemenea eforturi de a se incapatina si a nu publica doar pt. numar, cit mai ales pt. calitate, si mai ales in formula de autori principali.
        Puneti pe acest forum cele mai ‘tari’ (relevante intl’) 5 lucrari de filozofie, si voi pune cele mai relevante 50 lucrari de stiinte ale naturii..poate asta va va da o idee despre ce vorbim..
        Cit despre restul afirmatiilor (mentionate si de un antevorbitor) )…’doar privatii sa faca cercetare, etc..etc..’…idei sterile si gaunoase..dovedesc lipsa crasa de minima intelegere a modului in care se justifica finantarea stiintei, fie doar si din perspectiva istorica..nici macar nu merita efortul de a fi comentate..
        Ca sa inchei in f. putine cuvinte: cercetare de calitate se face si in RO. Nu sintem mai prosti sau mai destepti decit altii, sintem doar mai putini (cei destepti).

        • Ela spune:

          Iar imi amintesc (recunosc lipsa de originaliate, dar parca e dedicata fix mentalitatii romanesti!) de o anecdota povestita de W. Allen:
          Intr-un reprotaj la un camin de batrani, la intrebarea despre calitatea mancarii, oamenii raspund:
          - Mancarea care ni se serveste e foarte proasta!
          - Mai mult decat f. proasta, e infecta!
          - Intr-adevar, nu e nici macar comestibila, deci asta-i cuvantul potrivit : infecta!
          - Si, in plus, portiile sunt mici.
          ;)

        • Mihai Maci Mihai Maci spune:

          Va multumesc pentru observatii. Intentia mea nu a fost nici aceea de de a nega munca onesta a unor oameni (am repetat, de mai multe ori, in text ca asemenea oameni exista si in Romania si ca, in ciuda oricaror conditii, isi fac treaba), nici aceea de a-mi manifesta vreun “hybris” la adresa cercetarii (si mai ales a celei stiintifice). De asemenea, eu nu am nu am spus nicaieri ca doar cercetarea privata conteaza. Ceea am spus – si sustin – este faptul ca, in lumea noastra nu exista nici intelegerea sociala a nevoii de cercetare (prentru ca noi preluam inovatia din import), nici dimensiunea institutionala a organizarii ei (pentru ca, la ora actuala, nu se mai face cercetare asemeni pionierilor domeniilor cunoasterii de la Renastere pana in secolul XIX). Mi se pare – dar puteti lua aceasta ca pe o simpla opinie – ca, la ora actuala, scopul cercetarii romanesti nu e acela de a face ceva mai bine aici, ci de a fi publicata in reviste “cu factor de impact” din strainatate, de a fi remarcata de straini si (in cel mai fericit caz) ca cercetatorul nostru sa plece pe un post echivalent in strainatate. Altfel spus, finalitatea ei e tot emigratia, dar, cum zicea cineva, pentru upper middle class.

          Si inca ceva: asa cum bine stie orice cercetator, un articol – fie el si pe platforma Contributors.ro – nu are menirea de a enunta adevaruri apodictice, ci aceea de a testa o ipoteza. Comentariile d-voastra imi ajuta cu adevarat si de aceea va multumesc pentru fiecare. (Si, ca o paranteza finala: poate de asta nu ne inghesuim la marile reviste internationale: ca vrem sa ne vedem numele acolo doar cand suntem in posesia adevarului absolut. Poate daca am incerca cu ipoteze care sa descrie, cat mai adecvat cu putinta realul, am fi mai aproape de ele. Si de lumea noastra.)

          Un gand bun

          Mihai Maci

          • Stefan spune:

            Dar unul din rostirile cercetării este sa fie cunoscuta și citată. Degeaba cercetezi și descoperi dacă nimeni nu știe de munca ta. Citiți despre Procopiu, 1 lună de întârziere în publicare și recunoaștere internatională cat de mult a contat!
            Cercetarea nu este poezie. Da, cercetătorul are vanitatea de a i se recunoaște a munca, de a i se confirma ipotezele, de a se “scalda” în aceleași ape cu “rechinii” ceilalți, de a publica in revistele lor și de a fi citat. ‘Geaba cercetare dacă este doar pentru sine!

        • Alexa spune:

          Cercetare se face inca in Romania, sunt oameni cunoscuti in afara tarii, sunt invitati sa vorbeasca la conferinte, merg in universitati straine ca profesor invitat, au colaborari internationale. Din pacate putine domenii sunt in aceasta situatie, dar nu le poti neglija enuntand ca in Romania nu se face cercetare. Cred ca domeniile cele mai reprezentative sunt matematica, fizica si chimia, pot fi si altele in care poti gasi oameni de foarte buna calitate stiintifica dar prea putini pentru a reprezenta o masa critica si a face cunoscuta facultatea sau departamentul in care lucreaza.
          Din pacate in Romania nu exista o politica inteligenta de a investi in domeniile in care exista potential pentru cercetare: granturile, in general banii pentru cercetare ( si asa putini) se dau de-a valva, fara nici un criteriu de calitate. Iar de cand s-au eliminat raportorii straini pentru granturi, situatia s-a inrautatit, ceea ce era de asteptat.

