Home » Analize »Global / Europa »Opinie » Citesti:

Delirul roz al unei ţări cenuşii şi întoarcerea la „axa răului”

Valentin Naumescu aprilie 10, 2013 Analize, Global / Europa, Opinie
6 comentarii 1,699 Vizualizari

În discursul programatic anual al preşedinţilor americani în faţa Congresului, cunoscut sub denumirea generică „Starea naţiunii” (State of the Union) susţinut de preşedintele George W. Bush la 29 ianuarie 2002 a explodat conceptul „axa răului”, un termen care avea să cunoască foarte curând o justificată faimă globală dar avea să şi stârnească o intensă controversă în jurul strategiei de atunci a politicii externe şi de securitate a Statelor Unite. Perspectiva ideologică a administraţiei neo-conservatoare de la acea vreme era cât se poate de clară: Irakul, Iranul şi Coreea de Nord formează o tripletă de regimuri politice care îşi asupresc proprii cetăţeni (toate cele trei state erau dictaturi), ameninţând totodată pacea şi securitatea regiunilor din care fac parte, prin arsenalul armelor de distrugere în masă pe care îl dezvoltă, iar Statele Unite trebuie să acţioneze pentru a distruge forţele malefice. Era o viziune considerată de mulţi simplistă, abuzivă, ideologizată, în care „ulii” Pentagonului dădeau rotocoale deasupra lumii, gata să se năpustească asupra bietelor regimuri nevinovate, împotriva normelor dreptului internaţional. Ulterior, subsecretarul de stat John Bolton (alt „hawk” al administraţiei Bush) a completat lista, adăugând Cuba, Siria şi Libia. Vă rog aşadar să recitiţi în linişte „axa răului” de atunci (în varianta scurtă sau lungă, cum preferaţi) şi să observaţi câte din regimurile menţionate au fost recent sau sunt încă generatoare de tensiuni şi conflicte în zonă, având în vedere că ulii neo-conservatori au plecat acum patru ani şi jumătate iar dimensiunea ideologică (republicană) nu mai poate fi invocată.

„The Axis of Evil” a fost introdus, se pare, de fostul speechwriter David Frum, care avea sarcina să găsească urgent o expresie simplă şi puternică, de maximă sinteză şi impact public, pentru a susţine tezele politice şi strategice ale Casei Albe. Prioritatea era, la vremea respectivă, blamarea internaţională a regimului de la Bagdad iar pe 9 aprilie 2003 (un an mai târziu) Saddam Hussein nu mai era preşedintele Irakului, deşi nu existase nicio rezoluţie explicită a ONU sau NATO împotriva sa. Arme de distrugere în masă nu s-au găsit dar fostul dictator a fost în cele din urmă condamnat la moarte de justiţia irakiană (2006) pentru ordonarea folosirii armelor chimice în 1982, în urma cărora au fost ucişi cel puţin 148 de civili irakieni şiiţi. Războiul din Irak a durat oficial opt ani şi nouă luni (20 martie 2003 – 18 decembrie 2011) şi, adunând Operaţiunea Iraqi Freedom (invazia propriu-zisă) cu războiul de contra-insurgenţă care a urmat, a făcut 4800 de morţi numai în rândul forţelor coaliţiei, contabilizând costuri directe de circa 1000 miliarde de dolari, după unele surse mai mult. În urma acestui lung şi controversat război, care a divizat pentru prima dată după 1949 membrii NATO, punând la îndoială unitatea Occidentului şi alianţa transatlantică, a rămas fără răspuns întrebarea rostită sau nerostită: a meritat?

Al doilea component al axei, Iranul, cu care de altfel Irakul a fost angajat într-un lung şi sângeros război (1980-1988) în care Statele Unite au optat să-l susţină financiar masiv pe Saddam Hussein în lupta împotriva unui regim ostil rezultat în urma revoluţiei islamice din 1979, şi-a continuat programul nuclear cu scopuri declarat civile şi vedem zilele acestea că negocierile internaţionale din Kazahstan privind dosarul iranian s-au încheiat fără niciun rezultat. Israelul a avertizat în repetate rânduri că îşi pierde răbdarea în faţa ineficienţei demersurilor politico-diplomatice occidentale relativ la sfidarea iraniană şi că ia în considerare alte căi de acţiune pentru a-şi proteja interesele de securitate. Momentan nimeni nu poate anticipa următoarea mutare în Golf (şahul a fost totuşi inventat în Persia), impasul fiind total. Aşa cum am mai spus, aş fi tentat să cred că până la alegerile prezidenţiale din Iran, de pe 14 iunie, care vor aduce un nou preşedinte la Teheran, nimic notabil nu se mai va întâmpla pe acest „front”, tocmai pentru a nu alimenta islamismul la urne, deşi teoretic nicio evoluţie nu poate fi exclusă.