      • Lukas spune:

        Din păcate se pare că am fost greșit înțeles pentru că nu a fost în intenția mea de a ataca autorul. Oradea își poate permite o facultate de filosofie (fie și cu 20 de locuri) sau măcar un departament amarât acolo sau măcar un M.A. Când spuneam ca “v-ați distrus”…nu mă refeream la dv ci la colectivul în general…. ” Nu sunt studenți”… dar oare de ce?Nu studenții sunt de vină în ecuație ci modul ponosit și neatractiv de a preda într-un domeniu, (personal nu am întâlnit mediu mai imobil mai reticent la orice schimbare și inovare decât mediul universitar pe umanioare…deși ar trebui să fie exact contrariul). În rest …vă citesc constant articolele…v-am cumpărat și cărțile…și nu cred că e necesar să vă citez din ironiile constante la adresa utilității domeniului RI (multe evident argumentate și justificate). În lumea “normală” în care se face cercetare serioasă de care vorbiți (adică în Occident) tot colectivul desfințatei facutăți de filosofie ar fi fost disponibilizat…adică pus “pe liber” să cerceteze și să-și etaleze înțelepciunea și abilitățile academice pe banii proprii sau bani privati. În lumea românească “anormală” și “risipitoare de bani publici pe inutilități” v-i s-a oferit o mână, o catedra, o pâine…la toți filosofii. Concluzie, așteptăm mediul privat să înfiereze modul în care se face cercetare pe umanioare, utilitatea/inutilitatea domeniului.

  10. Dimijoarei Obt spune:

    Acum ati inteles de ce baltim fara sanse de scapare ! Cat timp nu aveti puterea sa primiti adevarul in fata !

  11. Un prieten spune:

    S-ar face cercetare atunci cand performanta va fi cu adevarat valoroasa, intr-un sistem concurential si sub stimulentul responsabilitatii contractuale. Tabloul prezentat este mai sumbru decat realitatea, sunt multi activi care produc valoare adaugata si nu se multumesc cu second-handurile. Adevarat ca reprezinta inca o minoritate, cauza principala gasindu-se in malversatiunile sectorului public.

  12. judex spune:

    Eu am o opinie contrara celei a autorului.
    Demonstratie: Daniel Funeriu (ministru in guvernul Boc) si projectul ELI-NP https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/laserul-de-la-magurele-cel-mai-puternic-din-lume-va-fi-pus-in-functiune-azi-931345

    • freakindel spune:

      Da? Si cat de repede l-au expulzat pe Funeriu din sistem? Cvasi-instantaneu. Toate cele bune din reforma lui Funeriu au fost apoi demontate pas cu pas. Si laserul de la Magurele? Este realizarea aproape exclusiva a unui grup mic si tenace de visatori. Nu datoreaza nimic sistemului, ci dimpotriva. Ma intreb cat vor rezista si cum vor reusi sa continue proiectul in viitor.

      • judex spune:

        Bineinteles ca nu se poate face cercetare fara cercetatori. Iar prezenta cercetatorilor este conditionata de interesul statului sau al sectorului privat (vezi Bitdefender, Uipath) pentru inovatie la nivel mondial. Funeriu a orientat statul in sprijinul cercetatorilor si imi pare interesat in continuare de mersul lucrurilor in Ro. Bariera este inaltata de cei care impiedica reproducerea conditiilor pentru readucerea la timona a tipului de politician reprezentat de Funeriu. Si nu ma refer aici la PSD (care exista si in perioada mandatului lui Funeriu, dar margii si popii de atunci nu se puteau opune reformelor), ci la cei care au faramitat forta care a adus un ministru ca Funeriu in fruntea cercetarii din tara.
        Pe scurt, cine a contribuit la exilarea lui Funeriu?

        • Alexa spune:

          Funeriu a incercat sa faca lucri bune, cateva, dar a facut si multe prostii, care l-au aratat mai mult ca pe un politician pus pe compromisuri decat ca pe un adevarat om de stiinta. De exemplu introducerea ASE-ului in prima categorie valorica a universitatilor romanesti. Vorbim de acelasi ASE in care o multitudine de cadre universitare au girat “carti stiintifice” ale unor detinuti mai mult sau mai putin celebri si unde notiunea de cercetare este destul de redusa, cel putin prin prisma rezultatelor. In plus, Funeriu nici nu avea cine stie ce experienta: un doctorat intr-o universitate straina este cert meritoriu, dar neavand niciodata un post permanent intr-o universitate, nu a fost confruntat cu situatii clare, nu avea cum sa vada lucrurile intr-o maniera foarte clara.
          Daca il mai intereseaza ce se intampla in viata universitara romaneasca o fi si pentru ca, din cate stiu, mare lucru nu face, nu are nici un post stabil undeva anume, incearca sa parvina pe ici pe colo.
          Dar cred ca in Romania sunt inca universitari de valoare care ar putea face lucruri bune pentru invatamant si cercetare, daca ar fi lasati. Este o prostie chestia asta cu apartanenta politica la un partid: daca s-ar dori cu adevarat ca educatia si cercetarea sa fie reformate in mod sigur s-ar gasi oameni de calitate. Asta ar trebui sa primeze,

    • V Argesanu spune:

      Intrebare:
      De ce tocmai la Măgurele?
      Răspuns:
      Pentru că acolo exista CEVA înca dinainte de Mare Bulibășeală din ’89. Se numea IFTAR, adică Institutul de Fizica și Tehnologia Aparaturii cu Radiații și lucra pentru armată. Mascat de Reactorul atomic de mică putere care fu mutat mai târziu lângă Uzina de Autoturisme Pitesti, institutul susnumit se ocupa de lasere: cercetare, proiectare și producție până la nivel de prototip…
      Deci megajucăria de acuși n-a crescut din deșert!
      Și mai cunosc alte două cazuri de cercetare și proiectare de vârf: aviație și energetică nucleară.
      Pentru că atunci se putea…
      Acum banii se aruncă pe teldrum și alte beline!

    • Costin Oproiu spune:

      ELI-NP e cercetare europeană, nu românească. contraexemplu. facem parte dintr-o organizație europeană de astronomie care finanțează proiecte propuse de membri. în toată istoria am avut un singur proiect acceptat, nu pentru că n-au fost bani sau că am făcut propuneri proaste, ci pentru că nu am făcut propuneri. morala: nu avem cercetare pentru că nu avem nevoi de cercetare. contra-contraexemplu. ba avem. nu marea cercetare fundamentală, ci micile nevoi tehnologice ale antreprenorului privat, am cunoscut cîteva. s-au dus oamenii la universitate cu cîte o problemă. știți ce au primit? dat din umeri și cereri de sponsorizare.

  13. R.A. spune:

    Felicitări pentru articol! De la astfel de analize ar trebui să pornească cei care vor să schimbe ceva în cercetarea din România și în România, în general.
    Nu poate exista ceva care presupune o anumită infrastructură (materială, culturală…), dacă infrastructura respectivă este absentă. Suntem varză la people management și în general la management în domeniul cercetării. Nu știu câte echipe de cercetare funcționează cu adevărat în România. Nu avem pur și simplu capacitatea, ca stat, să suținem materialicește dotări pentru cercetarea în domeniile înalt tehnologizate și-aici nu mă refer la cercetări spațiale, ci la biotehnologii, la nanotehnologii. Cercetarea nu mai e făcută de indivizi străluciți, oricât de străluciți vor fi fiind ei, ci de echipe solide. Plus că cercetător înseamnă un căutător de adevăr, ceea ce la noi nu prea e văzut cu ochi buni.
    Poate-un bun punct de plecare în învigorarea cercetării românești ar fi constituirea unei platforme publice cu toate tezele de doctorat și cu toate contractele de cercetare din bani publici (și rezultatele lor) și în baza cărora s-au obținut ulterior bani publici (promovări, îndepliniri de standarde pentru obținere de bani publici etc.). Ar fi un rai pentru adepții scientometriei și cercetătorii de futilitate și similaritate. Pe alocuri, chiar pentru umoriști.

  14. gigel spune:

    Cauzele sunt poate mai profunde si nu tin doar de cercetarea stiintifica, ci de toata “stiinta”, adica mediul academic. Este, in mod clar, greu de reformat si de multe ori se pierde din vedere finalitatea sa. Asta ar fi “din interior”. Din exterior, finantarea, adica decizia politica, nu exista.La fel ca si alte domenii, ale caror beneficii sunt pe termen lung, depasind durata unui mandat politic, nu sunt de interes pentru decidentii nostri, de aceea nimeni nu investeste dincolo de borduri, panselutie si spectacole in aer liber. Pentru multi dintre noi, pare un lux ca un guvern sa arunce bani in cercetare fara sa aiba vreo certitudine ca va avea “return of investment”. Si chiar este, dar altii si-l permit. Dincolo de bani, ar fi interesant de analizat si managementul acestei investiti, adica cum ajungi sa nu dai bani unor sarlatani, cu diplome multe eventual, care ii toaca pe cine stie ce. Asta in conditiile in care nu putem accesa fonduri care ne asteapta pentru chestii mult mai palpabile si controlabile, gen autostrazi. Cum controlezi ca investitia a fost una cu cap, asta mi se pare o problema mai interesanta decat a face rost de bani. In mediul privat, entitatea care spune ca investitia a fost buna este tocmai piata. De aceea, poate si cercetarea ar trebui sa fie privata. Daca statul vrea sa o ajute, atunci sa subventioneze firmele private, fix ca in agricultura. Raman doar cateva domenii unde poate privatii nu ar investi de unii singuri, cum a fost Hardon Collider-ul de la CERN sau fuziunea nucleara sau Statia Spatiala Internationala, domenii de top unde se vede clar ca nici macar un singur stat nu mai poate finanta de unul singur.

    As zice ca cercetarea e o chestiune de “infrastructura”. La fel ca si lipsa infrastructurii, lipsa cercetarii ne va costa pe termen lung si ne indeparteaza tot mai mult de tarile avansate. Acum, desi credem ca avem in IT “specialisti de top”, nu sunt tocmai specialisti de top. Sunt ingineri care lucreaza dupa indicatiile si viziunea unor specialisti de top din strainatate. Cei care sunt de top, din strainatate, sunt legati cumva de mediul universitar si cerceteaza ani de zile pe un domeniu iar centrul de greutate se muta din nou de pe engineering pe stiinta in vest, la fel cum in China se muta de pe productie pe engineering. Dar cum spuneam, vom vedea faptul ca ne-am complacut chiar si in IT in max. 10 ani si ma tem ca ne va prinde cu un sistem de invatamant plin de “feudali”, adica fara prea multe sanse.

  15. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Feke news :)

    Ganduri bune,

  16. Cum facem sa coborim cu picioarele pe pamint? spune:

    De ce trebuie sa existe in Romania, sau oriunde in lume, activitati, servicii si produse finantate din bani publici pentru care nu exista nici un fel de cerere pe piata, dar sint impuse discretionar de parlamente si de guverne si implementate de politruci si de birocrati care nu dau socoteala nimanui pentru felul in care toaca banii altora?

    De ce cred politrucii si birocratii ca stiu ei mai bine ce le trebuie oamenilor si cum trebuie cheltuiti banii lor?

    De ce sint lasati politrucii si birocratii sa faca lucruri tot mai inutile, tot mai costisitoare si tot mai extravagante pe banii altora?

    De ce sintem snobi si incercam sa facem si in Romania ceea ce vedem la bogatii lumii, care sint cu o suta de ani inaintea noastra si si-au rezolvat de mult nevoile primare?