Acum vine partea cea mai grea a ecuaţiei: Coreea de Nord. Phenianul este de departe regimul cel mai absurd şi mai sinistru din ceea ce am putut vedea în timpul generaţiei noastre, întrecând obtuzitatea dictaturilor de pe orice alt meridian al planetei. Plimbându-şi, faliţi, rachetele sumbre pe străzile cenuşii, dintr-o parte în alta, comuniştii pe lângă care Fidel Castro pare un intelectual relaxat (iar Cuba un paradis) ameninţă cu ultimul lucru care le-a mai rămas în ţară şi care nu poate fi mâncat: bombele. Delirul roz al unei ţări cenuşii în care oameni speriaţi şi păsări cu conştiinţă revoluţionară plâng laolaltă la catafalcul călăului, în care crainice crispate cu sacouri roz şi fără nicio mimică strigă la toată lumea să plece din peninsulă (de ce nu deschid graniţele să vadă cine ar pleca primii?) poate readuce războiul şi tragedia în Asia. Nu ştim astăzi cu precizie (eventual bănuim) dar vom afla poate într-o zi ce gândesc cu adevărat nord-coreenii despre liderii lor, despre valurile roz de fericire şi mulţumire pe care trebuie să le formeze periodic în faţa tribunei oficiale şi ce cred despre viaţa lor, atunci când trebuie să fugă plângând isterici, de bucurie şi dragoste, după maşina conducătorului.

În faţa ameninţării plauzibile a atacului nord-coreean, „axa răului”, atât de criticată acum unsprezece ani (termenul de axă în sine nu se justifica, cele trei regimuri nefiind coordonate), nu mai pare astăzi la fel de nerealistă. În discursul din 2002, Bush spunea despre Coreea de Nord: „un regim care se înarmează cu rachete şi arme de distrugere în masă, în timp ce îşi înfometează cetăţenii”.

China va avea (sau ar putea avea) un rol esenţial în gestionarea conflictului, având încă pârghii importante în relaţia cu Nordul, dar atitudinea tradiţional rezervată a Beijing-ului nu s-a modificat încă, deşi pare că s-a intrat în ceasul al doisprezecelea al escaladării tensiunilor. China este cu un ochi pe peninsula coreeană şi cu altul pe Japonia, date fiind rivalităţile în creştere între cele două mari puteri din regiune. Asia fierbe. Calculele strategice sunt la ordinea zilei, la fel şi speculaţiile legate de jocul Chinei, care ar viza în fapt o descurajare a influenţei şi implicării americane în Pacific şi o demotivare a susţinerii Japoniei. O criză militară cum este cea coreeană, nerezolvată de Statele Unite dar rezolvată ulterior de China, ar arăta neputinţa americană în regiune şi ar creşte importanţa Beijing-ului în echilibrele de putere complicate ale Asiei. Washington-ul ar putea fi astfel scos din jocul de putere al regiunii iar Coreea de Sud şi Japonia ar rămâne de facto fără o protecţie credibilă din partea Americii.

Curând vom afla răspunsul la situaţia explozivă din peninsula coreeană. Este o chestiune de zile sau ore. Observatori avizaţi spun că un atac asupra Coreei de Sud este din ce în ce mai probabil, un atac care să arate lumii şi Statelor Unite că nu există altă variantă politică decât deschiderea negocierilor oficiale cu Phenianul, retragerea sancţiunilor economice şi acceptarea rolului de arbitru zonal al Chinei. Sau există?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. valabill spune:

    Daca va fi razboi singura care va pierde intr-adevar va fi Coreea de Sud. De castigat vor castiga China si Japonia. America isi joaca ultima carte ca “jandarm mondial”. Rusia si EU ar trebui sa fie neutre in principiu sau cel mult de partea SUA. Oricum peste 20 de ani in Asia se va ajunge incet-incet la o alianta chino-japoneza contrabalansata de binomul Rusia-India.