    De ce ne purtam ca niste maimute care imita ceea ce vad sau ca niste papagali care repeta ce aud?

    De ce nu ne ocupam cu prioritate de saracia si de nevoile neamului (canalizare la sate, sala de baie in fiecare casa, igiena personala, sapun, pasta de dinti, asfaltarea drumurilor, agricultura si zootehnie fara chimicale, invatamint 100% privat, cu doua ore pe zi de sport pentru elevi in loc de doua ore de indoctrinare cum e acum, iar celelalte inca doua ore pe zi de indoctrinare eliminate pur si simplu) lasind pentru mai tirziu tichiile de margaritar, academiile, institutele de cercetare si cercetarea stiintifica pe banii vaduvei, zborurile spre Marte etc.?

    Companiile private si universitatile private din Romania au toata libertatea sa faca cercetare dupa cum poftesc. Si o vor face. In functie de nevoile si in limita posibilitatilor lor. Cele finantate de la buget, insa, nu ar trebui sa fie lasate sa sifoneze bani pretinzind ca fac studii si cercetari.

    De ce tot timpul ne uitam, ne comparam, (credem ca) ne batem pe burta si ne inchipuim ca tropaim alaturi de occidentali, cind noi ar trebui sa ne comparam cu bulgarii, cu ucrainienii, cu gagauzii, cu albanezii, cu africanii etc. si pe astia sa incercam sa ii egalam si depasim daca chiar sintem in stare de ceva?

    Cum facem sa coborim cu picioarele pe pamint?

  17. ion spune:

    daca se dezvolta infrastructura economia, se va dezvolta si cercetarea, nu invers

    Ca cercetatorii sa fie motivati si sa aiba bani, si sa stie ce sa cerceteze trebuie sa existe cerere, acum cererea e pe distractii, bere, lucruri care se pot cumpara ieftin din import. Cand se vor incepe lucrarile la infrastructura, autostrazi, vor aparea o gramada de ingineri, cercetatori in domeniul geologiei, podurilor, materialelor, fiindca va fi nevoie de ei. Cand vom incepe sa punem la punct caile ferate, va fi nevoie de o gramada de ingineri si cercetatori. Cand vom incepe sa punem la punct sistemul medical va fi nevoie si acolo de o multime de cercetatori. Cand vom incepe sa punem la punct raurile, lacurile, padurile, sistemul energetic, va fi cerere concreta de cercetare. Fiindca nu vei putea asigura totul din import, fiindca vei dori sa produci si singur mai ieftin, fiindca trebuie sa intretii aceasta infrastructura si sa o dezvolti. Aceasta e adevarata motivare. Se vor dezvolta si stiintele sociale, arte, istoria, fiindca in lumea moderna trebuie sa vinzi si o poveste si trebuie sa faci sa fie cat de cat placuta o gara, un spital.

    Acum poti sa bagi bani si sa te organizezi cat vrei, fiindca ei habar nu au ce sa cerceteze. E cum te-ai duce intr-un trib in africa si ei ar face cercetare …

    Trebuie sa se dezbata si sa se insiste pe proiecte concrete. De exemplu: vrem sa reducem in romania numarul de bolnavi de gripa in 10 ani, si uite tie cercetare. Sau vrem sa facem invatamant performant pentru copii de varsta 6-13 ani. Sau, vrem sa avem orase in anumiti parametri ca lumea sa fie sanatoasa si fericita in aceste orase (acum arata ca in africa). Sau, vrem sa avem un sistem de transport de marfuri performant. Sau vrem sa reducem numarul de accidente rutiere, sau criminalitatea, sau sa ridicam nivelul de viata la un anumit nivel. Sau, vrem sa fim cei mai buni producatori de vin. Acestea intai vor absorbi tehnologiile existente si dupa vor crea si cercetarea, nu invers.

    Aceiasi oameni functioneaza bine cand merg in vest, fiindca acolo sunt probleme concrete care rezolva nevoi concrete. Noi incercam sa rezolvam probleme globale care nu au nevoie sa fie rezolvate.

  18. Leo spune:

    Sa vorbesti despre cercetarea stiintifica in Romania e ca si cum ai vorbi despre artele decorative pe pluta Meduzei. Performanta stiintifica este un articol de lux, care nu este si nu poate fi o prioritate intr-o tara in care cuvantul de ordine e “Scapa cine poate!”.

  19. AEV spune:

    Domnule Maci,

    Titlul articolului Dvs. este groaznic dar, din păcate, foarte aproape de adevăr! Înainte de 1989, cercetarea din domeniile tehnice era numită, în cea mai mare parte a ei, ”tehnologică”. Era o precizare rațională și corectă, care arăta că se creea câte ceva nou, adeseori util și uneori foarte ingenios, dar nu puteam vorbi despre ”străpungeri” de nivel mondial decât în cazuri cu totul izolate. Astăzi, nici cercetarea ”tehnologică” nu mai este necesară și nici posibilă, așa încât, repet, aveți dreptate!

  20. mike_the_hunter spune:

    Exista o singura problema…nici autorul, nici cei care isi dau cu parerea nu fac cercetare nici aici , nici in alta parte.Autorul are rezultate mediocre in domeniu.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Mie nu-mi apartine faptul de-a o nega, ci acela de a ma vedea – pe mine si tot ce ffac – mai critic decat d-voastra. Insa am si eu o nedumerire: de ce, atunci cand la cercetare ajunge un ministru caricatural, sau cand putinele ei fonduri sunt batjocorite, sau cand se fac tot felul de “arajemente” prin comisiile ce se ocupa de ea, sau cand se inventeaza “criterii” suprarealiste (ce avantajeaza mediocritatea, daca nu chiar impostura), cercetatorii onesti nu se aduna, nu reflecteaza asupra acestor teme si nu protesteaza public, pentru a le arata decidentilor rosturile adevaratei cercetari. Nu vreau sa spun ca asemenea initiative nu exista de loc – cateva au aparut chiar pe aceasta platforma – insa putinatatea lor ma face sa cred ca cercetrea noastra trebuie sa fie tare subtire. Mai curand – ca-n multe alte domenii – si aici, in locul unui plan serios si de perspectiva, oamenii “se descurca” cu “ceea ce cade”. Se poate face cercetare adevarata in asemenea conditii? Raspundeti d-voastra.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • mike_the_hunter spune:

        Stimate domn,

        Mai jos, Mike (care nu sunt eu!) a scris un singur rand. Concluzia : q.e.d.
        Cercetarea e un domeniu pentru cei talentati, cu vocatie. Avem in tara cercetatori talentati si cunoscuti in toata lumea , si sunt de toate varstele, de la 30 de ani pana la 85 de ani.Merg la congrese, au lucrari invitate , au mii de citari, au articole in mari reviste, au brevete, au scris carti la mari edituri internationale.Unii lucreaza in firme, altii in universitati, institute de ceercetare. Cei cu mai putin talent , dau vina pe sistem, pe ministri , pe call-uri, pe orice in afara de ei, ca nu au performante. Aceasta auto-otravire sistematica , duce la fel de fel de reactii si nu numai aici, oriunde in lume. Peste tot sistemul de cercetare e imperfect, sigur, aici e ceva mai rau , dar in aceasta tara orice e mai rau. Nu o sa vina cercetatori foarte buni la proteste, au treaba, muncesc cam 12 ore pe zi minim. Numai asa se poate face performanta, cu munca si talent. Restul e invidie, furie, umori , mediocritate raspandite in scris cu viteza luminii de internet. Aici am ajuns, orice neica-nimeni isi da cu parerea despre cercetare, despre filozofie, despre algebra, si in general despre orice otravit de propriile vanitati ca n-a facut nimic, nothing, in acesta lume.

        • man of war spune:

          domnule, observ aroganta dvs si lipsa de respect atit fata de autor cit si fata de comentatori. okay, doar dvs sinteti mare cercetator, dar lasati i si pe ceilalti sa vorbeasca. eu nu stiu la ce lucrati, fundamental sau aplicat, dar fiti sigur ca daca i ceva observabil lumea va afla. m as bucura ca biela manivela sa ajunga in dacia romaneasca (care i frantuzeasca) sau pastila care vindeca cancerul in industria farmaceutica autohtona.

          • Stefan spune:

            Domnul Maci s-a poziționat în ultimii ani ca și formator de opinii. Are talent, are viziune, diseacă realist, ia în considerare mai multe variabile. Așa ca, a afirma tare și gălăgios: “în Ro nu avem cercetare” este o opinie puternică atunci când vine din partea dumnealui. Realist, opinia este susținută filosofic, nu cu date cantitative (așa cum o fac cei 2M și 1A). E doar o opinie și o mică filosofie.
            Dar! Formatorii de opinie au putere aproape egală cu a unui specialist când vine vorba de influențare. Pentru că ei folosesc instrumente de persuasiune din domeniul comunicării. Nu date științifice/numerice fade și de neînțeles pentru publicul larg. Este cunoscuta aceasta forma de inducere de opinie. E larg răspândită în politică și jurnalismul se bazează pe ea. Dar e doar o tehnica din psihologie de susținere a unui opinii atunci când nu sunt date concrete care să susțină opinia.

        • Suetonius spune:

          Ave Hunter, morituri te salutant!

    • Octavian spune:

      @Mike
      Exact asa: 2 articole in reviste autohtone pe WoS, 0 citari! Parerologia e sport national.

  21. Despera spune:

    Un text exceptional,felicitari. Imi pare rau de dvs,sinteti una din luminitele de care vorbiti si care ne arata noaptea adinca din jurul nostru. Dar e o placere sa va citesc. Ca inginer, am lucrat odata, inainte de schimbare, in ‘cercetare’. Si atunci era impostura,dar nu era chiar atita nerusinare, iar oamenii aveau mai multa calitate profesionala; insa factorii de care vorbiti si care fac cercetarea adevarata de nefacut, erau si atunci pt ca sint intrinseci. Si da,iarasi aveti dreptate, exista aici atitea realitati cite perceptii si noi toti traim intr-o mare nauceala in care unii sint foarte multumiti (‘reusitii’ ), altii,care au visat sau viseaza inca ‘la stele’ sint nefericiti, si in sfirsit cei care n-au apucat inca un ‘import’ mai consistent care sa le permita sa nu mai fie sclavi, de asemenea sint nefericiti. E un Babel in care ne uram intre noi. Trebuie sa fii nascut aici ca sa poti pretinde ca intelegi ceea ce e de neinteles pt cei care ne preseaza sa ne modernizam.