  2. Corneliu Cazacu Corneliu Cazacu spune:

    “O criză militară cum este cea coreeană, nerezolvată de Statele Unite dar rezolvată ulterior de China, ar arăta neputinţa americană în regiune şi ar creşte importanţa Beijing-ului în echilibrele de putere complicate ale Asiei. Washington-ul ar putea fi astfel scos din jocul de putere al regiunii iar Coreea de Sud şi Japonia ar rămâne de facto fără o protecţie credibilă din partea Americii.”

    Eu vad situatia cu totul altfel. China este deja marea perdanta in jocul de putere din zona. Daca Phenianul ataca Coreea de Sud nu vad alt rezultat decit schimbarea regimului nord-coreean. E nerealist sa ne imaginam ca SUA ar putea pierde razboiul, care ar fi total in cazul ca rachetele nord-coreene ar ploua peste Seul.

    Coree de Nord ar putea incerca o provocare limitata dar ma indoiesc ca de fapt au de gind sa atace. Ar fi un atac sinucigas.Rezultatul final al unui razboi ar fi o Coree unita, lucru care nu ar fi sigur pe placul Chinei.

    Cealalta alternativa, a unei expectative nord-coreene si a aminarii unui atac, va duce sigur la intarirea pozitiilor americane in zona precum si la un pretext pentru Japonia de a cere/decide inarmarea (cu bataie de fapt la conflictul insulelor Diaoyu/Senkaku).

    Prin lipsa de reactie sau de influenta in fara Coreei de Nord China a dovedit ca nu minuieste momentan arma diplomatiei in situatii dificile.

  3. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Johann Friedrich von Schiller:

    „Tocmai acesta este blestemul FAPTEI RELE – o datǎ săvîrşitǎ, ea induce şi pretinde mereu mai mult RǍU !” (Das eben ist der fluch der bösen Tat, daß sie, fortzeugend, immer Böses muß gebären !)

    Na, că nu-i francez, nici englez, nici… Dostoievski !

  4. MIvan spune:

    E posibil ca oricum unirea celor doua Coree sa fie pina la urma inevitabila, asa cum a fost si unirea celor doua Germanii. China va trebui sa traiasca cu aceasta noua realitate care cel putin economic pina la urma nu va fi un dezavantaj pentru ea intr-un nou pact economic sud-pacific.

  5. amanda13 spune:

    Discutam astazi cu un student din Coreea de sud despre posibilitatea razboiului si imi spunea ca ei sunt foarte relaxati. Daca razboiul se va declansa, va fi poate dintr-o eroare stupida – la cati soldati sunt masati de-a lungul granitelor, suna foarte probabil. In orice caz, intr-un fel poate ar fi mai bine sa inceapa ceva, poate in felul acesta ar cadea in sfarsit regimul acela mizerabil.

    Totusi, conform ultimelor zvonuri, Coreea de nord nu se mai pregateste de razboi, ci de stransul balegarului pentru insamantarile de primavara… un articol din The Guardian de azi
    http://www.guardian.co.uk/world/2013/apr/10/north-koreans-calm-bellicose-rhetoric

    Un pic off-topic impresionant este urmatorul paragraf, o mostra de retorica comunista dintr-un ziar nord coreean:

    He pointed to an editorial in the North’s Rodong Sinmun newspaper, which said that “officials, party members and other people should work hard with patriotic devotion to spruce up their cities, villages, parks and pleasure grounds” since the country’s leader was determined to turn the country “into a splendid and highly civilised socialist fairyland”.

    Intr-adevar, un “highly civilized socialist fairyland” – mi-au trebuit cinci minute sa-i explic unui prieten american ca nu este scris intr-o nota ironica, ci chiar asa suna discursurile comuniste. :P

  6. Marin Tudor spune:

    Aceasta escaladare a conflictului in peninsula coreana nu ar fi putut sa aiba loc daca la conducerea SUA nu ar fi tripleta Obama – John Kerry (secretar de stat) – Chuck Hegel (secretar la ministerul apararii) toti comunisti, vechi luptatori pentru pace si intelegere intre popoare pe cale pasnica. Ultimele sanctiuni economice impotriva NKoreii probabil produce atata mizerie ca numai o stare de razboi poate tine populatia sub control. In acelasi timp, seful NKoreii spera sa redeschida convorbirile de pace si de ajutor umanitar, fapt ce va fi prezentat drept o mare victorie etc, etc, etc. Nu cred ca va fi razboi pana la proba contrarie.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)