  22. Ela spune:

    De acord!
    Nu stiu daca e o veste buna sau rea, dar avem o singura problema : mentalitatea!
    Teoretic, 1 problema se rezolva mai usor decat 100.
    Concret insa, cand multi oameni dintr-o comunitate au o aceeasi problema, ea nu mai e considerata ca problema ci face parte din “decor”, este normalitatea intruchipata!
    Asadar nu exista nicio sansa de a o rezolva, ca doar nimeni nu-i nebun sa-si bata capul cu o problema care nu-i nicio problema (…), cand are atatea altele pe cap…
    De aceea nu poate exista nici cercetare adevarata, nici bunastare reala si nici progres palpabil : din cauza mentalitatii romanesti deosebit de paguboase, asa cum f. bine s-a aratat in acest remarcabil articol!
    Evident, nu suntem mai prosti ca altii, nici mai destepti, doar ca nu ne folosim inteligent de potentialul de care dispunem, din cauza mentalitatii!
    De ce romanii nu au niciun Nobel?
    Din acelasi motiv ptr care evreii, diseminati in toata lumea si cu precadere cei in SUA au cele mai multe : mentalitatea.
    In timp ce noi, ori ne plangem ca n-avem nobelizati, ori ne consideram neindreptatiti (or fi gelosi pe istetimea noastra?), ori victime, ori, in cel mai “fericit” caz ne motivam activitatile profesionale exclusiv intru obtinerea celebrului premiu Nobel, cei care-l au de-adevaratelea nu-l cauta. De loc! Ei doar FAC tot ceea ce fac, cu pricepere, pasiune, devotament si muuuuulta munca, singurul obiectiv fiind sa faca bine, cat se poate de bine! Atat.
    Chestie de mentalitate, probabil…

  23. Dedalus spune:

    Asemenea articole starnesc 2 reactii negative:

    a) din partea celor care traiesc din pseudo-cercetare – asa cum am spus fara nicio concurenta

    b) din partea diverselor grupari politice (voit sau nu) care sunt de o parere sau alta, fara insa a accede la fondul celor discutate

    Se adauga trolii de diverse orientari – uneori e clar ca nici ei bietii nu prea pricep cuvantul de ordine, pentru ca – evident – nici cei care l-au dat nici cei care il pun in practica nu prea pricep despre ce e vorba :-))).

    Ca intotdeuana, cand e vorba despre sume mari, aspectele subiective si colaterale devin evidente.

    Daca punem in aceasta ciorba si pe cei care raspund la comentariile de reactie de mai sus, evident ca peisajul devine mai mult decat cetos.

    ===

    La rece:

    1) Parerea (cvasi)unanima este ca de fapt cercetarea romaneasca, pe ansamlbul sau nu ofera rezxultate comparabile cu cea de pe alte meleaguri si nici macar nu evidentiaza o cheltuire eficienta a banului public.

    2) Motivele situatiei de mai sus sunt multiple, parerea mea este ca nu avem economie concurentiala

    3) Natural si ienvitabil, cei care totusi se ocupa de cercetare serios sufera oprobiul general (similar educatiei din Ro), ceea ce este evident nedrept fata de acestia – doar ca din moment ce ei sunt exceptia, parerea mea este ca nu se constituie intr-o ratiune a perpetuarii sistemului prezent de finantare

    4) Exista o mare confuzie in ce priveste utilitatea cercetarii din punct de vedere economic si utilitatea cercetarii pentru societate, in ansamblul sau; cuplat cu cvasinexistenta cercetarii i nsectorul privat, confuzia aceasta este profund daunatoare

    Avand in vedere cele spuse (atat in acest articol, cat si in altele ca si in unele comentarii) apare ca evidenta sterilitatea actiunii politice, cattimp se rezuma la doua coordonate secundare si imprecise:
    - finantarea in volum absolut
    - sistemul de selectie al proiectelor de cercetare

    Aceste doua coordonate nu cuprind solutia unei cercetari eficiente si de valoare in Ro. Ele sunt doar expresia unei incremeniri intr-un sistem etatist, in care totul se decide din birourile ministerelor iar statul actioneaza impotriva libertatii pietei.

    Ca si in cazul educatiei, dupa parerea mea, solutia nu rezida in adancirea si detalierea rolului statului si a birocratiei in gestiunea cercetarii stiintifice, ci in circumstantierea si reducerea rolului statului, in conditiile in care ar permite pietei (a muncii in primuil rand) sa se exprime.

    In opinia mea, actuala cercetare stiintifica este suprafinantata. Nu inseamna insa ca reducerea doar a sumelor ar avea vrfeun impact. Ci doar ca asa cum este, in aceste conditii de stat socialist, ea este suprafinantata. Sumele absolute si metodele de selectie a proiectelor ar deveni pertinente in momentulk in care cercetarea stiintifica de stat s-ar grefa pe o piata libera.

    Pana atunci, singura solutie, din pacate, este scaderea finantarii si externalizarea seelctiei, pentru a minimiza pierderile. Minimizarea pierderilor insa nu inseamna decat atat: minimizarea pierderilor. Nu inseamna automat si cresterea relevantei si eficientei. Ar putea sa insemne, dar nu doar ca rezultat al acestei actiuni. Si in niciun caz nu este o solutie pe termen mediu si lung.

    Nu exclud nici situatia incremenirii in acest etern farniente plangacios.

  24. Fanel Braila spune:

    Vorbim ca sa ne auzim,domnilor.Asa cum spune fotbalistii :important este cele puncte puse in joc,important nu este ca am marcat eu.De aceea cercetarea in Romania este unde este,ca eu de exemplu ca cadru didactic nu am cum sa fac cercetare pentru ca lucrez la o casa la tara,ca sa am si eu unde sa fac un gratar.Hai sa nu mai zicem una alta cu cercetarea,ca eu am 55 de ISI publicate si am participat la conferinte afara ,inclusiv in Uganda si Burundi ,precum si la Mizil.Aferim!

  25. DB spune:

    Dupa parerea mea nu exista cercetare in Romania (fie cea la care s-a referit autorul sau la cea “tehnologica”), in primul rand datorita mentalitatii mostenite din comunism “sa ni se dea, sa ni se aprobe” si noua, nu numai celor privilegiati de un guvern sau altul.

    Marile universitati din USA si nu numai, ce-i drept particulare, contacteaza comapanii si se intereseaza/negociaza cum ar putea sa le ajute in anumite proiecte (si chiar obtin bani din contracte).
    Deci miscarea este dinspre universitate pentru ca in exsenta capitalismul inseamna in primul rand competitie.

    Cati din cei care scriu pe acest forum (autori sau comentatori) s-au intrebat cate din contractele de cercetare stiintifica au fost obtinute ca universitatile americane. Eu cred ca numarul este un “infinit mic” sau chiar zero absolut (din pacate).

    • c spune:

      :) Ati fi uimit cate povesti am cu companiile private care sa finanteze cercetarea academica. Incercati sa le contatctati si apoi criticati. . Pentru a obtine un contract de cercteare privata e nevoie de infrastructura si de oameni. De unde si una si alta daca ai fonduri zero? Mai apoi cate companii romanesti sunt implicate in cercetare pura, finatare din fonduri private? Toti spun trasnai ca Amazon da 22 de miliarde de dolari in cercetare. Mai interesati-va cat e imagine si cat e cercetare pura!!! Firmele mici nu isi permit cercetare. Firmele medii isi permit cercetare aplicativa cu proiecte care sa produca in 6 luni. Doar firmele foarte mari isi permit cercetare si nici una nu e activa extern in Romania. Mai apoi la firmele mari, echipa de cercetare se transforma rapid in “emergency debugging team” la un dead-line major.
      Cercetare fundamentala e finatata de guvern/stat pentru ca e de risc mare. 5% mentionat de d-l Maci este un procent colosal. Orice firma serioasa va arunca cu bani in tine daca ii garantezi 5% succes in cercetare fundamentala. E sub 1% si de aceea statul si-l asuma. Apoi cand solutia e matura este preluata de industrie care printr-un proiect de cercetare pe termen scurt o productizeaza. Cercetare la stat presupune in primul rand cresterea de dcotoranzi pentru ca firmele sa aiba personal calificat si sa isi creeze deparmtamente de cercetare pe termen scurt

      • DB spune:

        Am inteles. Pledati pentru “sa se dea cate mai putin ca sa ajunga la toata lumea”:sa se poata studia si influenta papucilor de guma asupra razelor de luna, vorba un hatru.

  26. Marco spune:

    Mai concret, poate cineva sa ne spuna ce au descoperit in ultimii 30 de ani ?, imi aduc aminte ca prin anii 95, inca aveam 60 000 de angajati in cercetare. In mod normal daca trimiti 60 000 de muncitori o zi la munca, seara vezi ce s-a produs. Stim ca in cercetare rezultatele nu-s la fel, dar 30 de ani cu mii de angajati, totusi, ar trebui sa vedem si numara rezultatele.

  27. Constantin spune:

    „Teza mea este următoarea: în România nu poate exista cercetare ştiinţifică.”

    Sunt pe deplin de acord cu mesajul textului, sunt în cea mai mare parte de acord cu opiniile conținute în articol și îmbrățișez teza autorului. Dar, cer permisiunea să menționez câteva dintre opiniile cu care nu pot fi de acord.

    Observ contradicția că „mai mulţi bani n-ar însemna decât mai multă risipă” și recunoașterea faptului că, în orice caz, sunt necesari mai mulți bani, desigur pentru mai multă și mai bună muncă. Dar remarc o primă concluzie, corectă din perspectiva argumentelor prezentate, după părerea mea, anume că nu atât lipsa resurselor reprezintă un impediment [important] pentru cercetare în patria noastră, cât modul de alocare a lor.

    Spune autorul: „… ar spori [...] producţia de “volume de texte din proiecte şi conferinţe” [...] care – în strivitoarea lor majoritate – nu au nici o difuzare, dar care folosesc în diverse “punctaje” [...]. După cum e de aşteptat, temele ar fi dintre cele mai “interesante”: “Imaginea sculer-matriţerului în poezia proletcultistă”, “Răscoala de la 1888 oglindită în presa educaţională din Sălaj”, “Noi perspective în învăţământul incluziv” etc. – lucruri sublime în patetica lor inutilitate.”.

    Păi, cu respect vă rog să-mi permiteți să observ că nu-i așa. Pe mine, spre exemplu, mă interesează studiul “Imaginea sculer-matriţerului în poezia proletcultistă”, dacă el există, și poate interesa pe mai mulți, habar n-am. Dar, peste tot în lumea civilizată și educată, în care se află universitățile cele mai performate, clasamentele se fac după „punctaje”, cum altfel?! Și astfel de studii, pe domenii restrânse, care se adresează unui public de nișă sunt extrem de numeroase. Și se publică în revistele de specialitate. Presupun că nu se așteaptă nimeni la o teză de doctorat în fizica atomică destinată publicului larg. Studii cu privire la Sălaj se fac la fel cum se fac studii despre Rennes, Klagenfurt, sau Heidelberg. Unele pot interesa întreaga planetă, altele au relevanță locală, sau națională, deși sunt la fel de bine/competent realizate.

    Însă, ceea ce contează este tocmai realizarea lor și calitatea acestora. La fel ca în statele cu rezultate excelente în educație și cercetare, este binevenit, chiar necesar după părerea mea, ca elevii/studenții să fie îndemnați să facă eseuri, studii, cercetare, la nivelul respectiv, în gimnaziu, în colegii, în universități. Chiar dacă sunt multe lucrări. Apoi, printr-un mecanism obiectiv, desigur cu punctaje (!), acestea se cern după criterii de valoare și relevanță. Dacă cineva pune în discuție mecanismul de alocare a resurselor, apoi acela trebuie discutat, dacă se pune la îndoială onestitatea juriilor, atunci spre acelea să ne îndreptăm atenția, NU spre numărul de lucrări!

    • Dedalus spune:

      Apare din nou problema concurentei pe piata muncii, dupa parerea mea.

      Aceasta insistenta asupra recompensarii materiale a cercetarii stintifice are ca origine sumele foarte mari alocate drept salarii, fara insa e exista o responsabilitate.

      Fata de alte salarizarii din sectorul privat, mult mai mici si cu responsabilitate ridicata, posturile din cercetare reprezinta un real avantaj.

  28. Constantin spune:

    Într-adevăr, d-le Dedalus, este într-adevăr în primul rând o problemă de disfunționalitate a pieței concurențiale, inclusiv a celei a forței de muncă, generată de alocarea suboptimă a resurselor. Iar pentru aceasta, cauza o reprezintă faptul că oamenii politici şi cei din înalta administraţie au un caracter veros și au caturat statul. Corupția este după părerea mea cea mai gravă formă de eșec al pieței.

    „care ar fi costurile unei asemenea întreprinderi (alocarea unor fonduri sporite pentru cercetare)?…”

    Cât timp n-au fost calculate, este nepotrivit să ne dăm cu părerea, dar este fix treaba noastră să alocăm eficient resursele. Soluția problemei legate de ineficiența din pricina corupției NU este să nu mai alocăm resurse, ci să schimbăm modul de alocare. NU este să nu mai realizam studii și lucrări de licență, master și doctorat, ci să le evaluăm onest. Nu avem prea multe universități, ori studenți, dimpotrivă, dar trebuie să le evaluăm în mod corect. În patria noastră, dacă un prim-ministru este suspectat de plagiat, se schimbă deîndată componența CNATDCU!

    „A copia” rezultatele proceselor de cercetare, ori inovație, este considerat în România plagiat, în timp ce în China este exploatarea inteligentă și eficientă a R&D. Opinia mea este că depășirea unor etape de cercetare-dezvoltare prin procesul de „tunneling” este benefică pentru economie și la scară pentru întreaga societate. În lipsa capitalului intern pentru investiții, crearea unui cadru atractiv pentru investițiile străine este în mod necesar un obiectiv central. De ce nu și pentru guvernarea noastră cleptocrată? Acesta este un subiect interesant de discuție. D-na C Crețu, spre exemplu, cunoscătoare foarte bine informată în această privință, a oferit de curând răspunsul.

    • Dedalus spune:

      O sa vi se para ciudat, dar coruptia are si functii pozitive. Nu glumesc.

      Problema coruptiei din Romania este ca nu e coruptie, decat in rare cazuri :-).

      Sa explic: infractiunea de coruptie este clara in codul penal si legile speciale: dare si luare de mita, trafic de influenta. Nu discut redefinirea traficului de influenta, ca sa nu complic lucrurile.

      Astfel, in cazul coruptiei, justitia are actiune. Mai buna sau mai rea, subjugata sau nu – dar are. Judeca pe “corupti” (intr-un fel e nostim, legea penala nu defineste o infractiune de “coruptie”).

      In cazul Romaniei avem de a face cu ceva cu mult mai grav: captura statului. Deocamdata, mai exista o grupare de functionari si oameni politici care stavilesc asaltul de capturare. Dar nu stiu cat timp va mai dura.

      Justitia nu are actiune in captura statului. Justitia inseamna lege si atat timp cat legea este expresia capturii statului, justitia este legata de maini si de picioare (ciudata expresie :-
      )).

      In cazul cercetarii stiintifice, problema nu este a procedurilor de evaluare sau de alocare a resurselor. Sa presupunem ca se reduc alocatiile pentru cercetare. Cum vor vota cercetatorii in urma acestei reduceri?

      In realitate, fondurile pentru cercetare cumpara voturi. Si asta nu ca o chestiune de campanie (cand inca ar fi OK) ci ca o chestiune structurala, ca parte a statului care isi ocroteste privilegiatii. In statul socialist unii sunt mai presus de lege, pentruc ca ei fac legea lor.

      ===

      Investitiile straine vin cand vin si investitiile “domestice”. Daca avem un cadru concurential, acesta e atractiv si pentru romani si pentru straini.

      El e simplu de realizat, daca (si numai daca) vom accepta ca asta ne trebuie. Daca ne vom incapatana in doritna desearta de a ne feri de toate relele pietei (care incontestabil exista si ele) ramanem pe cap cu socialismujl de astazi pana cand ne vom plange de mila. Valabil si in cercetarea stiintifica.

      ===

      Universitatile – am mai spus- ar trebui lasate in pace de ARACIS. Acest ARACIS este geniul rau al invatamantului superior din Romania. Atat cat am putea face, am face fara miile de pagini cerute de ARACIS – sunt inclusiv ineptii cerute de tipul “Biblioteca” fizica.

      Chiar si pentru statul nostru socialist controlul de stat a devenit exagerat si contraproductiv. Era fatal sa se intample asa cand te tot straduiesti sa elimini piata din joc.

      ===

      Desigur, piata libera nu e perfecta si nici nu poate fi.

      Dar daca inhami caii cu botul spre piata libera, spre piata libera te vei indrepta.

      Daca ii inhami cu botul spre comunism, spre comunism te vei indrepta.

      La destinatie (piata sau comunism) niciodata nu ajungi, dar conteaza pe care drum esti. :-))

      Nu poti sa mergi spre comunism si sa speri ca ajungi in capitalism :-)))



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Pentru Mike the Hunter, cu referire strict la proiectele PCCF finantate pe domeniul Stiinte Exacte ...

de: Lucian Pintilie

la "Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)